1

Anomie, devianţă şi delincvenţă

Prof univ dr Ana Rodica STAICULESCU

1. Conceptele de dezorganizare, anomie şi marginalitate socială

2. Conceptele de problema sociala si devianta
3. Noţiunea şi dimensiunile delincvenţei
4. Dimensiunea şi formele delincvenţei
5. Abordarea psihosociologică a răspunderii şi sancţiuni penale
6. Perspectiva psihologică a delincvenţei
Conceptele de dezorganizare, anomie şi marginalitate socială reprezintă concepte fundamentale utilizate în general în
sociologie şi, în special, în sociologia devianţei şi delincvenţei (criminalităţii), concepte care pot explica anumite fapte şi fenomene
care intră şi sub incidenţă normativă, juridică1.
Dezorganizarea socială este definită ca fiind starea de inadecvare a reţelei de statusuri şi roluri sociale, ceea ce determină o
discrepanţă semnificativă între scopurile sociale şi obiectivele individuale. Ea se manifestă în cursul perioadelor de schimbări şi
transformări rapide şi brusce, când se constată o extindere puternică a sferei de nevoi şi aspiraţii ale diferiţilor indivizi şi grupuri, care
nu mai pot fi satsfăcute prin respectarea normelor şi valorilor tradiţionale, si ca urmare apar situaţii de dezordine socială, nelinişte,
nemulţumire şi insecuritate în rândul societăţii.
Anomia socială, concept care semnifică, în general, lipsa de norme 2 într-o societate care este confruntată cu schimbări
brusce şi rapide. Introdusa de E. Durkheim, notiunea de anomie semifica o situatie in care un conflict de norme echivaleaza, pentru
cei care il traiesc, cu o absenta a acestor norme.
Deşi nu se poate concepe existenţa şi funcţionarea unei societăţi în absenţa totală a normelor, anomia se caracterizează mai
ales prin absenţa unor reglementări normative capabile să asigure cooperarea între funcţiile specializate ale unui organism social.
Starea de anomie conduce la ambivalenţă normativă în condiţiile în care multe norme sociale sunt lipsite de semnificaţie pentru
indivizi sau conţin indicaţii contradictorii privind comportamentul lor, ceea ce generează labilitatea criteriilor valorice şi normative de
apreciere şi sancţionare în societate.
Exista, de asemenea, anomie atunci cand izbucneste o contradictie intre ceea ce este prezentat ca scop sau ca valoare de catre
societate si realitatea concreta. Societatile moderne, bogate si prin multe aspecte inumane, agitate de miscari permanente si rapide sunt
favorabile nasterii situatiilor anomice.
Se considera relevant pentru anomie conflictul dintre generatii in societatile moderne. Tineretul se simte strain de lumea
adultilor dar nu are inca o cultura proprie in care sa se refugieze cu certitudine şi ca urmare, pentru a atinge scopurile sociale
proclamate sau nu, în numele valorilor stabilite sau a valorilor contrarii, unii adopta cai deviante si mijloace contestabile. De unde,
tipurile de delincventa, indeosebi juvenila, care se inradacineaza in sentimente de frustrare.
Marginalitatea reprezintă acea stare socială care obligă o colectivitate sau un grup social să trăiască în împrejurări diferite
de cele ale societăţii globale. Grupurile sau colectivităţile marginale se caracterizează prin izolare, ambivalenţă culturală, normativă şi
atitudinară, printr-un minimum de responsabilităţi, aspiraţii şi participare, integrare în viaţa socială, revoltă, nonconformism, ducând
la o “periferizare” socială a indivizilor. De aici, respingerea şi contestarea parţială sau totală de către aceşti indivizi a normelor şi
valorilor societăţii globale şi “elaborarea” şi utilizarea unor modele şi “norme” proprii de comportament şi conduită.

DEVIANTA SI DELINCVENTA
1. De la conceptul de problemă socială la conceptul de devianta
Noţiunea de problemă socială a fost criticata, reprosindu-se că nu are un caracter ştiinţific, si are un caracter, ideologic, legat
de valori, care implică strategii manipulatoare din partea evaluatorilor. Criticile au vizat o serie de aspecte dintre care vom prezenta pe
cele mai importante.
In primul rand, intr-o societate cu caracter pluralist, termenul de problemă socială are un caracter relativ, conţinutul şi
semnificaţia sa diferă în funcţie de sistemul de valori luat ca bază de referinţă, marea variabilitate a sistemelor normative împiedică
identificarea unor criterii ştiinţifice unitare prin intermediul cărora problemele sociale pot fi definite în mod identic.
In al doilea rand, definiţia unei probleme sociale se schimbă în cursul timpului, astfel că ceea ce într-o anumită perioadă
istorică a fost apreciat drept o problemă socială, în altă perioadă socială poate reprezenta o stare socială normală. Poluarea mediului,
prostituţia sau homosexualitatea, de exemplu, nu au reprezentat intotdeauna, probleme sociale. Unele acţiuni calificate anterior ca
deviante cum sunt homosexualitatea, lesbianismul sau transexualismului au devenit acţiuni “normale” sau cel puţin acceptabile din
punct de vedere social.
In al treilea rand, noţiunea de problema socială are semnificaţii diferite nu numai de la o societate la alta, dar şi de la un
individ la altul, în raport cu normele şi valorile sale. In mod general, raportându-se la valori, norme şi interese diferite, oamenii nu au
aceleaşi criterii de evaluare, fiind tentaţi să vadă, de cele mai multe ori, problemele lor particulare ca probleme sociale.
Intre problemele sociale care se manifestă, astăzi, în societatea românească, o ierarhie de priorităţi, ar evidenţia numeroase
deosebiri, în măsura în care pentru unii cele mai importante probleme sociale ar putea fi şomajul sau scăderea nivelului calităţii vieţii,
iar pentru altii ar putea fi criminalitatea, corupţia sau delincvenţa juvenilă.

1
Sorin M. Rădulescu, Anomie, devianţă şi patologie socială, Bucureşti, Editura Hyperion XXI, 1992.
2
de la grecescul “a nomos” = fără norme
 2
Soluţiile de rezolvarea a problemelor sociale pot provoca apariţia altor probleme sociale, ca efecte secundarea sau
“perverse”. Scopul principal al diferitelor legi, de exemplu, îl constituie încercarea de rezolvarea a unor probleme sociale, dar, în loc
să soluţioneze problema, legea poate constitui, ea însăşi, o sursă de probleme sociale. De exemplu, Legea Fondului Funciar şi-a
propus să rezolve problema restituirii proprietăţii din agricultură, dar carenţele, deficienţe de reglementare şi aplicare au determinat
multiple probleme sociale.
Principala critică a sociologiei problemelor sociale a vizat incapacitatea acestei orientări a sociologiei americane de a aborda
într-un mod neutru o realitate variabilă, în timp şi spaţiu, ale cărei definiţii se schimbă de la un grup social la altul, şi de la o perioadă
istorică la alta. Aceste definiţii diferă în funcţie de valorile, interesele şi ideologiile diverselor grupuri sociale, în aşa fel, încât ceea ce
pentru unele dintre ele reprezintă, într-o anumită perioadă a dezvoltării sociale, o problemă socială, pentru alte grupuri constituie o
condiţie normală de existenţă. Avorturile, de exemplu, prin efectele lor negative asupra creşterii demografice reprezintă, din
perspectiva sociologiei problemelor sociale, un rău social, un fapt imoral, o problemă socială care ameninţă procesul de reînnoire a
resurselor umane şi intră în conflict cu valorile moralei religioase. Dar din punctul de vedere al familiilor cu condiţii de existenţă
modeste, expuse riscului unei deteriorări permanente a nivelului calităţii vieţii, avortul poate reprezenta o soluţie în raport cu
problema sărăciei şi a creşterii costului existenţei. Un alt exemplu, politica demografică în China are un caracter antinatalist, net opus
politicilor pronataliste, promovate în alte ţări. Avortul nu constituie, deci, în China o problemă socială, ci o soluţie faţă de dificultăţile
impuse de o excesivă creştere a populaţiei.
Alt exemplu, prostituţia reprezintă, în opinia multora o problemă socială importantă care are o serie de consecinţe negative
asupra unei naţiuni. Promiscuitatea, creşterea riscului bolilor venerice şi a contractării S.I.D.A. se numără printre argumentele cel mai
frecvent folosite împotriva prostituţiei ca “instituţie”. Din punctul de vedere al prostituatelor pentru care traficul trupului reprezintă un
mijloc de existenţă, prostituţia este o soluţie de supravieţuire şi de adaptare la condiţiile unei societăţi care se confruntă cu o rată
ridicată a şomajului. Chiar din punctul de vedere al unor specialişti, instituţionalizarea prostituţiei are un efect benefic în cadrul
societăţii, întrucât oferă o supapă de siguranţă pentru educaţia şi iniţierea sexuală a tinerilor, pentru buna funcţionare a familiei şi
pentru găsirea unor partenere de sex pentru acei indivizi (cocoşaţi, infirmi sau diformi) care, în absenţa acestei instituţii blamate
moral, şi-ar canaliza instinctul sexual spre căi lăuntrice, deviante şi chiar criminale. Pentru aceste motive, în prezent, unele state ca
Belgia, şi-au modificat legislaţia tradiţională pentru a accepta prostituţia ca instituţie de stat.
În ceea ce priveşte homosexualitatea, considerată încă în unele ţări ca o problemă socială care implică devianţa sexuală,
incursiunile istorice demonstrează că la vechii greci, de exemplu, acest tip de “devianţă” reprezenta, de fapt, o conduită obişnuită,
normală, un model cultural legitim, în consens cu valorile societăţii greceşti cu privire la prietenie şi plăcere. Problema “prieteniei” se
referea, de fapt, la relaţiile de tip erotic dintre un bărbat matur şi un adolescent. Cercetările etnografice au evidenţiat faptul că în multe
societăţi cu caracter canibal, practicile homosexuale sunt strâns legate de riturile religioase. Chiar în cadrul aceluiaşi stat, cum este
cazul S.U.A., punctele de vedere şi legislaţiile cu privire la combaterea homosexualităţii sunt foarte variabile, un număr de 26 de state
nu au nici o lege care să sancţioneze homosexualitatea, iar alte 24 au asemenea legi, care prevăd sancţiuni mergând de la o amendă de
200 dolari în Texas, la 30 de zile închisoare în Arizona şi până la 20 de ani închisoare în Georgia. 3
Aceste exemple şi multe altele, dovedesc că nu există definiţii şi interpretări unitare sau unanime asupra a ceea ce se
consideră ca problemă socială de către unele grupuri sau unele societăţi.
Ca rezultat al criticilor îndreptate împotriva noţiunii de problemă socială şi a sociologiei problemelor sociale, începând din
deceniile 5 şi 6 ale secolului XX, s-a dezvoltat în S.U.A. un nou cadru teoretic şi conceptual construit în jurul termenului de devianţă
(deviance) sau comportament deviant (deviant behavior), apreciate ca fiind mult mai adecvate din punct de vedere sociologic, decât
cel de problemă socială4.
Această schimbare de perspectivă se datorează influenţei deosebite exercitate în sociologia americană de către Talcott
Parsons5, în concepţia căruia noţiunile de comportament deviant şi control social au avut un rol central.
Dacă înainte de perioada postbelică, termenul de devianţă apărea rareori în literatura de specialitate, sociologii ultilizând, cu
prioritate noţiunile cu caracter criminologic de crimă (infracţionalitate) şi delincvenţă, după această perioadă, noţiunea de devianţă
capătă o răspândire din ce în ce mai mare, devenind principalul concept operaţional prin intermediul căruia s-au desfăşurat multiple
cercetări empirice în domeniul criminologiei, bolilor psihice şi altor fenomene cunoscute anterior sub denumirea de probleme sociale.
În pofida acestor schimbări, o parte dintre sociologii americani au continuat să utilizeze termenul de problemă socială pentru
a desemna diferitele variante ale conduitei deviante în toate formele sale de manifestare, de la crimă şi delincvenţă până la prostituţie,
alcoolism, jocuri de noroc, homosexualitate, sinucidere şi boală psihică.
Deosebirea dintre noţiunea de problemă socială şi cea de devianţă vizează unele aspecte importante ca :
1. conţinutul celor două noţiuni;
-devianţa semnifică abaterile de la normă care pot fi întâlnite în orice tip de societate,
-problema socială poate fi definită ca o stare colectivă indezirabilă, care se circumscrie numai unui spaţiu geografic
particular definit, într-o anumită perioadă a dezvoltării sale, ca un ansamblu de dificultăţi cu caracter distinct faţă de alte
spaţii geografice.
Ca urmare, în timp ce sociologiei problemelor sociale i se reproşa caracterul “parohial” (provincial), faptul că,
ocupându-se numai de problemele unei singure societăţi (cea americană), nu poate asimila rigorile discursului ştiinţific,
sociologiei devianţei i se afirma calitatea unei discipline cu caracter universal, capabilă să surprindă prin conceptele sale
toate genurile de conduită care deviază de la exigenţele normative. Respingând această critică, o parte dintre sociologii
americani au continuat să argumenteze caracterul “universal” al sociologiei problemelor sociale, evidenţiind că orice
societate se confruntă cu probleme sociale. “Dintre toate ariile sociologiei - scria I.L. Horowitz – nici una nu pare mai

3
Aceste date corespund anului 1994, apud Sorin Radulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Bucureşti, 1994, p. 41.
4
Marshall B. Clinard, Robert F. Meier, Sociology of Deviant Behavior, Fifth edition, New York, Chicago, San Francisco, Dallas, Holt, Reinhart and Winston, 1979, p.
IV.
5
Mihail Cernea, Sociologia americană. Tendinţe şi controverse, Edit. Enciclopedică Română, col. “Enciclopedia de buzunar”, Bucureşti, 1974, p. 70.
 3
universală şi mai provincială. Universală în sensul că toţi sociologii recunosc că există probleme sociale şi că ele trebuie
eliminate. Provincială în sensul că acest interes pentru problemele sociale pare să fie limitat la cazul S.U.A. 6”.
2. conţinutul definiţional al celor două noţiuni;
Spre deosebire de conceptul de problemă socială care presupune definiţii şi interpretări lipsite de unitate teoretică,
conceptul de devianţă satisface, mult mai riguros, exigenţele unei definiţii ştiinţifice. Astfel printr-o problemă socială,
sociologii înţeleg, în mod general, situaţiile considerate indezirabile sau intolerabile de către cea mai mare parte a membrilor
unei societăţi sau de către experţii calificaţi ai acestei societăţi. Paul B. Horton şi Gerald R. Leslie, de exemplu, au mers până
acolo încât au considerat că “ori de câte ori lumea începe să spună: Nu-i aşa că e groaznic? De ce nu se încearcă să se facă
ceva? – avem de-a face cu o problemă socială”7.
Dar o asemena definiţie, care pune accent pe caracterul indezirabil al problemelor sociale nu poate evita judecăţile de
valoare. Vom vedea, în continuare, că noţiunea de devianţă suferă de aceleaşi deficienţe, trecute, însă, sub tăcere de majoritatea
criticilor sociologiei problemelor sociale.
3. caracterul ambiguu şi echivoc al noţiunii de problemă socială;
Interpretarea noţiunii de problemă socială implică abandonarea considerentelor ştiinţifice în favoarea cerinţelor cu caracter
terapeutic sau organizaţional, care impun soluţii numai din perspectiva culturii dominante. Nicăieri nu există o ruptură mai mare între
teorie şi practică decât în domeniul problemelor sociale, scria I.L. Horowitz, considerând că sociologii care se ocupă de studiul
problemelor sociale sunt, mai mult terapeuţi şi agenţi instituţionali, decât oameni de ştiinţă, ei trebuind să abdice de la exigenţele
ştiinţifice, pentru a da prioritate cerinţelor politice.
4. sociologia problemelor sociale nu se poate baza pe o teorie cuprinzătoare şi unitară, datoriă multitudinii situaţiilor sociale
de care se ocupă, sociologia devianţei poate beneficia de un cadru teoretic cu caracter unitar, în măsura în care orice
conduită deviantă presupune abaterea de la orice tip de normă.
R. Merton şi R. Nisbet,8 care include fenomenul de devianţă în sfera problemelor sociale, apreciază, însă, că, dacă nu există încă o
teorie multilaterală a problemelor sociale, în sensul unui set articulat logic de enunţuri precis formulate, din care pot fi derivate cu
rigurozitate o serie de uniformităţi empirice, există, totuşi şi în acest domeniu, o orientare teoretică care se poate rezuma în felul
următor:
I. Orice societate se confruntă, într-o anumită perioadă a dezvoltării sale, cu o serie de probleme sociale a căror semnificaţie nu
poate fi surprinsă decât din interiorul ei, în raport cu ordinea ei socială, cu valorile şi structurile ei, distincte de cele ale altor
societăţi;
II. Toate problemele sociale (ca şi cele de natură morală sau intelectuală) au o serie de elemente comune definite de obstacolul
pe care îl ridică în faţa acţiunii dorite. O problemă socială este, astfel, o “dificultate percepută nu şi rezolvată sau controlată
de procedee normale; o întrerupere a mersului normal ori convenţional al stării de fapt… o cerere sau o punere sub semnul
îndoielii pentru care trebuie căutat un răspuns nou”.9
În ansamblul lor, problemele sociale reprezintă întreruperi în schemele aşteptate sau dorite ale lucrurilor, ca, violările
normative, dislocările modelelor şi relaţiilor sociale, deteriorarea standardelor de viaţă şi oricare alte fenomene care contrariază
sau pun în pericol conştiinţa colectivă. Se pot menţiona şi sinuciderea, prostituţia, alcoolismul, consumul de droguri, divorţul,
boala psihică, sărăcia, bătrâneţea, problemele ecologice, catastrofele, dezastrele, războaiele, conflictele sociale şi etnice, alte
fenomene determinate de procesele de schimbare socială şi civilizatorii;
III. Problemele sociale sunt, adeseori, consecinţe nedorite şi neanticipate ale modelelor instituţionalizate de comportament
social. Aceeaşi structură socială şi culturală, care determină conduite conformiste şi organizate, poate genera tendinţe de
devianţă şi dezorganizare socială. De aceea, pentru înţelegerea dezorganizarii sociale apare necesară înţelegerea
complementară a organizării sociale.
IV. Abordarea problemelor sociale din perspectiva indezirabilităţii nu trebuie identificată cu evaluarea morală care blamează
indivizii.
Trebuie respinsă judecata simţului comun în acord cu care “răul este cauza răului” şi care apreciază că problemele
sociale sunt generate de persoane, grupuri sau valori “rele”. Răul este o noţiune relativă care poate distorsiona sensul ştiinţific al
conceptului de problemă socială. Ca urmare, comportamentul moral sau imoral, legal sau ilegal, nu poate fi evaluat decât în lumina
valorilor care caracterizează anumite grupuri şi societăţi. Aceasta nu înseamnă că sociologul trebuie să evite judecăţile morale, ci doar
că trebuie să le ţină sub controlul metodei ştiinţifice.
V. Diferitele poziţii ale indivizilor în structura socială, interesele şi modurile lor de socializare distinctă exercită o serie de
presiuni pentru a-i face să se conformeze sau să adopte moduri de comportament deviant.
În problema conformităţii şi a devianţei nu există nici un punct de vedere dominant, ci numai interpretări pluraliste.
Deosebirile dintre indivizi şi puncte de vedere determină aprecieri diferite ale aceleiaşi probleme sociale. Pe de altă pasrte, soluţiile
acestor probleme diferă, şi ele, în funcţie de interesele şi valorile oamenilor, astfel încât schimbările preconizate de o anumită soluţie
de rezolvare pot fi în concordanţă cu intresele şi valorile unora şi împotriva intereselor sau valorilor altora. In consecinţă, apare
dificilă elaborarea unor politici cu caracter colectiv care să satisfacă pe toată lumea.
VI. Datorită interdependenţei sistematice dintre părţile structurii sociale, eforturile de eliminare a unor probleme sociale vor
produce, adeseori, alte probleme şi mai vătămătoare;
VII. Nu există societate fără probleme sociale. Imaginea unei societăţi care a eliminat toate problemele sociale din cadrul ei este o
utopie.

6
Irving Louis Horowitz, Professing Sociology. Studies in the Life Cycle of Social Science, Southern Illinois, University Press, Carbondale and Edwardsville, 1968, p.
80.
7
Paul B. Horton, Gerald R. Leslie, The Sociology of Social Problems, New York, Appleton-Century-Crofts, 1965.
8
Robert K. Merton, Robert Nisbet (edit.), Contemporary Social problems. An Introduction to the Sociology of Deviant Behavior and Social Disorganization, Third
Edition, New York and Burligame, Harcourt Brace and World, Inc. 1961, preface.
9
Robert K. Merton, Robert Nisbet (edit.), Op. cit., p. III.
 4
Toate aceste aprecieri ale lui R. Merton şi R. Nisbet au fost susţinute şi de alţi sociologi americani, care au considerat că
sociologia problemelor sociale reprezintă o arie unificată de studiu care acoperă mai bine decât sociologia devianţei o serie de teme
diferite între ele, dar ambele sunt strâns legate între ele, deoarece, o anumită problemă poate genera alte probleme (sărăcia sau
şomajul pot fi, de exemplu, o condiţie favorizantă pentru delincvenţă). Stanley Eitzen 10 apreciază că există o “realitate obiectivă” a
problemelor sociale constând în acele condiţii sau situaţii din societate care generează suferinţa materială sau psihică şi care înlătură
un număr semnificativ de indivizi de la procesele de dezvoltare şi de utilizare a potenţialului lor deplin.
Ca urmare, scopul principal al sociologilor trebuie să vizeze descrierea şi explicaţia problemelor sociale cu caracter obiectiv,
evitând definiţiile acestor probleme elaborate de către factorii de putere.
La rândul lui, J. Henslin11 consideră că soluţiile problemelor sociale nu trebuie să provină de la liderii politici care vor căuta,
întotdeauna, sursa acestor probleme la nivelul indivizilor şi nu la nivelul structurilor sociale deficitare sau inegalitare ale sistemului
social.
În procesul de selecţie şi interpretare a problemelor sociale, sublinia Henslin, sociologul trebuie să îşi conştientizeze şi să
facă explicite judecăţile de valoare. În absenţa aceste conştientizări şi explicitări, obiectivitatea şi neutralitatea rămân doar “mituri”
seducătoare, cosmetice, fără nici un fel de conţinut real.
Din toate aceste concepţii rezultă că noţiunea de problemă socială are un caracter mai larg decât conceptul de devianţă,
deoarece interpretarea violărilor normative reprezintă numai un subdomeniu ştiinţific al unui domeniu mai larg.
Charles S. Suchar12 prezintă, în acest sens, următoarea schemă care pune în relaţie aria problemelor sociale, cu perimetrul
devianţei şi al criminalităţii (infracţionalităţii):
Aria cea mai generală este acoperită de sfera problemelor sociale, care include ca subdomenii devianţa socială şi

criminalitatea. Această delimitare precizează că, deşi manifestările de devianţă sunt, prin definiţie, probleme sociale, nu toate
problemele sociale implică abateri de la norme. Criminalitatea este inclusă în sfera devianţei, întrucât presupune un anume tip de
abatere de la normă, abaterea în raport cu normele penale. Această schemă are meritul de a localiza sferele de preocupări convergente
ale sociologiei problemelor sociale şi sociologiei devianţei, indicând deosebirile principale dintre ele.
Sigur este că, circumscrierea precisă a limitelor fiecăreia dintre aceste două discipline este sortită eşecului, deoarece
problematica de cercetare a uneia nu poate ignora problematica celeilalte.
A. Inkeles scria că există trei căi principale de delimitare a unei discipline13:
a) istorică, care evidenţiază preocupările tradiţionale cu caracter fundamental al unui domeniu ştiinţific;
b) empirică, care pleacă de la evidenţierea subiectelor de cercetare cele mai importante pentru domeniul ştiinţific
considerat;
c) analitică, care îşi propune să dividă şi să delimiteze obiectul ştiinţific în mai multe subdomenii ştiinţifice.
Sorin Radulescu14 aprecia că utilizînd în mod conjugat, toate aceste trei criteri, putem înţelege mai bine preocupările,
temele şi subiectele de bază care au conturat atât obiectul sociologiei problemelor sociale, cât şi cel al sociologiei devianţei, pe
care unii sociologi le delimitează, iar alţii le consideră strâns legate între ele.
Considerăm şi noi că se impune un studiu complementar, care să pună în legătură cele două domenii al căror conţinut se
clarifică şi se condiţionează reciproc. Sociologia devianţei nu poate fi studiată separat de domeniul problemelor sociale, în
condiţiile în care chiar geneza acestei discipline poate fi identificată în preocupările pentru evidenţierea şi interpretarea
problemelor sociale.

10
D. Stanley Eitzen, Social problems, Boston, Massachusetts, Allyn and Bacon, Inc., 1980.
11
James M. Henslin, The Sociologist and the Study of Social Problems, în Social Problems in American Society (James M. Henslin, Larry T. Reynolds, editors),
Second edition, Boston, Holbrook Press, Inc., 1976, p. 2-9.
12
Charles S. Suchar, Social Deviance, Perspectives and Prospects, New York, Chicago, Holt, Rinehart and Winston, 1978, p. 5.
13
Apud Sorin Radulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Bucureşti, 1994, p. 45.

14
Sorin Radulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Bucureşti, 1994, p. 45.
 5
2. Paradigme, modele şi orientări teoretice în domeniul sociologiei devianţei.
Sociologia devianţei, la fel ca şi sociologia problemelor sociale în cadrul căreia reprezintă un subdomeniu ştiinţific definit de
o problematică particulară, şi-a constituit de-a lungul timpului o serie de interpretări şi modele teoretice. Dintre acestea, cele cu
caracter tradiţional fac parte integrantă din ansamblul teoretic al sociologiei problemelor sociale, iar cele cu caracter modern sunt
teoretizări în cadrul sociologiei devianţei ca atare. (prezentăm, pentru valoarea sa analitică, tabelul din lucrarea lui Sorin Radulescu) 15

Modele teoretice Întrebări Presupuneri Cauză Exemple

DE CE se Devianţa e o Ruptura între scopuri Clasele sociale
Anomia încalcă caracteristică sociale şi mijloace defavorizate
normele? patologică instituţionale

DE CE este Devianţa e un Socializarea valorilor Bandele delincvente

Tradiţi- Transmisia devianţa comporta-ment subculturilor
onale culturală caracteristică unor învăţat
grupuri?
CE obligă oamenii Devianţa e normala Absenţa legăturilor cu Indivizii slab integraţi
Controlul social să nu încalce şi conformitatea ceilalţi şi cu (tinerii din familiile
norma? trebuie explicată societatea dezorganizate)
CE păstrează Devianţa e o stare Refuzul conformităţii Cei ce refuză sau nu
ordinea socială? potenţială nu o pot participa la
Funcţiona-lismul realitate efectivă realizarea scopurilor
sociale
CUM conduce la Devianţa e un Inegalitatea socială, Conflictele între
Conflictul social devianţă accesul răspuns normal la accesul restrâns la clasele favorizate şi
inegal la resurse? situaţii competitive resurse defavorizate
Moderne Cum reac- Devianţa e relativă Faptul de a nu Cei care fiind lipsiţi de
Teoria ţionează (de-pinde de cei semăna cu ceilalţi putere sunt etichetaţi
“etichetării” societatea faţă de care o eti-chetează) de cei ce au puterea
devianţă?

Prezentăm pe cele mai semnificative, care alcătuiesc, baza teoretică a sociologiei devianţei.
I. Paradigma funcţionalistă (Talcott Parsons, Robert Merton, Albert Cohen)
Paradigma funcţionalistă a elaborat o interpretare de tip holistic 16 care caută sursele devianţei la nivelul structurii sociale
deficitare, spre deosebire de concepţiile tradiţionale asupra devianţei, cu caracter biologist şi psihologist, care localizau la nivelul
indivizilor, cauzele fenomenului de încălcare a normelor .
Funcţionalismul a cunoscut deplina sa dezvoltare în sociologia devianţei în deceniile 5 şi 6 ale secolului trecut, având ca
reprezentanţi pe Talcott Parsons, Robert Merton şi Kingsley Davis.
Strâns legat de ideile organicismului şi evoluţionismului, susţinute în sociologia europeană de A. Comte, H. Spencer, E.
Durkheim ş.a., funcţionalismul consideră că unitatea fundamentală de analiză a sociologului este societate şi nu individul, atât
structurile, cât şi funcţiile societale trebuind considerate ca seturi integrale de sisteme a căror interdependenţă asigură echilibrul sau
homeostazia întregului ansamblu social.
În domeniul sociologiei devianţei, varianta cea mai închegată a funcţionalismului aparţine lui T. Parsons a cărui concepţie
structural-funcţionalistă pleacă de la presupunera fundamentală că societatea este bazată pe o ordine normativă unanim acceptată
datorită consensului valoric stabilit între toţi membrii societăţii, care împărtăşesc aceleaşi norme şi aceleaşi valori. În această
concepţie, omul este un individ conformist, suprasocializat, dominat de structuri, care se supune atât presiunilor externe de control
social ale mecanismelor institutionalizate, cât şi presiunilor interne ale constrângerilor interiorizate prin intermediul procesului de
socializare17. Aceste presiuni determină conformitatea indivizilor cu normele şi mijloacele instituţionalizate, în aşa fel încât devianţa
apare doar ca o stare potenţială şi nu ca o realitate efectivă. De aceea, aşa cum au observat o serie de autori, în această concepţie este
explicată, mai degrabă, conformitatea decât devianţa.
Devianţa nu este altceva decât o ieşire din repertoriul rolurilor şi statusurilor, o stare de “alienare” pe care societatea are însă
capacitatea de a o înlătura prin intermediul mijloacelor de control social care-i stau la dispoziţie. În interpretarea parsonsiană, numai
boala este acceptată ca tip de devianţă legitimă, întrucât individul bolnav este scutit de rolurile, obligaţiile şi responsabilităţile pe care
trebuie să le îndeplinească în mod normal în viaţa socială. Pentru acest motiv, concepţia lui Parsons apără ordinea sistemului,
constituindu-se într-o ideologie conservatoare, într-o sociologie a establishment-ului, a statu-quo-ului, care justifică structurile şi

15
Sorin Radulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Bucureşti, 1994, p. 46.
16
Noţiunea provine de la termenul englezesc whole (întreg), sugerând ideea ireductibilităţii întregului la suma părţilor sale. Holismul a fost o concepţie metafizică de la
începutul secolului al XX-lea care a pus la baza lumii un factor “integrator”, de natură imaterială şi incognoscibilă.

17
Talcott Parsons, The Social System, New York, London The Free Press 1951.
Talcott Parsons, An Outline of the Social System, în Theories of Society (T. Parsons, E. Shils, K.D. Naegele, J.R. Pitts-eds.), New York, 1965;
Talcott Parsons, An Overview, în Knowledge and Society: American Sociology (T. Parsons ed.), Voice of America, Forum Lectures, 1968.
 6
funcţiile societăţii şi care transformă pe sociologi în simpli agenţi de control social al căror rol se reduce la inventarierea disfuncţiilor
şi abaterilor de la exigenţele normative care au deplină legitimitate şi validitate.
Conştienţi fiind de caracterul vulnerabil, tributar unor considerente ideologice, al noţiunilor de funcţie şi disfuncţie,
sociologii care i-au urmat lui Parsons din punct de vedere al continuităţii concepţiei structural-funcţionaliste, în primul rând R.
Merton, au încercat să amelioreze caracterul prea vădit conservator al acestei concepţii, propunând o serie de modificări.
Robert Merton, de exemplu, a procedat la o codificare ştiinţifică a postulatelor funcţionalismului pe care a denumit-o
“paradigma analizei funcţionale”18.
În cadrul ei sunt amendate trei postulate universale ale funcţionalismului care l-au transformat dintr-o concepţie ştiinţifică în
una ideologică.
a) postulatul unităţii funcţionale potrivit căruia toate activităţile sociale şi toate elementele culturale sunt funcţionale în
mod pozitiv pentru sistem.
Merton subliniază că este inadecvat să susţinem această idee, deoarece ceea ce pentru un sistem sau pentru o unitate a sa e
funcţional, pentru alt sistem sau pentru altă unitate poate fi disfuncţional. Într-o societate pluralistă, postulatul unităţii funcţionale
bazat pe consens deplin este contrazis de marea diversitate a sistemelor normative care apreciază, în mod diferit, caracterul funcţional
sau disfuncţional al unei acţiuni. Din punct de vedere ştiinţific, adaugă Merton, noţiunea de disfuncţie nu este echivalentă cu
imoralitatea sau absenţa eticii, ceea ce ne obligă să înţelegem că devianţa poate avea un caracter funcţional pentru anumite grupuri
sociale şi disfuncţional pentru altele.
b) postulatul funcţionalismului universal potrivit căruia toate activităţile sociale şi toate elementele culturale au, în mod
universal, funcţia de a promova sau menţine sistemul.
În mod real, subliniază Merton, există atât efecte funcţionale care sunt benefice pentru sistem, cât şi efecte disfuncţionale
care îi ameninţă echilibrul. Ambele efecte au un caracter manifest, orientat ca atare, sau un caracter latent, determinat de consecinţele
neintenţionate ale unor acţiuni sociale. Acţiunile deviante pot apărea, deci, nu numai ca urmare a unor disfuncţii manifeste, dar şi a
unor disfuncţii latente;
c) postulatul indispensabilităţii funcţiilor potrivit căruia toate activităţile sociale şi toate elementele culturale sunt
indispensabile pentru unitatea funcţională a sistemului.
Merton aprecia că de fapt, pot exista şi activităţi sau elemente ale căror funcţii lipsesc sau sunt îndeplinite de o serie de
alternative funcţionale cu caracter echivalent denumite “substitute funcţionale”. Devianţa, de exemplu, poate fi un substitut funcţional
pentru acţiunile unor grupuri sociale care nu pot accede la succes, bunăstare economică sau poziţii de prestigiu pe căi obişnuite.
Pornind de la aceste precizări ale lui Merton, Albert Cohen19 distingea între funcţii şi disfuncţii sociale ale devianţei.
Dintre funcţiile sociale ale devianţei :
a) clarificarea şi definirea mai precisă a normelor sociale;
Deoarece o serie de norme au un conţinut prescriptiv vag, încălcarea lor oferă ocazia grupului să reacţioneze, defininidu-le într-un
mod mai adecvat;
b) creşterea solidarităţii grupului;
În acord cu ideile lui Durkheim şi ale lui George H. Mead, devianţa determină o atitudine colectivă comună, o solidaritate emoţională
a grupului care se mobilizează pentru a sancţiona individul care a încălcat normele. Grupul protejează membrii săi de efectele
devianţei şi obligă pe deviant să se conformeze;
c) producerea unor schimbări necesare în cadrul sistemului social; Astfel, pornind de la acţiunile deviante ale unor membrii,
grupul poate conştientiza faptul că unele reguli sau norme nu sunt adecvate sau că ele contrazic altele, şi ca urmare, regulile sau
normele respective vor fi schimbate;
d) considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă decât devianţa; Eşecul şi sancţionarea unei acţiuni deviante îi face pe
ceilalţi membrii ai grupului să-şi întărească motivaţia de conformitate faţă de norme.
Dintre disfuncţiile sociale ale devianţei :
a) dizolvarea sau eliminarea motivaţiei de conformare a acelor indivizi care apreciază că atât devianţa, cât şi conformitatea
produc acelaşi tip de recompensă, motiv pentru care încălcarea normelor poate fi la fel de benefică ca şi respectarea lor;
b) subminarea încrederii necesare pentru prezervarea (păstrarea) ordinii sociale. În acest sens, devianţa, poate genera
sentimente de insecuritate, îndoială şi de neîncredere în bazele contractuale şi emoţionale ale relaţiilor dintre oameni;
c) reducerea interdependenţei necesare pentru funcţionarea sistemului social. Din acest punct de vedere, manifestările de
devianţă, mai ales ale acelor indivizi care au un statut înalt şi o responsablitate socială ridicată, afectează cooperarea între rolurile
sociale, punând în pericol funcţionalitatea întregului sistem.
Indiferent de versiunile sale, tradiţionale sau moderne, şi de amendamentele aduse de Merton, paradigma funcţionalistă este
criticabilă întrucât pleacă de la premiza eronată că societatea este bazată pe consens valoric, ceea ce presupune, obligatoriu, că orice
acţiune deviantă subminează ordinea socială a sistemului social. În consecinţă, devianţă este apreciată exclusiv din punctul de vedere
al exigenţelor de ordine şi nu al motivaţiilor personale ale actorilor sociali. Din această perspectivă, devianţa este identică cu noţiunile
de patologie socială şi dezorganizare socială, utilizate în domeniul sociologiei problemelor sociale, pe care cea mai mare parte dintre
sociologii americani, detaşaţi de funcţionalism, le au supus unei critici aspre.
Dincolo de aceste critici, funcţionalismul sau structural-funcţionalismul are o permanentă vitalitate, supravieţuind, într-o
formă sau alta, în sociologia contemporană. Si în acest sens, Alex Inkeles scria că acest fapt nu trebuie să ne mire, deoarece “orice
sociolog este întrucâtva un analist structural-funcţionalist”, în măsura în care “foarte puţini sociologi susţin ideea că nu există nici
ordine şi nici sistem în viaţa socială” 20.

18
Robert K. Merton, Social Theory and Social Structure, enlarged edition, New York, London, The Free Press, Collier-MacMillan, Ltd., 1968, p. 73-136.
19
Albert Cohen, Deviance and Control, New Jersey, Pretice-Hall, Englewood Cliffs, 1966. Vezi, în acest sens, şi comentariul lui David Popenoe, Sociology, sixth
edition, New Jersey, Pretice-Hall, Englewood Cliffs, 1986, p. 195-196.
20
Alex Inkeles, What is Sociology, An Introduction in Discipline and Profession, New Jersey, Prentice Hall, Inc., Englewood Cliffs, 1964, p. 46.
 7
Kingsley Davis21 a demonstrat chiar că analiza funcţională este, de fapt, modalitatea sociologică de abordare a socialului,
indiferent de poziţia teoretică adoptată.
Admiterea unor idei valide ale paradigmei funcţionaliste trebuie să ţină seama de punctele sale vulnerabile şi, mai ales, să
pună sub semnul îndoielii legitimitatea şi raţionalitatea oricărei ordini sociale, care, în concepţiile funcţionaliste, devin ideologii
justificatoare ale establishment-ului.

II. Paradigma conflictului social (Ralf Dahrendorf, John Rex, Lewis A. Coser, Richard Quinney)
In deceniile 5 şi 6, un grup de sociologi europeni şi americani au supus unei critici radicale paradigma funcţionalistă,
modelul de “echilibru” şi ideea consensului social pe care ea le postula, considerand că tezele funcţionalismului reprezintă un sprijin
pentru forţele politice conservatoare, pentru ca justifica din punct de vedere ideologic autoritatea puterii. Pentru ei, conflictul şi nu
consensul social reprezintă principala condiţie a ordinii sociale, punând în competiţie grupurile lipsite de resurse economice cu cele
care beneficiază din plin de aceste resurse.
Teoreticienii conflictului, între care Lewis Coser, Ralf Dahrendorf si John Rex au preluat această idee de la Marx şi de la
Wright Mills. Ei au adus în sprijinul conceptiei lor următoarele argumente:
a) ordinea socială este emanaţia puterii şi nu a consensului social, aşa cum susţine Parsons. De aceea aspectul cel mai
important al ordinii sociale este reprezentat de conservarea puterii, care îşi impune autoritatea şi îşi promovează interesele prin
intermediul instituţiilor de control social (Ralf Dahrendorf) 22;
b) sistemul social trebuie considerat numai în raport cu situaţiile conflictuale existente, de la tranzactiile specifice competiţiei
de piaţă până la violenţa manifestă; existenţa acestor situaţii conflictuale tinde să producă o societate pluralistă definită de două sau
mai multe clase ale căror interese explică acţiunile membrilor lor (John Rex)23;
c) conflictele sociale au şi un rol pozitiv, contribuind la creşterea ajustărilor între grupurile sociale, permiţând menţinerea lor
şi prevenirea retragerii unor indivizi din cadrul lor (L.A. Coser)24.
Reprezentanţii cei mai semnificativi ai paradigmei conflictului în sociologia devianţei, Richard Quinney, Paul Walton,
Anthony Platt, Austin Turk, au privit fenomenul de devianţă, în general, şi cel de criminalitate, în special, ca o reflectare a
contradicţiilor specifice societăţii capitaliste care pun în conflict grupuri sociale cu interese economice şi politice divergente.
De exemplu, Richard Quinney25, considera că legea este instrumentul clasei dominante, iar sistemul juridic capitalist are ca
scop transformarea oricărei conduite care ameninţă privilegiile şi proprietatea claselor favorizate într-un comportament ilegal (ilicit).
În acest sens, Quinney a efectuat o tipologie a crimelor (infracţiunilor) în funcţie de diferenţialele de putere existente între clasele
dominante şi cele defavorizate:
a) crime “predatorii” (prădalnice), printre care se numără spargerile, tâlhăriile, jafurile comerţul cu droguri şi contrabanda,
sunt comise de indivizi fără resurse în scopul asigurării necesităţii de supravieţuire într-un mediu dominat de inegalitate socială;
b) crime cu caracter particular, între care omorul, atacul înarmat şi violul, săvârşite, mai ales, de indivizi abrutizaţi de
condiţiile dure ale capitalismului;
c) crime de rezistenţă (opoziţie), intre care actele clandestine de sabotaj economic şi munca necorespunzatoare,
caracterizează clasa muncitoare, care alege aceste mijloace pentru a se împotrivi ordinii capitaliste;
d) crime de dominare, comise de către corporaţii, printre care fixarea artificială a preţurilor, încălcarea legislaţiei financiare,
poluarea mediului etc., care au ca scop menţinerea sistemului existent;
e) crime ale puterii executive (acte de corupţie), săvârşite de oficiali în diferite scopuri, toate având ca motivaţie prezervarea
poziţiilor de putere, prestigiu şi bunăstare materială. Afacerea Watergate este un exemplu al acestui tip de infracţiune.
Teoreticienii conflictului considerau devianţa, în toate formele ei, ca un răspuns adaptiv la condiţiile de viaţă ale
capitalismului contemporan. Ei apreciau că distribuţia ratelor de devianţă şi sancţionarea ei au loc în funcţie de poziţia de clasă,
urmărind ordinea socială inegalitară a sistemului.
Dincolo de contribuţiile sale pozitive în domeniul stimulării cercetării empirice a inegalităţilor flagrante din societatea
capitalistă, paradigma conflictului are o serie de limite intre care :
- politizarea fenomenului de devianţă
- considerarea fenomenului de devianta ca efect al “luptei de clasă”
- incapacitatea paradigmei conflictului de a include, alături de factorii economici alţi factori individuali si sociali
generatori de devianţă.

III. Paradigma interacţionismului simbolic (Teoria “etichetării”)

Sociologia americană a intrat într-o nouă fază de dezvoltare odată cu respingerea postulatelor funcţionaliste, a metodelor
cantitativiste şi cu adoptarea unei perspective din ce în ce mai critice asupra realităţilor sociale. Aceasta perspectiva viza din punct
de vedere programatic reîntoarcerea la tradiţiile sociologiei europene şi, în primul rând, la semnificaţiile acţiunii umane.
In modelele de teoretizare şi în concepţiile metodologice au avut loc o serie de schimbari de perspectivă:
a) respingerea presupunerilor prealabile şi a definiţiilor făcute situaţiilor sociale prin scheme apriorice;
b) luarea în considerare a lumii subiectivităţii umane pentru a atribui acţiunii nu o valoare logică, ci un sens, în baza căruia să
se poată interpreta motivaţiile actorului social şi semnificaţiile conduitei sale, ca tip de “act” comunicat şi orientat în raport cu
conduitele celorlaţi;
c) considerarea lumii sociale ca o “scenă” a intersubiectivităţii sau întâlnirii dintre experienţe şi semnificaţii particulare şi
refuzul de a mai considera această lume ca un univers cantitativist dominat de proprietăţi şi legi invariabile;
21
Kingsley Davis, The Myth of Functional Analysis as a Special Method in Sociology and Anthropology, în “American Sociological Review”, vol. 24, nr. 6, 1959.
22
Ralf Dahrendorf, Class and Class Conflict in Industrial Society, London, Routledge and Kegan Paul, 1959.
23
John Rex, Key Problems in Sociological Theory, London, Routledge and Kegan Paul, 1961.
24
Lewis A. Coser, The Functions of Social Conflict, New York, Free Press, 1964.
25
Richard Quinney, Critique of Legal Order: Crime Control in Capitalist Society, Boston, Little Brown, 1974.
 8
d) adoptarea metodei fenomenologice ca singura în măsură să evidenţieze caracterul intenţional al activităţilor umane în
lumea intersubiectivă a vieţii cotidiene, veritabila lume care trebuie considerată de sociologi, nu cea constituită artificial prin
instrumentele pozitivismului;
e) plasarea sociologului în perspectiva actorului social care exercită acţiunea, în aşa fel încât limbajul sociologiei să implice
“semnificaţia semnificaţiilor” actorilor sociali, adică convertirea semnificaţiilor reale, aşa cum se manifestă ele în lumea cotidiană,
într-o lume alternativă care cuprinde interpretarea interpretărilor subiective ale acţiunii.
Adoptarea unor asemenea perspective interpretative a permis constituirea mai multor curente cu caracter fenomenologic
dintre care mai importante sunt:
 teoria schimbului26 (exchange theory) elaborată de George Homans, Peter Blau şi Robert Emerson, care interpreteaza
comportamentul uman ca fiind produsul unui “schimb” de bunuri materiale şi spirituale intervenit între protagoniştii acţiunii
sociale;
 interacţionismul simbolic, schiţat de George H. Mead şi fundamentat de Herbert Blumer şi discipolii săi, intre care Erving
Goffman, Howard S. Becker, Anselm Strauss, Edwin Lemert. Ei au plecat de la ideea că faptele sociale sunt “constructe” care
emerg chiar în cursul proceselor de interacţiune între indivizi, prin participarea acestora la lumea cotidiană a simbolurilor şi
semnificaţiilor reciproc împărtăşite în care totul se negociază, nimic fiind predeterminat sau stabilit dinainte;
 etnometodologia, reprezentată de Harold Garfinkel, Jack Douglas şi Erving Goffman, care şi-a propus să înlăture bariera
artificială dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună, considerând că sociologii trebuie să efectueze o descriere a vieţii cotidiene
care să nu difere de explicaţia pe care o posedă actorii înşişi. Toate aceste orientări au determinat deplasarea preocupărilor
sociologilor de la aspectele deterministe ale acţiunii (de ce are loc aceasta?) la aspectele ei fenomenologice (cum poate fi descrisă
sau interpretată aceasta?), orientându-i spre investigarea vieţii cotidiene a micilor comunităţi alcătuite din grupuri de devianţi şi
marginali: toxicomanii, în special fumătorii de marijuana (H.S. Becker), bolnavii mental, internaţi în spitale psihiatrice (E.
Goffman), delincvenţii (Edwin Lemert).
Contribuţiile cele mai reprezentative aduse de orientările fenomenologice în domeniul sociologiei sunt :
1. ideea că lumea devianţilor (out-sideri – H.S. Becker) este similară celei convenţionale, normele şi valorile subculturilor deviante,
reprezentate de “iraţionalitate” şi principiul hedonist al căutării plăcerii prin orice mijloace, găsindu-şi corespondentul în valorile
loisir-ului care defineşte societatea convenţională.
2. nici un act nu este, prin el însuşi, deviant, ci este definit ca atare urmare a interacţiunilor sociale în cursul cărora indivizii
reacţionează faţă de conduitele altor indivizi, care nu seamănă cu cele ale majorităţii, etichetându-le ca fiind deviante.
Această idee s-a concretizat în teoria “etichetării” (labeling theory) susţinută, între alţii, de Howard S. Becker, Edwin
Lemert, Kai Erikson, Erving Goffman, Thomas Scheff.
Problema fundamentală de la care ei au plecat a constat în aflarea unui răspuns la întrebarea “de ce (cum) o anumită
conduită este desemnată ca fiind deviantă?”, evitând, în felul acesta, vechea întrebare de sorginte deterministă “de ce individul este
deviant?”.
In mod sintetic teoria etichetării are caracteristice urmatoarele enunturi:
a) împărţirea oamenilor în indivizi normali şi indivizi devianţi nu poate fi susţinută, întrucât toţi oamenii, într-un moment sau
altul al vieţii lor, încalcă normele sociale;
b) această încălcare a normelor, care în marea majoritate a cazurilor nu este detectată de către agenţii de control social, poate
fi denumită “devianţă primară”;
c) calificarea unui act ca fiind deviant depinde mai puţin de ceea ce face individul, si mai ales de definiţiile elaborate de
grupurile investite cu autoritatea de a eticheta devianţa. În consecinţă, devianţa depinde de reacţia societăţii faţă de încălcarea
normelor, de tipul de norme pe care societatea şi-a propus să le impună, de situaţiile particulare în care se produc aceste abateri de la
norme şi de categoriile de indivizi care sunt desemnaţi ca devianţi;
d) din punct de vedere al devianţilor înşişi, conduita lor este perfect normală (este “aşa cum trebuie să fie” în sensul postulat
de E. Durkheim). După ce are loc procesul de etichetare din exterior, apare devianţa ca atare care poate fi denumită “devianţă
secundară”, deoarece indivizii etichetaţi ca devianţi nu numai că ajung să creadă în autoritatea acestor etichete, dar şi adoptă conduite
conforme cu ele, asimilând toate atributele identităţii de deviant: primesc un statuts care îi obligă să adopte normele şi valorile unei
subculturi sau contraculturi deviante, caută compania unor persoane care au aceeaşi identitate şi împărtăşesc acelaşi stil de viaţă. Este
cazul frecvent al pacienţilor spitalelor de psihiatrie, al consumatorilor de droguri, al homosexualilor, a căror identitate de deviant este
construită prin intermediul reacţiei societăţii care nu admite ca indivizii să nu semene între ei. Eticheta serveşte pentru a închide
persoana într-un status de “outsider licenţiat”27 generat de predicţia constructivă implicată de aplicarea etichetei. Apar în acest
context efectele cunoscutei teoreme a lui Thomas cu privire la consecinţele definirii unei situaţii ca fiind reală;
e) procesul de etichetare este realizat de către medici, judecători sau de către alţi agenţi de control social care au puterea
redutabilă de a stigmatiza, de a supune pe indivizii nonconformişti unui ritual de declasare sau degradare (cum este diagnosticul
psihiatric sau verdictul judecătoresc), de a-i sancţiona şi de a-i obliga să se resocializeze pentru a reveni la identitatea considerată
“normală” de către societate.
Teoria etichetării are limitele oricărei concepţii fenomenologice:
-accentul prea mare pus pe factorii subiectivi care reduce explicaţia sociologică la o simplă interpretare de semnificatii cu
ignorarea determinărilor structurale ale acţiunilor şi conduitelor umane;
-identificarea deviantei cu anormalitatea, ignorand faptul că devianţa este un fenomen social, iar anormalitatea este un fenomen
psihopatologic;
-ignorarea cauzelor primare ale devianţei in favoarea cauzelor secundare determinate de etichetare;

26
Pentru esenţa acestor orientări, vezi Sorin M. Rădulescu, Mircea Piticariu, Devianţa comportamentală şi boală psihică. Sociologie şi Psihiatrie, Bucureşti, Edit.
Academiei Române, 1989.
27
James W. Vander Zander, The Social Experience. An Introduction to Sociology, New York, Random House, 1988, p. 206.
 9
-neluarea in considerare a devianţei cu caracter secret sau nedetectat, a actelor deviante produse de cei care deţin puterea si care în
majoritatea cazurilor nu sunt nici etichetate, nici stigmatizate. Este cazul actelor invizibile de corupţie, fixarea artificială a preţurilor,
poluarea mediului,etc.
Teoria etichetării a avut meritul de a fi semnalat pericolele instituţionalizării, ale dependenţei prelungite faţă de instituţiile de
control social, mai ales in cazul deţinuţilor infractori sau al pacienţilor din spitalele de psihiatrie. Ca urmare, teoria etichetării a avut
un impact puternic asupra mişcării de umanizare a mediilor carcerale.
d) Orientări fenomenologice in domeniul criminologiei şi psihiatriei.
Tezele fenomenologice au dat naştere la inceputul deceniului 7, unei orientări noi in domeniul criminologiei şi psihiatriei, care şi-a
propus să dezvolte un model de teoretizare a fenomenelor de infracţionalitate şi bolilor psihice, diferit de cel tradiţional.
In criminologie, acest model a fost aplicat pentru a descrie cu precădere relaţiile dintre “stigma”sau eticheta ataşată individului
infractor şi desfăşurarea ulterioară a carierei sale infracţionale, în direcţia recidivării faptelor pentru care a fost incriminat. Sociologi şi
rezultate ale unor cercetări, au arătat că există o asociere pozitivă între severitatea pedepsei şi recidivarea infracţiunilor comise.

3. Noţiunea şi dimensiunile delincvenţei

Devianţa priveşte transgresarea normelor sociale dominante într-o societate şi include acele conduite şi comportamente care
se abat de la standardele valorice şi normative acceptate şi recunoscute în cadrul unui anumit grup sau sistem social. Este un fenomen
întâlnit în toate societăţile, fiind generată şi condiţionată de o multitudine de factori şi cauze generale şi particulare, obiective şi
subiective, sociale şi individuale. Extensia, gradul şi intensitatea devianţei sociale depind de reacţia publică, de apărarea socială faţă
de diferite abateri şi încălcări, de măsura în care acestea sunt considerate periculoase pentru structura şi coeziunea grupurilor sociale,
şi de natura şi forma sancţiunilor care li se aplică. Evaluarea devianţei sociale se face în funcţie de valorile sociale lezate şi de normele
sociale violate de anumiţi indivizi şi grupuri28.
Delincvenţa, infracţionalitatea şi criminalitatea sunt forme particulare ale devianţei sociale care includ comportamente şi
conduite cu un grad ridicat de periculozitate socială, deoarece încalcă şi violează regulile şi normele juridice penale prin care sunt
apărate şi protejate cele mai importante valori şi relaţii sociale (proprietatea, familia, viaţa, sănătatea, libertatea, demnitatea, statul,
societatea etc.).
Spre deosebire de devianţa socială, delincvenţa, infracţionalitatea şi criminalitatea au o serie de trăsături specifice :
a) este un fenomen social, obiectiv şi material, dar în acelaşi timp, antisocial şi deosebit de periculos, atât prin consecinţele
sale negative şi distructive care privesc ordinea socială şi normativă, integritatea şi siguranţa indivizilor şi grupurilor sociale, cât şi
prin reacţia socială pe care o provoacă şi prin sancţiunile represiv-coercitive adoptate;
b) delincvenţa include acele acte şi fapte care, violând regulile de drept cu caracter penal impun adoptarea unor sancţiuni
organizate, de cele mai multe ori, represive, care sunt aplicate prin intermediul agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie,
justiţie, tribunale). Delincvenţa numită şi devianţa socială penală este definită nu în funcţie de “eticheta” sau “reacţia socială” a
membrilor, ci în raport cu normele juridice penale care sunt violate şi care protejază, de fapt, cele mai importante valori şi relaţii
sociale dintr-o societate;
c) delincvenţa (criminalitatea) este constituită din ansamblul actelor şi faptelor antisociale care intră sub incidenţa normelor
penale, săvârşite de diferiţi indivizi într-o anumită societate (sau dintr-o anumită ţară), într-un anumit interval de timp (de regulă un
an)29. Ea include totalitatea delictelor şi crimelor săvârşite, care sunt însă diferite ca natură, intensitate şi gravitate (delicte contra
persoanei, contra patrimoniului, contra autorităţii, contra familiei şi bunelor moravuri, contra statului şi instituţiilor acestuia etc.).
Întrucât trăsăturile generale şi specifice ale delictelor şi crimelor sunt evaluate în funcţie de legislaţia penală, există diferenţe sensibile
de la o ţară la alta şi de la un sistem juridic la altul, diferenţe care ţin de natura şi forma regimului social-politic, de tradiţiile istorice,
juridice şi culturale, de moravurile şi spiritualitatea fiecărei societăţi. Lipsa de uniformitate a diferitelor jurisdicţii penale împiedică,
astfel, aducerea la un numitor comun a diferitelor tipuri şi forme de delicte şi crime.
Delictul este primordial un fenomen social care se produce în societate având consecinţe negative şi distructive, chiar dacă
aparent, este un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal.
Unii autori30 disting următoarele trăsături specifice ale delincvenţei pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme
particulare de devianţă :
a) violarea unei anumite legi (de regulă penală, sau civilă, administrativă), care interzice săvârşirea anumitor acte şi fapte,
considerate ca periculoase pentru ordinea socială şi normativă a societăţii;
b) săvârşirea unor acţiuni care periclitează siguranţa indivizilor şi grupurilor sociale;
c) manifestarea unui comportament care contravine regulilor morale şi de convieţuire socială.
Delincvenţa include acele violări şi încălcări ale normelor penale şi de convieţuire socială care protejează ordinea publică,
drepturile şi libertăţile individuale, viaţa, sănătatea şi integritatea persoanei în societate.
In opinia lui Edwin H. Sutherland şi Donald Cressey31 un comportament delincvent comportă următoarele caracteristici:
a) are o serie de consecinţe sociale negative, pentru că prejudiciază interesele întregii societăţi;
b) face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;
c) prezintă o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop destructiv;
d) cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea cuplabilă;
e) fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.
În funcţie de aceste caracteristici, delincvenţa este un fenomen deosebit de complex care include aspecte şi dimensiuni de
natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, prospectivă, economică şi culturală :
28
Sorin M. Rădulescu, Anomie, devianţă şi patologie socială, Bucureşti, Editura Hyperion XXI, 1991.
29
R. Vouin şi L. Léauté, definesc delincvenţa ca fiind “ansamblul infracţiunilor penale de toate felurile, comise într-o societate, într-o perioadă dată”…delincvenţa este
un ansamblu de fapte, în timp ce crimele ce o compun sunt acte particulare comise de un singur individ sau de mai mulţi” (R. Vouin, L. Léauté, Droit penal et
criminologie, Paris, PUF, 1966, p. 45).
30
G. A. Theodorson, A. G. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociologiy, New York, Thomas Z. Growell Company, 1969, p. 86.
31
Edwin Sutherland, Donald Cressey, Principes de criminologie, Paris, Edition Cujas, 1966, p. 2-3.
 10
a) dimensiunea statistică, evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în
procente, medii, serii de distribuţii şi indici a diferitelor delicte şi crime şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu
caracter social, ecologic, cultural, geografic (arii geografice şi culturale, grupuri de populaţie, zone urbane sau rurale, sisteme penale
etc.);
b) dimensiunea juridică, evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea socială a
acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor
delincvente;
c) dimensiunea sociologică, centrată pe identificarea, explicarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu
multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele
delicte;
d) dimensiunea psihologică, care evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului normal, motivaţia şi
mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);
e) dimensiunea economică, sau costul crimei, evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale crimei din punct de vedere
material şi moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor, poliţelor de asigurare etc.);
f) dimensiunea prospectivă, care evidenţiază tendinţele de evoluţie în viitor a delincvenţei şi propensiunea spre delincvenţă a
anumitor indivizi şi grupuri sociale.
Evidenţierea acestor dimensiuni atestă caracterul interdisciplinar al fenomenului de delincvenţă, dificultăţile abordării şi
studierii ansamblului de delicte şi crime care se produc într-o societate. Pentru revelarea diferitelor caracteristici şi trăsături ale
delincvenţei, cele mai importante aspecte sunt sunt cele de natură juridică (legală), sociologică şi psihologică.

4. Delincvenţa din perspectivă sociologică şi psihologică.

Orice societate se confruntă cu aspecte de crimă şi infracţionalitate, întrucât noţiunea de delincvenţă este implicată în însăşi
ideea de societate. Întrucât nu poate exista o societate “în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv, este
inevitabil ca printre aceste abateri să fie unele care prezintă caracter criminal” 32. De altfel, E. Durkheim considera crima ca un
“fenomen normal”, cu condiţia ca ea să nu depăşească anumite limite care fac imposibilă funcţionarea societăţii şi convieţuirea
indivizilor. Fiind legată de “condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale”, delincvenţa include acele abateri şi încălcări ale
normelor de conduită care “ofensează unele sentimente colective” 33, necesitând adoptarea unor măsuri de apărare socială şi de
reprimare a conduitelor periculoase.
Actul delincvent, ca atare, reprezintă expresia unui şir de acţiuni şi conduite care contrastează puternic cu normele de
convieţuire existente în cadrul familiei, instituţiilor, societăţii. Deşi recunoaşterea şi sancţionarea diferitelor delicte reprezintă o
“universalitate culturală”, există diferenţe sensibile, din punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în
discernerea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul până la care un comportament antisocial sau imoral devine periculos pentru
ordinea socială depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau, dimportivă, permisiv al normelor sociale. De aceea, legea penală
nu urmăreşte eliminarea totală a delictelor sau crimelor dintr-o societate, ci menţinerea lor la un “nivel tolerabil”, orice depăşire a
acestui nivel putând fi interpretată ca un semn de tensiune în sistemul social respectiv, ca un avertisment al unei posibile crize a
principalelor instituţii sociale.
Din punct de vedere sociologic, delincvenţa reprezintă o problemă socială, deoarece presupune o discrepanţă semnificativă
între sistemele de referinţă valorice şi normative ale societăţii şi aşteptările indivizilor. Ea implică încălcarea flagrantă a modelelor şi
schemelor valorice şi normative aşteptate şi dorite, o dislocare a tiparelor şi relaţiilor tradiţionale dintr-o societate 34, precum şi o
abatere sensibilă de la ceea ce societatea defineşte ca fiind moral, decent, licit şi corect. Generând consecinţe negative, directe sau
indirecte, asupra structurii şi stabilităţii grupurilor sociale, delincvenţa conduce la creşterea tensiunilor sociale şi a nesiguranţei în
societate. Ca tendinţă generală se consideră că, cu cât actele delincvente se acumulează şi se agravează într-o comunitate, cu atât
membrii acesteia sunt supuşi unor forme de alienare, stress, nesiguranţă şi demoralizare. In plus, o parte importantă a celor implicaţi
în asemenea acte antisociale nu îşi percep propria situaţie, nu îi interesează opinia celorlalţi şi se retrag într-o “subcultură” specifică.
Marea varietate culturală şi socială a diverselor societăţi, structura lor economică, politică şi juridică diferită se reflectă în
multiplele variaţii în definirea delincvenţei şi a legii, în sistemul sancţiunilor şi chiar în formele de manifestare a atitudinilor opiniei
publice faţă de acest fenomen. De exemplu, nu în toate societăţile omorul este considerat drept crimă deliberată, existând sisteme
penale în care, chiar dacă el nu este justificat, este sensibil “dezincriminat” (cazul omorului în legitimă apărare sau a omorului săvârşit
“în stare de război” sau de “necesitate”). În alte sisteme legislative, dimpotrivă, omorul săvârşit asupra unor anumite persoane este
considerat o crimă odioasă şi sancţionat extrem de sever (omorul asupra unui părinte, unui copil, unei femei gravide, omorul comis
împotriva unui preot, şef militar, conducător politic etc.).
În alte legislaţii penale, evaluarea intensităţii şi gravităţii actelor delincvente se face atât în funcţie de anumite criterii
normative (ca valoarea obiectului prejudiciat, modul de comitere a delictului, mijloacele utilizate, vinovăţia făptuitorului etc.), cât şi
de unele cu caracter social şi cultural. Astfel, în multe ţări se face distincţia între furtul obiectelor de mare valoare (furt major) şi cele
asupra unora de mică valoare (furt minor), dar şi între furtul din patrimoniul public şi cel din proprietatea privată sau între furtul de la
rude, prieteni şi cel comis asupra unui străin. Incriminarea şi sancţionarea unor delicte (furt, tâlhărie, vătămare corporală etc.) se face
în funcţie de statutul social al delincventului şi victimei, de relaţiile dintre aceştia înainte de comiterea delictului.
Ca urmare, numeroşi sociologi şi criminologi, consideră că criteriul normativului penal de definire şi evaluare a ansamblului
de delicte şi crime trebuie completat cu cele de natură sociologică, morală, culturală şi psihologică, singurele în măsură să
evidenţieze evoluţia şi tendinţele fenomenului de delincvenţă în diferite comunităţi şi perioade de timp. Sociologia şi dreptul oferă

32
Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 116.
33
Ibidem, p.118.
34
Robert K. Merton, Social problems and Sociological Theory, în R. K. Merton, R. A. Nisbet (eds), Contemporary Social problems, New York, Harcourt Brace and
Word, 1966.
 11
astfel împreună, repere teoretice şi operaţionale mai adecvate, capabile să pună la îndemâna legislatorilor şi judecătorilor o serie de
indicatori-standard de apreciere, definire şi sancţionare a diferitelor tipuri de delicte şi crime.
Criteriul normativului penal care priveşte aspectul socialmente periculos al delictului şi responsabilitatea, vinovăţia
delincventului, trebuie completat cu criteriul sociologic care vizează semnificaţia socială şi reacţia socială a încălcării normelor
juridice şi cu criteriul psihologic, care încearcă să evidenţieze şi să explice rolul personalităţii individului delincvent şi nondelincvent.
Aşa cum pentru a evalua sau judeca un delict trebuie să îl înţelegi, “pentru a-l înţelege trebuie să cunoşti antecedentele situaţiei şi
valoarea tuturor factorilor determinanţi ai reacţiei personale”35.
Perspectiva psihologică a delincvenţei încearcă să explice în ce măsură individul dispune de o capacitate intelectivă, afectivă
şi volitivă, capabilă să menţină un echilibru între interesele, nevoile şi aspiraţiile sale şi mijloacele legitime de realizare a acestora.
Din această perspectivă, delincventul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care
intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază, punerea în evidenţă a
personalităţii delincventului, a mecanismelor interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul delincvent ca
atare.

5. Dimensiunea şi formele delincvenţei

Abordarea sociologică a delincvenţei impune delimitarea acesteia la ansamblul actelor şi faptelor antisociale săvârşite în mod
real şi concret într-o anumită societate, fără considerarea şi includerea acelor acte şi fapte care, deşi sunt incriminate de normele
penale, nu au fost comise în realitate. Aceasta este dificil deoarece sfera şi volumul actelor delincvente nu cunosc graniţe perfect
delimitate şi măsurabile statistic. Multe dintre delicte sunt clandestine şi nu sunt niciodată descoperite, după cum mulţi delincvenţi nu
sunt descoperiţi (“crime perfecte” sau cu “autori necunoscuţi”). Unele delicte nu sunt semnalate organelor penale din motive de teamă
(răzbunarea făptaşului), jenă (viol sau corupţie sexuală), sau datorită procedurii, destul de anevoioase şi îndelungate, de judecare a
proceselor penale. O bună parte a delictelor sesizate poliţiei nu sunt înregistrate oficial, iar altele sunt considerate minore (furtul unor
obiecte sau bani sub o anumită limită). Există unele delicte (de fraudă, corupţie comercială şi financiară, contrafacere de mărci şi
patente), comise de funcţionari sau persoane oficiale care, fie că nu sunt descoperite, fie că nu sunt înregistrate şi judecate. Edwin
Sutherland în lucrarea “Criminalitatea gulerelor albe” 36 demonstra existenţa unui volum mare de ilegalitate în anumite afaceri
comerciale şi profesiuni din societatea americană. El estima că, costul economic al delapidărilor, fraudei asupra consumatorului,
contrafacerii produselor, afacerilor politice necinstite, comise de înalţi funcţionari depăşeşte probabil costul economic al delictelor
obişnuite. Deşi asemenea delicte nu produc suferinţe şi privaţiuni asupra victimelor, ele sunt “delicte reale”, indiferent dacă sunt sau
nu clasificate de instanţe. Tot în sfera delictelor greu depistabile, care produc efecte indirecte şi difuze se încadrează şi afacerile din
tripouri, jocuri la ruletă, pariurile false, transmiterea sau “vânzarea de ponturi” privind contractarea unor produse, divulgarea
secretului unor afaceri, vânzări-cumpărări fictive de acţiuni la bursă, “furtul pe calculator” etc.
Există şi un număr ridicat de delicte comise de minori care nu sunt înregistrate şi sancţionate penal, deoarece ei nu au vârsta
majoratului penal sau sunt lipsiţi de discernîmânt, deşi faptele lor au produs prejudicii şi consecinţe negative asupra persoanelor şi
bunurilor.
In funcţie de săvârşirea, descoperirea, înregistrarea şi judecarea delictelor şi crimelor, fenomenul delincvent are dimensiuni
şi aspecte diferite :
 delincvenţa (criminalitatea) reală, denumită în literatura sociologică şi criminologică “cifra neagră” a criminalităţii. Ea este
constituită din totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate, indiferent dacă ele au fost sau nu,
descoperite şi înregistrate de organele penale. Criminalitatea reală reprezintă adevărata dimensiune a ilicitului penal, dar
estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaţionale şi statistice;
 delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care include acea parte a actelor săvârşite în realitate şi care au fost depistate şi
identificate de către organele specializate de control social. De regulă, cifra delincvenţei descoperite este inferioară celei reale,
întrucât nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi; de asemenea, unele delicte nu sunt reclamate,
altele nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de către victimă etc.;
 delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvenţa descoperită şi înregistrată de organele de poliţie care
este judecată şi sancţionată de instanţele penale; volumul ei este mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie
judecate. Astfel, unele delicte (şi delincvenţi) sunt graţiate şi amnistiate, altele nu mai sunt sancţionate datorită împlinirii
termenelor legale de prescripţie, iar unele nu se mai judecă datorită decesului delincventului sau sustragerii acestuia de la
judecată. Uneori, legea intervine şi dezincriminează unele delicte care au fost săvârşite în mod real sau înlătură răspunderea
penală a făptuitorilor pe motive de minoritate, iresponsabilitate, etc. Ca urmare, diferitele tendinţe şi evoluţii ale delincvenţei
judecate reprezintă fie rezultatul multiplicării şi extinderii legii penale asupra unor fapte neincriminate până atunci, fie al creşterii
eficienţei activităţii organelor de justiţie, de sancţionare a persoanelor care au comis acte antisociale.
Din punct de vedere sociologic, delincvenţa reală reprezintă adevărata dimensiune a fenomenului de criminalitate, întrucât
grupează ansamblul abaterilor şi încălcărilor penale săvârşite efectiv şi concret într-o anumită comunitate socială şi într-o anumită
perioadă. Chiar dacă unele delicte şi crime nu sunt descoperite sau nu ajung să fie judecate şi sancţionate din diferite motive
(nedescoperirea, dispariţia făptuitorului, amnistia, graţierea sau prescripţia delictului sau delincventului, concilierea victimă-făptuitor
etc.), totuşi ele au fost comise în realitate, producând o serie de prejudicii valorilor şi relaţiilor sociale, drepturilor şi aşteptărilor
indivizilor.
Apărând din necesitatea de a evidenţia, identifica şi explica dimensiunea reală a criminalităţii şi delincvenţei şi de a descifra
factorii şi condiţiile sociale care generează acest fenomen antisocial, sociologia delincvenţei (sau a criminalităţii) studiază ansamblul
manifestărilor şi actelor de delincvenţă săvârşite în realitate în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie şi
marginalitate existente în cadrul societăţii. Spre deosebire de dreptul penal, care se ocupă, în special, de aspectele delincvenţei

35
Mira Y. Lopez, Manuel de psychologie juridique, Paris, P.U.F., 1959, p. 62-63.
36
Edwin H. Sutherland, White-Collar Criminality, în “American Sociological Review, nr. 1, 1940, p. 1-12.
 12
judecate (legale) din punct de vedere al “ansamblului de legi care reglementează într-o ţară exerciţiul represiunii prin stat” 37,
sociologia delincvenţei studiază criminalitatea ca fenomen social, prin evidenţierea şi explicarea factorilor generali şi particulari,
obiectivi şi subiectivi, sociali şi individuali care generează acte şi fapte antisociale. Ea priveşte şi analizează ansamblul acestor factori
şi condiţii sociale, dependenţele lor reciproce şi raporturile lor cu alte fapte şi fenomene de natură economică, morală, culturală.
Sociologia delincvenţei studiază procesualitatea elementelor etiologice ale criminalităţii, procesele, fenomenele, instituţiile şi relaţiile
sociale care pot influenţa, la un moment dat şi într-o anumită societate, multiplicarea faptelor deviante şi antisociale.
Majoritatea juriştilor şi criminologilor sunt de acord că, în prezent, nu se poate cunoaşte şi explica întreaga complexitate a
delincvenţei, multiplele ei determinări sociale, morale sau culturale decât apelând la o serie de noţiuni şi concepte sociologiceşi
utilizând metode, tehnici şi instrumente de investigaţie specifice sociologiei.
Reprezentând un sprijin important pentru fundamentarea ştiinţifică a demersului juridic şi criminologic, sociologia
delincvenţei oferă informaţii şi concluzii utile politicii penale, soluţii şi metode de prevenire a delincvenţei şi de recuperare socială a
persoanelor cu comportamente antisociale. Din acest punct de vedere, sociologia delincvenţei se afirmă ca o disciplină cu funcţii
descriptive, etiologice şi predictive, care contribuie la perfecţionarea mijloacelor de intervenţie şi acţiune în domeniul dreptului penal,
penologiei şi ştiinţei penitenciarelor.

6. Abordarea psihosociologică a răspunderii şi sancţiuni penale

Între noţiunile importante cu care operează dreptul penal, sociologia delincvenţei, criminologia, psihologia şi psihiatria
judiciară este aceea de responsabilitate şi răspundere juridică (penală).
Responsabilitatea exprimă în general, actul de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale, prin asumarea de
drepturi şi obligaţii personale. Ea este intim legată de sistemul normativ care include ansamblul regulilor de comportament şi conduită
socială, concretizându-se în acceptarea şi aderarea liberă şi neimpusă a individului la normele şi valorile dominante într-o societate, la
interesele şi idealurile sociale dezirabile.
Răspunderea, spre deosebire de responsabilitate, apare ca un raport impus, întemeiat pe autoritatea normelor oficiale şi pe
subordonarea (conformarea) individului faţă de grupul sau colectivitatea din care face parte. Aşadar, răspunderea este primordial
normativă (în mod preponderent de natură juridică), deoarece individul percepe şi resimte normele ca reguli de conduită impuse din
afară, de o autoritate aparţinând grupului sau societăţii.
În ansamblul formelor de răspundere (politică, morală, economică, religioasă etc.), răspunderea juridică reprezintă o formă
specifică, fiind un raport între autoritatea unui grup sau a unei colectivităţi sociale şi individ. Sensul tradiţional al noţiunii de
răspundere juridică arată că este vorba de o obligaţie impusă individulu din afară, obligaţie care decurge dintr-o normă oficială.
Incălcarea ei determină vinovăţia persoanei şi tragerea la răspundere penală. R Răspunderea apare ca un fenomen “post factum”,
urmare nerespectării unei obligaţii decurgând din normă, acţionează pe terenul “răului deja produs”, şi impune sancţionarea
individului vinovat. Din acest motiv, unii autori au identificat sancţiunea (pedeapsa) cu răspunderea, considerându-se că ea “apare ca
urmare a săvârşirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de realizare a unei constrângeri de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice” 38.
După opinia unor autori, identificarea răspunderii cu sancţiunea ignoră latura psihologică (psihică) a răspunderii, întrucât, în
timp ce sancţiunea vizează doar aspectul tragerii la răspundere a persoanei vinovate (delictul fiind singurul temei al răspunderii
penale), răspunderea şi implicit, vinovăţia acesteia, include atitudinea psihică (intelectivă şi volitivă) a persoanei faţă de fapta comisă.
Aşadar, răspunderea penală include o serie de stări intelective, afective şi volitive existente în momentul săvârşirii delictului. Absenţa
acestora conduce la concluzia că ne aflăm înprezenţa unor incapacităţi psihofiziologice la anumite persoane care, fie că sunt lipsite de
răspundere penală, fie că sunt iresponsabile. Când se afirmă despre o persoană care a comis un delict că este responsabilă penal, se
presupune că ea a avut o anumită atitudine a conştiinţei şi voinţei faţă de faptă şi urmări, fiind deci vinovată şi urmând să suporte
sancţiunea (pedeapsa).
Pentru stabilirea iresponsabilităţii se utilizează în diferite legislaţii penale două criterii:
a) criteriul medical, care presupune prezenţa unei boli psihice cronice, a unor tulburări psihice temporare sau a unei alte
stări morbide;
b) criteriul juridic, care presupune absenţa capacităţii de a fi conştient de acţiunile săvârşite sau de a şi le stăpâni, absenţa
discernământului.
Discernământul este definit în mod diferit de jurişti şi psihiatri. Discernământul este considerat de jurişti ca fiind capacitatea
individului de înţelegere şi de manifestare conştientă a voinţei în raport cu o anumită faptă concretă, dar pentru psihiatri el reprezintă
o aptitudine de a deosebi binele de rău, licitul de ilicit, legalul de ilegal, a distinge, a prevede şi anticipa faptele proprii şi a alege
soluţii morale39. Atunci când este vorba să se stabilească responsabilitatea unei persoane care a comis un delict, asistăm în practică, la
convertirea conceptului juridic de responsabilitate în conceptul psihiatric de discernământ, ceea ce poate genera confuzie în privinţa
stabilirii şi individualizării sancţiunii şi pedepsei care trebuie adoptată faţă de persoana respectivă.

37
Roger Merle, André Vitu, Traité de droit criminel, Paris, Cujas, 1966, p. 93.
38
Mircea Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.România, Cluj, 1974, p. 31-32; Temeiul răspunderii penale în R.S.România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1987, apud Dan Banciu, Control social si sanctiuni sociale, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1992, p. 63.
39
Gh. Scripcaru, I. Pirozynschi, Epistemologia şi medicina legală psihiatrică. Criteriologia discernământului, în vol. Asistenţa psihiatrică a cazurilor cu risc
comportamental patologic, Iaşi, 1987, p. 215.