Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
2
Capitolul 1
3
Una din premisele de bază ale acestei orientări este teza lui Rogers - conform căreia
orice organism are tendinţa înnăscută de a-şi dezvolta capacităţile la nivel optim atunci când
este plasat în condiţii optime.
În acest context pacientul capătă o imagine optimistă asupra propriei persoane care este
privită ca fiind valoroasă şi cu multe disponibilităţi ce trebuie realizate. Concluzia este că
terapeutul nu trebuie să încerce să-l modifice pe pacient ci doar să-i ofere un mediu plin de
înţelegere şi căldură în care acesta să-şi poată realiza disponibilităţile - din această perspectivă
terapeutul nu este altceva decât un catalizator care-l ajută pe pacient să-şi valorifice
disponibilităţile şi să-şi restructureze propria personalitate.
Direcţii :
Orientarea experienţială cuprinde mai multe direcţii dintre care cele mai importante
sunt:
1. Direcţia filosofică - are la bază filosofia existenţialistă, tehnica utilizată fiind cea a
dialogului mutual pe baza de tehnică verbală (Rogers, Frankl)
2. Direcţia psihosomatică - pune mai mare accent pe tehnici non-verbale, unde
actualizarea Eului se realizează prin concentrarea atenţiei asupra corpului propriu, a
senzaţiilor acestuia şi a răspunsurilor senzoriale (Pearls) - sau printr-o abreacţie1 puternică a
unor stări emoţionale
3. Abordarea spirituală (asemănătoare cu cea religioasă) : pune accentul pe experienţa
transpersonală ce implică depăşirea nivelului conştiinţei individuale având drept ultim scop
contopirea acesteia cu conştiinţa universală. Acest scop se realizează prin renunţarea la
regulile de conduită dictate de Ego-ul individual, prin relaxare, concentrare, autodisciplină,
antrenament al voinţei şi meditaţii ca în meditaţia transcedentală (Holdevici, 1998, pp.69-72).
***
1
Abreacţia = reacţie afectivă amânată a organismului, prin care aceasta se eliberează brusc de o impresie
neplăcută. Un fenomen de lichidare a tensiunii, datorită căruia organismul îşi poate păstra echilibrul.
4
Capitolul 2
Carl Rogers (1902-1987) este psihologul american care, începând cu anii ’40 a elaborat
o noua modalitate de abordare a clienţilor în psihoterapie, el utilizează experienţa terapeutică
ca sursă de idei despre personalitatea umană şi ca teren de testare, verificare şi reviziune a
acestor idei. Rogers a negat opiniile lui Freud privind primatul instinctelor iraţionale asupra
comportamentului uman, cât şi rolul dominant al terapeutului în calitate de interpret şi
conducător al procesului terapeutic.
În 1942, Carl Rogers a publicat lucrarea “Psihoterapia non-directivă”, în cadrul căreia
a propus înlocuirea termenului de pacient cu cel de client. Ulterior sistemul său
psihoterapeutic va primi şi denumirea de “psihoterapie centrată pe client”.
Obiectivul principal al psihoterapiei rogersiene este rezolvarea acestor incongruenţe,
adică ajutarea pacientului să se accepte pe sine
Principiul care a stat la baza teoriei, cercetării şi psihoterapiei rogersiene pe parcursul a
mai mult de 50 de ani, este principiul actualizării care afirmă că: “Fiecare dintre oameni are
un potenţial unic de dezvoltare, de creştere şi de schimbare în direcţii sănătoase şi pozitive.
Asigurarea unui climat liber de constrângeri externe va face ca acest potenţial să ghideze
întregul comportament al persoanei ” (Rogers, 2008).
Trăsături ale terapiei:
Carl Rogers punctează următoarele aspecte distinctive ale metodei pe care o propune:
1. Are un scop diferit de al celorlalte terapii. Este centrată asupra individului şi a
problemei; scopul urmărit nu este rezolvarea problemei, ci ajutarea clientului să atingă o
anumită maturizare care să-l conducă la o adaptare superioară.
2. Pune accent pe elementul trăit, pe aspectul afectiv al situaţiei mai degrabă decât pe
aspectul intelectiv.
3. Pune accentul pe situaţia actuală mai mult decât pe trecutul individului.
Chiar şi atunci când sunt relatate fapte petrecute în trecut, comunicarea se menţine
focalizată pe ceea ce se petrece aici şi acum. Situaţia trecută este adusă în prezent. Formulările
sunt de tipul:” Ce simţi acum?”, “Ce simţi/crezi în legatură cu acesta?”, “De ce anume eşti
conştient acum?”
5
Psihoterapeutul se limitează să asculte cu atenţie şi cu o atitudine de acceptare ceea ce
spune clientul, îl încurajează nonverbal (prin postură, mimică, privire, mişcări ale capului,
sunete aprobative), întrerupându-l doar pentru a formula cu alte cuvinte ceea ce a vrut să
spună acesta. Aceste reformulări, îl ajută pe client să-şi clarifice sentimentele şi ideile pe care
le explorează, să le privească mai atent şi să le conştientizeze. Reformularea implică credinţa
că orice comportament uman are o logică specifică şi că toate reacţiile afective,
comportamentale, verbale, au o semnificaţie anume ce se dezvăluie doar în cadrul universului
intim al fiecăruia dintre noi.
Terapeutul face din client un partener deorece reformularea implică deopotrivă reflecţie
activă din partea terapeutului, dar şi a clientului. Terapeutul joacă un rol de catalizator în
progresul pacientului spre autocunoaştere şi dezvoltare personală (Mitrofan, 2000).
***
Capitolul 3
6
Rolul psihoterapeutului :
Psihoterapeutul are o atitudine pasivă de acceptare totală a ceea ce spune clientul,
reformulează cele afirmate de el; recunoaşte sentimentele pacientului şi îl ajută să şi le
clarifice.
S-ar putea crede că această atitudine pasivă reflectă un dezinteres pentru problemele
pacientului (adesea el doar aprobă sau reformulează afirmaţiile). În realitate relaţia este
încărcată de căldură afectivă şi înţelegere umană. În cazul în care transferul se produce în
timpul terapiei non-directive, acesta este rezolvat într-o manieră lipsită de ameninţare,
acţionând asupra înlăturării rezistenţelor şi eliberând procesele de evoluţie spontană din
interiorul psihismului subiectului - datorită permisivităţii şi neutralităţii psihoterapeutului.
Relaţia terapeutică :
- este considerată ca o relaţie mutuală, umană, încărcată de afectiv, în cadrul căreia cei 2
parteneri încearcă în mod sincer şi deschis să comunice unul cu altul atât prin mijloace
verbale cât şi nonverbale. Terapeutul nu intră în această relaţie în primul rând ca specialist ci
ca o fiinţă omenească, ca o persoană ce iniţiază o relaţie cu o altă persoană.
Experienţialiştii nu sunt partizanii unei relaţii :
- părinte - copil - ca în psihologia dinamică, nici ca
- profesor - elev - ca în psihoterapia comportamentală,
ci optează pentru o relaţie mai echilibrată cum ar fi cea între prieteni sau soţi.
Ceea ce contează mai mult este contextul terapeutic şi ceea ce este terapeutul.
Terapeutul nu analizează trecutul pacientului sau mecanismele transferului şi
contratransferului (ca în terapiile dinamice), nu stabileşte pentru pacient scopuri şi obiective
impunându-şi personalitatea (ca în psihoterapia comportamentală), ci oferă pacientului
posibilitatea de a-şi controla din interior propriul proces de vindecare.
Condiţiile relaţiei psihoterapeutice nondirective:
1. terapeutul trebuie să respecte principiul ca individul aflat în terapie este responsabil
pentru el însuşi şi este de dorit pentru individ să-şi asume această responsabilitate.
2. terapeutul trebuie să accepte faptul că clientul său are o puternică dorinţă de a deveni
matur, adaptat social, independent, productiv - de a se baza pe proprile sale forţe pentru
modificarea terapeutică.
3. terapeutul trebuie să creeze o atmosferă caldă şi permisivă, în care individul să fie
liber să-şi exprime orice atitudine, trăire sau gând, indiferent cât de neconvenţionale, absurde
sau contradictorii ar fi acestea.
7
4. nu trebuie să impună clientului limitări în ceea ce priveşte comportamentul (ex : mai
ales pentru copii, ex : pot să-şi exprime dorinţa de a sparge geamul cabinetului fără însă a o
face).
5. Terapeutul utilizează doar acele tehnici şi procedee care să conducă pe pacient la o
înţelegere profundă a propriilor sale atitudini şi stări emoţionale.
Aceasta se realizează cel mai bine prin reflecţi încărcată de sensibilitate şi clarificarea
atitudinii clientului.
Atitudinea terapeutului : nici aprobare, nici dezaprobare.
6. Terapeutul trebuie să se abţină de la orice remarcă sau acţiune contrară principiilor
anterioare.
Trebuie să se abţină de la a întreba, dovedi, interpreta, sfătui, sugera, convinge etc.
Prin această atitudine el acordă încredere pacientului că-şi poate rezolva singur
problema şi poate lua singur decizii.
În concluzie terapeutul se concentrează mai mult asupra a ceea ce simte pacientul
(sentimente ce pot fi descifrate din discursul acestuia) - pentru a-l ajuta să-şi clarifice aceste
sentimente. Această atitudine, departe de a fi pasivă, reclamă multe disciplină şi autovigilenţă
din partea terapeutului (Holdevici, 1998, pp. 75-76)
Terapia rogersiană este o terapie „centrată pe client” pentru că întâlnirea
terapeutică se focalizează pe cadrul de referinţă intern al acestuia, adică pe: problemele,
sentimentele, percepţiile, atitudinile şi scopurile sale.
Rogers spunea “ intru în relaţie nu ca om de ştiinţă, nu ca medic care poate să pună un
dignostic corect şi să vindece, ci ca persoană care intră într-o relaţie personală“ (Rogers,
2008).
***
8
Capitolul 4
Procesul terapeutic in terapia centrata pe client
9
fi valorizaţi de cei din jur şi de societate. Ca urmare vom dezvolta o apreciere de sine
condiţionată, iar Sinele nostru ideal va desemna persoana care am dori să fim, dar care nu
vom deveni niciodată. Astfel apare o discrepantă dintre ceea ce suntem (Sinele real) şi ceea ce
ar trebui să fim (Sinele ideal).
Rogers afirma că schimbarea personală este facilitată atunci când terapeutul este ceea ce
este, atunci când, în relaţia sa cu clientul, este autentic şi lipsit de “mască” sau “faţadă”,
trăind deschis sentimentele şi atitudinile care circulă în el în acel moment. Această
condiţie determină apariţia termenului de congruenţă. Cu cât terapeutul este mai capabil să
asculte, cu o atitudine de acceptare, ceea ce se petrece în el şi cu cât este mai capabil să
trăiască toată complexitatea sentimentelor sale, fără teamă, cu atât este mai mare gradul sau
de congruenţă.
Climatul psihologic necesar unui astfel de demers este unul în care clientul să se
simtă acceptat necondiţionat de către terapeut, respectat, înţeles şi valorizat ca persoană,
indiferent de ce spune sau face. Terapia rogersiană este caracterizată printr-o atitudine
permisivă şi caldă, printr-un dialog liber între terapeut şi client, lipsit de judecăţi, evaluări
critice şi interpretări. Acesta presupune ca terapeutul să accepte în mod real ca clientul să fie
una cu acel sentiment care există în el în momentul respectiv: frică, confuzie, mândrie, durere,
furie, ură, iubire, curaj sau admiraţie. Asta înseamnă că terapeutului îi pasă de client într-o
manieră neposesivă. Înseamnă că-l preţuieşte pe client în mod total, şi nu condiţionat. Pe
măsură ce terapia înaintează clientul constată că îndrăzneşte să fie el însuşi, adică are mai
puţină frică de reacţiile non-reflexive, la nivel de organism, remarcă creştere treptată a
încrederii şi chiar a afecţiunii faţă de această gamă complexă, variată, bogată de sentimente şi
tendinţe care există în el la nivel organic sau de organism.
O altă condiţie necesară relaţiei terapeutice este înţelegerea empatică, când terapeutul
simte sentimentele şi semnificaţiile personale pe care le trăieşte clientul în fiecare clipă, când
poate să-i comunice cu succes clientului câte ceva din această înţelegere. Reflectarea este o
altă modalitate de susţinere a dialogului terapeut-client, care îşi propune furnizarea unui feed-
back referitor la conţinutul afectiv explicit sau implicit acestuia. Reflectarea sentimentelor
asigură: o mai bună înţelegere a clientului; validarea şi “normalizarea” sentimentelor acestuia;
crearea unui climat securizant, stimularea autoexplorării afective, participarea activă a
terapeutului la actul terapeutic. (Holdevici, Neaşcu, 2008)
Procesul terapeutic:
În concepţia lui Carl Rogers, procesul terapeutic are mai multe etape:
10
Aceste etape evidenţiază atât aspectul nondirectiv şi umanist al intervenţiei terapeutice,
cât şi drumul parcurs de client pe calea maturizării sale psihosociale.
1. Clientul vine şi solicită un ajutor. Decizia de a se prezenta la terapeut este un
act de independenţă responsabilă-clientul vine singur, nu este adus.
2. Situaţia de ajutor este normal definită. Psihoterapia furnizează un cadru în care
clientul poate descoperi, cu ajutor, propriile răspunsuri la propriile întrebări.
3. Încurajarea exprimării libere a sentimentelor în ceea ce priveşte problema sa.
Dacă am reuşit să-l facem pe client să simtă că ora de terapie îi aparţine cu adevărat şi că o
poate utiliza cum doreşte, atunci el va începe să-şi exprime liber ostilitatea şi anxietatea,
sentimentele de îngrijorare şi culpabilitate, ambivalenţa şi indeciziile.
4. Terapeutul acceptă, recunoaşte şi clarifică sentimentele negative. Acceptând
sentimentele clientului, el trebuie să fie pregătit să răspundă nu la conţinutul intelectual al
celor spuse de client, ci la sentimentele pe care acesta le implică.
5. Când persoana a exprimat complet sentimentele negative, ea încearcă timid
exprimarea tendinţelor pozitive ce favorizează maturizarea sa. Cu cât exprimarea
sentimentelor negative este mai violentă şi mai profundă cu atât este mai sigur că vor
urma manifestări pozitive de dragoste, tendinţe sociale de amor propriu fundamental,
dorinţa de maturizare.
6. Terapeutul acceptă şi recunoaşte sentimentele pozitive exprimate, în aceeaşi
manieră în care a recunoscut şi acceptat sentimentele negative.
7. Această noua percepţie, înţelegere şi acceptare de sine constituie cel mai
important aspect al întregii metode. Ea asigură baza de la care individul poate să meargă
spre noi niveluri de integrare.
8. Clarificarea deciziilor şi a modului de acţiune posibile concomitent cu creşterea
autoînţelegerii şi a autoacceptării.
9. Iniţierea acţiunilor pozitive, adaptative minore care dezvoltă un ciclu al
schimbării ce-l conduce pe pacient spre niveluri superioare de adaptare.
10. Înţelegere de sine mai completă şi mai precisă pe măsură ce individul
dobândeşte curajul de a scruta mai profund propriile sale acţiuni.
11. Acţiuni pozitive integrate din ce în ce mai importante; deşi anumite simptome
persistă, clientul are o cu totul altă imagine despre acesta; ele nu-i mai ameninţă respectul
de sine.
11
12. Descreşterea nevoii de ajutor şi recunoaşterea de către client că relaţia trebuie
să înceteze. Ca şi iniţiativa începerii terapiei, şi cea privind terminarea terapiei aparţine
clientului (Mitrofan, 2000).
***
Capitolul 5
Tehnici utilizate in terapia centrata pe client
Tehnici:
Practicienii terapiei non-directive folosesc o varietate de tehnici in functie de scoala din
care parte. Tehnicile propuse de Rogers sunt:
1. Clarificarea sentimentelor clientului: se face prin reflectie, meditatie si
afirmatie. Accentul este pus pe sentimentele prezente.
2. Reformularea continutului afirmatiilor clientului: se foloseste alte cuvinte
decat cele utilizate de catre client, pentru a elimina confuziile
3. Acceptare neconditionata: presupune comunicare empatica, autentica,
acceptare pozitiva verbala si nonverbala.
Alte tehnici:
1. Ascultare activa: terapeutul sustine si incurajeaza nonverbal ceea ce spune
clientul.
2. Tehnici de reflectare:
Repetitia-ecou: terapeutul reia ca un ecou o parte din ceea e spune subiectul. Se
pastreaza limbajul subiectului si se accentueaza acea parte din mesaj care este
semnificativa pentru problema cu care se confrunta. Se pune accent pe trairea emotionala
a mesajului, cu scopul de a-l centra pe client in prezent, aici si acum. Aceasta tehnica
focalizeaza clientul asupra gasirii unei noi perspective , oferind posibilitatea de a infrunta
rezistentele intr-o maniera non-intruziva.
Repetitia pe alt ton/cu o nuanta de umor: terapeutul reia o parte din ceea ce
spune clientul, dar pe alt ton cu o nuanta de umor. Rolul este schimbarea perspectivei
asupra evenimentelor. Se recomanda umorul neagresiv, bland, se rade impreuna cu
clientul, nu se face haz pe seama clientului.
Amplificarea: se foloseste pentru a evidentia fata pozitiva a situatiei.
12
3. Tehnici de reformulare:
Reformularea prin inversiunea raportului figura-fond: Se obtine o noua
viziune a ansamblului, fara a se adauga sau omite ceva din detaliile oferite de subiect. Se
poate folosi atunci cand subiectul este nemultumit de modul in care a reactionat. Privit
dintr-o alta perspectiva comportamentul sau se poate dovedi pozitiv.
Reformularea sinteza: reformlarea in cuvinte cheie, reformulandu-se ceea ce
este esential pentru client, accentul fiind pus pe trairile emotiile interpretate gresit.
Reformularea clarificatorie: terapeutul formuleaza ceea ce subiectul a simtit
dar nu a putut exprima. Nu se fac sugestii si intotdeauna se verifica daca ceea ce a fost
reformulat coincide cu trairea subiectului.
4. Tehnici de deschidere:
Deschiderea: cand subiectul se blocheaza dialogul este sustinut, redeschis de
formulari neutre de genul: „Si...., Deci...., Asadar...”
Comunicarea aici si acum: chiar daca sunt relatate fapte petrecute in trecut
comunicarea se mentine focalizata pe ce se petrece aici si acum. Formulari sunt de tipul:
„Ce simti acum?”, „Ce crezi in legatura cu asta?”, „De ce anume esti constient acum?”
13
Gesturile: Incongruenta dintre mesajul verbal si cel al corpului poate fi o sursa
importanta de informatii. Miscarea adecvata a capului de catre terapeut ii poate face pe
clienti sa se simta ascultati si urmariti
Fata si mimica: o trasatura importanta a fetei e zambetul. De obicei zambetul
incurajeaza pe ceilalti sa vorbeasca, dar daca terapeutul zambeste cand clientul transmite
ceva serios ar putea fi perceput ca fiind superficial.
Privirea: la inceputul unei interactiuni cuplul intervievator-intervievat
declaseaza o negociere inconstienta privind durata si frecventa contactului vizual. Un
contact vizual minim semnaleaza un interes scazut, pe cand un contact prelungit poate
crea disconfort (Vargha, Dafinoiu, 2005, pp. 95-98).
***
Capitolul 6
Efectele terapiei centrate pe client
14
Subiectul realizează de asemenea că dacă se află în consens cu sine însuşi, dacă şi-a
clarificat propriile probleme, va putea face faţă cu succes şi situaţiilor externe care îi creează
probleme.
Subiectul manifestă şi tendinţă de a se deplasa de la trecut la prezent. Procesul nu este
linear deoarece în primele şedinţe clientul se referă la problemele actuale, apoi trece la
abordarea conflictelor şi dificultăţilor trecute - pentru a reveni mai apoi la situaţii frustrante
din prezent cu mai multe detalii.
În acest fel pacientul învaţă să abandoneze ruminările legate de simptomele, situaţiile
psihotraumatizante şi problemele legate de relaţiile cu ceilalţi şi să se concentreze asupra
descoperirii Eului actual.
Modificări în percepţiile şi atitudinile faţă de sine :
15
În urma demersului psihoterapeutic subiectul nu mai percepe realitatea ca fixă,
imuabilă, ci ca fiind maleabilă, flexibilă, ceea ce îi dă speranţa că schimbarea este posibilă.
Conştientizarea unor experienţe trecute pe care subiectul le neagă
În fazele timpurii ale psihoterapiei individul se orientează în mare măsură pe baza unor
valori preluate de la alţii, în urma interacţiunilor cu mediul său social şi cultural. (Ex : ,,Nu
trebuie să mă supăr pe nimeni - pentru că părinţii şi biserica sancţionează ostilitatea’’ sau
,,Trebuie să învăţ bine pentru că asta aşteaptă părinţii mei’’ etc.)
16
Odată ce psihoterapia progresează, individul începe să-şi dea seama că până atunci el a
trăit aşa cum i-au spus alţii, nu conform Eului său real şi că el este nemulţumit de această
situaţie. Dar dacă renunţă la aceste valori interiorizate cu ce ar putea să le înlocuiască ?
Urmează o perioadă de confuzie şi nesiguranţă, el ne mai având nici o bază prin prisma
căreia să judece ce este rău şi ce este bine.
Treptat confuzia este înlocuită cu sentimentul că îşi poate construi propriul sistem de
valori pe baza propriei sale experienţe şi pe baza unor judecăţi personale. Descoperă astfel că
are el însuşi capacitatea de a evalua experienţele şi de a lua decizii pentru sine.
De asemenea, în primele faze, ,,locus-ul’’ evaluărilor este plasat în exterior, ca o funcţie
a părinţilor, prietenilor sau a unui consilier; motiv pentru care în această fază subiectul
încearcă să-l determine pe psihoterapeut să preia această funcţie.
Terapeutul trebuie să menţină permanent ,,locus-ul’’ evaluării la subiect prin afirmaţii
de tipul ,,eşti disperat pe ...’’, ,,ţi se pare că ...’’, ,,simţi că ...’’ etc.
Aceste afirmaţii au menirea să pună în evidenţă faptul că numai aprecierile subiectului
în legătură cu situaţiile contează cu adevărat.
Treptat subiectul ajunge la concluzia că evaluarea prin prisma propriei persoane a
situaţiilor nu numai că este posibilă, dar îi oferă şi satisfacţie.
Când aceste genuri de experienţe tind să se interiorizeze, sistemele de valori nu mai sunt
percepute ca fixe. Ele devin judecăţi emise de individul însuşi, bazate pe propria sa experienţă
şi se pot modifica atunci când realitatea îi oferă noi date. (Ex : valorile se modifică astfel ,,Mă
voi supăra pe X pentru că astfel se vor produce mai puţine consecinţe decât dacă îmi reprim
sentimentele iar relaţia mea cu X va deveni inautentică.’’ Sau ,,Voi obţine succese în studiile
mele doar dacă acestea mă interesează cu adevărat’’)
17
4. scăderea anxietăţii
5. o abordare mai obiectivă a realităţii
6. dobândirea unor abilităţi de a face faţă stresului
7. atitudini şi sentimente mai constructive
8. o mai eficientă funcţionare la nivel cognitiv.
8. Modificări în sfera comportamentului :
Se constată modificări în sfera comportamentului, de la un comportament matur la unul
mai matur :
1. Reducere a tensiunii şi încordării psihice
2. O reducere a comportamentului defensiv şi conştientizarea celor care mai persistă
3. Creşterea toleranţei la frustraţii
4. O mai bună capacitate de a face faţă sarcinilor ( Holdevici, 1998, pp.89-96).
***
Capitolul 7
Psihoterapia centrată pe grup
18
3. Rogers nu este interesat de dinamica de grup în sine (ca în celelalte terapii de grup) -
accentul căzând pe conştientizarea, expunerea şi acceptarea propriilor sentimente de către
fiecare membru al grupului.
Pentru a-şi îndeplini rolul grupul trebuie să fie coeziv, membrii grupului acordându-şi
încredere unii altora - iar terapeutul, ca lider al grupului facilitează procesul de grup la nivel
minimal (ca şi în psihoterapia nondirectivă)
Psihoterapia de grup dă cele mai bune rezultate pentru :
a. pacienţi cu probleme de viaţă - aşa numiţii ,,nevrotici normali’’ ce suportă o
discrepanţă între ce sunt şi expectaţii (ex : o femeie al cărui soţ a murit şi nu a fost
capabilă să-şi refacă viaţa, sau un bărbat care-şi dorea să fie profesor dar nu putea datorită
timidităţii, etc.
19
- restructurarea atitudinală.
Organizarea grupului terapeutic :
Pot fi incluşi subiecţi cu diferite probleme şi diferite structuri de personalitate - se
respectă grupele mari de vârstă : adolescenţi, adulţi, etc.
- grupul specific acestui tip de psihoterapie cuprinde 6 membri + terapeutul (se mai pot
adăuga eventual 2 membrii). Dacă grupul creşte prea mult, dinamica grupului este încetinită.
- reuniunile au loc de 2 ori pe săptămână şi durează 1 oră (se permite o oarecare
flexibilitate) - numărul de şedinţe totale este aproximativ de 20. Decizia de a încheia şedinţa
de psihoterapie revine grupului.
Cum demarează lucrul în grup ?
Conform concepţiei teoretice care stă la baza acestui tip de psihoterapie - premiza că
grupul poate începe să funcţioneze fără ghidaj. Terapeutul reaminteşte de regulă tuturor că
obiectivele grupului sunt consemnate şi că grupul îşi poate urma propriile sale reguli.
Unele grupuri debutează imediat din nevoia de comunicare, altele pot avea dificultăţi de
iniţiere.
Un mod tipic de a începe este cel în care fiecare membru al grupului porneşte ceva
despre el şi despre problemele sale.
Evoluţia dinamicii de grup şi tematica abordată :
Tema de grup = un subiect asupra căruia se centrează discuţia în grup ca având un
început şi un sfârşit clar precizat.
În cursul unei şedinţe se pot aborda mai multe teme.
Pentru fiecare temă există un participant cu rol prioritar care este centrul atenţiei şi alţi
participanţi cu roluri minime - al căror număr şi grad de implicare diferă de la o temă la alta.
Unele teme sunt scurte, altele se discută în mai multe şedinţe, ele căpătând un sens tot
mai profund datorită contribuţiei membrilor grupului.
Dinamica grupului evoluează în direcţia unei analize mai în detaliu şi a unei exprimări
emoţionale mai vii.
Caracteristicile terapeutului :
Ca şi în psihoterapia individuală, terapeutul trebuie să manifeste încredere în
posibilităţile clienţilor de a-şi asuma responsabilitatea propriilor probleme.
Terapeutul trebuie să fie capabil să răspundă emoţional la mai multe persoane (6) -
trebuie să ştie să manevreze în mod cât mai obiectiv curenţii de natură afectivă care circulă în
cadrul grupului.
20
El trebuie să-şi clarifice sentimentele personale faţă de fiecare membru al grupului
pentru a fi capabil să-i acorde înţelegere.
Scopul urmărit este o psihoterapie de grup nu o psihoterapie individuală realizată în
grup.
Dacă terapeutul este suficient de abil, grupul însuşi devine agent terapeutic iar membrii
grupului devin ei însuşi terapeuţi.
Deşi terapeutul trebuie să urmărească în mod activ evoluţia stărilor afective din cadrul
grupului, el nu trebuie să domine grupul.
De multe ori este bine ca terapeutul să dea posibilitatea unui membru al grupului să
preia rolul de terapeut, dar dacă anumite sentimente trec neobservate sau grupul creează
continuu dificultăţi de exprimare pentru un membru negându-i sentimentele, el trebuie să
intervină.
Atmosfera ce trebuie să o menţină terapeutul este de siguranţă, acceptare şi înţelegere,
care crează condiţii pentru autoexplorare.
Selecţia membrilor grupului :
D.p.d.v. al clientului singurul criteriu pentru a intra în grup este dorinţa lui de a participa
la un grup în care să-şi discute problemele.
Datele clinice au arătat că pot beneficia de pe urma grupului, persoane foarte timide,
persoane agresive, persoane ce au trăit experienţe sexuale traumatizante, adolescenţi
delicvenţi şi chiar schizofrenici în remisiune.
Există o categorie de indivizi care au tendinţa de a distruge grupul (subiectul cu
cunoştinţe de psihologie dinamică pe care le utilizează pentru a-i perturba pe ceilalţi).
Dacă un subiect a urmat psihoterapia de grup 1 an sau 2 cu rezultate incerte sau fără
rezultate este preferabil să i se recomande terapie individuală.
De asemenea Hobs recomandă să nu fie introduse în grup persoane foarte agresive
deoarece prezenţa acestora afectează selecţia de acceptare şi libertate de exprimare.
De asemenea nu este recomandabil a fi introduse în grup persoane care au contacte
frecvente în sfera grupului. De ex : soţii dacă doresc să facă terapie de grup vor fi incluşi în
grupuri diferite la ore diferite .
Avantajele terapiei de grup (din afirmaţiile subiecţilor) :
- îi ajută pe pacienţi să-şi rezolve mai bine problemele de viaţă, să perceapă mai realist
realitatea;
- îi ajută să se accepte mai bine ca persoane
- le creează posibilitatea de a fi ei înşişi (Holdevici, 1998, pp. 78-88).
21
Capitolul 8
Factori comuni cu alte terapii
***
22
Bibliografie
23
24