Tema 1

1. Argumentați natura contradictorie a psihicului

”Psihologia este o știință al cărei destin nu a fost deloc simplu si linear, ci mult mai frământat
și mai dramatic decât al altor științe”, așa începe cartea ” Introducere în psihologie” scrisă de
Mielu Zlate (2000), domeniul psihologiei având perioade înălțătoare dar și perioade ”de
încordare și încrâncenare.

Același autor spune că ” psihologia a fost comparată cu viața omului- și, așa cum omul are o
biografie, și psihologia își are propria ei biografie. Mulți autori vorbesc chiar de o dramă a
psihologiei printre care Vasile Pavelcu publică o ” Dramă a psihologiei” în două ediții, una
apărută în 1965, alta în 1972. Vasile Pavelcu își ”construiește” intenționat lucrarea ca pe o
dramă: în actul întâi el afirmă: psihologia nu este știință; psihologia nu are metode; nu există
legi în psihologie; în actul al doilea” urcă treptat spre obiect, metodă și legitate în psihologie,
pentru ca în final, în epilg, să deschidă o nouă contradicție, spune autorul, de fapt tot o dramă,
ca și celelalte de până acum: pe de o parte, contradicția dintre subestimarea valorii științifice
sau sociale a psihologiei și posibilitățile ei, pe de altă parte, conflictul dintre natura cerințelor
și caracterul particular al psihologiei.

Psihicul nu poate fi definit conform rigorilor logicii. Logica impune cuprinderea într-o
definiţie a două elemente esenţiale: genul proxim şi diferenţa specifică. Deoarece psihicul este
extrem de complex şi de contradictoriu, devine aproape imposibil să identificăm cele două
elemente specifice unei definiţii. De aceea, vom recurge la o definiţie a psihicului „tip
caracterizare", care îşi propune iniţial inventarierea principalelor caracteristici sau note
definitorii ale psihicului, apoi sintetizarea lor într-o formulare concisă. Pentru a ajunge însă la
descoperirea notelor definitorii ale psihicului este necesară respectarea unui anumit demers.
Acesta ar consta în raportarea psihicului la un criteriu exterior lui însuşi, în vederea surprinderii
propriei identităţi.

• Dacă raportăm psihicul la conexiunea sau interacţiunea universală a lucrurilor, el apare

ca fiind un caz particular al acestei conexiuni, o formă sau o expresie a vieţii de relaţie.

• Dacă raportarea psihicului se face la materie, la substratul lui material, atunci el va

apărea ca un produs al materiei sau, o funcţie a materiei superior organizate (creierul).
 • Dacă îl raportăm la realitatea înconjurătoare naturală (la lumea obiectelor, lucrurilor şi
fenomenelor fizice, naturale), psihicul va apărea ca o re-producere în subiectiv a acestei realităţi
obiective.

• Dacă raportăm psihicul la realitatea socială, la lumea umană, atunci acesta apare ca fiind
condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural.

Numai cumulând cele patru caracteristici ale psihicului vom putea realiza o definiţie a
acestuia și anume:

Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale şi
cuantice, o re-producere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al condiţionărilor şi
determinărilor socio-istorice şi socio-culturale.

Care este natura pshicului?

Încă de timpuriu, s-a conștientizat polivalența extraordinară a psihicului. Psihicul era când
suflu, spirit divin, ceva nevăzut, intangibil, dematerializat fizic, fluid, localizat doar temporar
în om, în esență însă liber și atemporal, când materie propriu-zisă. Pentru unii, psihicul era
materie propriu- zisă, identic cu creierul sau pur și simplu o secreție a creierului, pentru alții,
el era tot materie, însă ” rarefiată”.

Exemplul referitor la conștientizarea statutului de excepție al fenomenelor pshice ni-l oferă

Democrit ( Zlate, 2000, p. 2042), admitea existenţa unei infinităţi de lumi. Şi sufletul, încadrat
în acelaşi materialism, este alcătuit din atomi împrăştiaţi, de foc, care se manifestă prin
respiraţie. Sufletul comunică cu lumea prin imagini care se desprind din lucruri şi pe care noi
le percepem. Totul este, de altfel, şi aici Democrit se dovedeşte foarte inspirat, reductibil la
pecepţie. Culorile, sunetele, mirosurile nu existã în realitate, ci sunt aparenţe subiective,
convenţii.

Sufletul sau psihicul este alcătuit din atomi sferici şi netezi, care se agită foarte mult şi
produc mişcarea, percepţia şi reflecţia. Dar atomii ”psihici” nu pot funcţiona fără cei somatici,
sufletul şi trupul alternează, iar conform cantităţii lor se poate deduce starea de vitalitate a
entităţilor.

În ce constă și de unde provine această complexitate a pshicului? Mielu Zlate oferă un răspuns
la această întrebare recurgând la o comparație și anume: psihicul poate fi asemuit unui
diamant cu nenumărate fațete meșteșugit șlefuite. Când pe una din aceste fațete se proiectează
o rază de lumină, ea iese imediat în relief, se vede foarte bine, își ”dezvăluie” și cele mai mici
”imperfecțiuni”, în timp ce celelalte ”fațete” intră într-un con de peumbră, iar cea opusă ei nu
se vede deloc. Este de ajuns ca raza de lumină să se miște pentru ca ceea ce era în penumbră
sau chiar în umbră totală să treacă în prim-plan. Astfel spus complexitatea psihicului se
datorează naturii lui hipercontradictorii, ipostazelor asemănătoare ( poate chiar identice) sau
diferite ( poate chiar opuse) sub care el apare și mai ales funcționalității și dinamicii lui
concrete.

În accepţiunea lui Zlate ( 2000, p. 198 – 199) natura contradictorie a psihicului este
evidenţiată în câteva „perechi" de polarităţi sub care este întâlnit psihicul şi anume:

- psihicul este este obiectiv şi subiectiv: este obiectiv din punct de vedere ontologic, deci
existenţial; este subiectiv din punct de vedere gnoseologic, deci din perspectiva cunoaşterii; psihicul este
obiectiv prin conţinutul lui preluat din afară, din realitatea înconjurătoare; el este subiectiv prin forma
ideală cu ajutorul căreia obiectivul este transformat în subiectiv;

- psihicul este material şi ideal: este material prin originea lui, în sensul că apare, se naşte din
materie şi evoluează o dată cu ea, având la bază activitatea materială a creierului; este ideal, spiritual
prin natura lui, fiind saturat de un conţinut de imagini, idei dobândite în procesul cunoaşterii
organizate;

- apare atât în calitate de proces, cât şi de produs: desfăşurarea procesuală vizează curgerea în
timp a fenomenului psihic, succesiunea transformărilor produse în subiectul purtător al psihicului;
produsul reprezintă un concentrat, un condensat al caracteristicilor cantitative şi calitative ale efectului
final, ce se obţine în urma interacţiunii subiectului cu obiectul; în opinia lui Zlate, cele două aspecte
privite în succesiunea lor temporală generală, evidenţiază o transformare în sensul că ceea ce la un
moment dat a fost proces se finalizează la un alt moment dat într-un produs şi invers, ceea ce a fost produs
se instituie într-o premisă sau într-o verigă componentă a unui nou proces;

- psihicul este întâlnit atât în stare latentă (ascunsă, interiorizată), cât şi în stare manifestă
(exteriorizată): complexitatea provine din faptul că nu întotdeauna starea latentă (virtuală)
coincide cu starea manifestă (reală); dimpotrivă, uneori între ele există o netă contradicţie
(una gândim şi alta spunem; una gândim, una spunem şi alta facem); o asemenea situaţie
creează mari dificultăţi în interpretarea comportamentului, a relaţiilor dintre trăirile psihice şi
corelatele lor comportamentale;

- psihicul dispune de desfăşurări normale, fireşti, dar şi de desfăşurări surprinzătoare,

patologice (vise, halucinaţii, evocări spontane, stări emoţionale şi ideatice bizare, stranii): la fel
ca în cazul anterior, complexitatea psihicului provine nu din existenţa acestor tipuri de
desfăşurări, ci din imposibilitatea trasării unei linii de demarcaţie între normal şi patologic; pe
un fond normal putem întâlni manifestări mai ciudate, dar aceasta nu înseamnă că persoana
este psihopată, la fel cum şi pe un fond patologic întâlnim suficiente momente de normalitate şi
luciditate, fără ca aceasta să însemne că persoana respectivă este normală;
- psihicul este atât determinat, cât şi determinant: el este cauzat, provocat, influenţat de
factori şi condiţii din afara sau chiar din interiorul lui, dar dispune şi de iniţiative şi acţiuni
determinative; el este produs al împrejurărilor, dar şi producător de împrejurări;
- psihicul este dat, dar şi liber: prin el, oamenii sunt pe de o parte încorsetaţi de deprinderile,
stereotipiile şi automatizările ce capătă o dată cu trecerea timpului un caracter rigid; pe de altă
parte, prin psihic oamenii îşi propagă forţa de inteligenţă şi acţiune, de experienţă şi voinţă. La
nivelul psihicului determinările polimorfe trec în autodeterminări, de unde efectele de
libertate, creaţie şi activitate transformatoare.
La om, psihicul conduce şi instrumentează viaţa, mijloceşte depăşirea naturii prin cultură.
Bibliografie

Cosmovici, A (2005) – Psihologie generală, Editura Polirom, Iași

Onfray, M ( 2008) – O contraistorie a filosofiei. Înțelepciunile antice, Vol. 1, Editura

Polirom, Iași

Zlate, M (2000) - Fundamentele psihologiei, Editura Pro-Humanitas, Bucuresti

Zlate, M ( 2000) – Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași