ot de la sfârșitul secolului VIII putem vorbi de apariția limbii române, fiind o

limbă romanică sau neolatină. La formarea acesteia, rolul principal l-au jucat cele trei componente
principale: stratul romanic, substratul presupus daco-moesic (format în mare parte din vocabular
împărtășit de limba albaneză, cel puțin aproximativ 160 de lexeme) și adstratul slav. Repartizarea
vocabularului de proveniență din cele trei straturi este reflectată în vocabularul limbii române
moderne în felul următor, potrivit unei statistici anterioare, făcută de lingvistul Dimitrie Macrea:
compoziția etimologică a 49.642 de cuvinte și variante înregistrate în DLRM (Dicționarul limbii
romîne moderne, publicat în 1958) este clasificabilă în 76 de grupe, dintre care numai 14 depășesc
procentajul de 1%. Vocabularul principalelor grupuri lexicale: latine 20,02%, slave vechi 7,98%,
bulgare 1,78%, bulgaro-sârbe 1,51%. Alte elemente lexicale: turce 3,62%, maghiare 2,17%,
neogrecești 2,37%, franceze 38,42%, latine literare 2,39%, italiene 1,72%, germane 1,77%. Din
categoria substratului pot face parte lexemele de origine nesigură 2,73%, de origine necunoscută
5,58% și lexemele onomatopeice 2,24%. Din cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sînt primite direct
din latină, 8.071 constituie derivate pe teren românesc de la rădăcini aparținând cuvintelor moștenite
din latină.[12] O statistică mai recentă v. în articolul Limba română.[13]
La sfârșitul perioadei antice, numele Dacia a continuat să fie folosit pentru două provincii romane
sud-dunărene (din Serbia și Bulgaria de astăzi), Dacia ripensis și Dacia mediterranea, însă, în
documentele oficiale în câteva limbi și pentru teritoriul nord-dunărean, de-a lungul evului mediu și
chiar și în epoca modernă. Pentru regiunea dintre Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea
Marmara și Marea Egee s-a încetățenit termenul „Romania”, pentru Imperiul Roman de Răsărit, de
la care s-au inspirat personalitățile care au optat în secolul al XIX-lea pentru numele
actual România al statului rezultat din unirea principatelor Moldova și Țara Românească.
Limba română a evoluat din latina orientală, contactul prelungit cu populațiile slave fiind la originea
unei părți importante din vocabular. În evul mediu și în perioada premodernă au intrat în limbă un
număr limitat de cuvinte maghiare, turcice vechi, turcice otomane și grecești (v. nota de subsol). O
influență puternică a avut-o limba franceză în secolul al XIX-lea. Folosirea numelui
de română pentru limba noastră cea frumoasă[14] precum și a numelui de români pentru a desemna
vorbitorii acestei limbi, nu a așteptat întemeierea statului România. Deși supușii voievodatelor se
desemnau ca „ardeleni” (sau „ungureni”), „moldoveni” sau „munteni”, numele de „rumână” sau
„rumâniască” pentru limbă este atestat în secolul secolului XVI la mai mulți călători străini[15] precum
și în documente românești vechi, ca Palia de la Orǎștie și Letopisețul Țării Moldovei.