Alexandru Vona, Ferestrele zidite

„Cartea D-tale are un destin curios, de carte fermecată”, observa, în 1955, Mircea Eliade
într-o scrisoare adresată lui Alexandru Vona. Într-adevăr, în plin super-tehnicism, când
literatura pare să îşi arate la vedere toate mecanismele, părăsind zona inefabilului ce-i era pe
vremuri atribuită „Ferestrele zidite”ne readuce în plin fantastic, nu numai prin conţinut ci şi prin
destinul său excepţional. Destin ce începe cu strania geneză a romanului. „Cartea asta mi-a fost
dăruită. Am transmis-o, n-am scris-o. Ca şi cum mi-ar fi fost dictată. Am scris-o în trei
săptămâni, la 25 de ani, în martie – aprilie 1947.”, mărturiseşte Alexandru Vona. Întâmplarea
care a declanşat naşterea acestei cărţi, scrisă parcă sub impulsul dicteului automat, ne este
povestită, în continuare, chiar de autorul romanului: „Într-o seară, urcând scările unui imobil,
am întâlnit, mai curând mi-a intersectat pentru câteva secunde drumul, un tânăr care cobora
aceleaşi scări. Întors acasă am simţit că trebuie să scriu, ca să-l regăsesc şi să aflu… Ce anume?
Noaptea, până târziu, şi apoi toată dimineaţa, am scris timp de trei săptămâni. În această
perioadă nu am vorbit nimănui despre roman. Mi-era frică să nu se curme vraja. În a douăzecea
zi, când am vrut să continui, mi-am dat seama, recitind ultimele rânduri, că s-a terminat.”

Premiat de „Editura Fundaţiilor Regale”, în 1947, romanul îşi încetează aici destinul în
istoria literaturii române. În acelaşi an, 1947, Alexandru Vona părăseşte ţara, pentru a se stabili
la Paris, unde pare a abandona destinul de scriitor. În ciuda aprecierilor elogioase ale lui Mircea
Eliade, Roger Caillois, Alain Robbe-Grillet, romanul este abandonat în manuscris. Abia în 1993
romanul „Ferestrele zidite” este publicat în România, la Editura Cartea Românească. După
apariţia versiunii în limba franceză (traducere de Alain Paruit, Editura Actes Sud), cartea obţine
Premiul Internaţional al Uniunii Latine. Publicat apoi la edituri de prestigiu din Olanda,
Germania, Spania, romanul cunoaşte un mare succes de public şi de critică. După cum remarca
tot Mircea Eliade, „Cu farmecele şi destinul nu poţi lupta”- un destin împlinit la 47 de ani de la
naşterea la fel de fermecată a cărţii.

Romanul „Ferestrele zidite” este scris la persoana întâi şi narează, în primul rând,
întâmplări ce ţin de realitatea interioară a naratorului. Acesta îşi mărturiseşte, de la început,
atitudinea oscilantă între viaţă şi vis, alături de pasiunea de a interioriza totul, de a împlini
datele realităţii exterioare prin asumarea şi reinterpretarea lor în planul interiorităţii. De aici
ambiguitatea tuturor aspectelor narate, vieţuirea între real şi imaginar.

Naratorul îşi povesteşte biografia, începând cu perioada copilăriei, a primei iubiri, până
la maturitate – momentul propriu – zis al naraţiunii. Sunt prezentate nu evenimentele cu o
relevanţă concretă în panul în planul realităţii exterioare ci acelea care marchează semnificativ
planul interiorităţii. Reintensificarea evenimentelor din realitatea imaginară este completată e
aplecarea spre mister, de o continuă aşteptare a unor evenimente misterioase – parte a „vieţii
ca vis”. Astfel toate personajele, obiectele, evenimentele sunt privite ca semne ale unei realităţi
misterioase, care aşteaptă să pătrundă în viaţa naratorului.

O casă de peste drum este pândită, studiată pentru că înfăţişarea sa promite o altă viaţă
decât cea a aparenţelor. Ea este văzută ca un „transatlantic”, aflat doar pe jumătate în lumina
realităţii, cealaltă jumătate fiind cufundată în apele imaginaţiei. Un locatar al acestei case, ce se
dovedeşte ulterior a fi un aventurier, este cultivat de narator doar pentru faptul că a fost văzut
ieşind din casa „transatlantic”, aparţinând, prin urmare, lumii misterioase ce şi-ar afla sălaşul în
această casă.

Singurul personaj care exclusiv în realitatea exterioară este Katty, logodnica naratorului.
Ea este, de aceea, şi singurul personaj care poartă un nume. În preajma ei naratorul – personaj
se odihneşte într-o temporar plăcută absenţă a semnificaţiilor din lumea plină de seducţii
primejdii (imaginare?) din vis.

Prima jumătate a romanului se alcătuieşte, de fapt, din trepte pregătitoare ale

adevăratului Mister, aşteptat, căutat de naratorul-personaj cu nelinişte, dorinţă şi teamă.
Mesagerii adevăratei lumi a Misterului (casa „transatlantic” fusese doar un preambul) îi ies în
cale naratorului se află într-o cafenea pe care, de altfel, o frecventa zilnic. Aici zăreşte, privind
pe fereastră, o tânără îmbrăcată în negru, de o frumuseţe selenară. Ea se află pe un pod,
deasupra căruia tocmai a răsărit un curcubeu – este o apariţie între viaţă şi vis, însăşi
întruchiparea misterului.

Odată cu apariţia pe pod a fetei misterioase, în cafenea intră un tânăr, pe care naratorul
se simte îndemnat să îl abordeze. Aspectul său fizic, atât cât este schiţat, dovedeşte o
asemănare izbitoare cu acela al fetei de pe pod, al fetei în negru.

Necunoscutul, deşi iniţial retractil, se dovedeşte a fi, ulterior, dornic de comunicare. O

„comunicare” specifică romanului „Ferestrele zidite” – a lucrurilor pe jumătate spuse sau abia
sugerate, a începuturilor de povestire, pentru ca apoi totul să fie continuat, analizat în
interioritatea şi imaginaţia naratorului.. Vizitele Necunoscutului, urmare a primei conversaţii la
cafenea, confirmă apartenenţa personajului la o lume a misterului. El îl invită pe naratorul –
personaj să îi viziteze familia. Casa acesteia este o adevărată casă a misterelor, izolată de oraş,
copleşită de o vegetaţie sălbatică – o „casă capcană”, cum o numeşte naratorul, părând a pândi
orice apariţie omenească pentru a o atrage pe un tărâm fascinant şi plin de primejdii.

Locatarii casei misterioase sunt Necunoscutul întâlnit la cafenea, Fata în negru

(Necunoscuta întrezărită pe pod), prezentată drept sora Necunoscutului şi mama celor doi.
Aceasta din urmă este o apariţie fantomatică, îmbrăcată în negru, cu stranii momente de
„absenţă” alternând cu gesturi de gazdă primitoare. Naratorului i se povesteşte că Mama este
în doliu în urma recentei morţi a soţului ei, tatăl vitreg al Necunoscutului şi al fetei în negru.

Reîntors în oraş Naratorul este iscodit de vecinul său, Croitorul, cu privire la noii săi
prieteni. Croitorul îi văzuse în oraş şi era uluit de apariţia lor, mai ales a Mamei, pe care o
cunoscuse cu mulţi ani în urmă. Şi tot de mulţi ani întregul oraş o considera moartă. Veche
clientă a croitorului femeia respectivă se sinucisese (se spânzurase) după moartea tânărului ei
soţ care suferise de „boala copiilor”. Naratorul îşi aminteşte de bentiţa neagră pe care o purta
la gât mama celor doi tineri, bentiţă care putea masca urmele funiei fatale.

Din conversaţiile cu Necunoscutul naratorul află că sora acestuia este suferindă psihic.
Să fie oare aceeaşi boală stranie care a dus la moartea tragică a tatălui vitreg?

Din ce în ce mai atras de fata în negru, naratorul încearcă să se apropie de ea, să afle
mai multe despre boala care îi dă un aer melancolic, suferind. Boală reală sau o altfel de taină?
Orice fel de cercetări sunt oprite de Necunoscut, devenit un adevărat paznic al misterului, pe
care naratorul începe să îl bănuiască a nu fi, de fapt, fratele fetei în negru ci un amant gelos.

După o plimbare în trei la ruinele unui castel învecinat, Necunoscuta îi dă naratorului o

scrisoare. Ea este adresată unui băiat din localitate. Oare taina fetei misterioase constă într-o
banală poveste de dragoste interzisă de un frate – amant gelos?

Odată cu vizita în subteranele castelului, tânăra suferă o criză, simptom al bolii ei. La
ieşirea din labirintul subteran cei doi, Necunoscutul şi necunoscuta îi apar naratorului ca fiinţe
din aceeaşi substanţă, aparţinând amândoi lumii misterului, deşi unul dintre ei pare să atragă
spre această lume, iar celălalt să respingă orice tentativă de pătrundere pe teritoriul interzis.
Reîntors la cafeneaua unde apariţiile misterioase i se arătaseră pentru întâia oară, naratorul are
o viziune: în oglinda uşii de la intrare se întrupează cei doi necunoscuţi, frate şi soră (iubit –
iubită), ca două feţe ale aceleiaşi medalii, o divinitate bicefală păzind de-a pururi pragul unei
lumi inaccesibile.

Încercând ulterior să o viziteze pe fata în negru, naratorul află că este grav bolnavă.
Necunoscutul îl conduce în camera bolnavei, unde naratorul ar avea prilejul să înţeleagă
adevărul despre boala ei. Însă, pus în faţa unei posibile revelaţii, naratorul o refuză – refuză să
contemple chipul bolnavei. Întors a doua zi la casa misterioasă, constată că locatarii dispăruseră
fără urmă. În întreaga casă ruinată, aproape înghiţită de vegetaţia din jur, se aşternuse un strat
de praf consistent, ca şi când nimeni nu mai locuise acolo de veacuri.

Redescoperirea târzie a cărţii lui Alexandru Vona, succesul său, a dus la apariţia mai
multor cronici literare, articole, fiecare dintre ele propunând perspective de lectură. Deoarece
paradoxul acestui roman constă în faptul că, deşi deşteaptă ideea mai multor conexiuni livreşti,
el rămâne ireductibil, profund original.

O anume „pecete a tainei” (ideea „ferestrelor zidite”) i-a făcut pe critici să se gândească
la Mateiu I. Caragiale. Perfecţiunea stilistică îl apropie, de asemenea, pe Alexandru Vona de
scrisul matein.

Natura simbolică şi arhetipală a personajelor – nenumite pentru că dincolo de aparenţa

lor trăieşte arhetipul – ar călăuzi spre interpretarea romanului în lumina unui parcurs iniţiatic.
Dar, spre deosebire de nuvelistica de acest tip a lui Mircea Eliade, drumurile pe căile misterului
nu duc la revelaţia unui sacru. Lumea misterului îşi este sieşi imanentă. Aparentul parcurs
iniţiatic duce spre „ferestre zidite”, spre mistere ce cheamă noi mistere. În această privinţă
romanul lui Alexandru Vona este contemporan cu Jorge Luis Borges sau Julien Gracq.