Un mesaj poetic

Ce putem spune în linii mari despre opera sa literarã? Existã dincolo de fragilitatea
umanã o dorinţã puternicã de a fi, de a trãi intens, precum şi o capacitate enormã de intuit
lumea metafizic, cosmic, global. A fi înseamnã a participa la absolut, deasupra oricãrei
limitãri. Opera sa este un tot organic, armonios, dinamic, pe de o parte o lamentaţie
aproape tragicã, o izolare, o putere covârşitoare a timpului, iar pe de alta un sentiment al
unirii desãvârşite cu universul în tot ce are el mai frumos. Poetul ne apare uneori înfãşurat
în înfrigurare şi tristeţe:“suflet prãbuşit în humã ca în perne” (“Lângã vatrã”), înstrãinat
de absolutul pe care îl tot cautã:“o mutã, secularã cãutare/ de totdeauna/ pânã la cele din
urmã hotare” (“Autoportret”). Sentimentul singurãtãţii se edifice în expresii variate.
Aspiraţia ieşirii din ea are un ecou tulbure şi fãrã leac. Poezia sa porneşte în totalitate din
trãiri, dar trece mereu de simpla confesiune. Resimte adânc fantoma morţii:“şi mut/ ascult
cum creşte-n trupul tãu sicriul/ sicriul meu, /cu fiecare clipã care trece, / gorunule din
margine de codru”. (“Gorunul”).

Timpul devoreazã, iar existenta este o mare trecere. Meditaţia asupra marii treceri este o
componentã fundamentalã a poeziei lui Blaga, poet extraordinar al timpului:“încã un an,
o zi, un ceas/ şi drumuri toate s-au retras/ de sub picioare, de sub pas./ încã un an, şi-un
vis, şi-un somn/ şi-oi fi pe sub pãmânturi domn/ al oaselor ce drepte dorm”. Starea de
disperare izbucneşte uneori in imagini apocaliptice, în care toate lucrurile plâng şi se
sfârşesc. Solitudinea provoacã nazuinţa de unire cu marele tot, de ieşire din
individualitate:“dacã m-aş pierde-n toate/ şi-aş rãmâne fãrã nume/ n-aş mai fi singur pe
lume” (“Dacã m-aş pierde”). Poetul tânjeşte sã recupereze elanul vital, sã se proiecteze în
imensitatea universului. Oricare fragment de univers ar fi contemplat, acesta este
proiectat într-un plan care ţine de sensibilitatea poetului şi filosofului. Cãci filosoful “nu
se plimbã printre trunchiuri, ramuri şi Frunze. El se plimbã printr-o pãdure de rãdãcini”.

Cât despre iubire, şi aceasta are un sens la fel de înalt. Dragostea devine o posibilitate de
integrare în viaţa universalã. Iubirea poate invada fiinta umanã ca un flux cosmic, o
luminã primordialã. Tot ca metodã de atenuare a trecerii apare şi contemplarea
satului:“eu cred cã veşnicia s-a nãscut la sat/ aici orice gând e mai încet/ şi inima-ţi
zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept/ ci adânc în pãmânt undeva” (“Sufletul
satului”). Poezia satului şi muntelui este o sugestie a liniştii, a statorniciei. Un gest
extreme de anulare a sentimentului trecerii îl constituie “lauda somnului”, prin care se
iese din devenire şi se intrã în veşnicie:“în somn sângele meu ca un val/ se trage din mine
înapoi la pãrinţi”.

Puţinele teme definitorii pe care le-am menţionat probeazã complexitatea poeticã

blagianã. Universul poetic e determinat de substratul sãu, de cântarea vieţii în absolutul
devenirii şi trecerii ei. În mare parte Blaga este un poet solar. “Si-n pieptu-mi larg
credinta mea o sorb puternicã din soare”. Din luminã îşi extrage vitalismul. Şi pãmântul
este sublimat în cântec şi culoare, e un fel de stea impurã. Frunzele, iarba, pãdurea, florile
apar tot ca produse ale luminii.

Poezia lui Blaga poate fi perceputã drept o aspiraţie la o existenţa plenarã, cosmicã, prin
care se poate depãşi tristeţea metafizicã. Într-o viziune de luminã aceasta se estompeazã.
Contemplarea lumii pãtrunde în sensul sãu metaforic, simbolic, de adâncime, transpus
într-un lirism tragic si vitalist în acelaşi timp. “Si dacã poezia sa nu cucereşte prin
senzualitatea ei, ea vorbeşte puternic printr-o substanţã fãcutã din cele mai înalte nelinişti
din câte pot atinge sufletul omenesc” (Tudor Vianu).