Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizația romană a pătruns în toate

compartimentele vieții unei provincii, încât a dus la înlocuirea limbii populației supuse cu limba latină.
Factorii romanizării au fost administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, religia, dreptul și
învățământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor al acestor factori a fost asimilarea, în mod
conștient, a civilizației romane. În anul 271, împăratul Aurelian a retras administrația și armata din
Dacia nord-dunăreană. Dar o parte a populației romanizate a rămas la nord de Dunăre, pentru a
exploata aurul din Munții Apuseni și sarea din bazinul Târnavelor. Între vechile centre urbane se
numărau Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum, însă cea mai mare parte a
locuitorilor vechilor orașe s-au retras spre ținuturile rurale din cauza populațiilor migratoare și au
întemeiat așezări noi. Romanizarea a continuat alte câteva secole pe un teritoriu vast în jumătatea
de nord a Peninsulei Balcanice, aproximativ la nord de liniile lingvistice propuse de
savanții Skok și Jiřeček, în Daciile sud-dunărene și celelalte provincii ale Imperiului Roman de
Răsărit.
«Armata romană a avut un rol important în romanizare, ținându-se cont nu numai de prezența
legiunilor și a unităților auxiliare lor cu veteranii aferenți , ci și de dispersarea acestora în întreg
„capul de pod”, pe care îl configura Dacia în apărarea Imperiului. Astfel, apare și faptul că româna
este continuatoarea latinei militare de la frontiera daco-dunăreană a Imperiului Roman. De altfel,
viața militară intensă a Daciei, alături de prestigiul civilizației, culturii și limbii latine, constituie
principala explicație pentru rapida romanizare a acestei provincii. În istorie, se mai cunosc cazuri de
asimilare, într-o perioadă scurtă, a unei limbi de prestigiu militar și cultural, căci, normanzii (debarcați
în 841, în NV-ul Franței, și creștinați în 911), după cucerirea Angliei, în urma bătăliei de la Hastings,
în 1066, au influențat, ca vorbitori ai francezei, limba anglo-saxonilor, ceea ce arată că franceza
devenise limba lor maternă după numai cca două secole. Deși armata Rinului, în diverse perioade,
era mai mare ca aceea a Daciei, acest fapt nu a fost esențial în romanizarea Galiei, deoarece
legiunile renane, erau concentrate la limes-ul cu triburile germanice, între Meusa și Rin, cu centre
principale la Mainz, Trier, Köln, și Xantem (de altfel, regiune în prezent neromanică). Dar nu numai
Renania, ci și celelalte regiuni de frontieră ale Imperiului Roman din Europa (ca Pannonia), Africa și
Asia nu mai sunt astăzi romanice. Deci, româna nu numai că este continuatoarea unei latine militare
de frontieră, ci este și singura limbă neolatină care conservă vestigii ale limbajului de castru (sermo
castrensis).». [9]
Cuvintele românești comune cu cele albaneze, despre care s-a stabilit că aparțin substratului
autohton/preroman, întrucât au participat, alături de evoluțiile fonetice ale cuvintelor latine – ca, de
exemplu, trecerea l latin în r român între vocale, cf. lat. salem > rom. sare, lat. scala > rom. scară,
lat. solem > rom. soare etc, respectiv cf. rom. mazăre nu *mazăle (alb.
modhullë), rom. măgură nu *măgulă (alb.magulë), rom. viezure nu *viezule (alb. vjedhullë) etc. Deci,
cuvintele românești provenite din substratul tracic/preroman (ca și cele ale stratului latin) nu au
păstrat sunetul l intervocalic, ca în cazul cuvintelor din adstratul slav (postroman) precum milă (<
sl. mila), silă (< sl. sila), pilă (< sl. pila), nu *miră, *siră, *piră. Demonstrarea apartenenței cuvintelor
românești comune cu cele albaneze la substratul autohton desființează în mod irefutabil ipoteza
Roesleriană a intrării în limba română a cuvintelor albaneze prin conviețuirea românilor cu albanezii
în Peninsula Balcanică, pe perioada unei presupuse sincope postaureliene în continuitatea
românilor din Dacia. [10]
După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos: desființarea
frontierei romane de pe linia Carpaților a permis circulația nestingherită pe ambele versante: dacii
liberi pătrund în interiorul arcului carpatic iar daco-romanii trec la est și la sud de Carpați. Refacerea
unității dacice nu a împiedicat continuarea procesului de romanizare. Practicarea neîntreruptă a unor
activități specifice vieții sedentare, greu de desfășuat în cadrul nomadismului și al transhumanței, ca
agricultura, meșteșugurile, exploatarea minereurilor, a menținut folosirea limbii latine ca „lingua
franca” pe ambele maluri ale Dunării. În timpul împăraților Dioclețian, Constantin cel
Mare și Iustinian s-a realizat o adevărată „stăpânire romană” la nord de Dunăre.
Răspândirea creștinismului în limba latină la nordul Dunării demonstrează romanizarea ireversibilă a
populațiilor de substrat. Din limba latină provin termenii de bază ai creștinismului: biserică < basilica;
Dumnezeu – Domine deus (vocativul lui Dominus deus); duminică < dominica dies; înger < angelus.
Romanitatea din sudul și nordul Dunării a continuat și s-a consolidat în secolele IV-VI. Autohtonii s-
au integrat definitiv și deplin în romanitatea orientală, „uitându”-și limba inițială și cea mai mare parte
a elementelor culturale proprii.
Istoricul Lucien Musset a scris că latinitatea Europei centrale din Suabia până în Transilvania ar
trebui să fie privită ca un întreg; părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc maghiarizate
și numai cele din est și sud (România) și-au menținut latinitatea[11]