Sunteți pe pagina 1din 9

PSIHOTERAPIE SUPORTIVĂ SIMPLĂ

PREZENTARE GENERALĂ

Definiţie:
 Psihoterapia este un domeniu interdisciplinar situat la graniţa dintre psihologie şi
medicină.
 Reprezintă o modalitate de tratament axată pe reducerea sau eliminarea unor simptome,
tulburări psihice, stări de suferinţă psihosocială sau psihosomatică, comportamente
disfuncţionale.
Tipuri de psihoterapie:
 Terapie comportamentală
 Terapia cognitivă
 Terapia familială
 Terapia interpersonal
 Terapia de grup
 Terapia psihodinamică
 Terapie prin joc
Psihoterapia este foarte eficientă in urmatoarele tulburari psihice:    
 Tulburări anxioase (anxietate generalizată, atacuri de panică, fobii) 
 Reacţie acută la stres 
 Stres posttraumatic 
 Tulburări depresive 
 Tulburări de adaptare 
 Tulburare obsesiv-compulsivă
  ADHD
  Ticuri 
 Tulburări de comportament
 Tulburări somatoforme 
 Tulburări de alimentare
 Tulburări sexual
Beneficiile psihoterapiei sunt:
 Participarea la psihoterapie oferă o serie de beneficii pentru pacient
 Capacitatea de a te întţelege pe sine, proriile obiective şi valori mai bine
 Dezvoltarea abilităţilor de îmbunătaţire a relaţiilor interumane
 Depăşirea anumitor probleme, precum tulburarea de alimentaţie, depresia sau anxietatea

1
BĂNCILĂ IONELA
AMG III B

PSIHOTERAPIE SUPORTIVĂ SIMPLĂ

MATERIA: PSIHOLOGIE MEDICALĂ

PROFESOR: MUNTEAN ALINA PETRONELA

DATA:
15.05.2020

2
PSIHOTERAPIE SUPORTIVĂ SIMPLĂ
Definiţie:
 Psihoterapia este un domeniu interdisciplinar situat la graniţa dintre psihologie şi
medicină.
 Reprezintă o modalitate de tratament axată pe reducerea sau eliminarea unor simptome,
tulburări psihice, stări de suferinţă psihosocială sau psihosomatică, comportamente
disfuncţionale.
Oamenii devin tot mai familiari cu termenul de psihoterapie, apelând la aceasta din ce în ce
mai mult. Unii oameni aleg psihoterapia din proprie iniţiativă, cu diverse scopuri (dezvoltare
personală, depăşirea unor probleme din cadrul familiei sau carierei, nevoia de a povesti cu cineva
despre îngrijorări şi probleme, evitarea unei consultaţii psihiatrice etc.), iar alţii apelează la
aceasta formă de tratament doar după recomandarea venită din partea unui medic psihiatru. 
Majoritatea psihoterapeuţilor din Romania sunt psihologi sau medici, cu formare într-o
anumită şcoală de psihoterapie.
Există numeroase tipuri de psihoterapie:
 integrativă,
 cognitiv-comportamentală,
 raţional-emotivă,
 experienţială,
 analitică,
 transpersonală,
 terapie Gestalt,
 hipnoterapie şi multe altele. 
Psihoterapia poate fi aplicată sub forma de terapie:
 individuală,
 de grup,
 de cuplu
 de familie.
La terapia de cuplu:
 Apelează numeroase persoane care doresc să işi salveze căsnicia sau să descopere
cum şi-ar putea îmbunătaţi relaţia cu partenerul.
Oamenii aleg terapia de familie:
 Pentru rezolvarea unor conflicte, dificultăţi de relaţionare între părinţi şi copii, între
cuplu şi socrii sau între părinţi din cauza copilului. 
La terapie individuală apelează, de obicei, persoanele care:
 Vor să se dezvolte pe plan personal, emoţional, comportamental; 
 Vor să îşi îmbunătăţească stima de sine;
 Caută sfaturi pentru a-şi rezolva anumite probleme din viaţa personală; 
 Au nevoie de înţelegerea pe care nu o găsesc la persoanele apropiate; 
 Simt că nu mai pot face fată prezentului sau viitorului; 
 Au probleme cu anumite persoane din familie, dar acestea nu doresc să se prezinte la
un psihoterapeut.
Psihoterapia, la fel de eficientă ca medicaţia psihiatrică în anumite tulburări psihice.
Studiile ştiinţifice arată că psihoterapia este la fel de eficientă ca şi medicaţia psihiatrică în
anumite tulburări psihice.

3
În anumite afecţiuni de severitate uşoară se recomandă doar psihoterapie ca tratament iniţial.
Este dovedit, de asemenea, că psihoterapia combinată cu tratamentul medicamentos este
superioară tratamentului medicamentos neînsoţit de terapie. 
Atât în cadrul primei şedinţe de psihoterapie, cât şi în cadrul consultaţiei de psihiatrie un rol
important îl are psihoeducaţia. Aceasta are ca obiectiv informarea familiei sau a persoanei
prezente pentru a înţelege simptomele proprii, diagnosticul şi tratamentul recomandat. 
Studiile de specialitate relevă că psihoterapia este foarte eficientă în următoarele tulburări
psihice:  
 Tulburări anxioase (anxietate generalizată, atacuri de panică, fobii) 
 Reacţie acută la stres 
 Stres posttraumatic 
 Tulburări depresive 
 Tulburări de adaptare 
 Tulburare obsesiv-compulsivă
 ADHD
 Ticuri 
 Tulburări de comportament
 Tulburări somatoforme 
 Tulburări de alimentare
 Tulburări sexuale
Tratamentul oricarei tulburări psihice se stabileşte de medicul psihiatru de comun acord cu
pacientul sau cu aparţinătorii acestuia.
În funcţie de preferinţele acestora şi de gravitatea tulburării, medicul poate recomanda:
 fie psihoterapie,
 tratament farmacologic,
 fie combinaţia celor două .
Psihoterapia constă într-o serie de tehnici care au ca scop tratarea sănătăţii mentale,
emoţionale, precum şi unele afecţiuni psihiatrice.
Psihoterapia ajută pacientul să înţeleagă care sunt factorii ce le determina stările şi îi ajută să
accepte punctele slabe, dar şi cele forte. Dacă oamenii îşi pot identifica sentimentele şi
modalitatea în care percep viaţa, le este mai uşor să facă faţă situaţiilor dificile.
Psihoterapia este frecvent utilizată pentru problemele care se acumulează de-a lungul
timpului. Aceasta funcţionează numai în cazul în care se construieşte o relaţie de încredere între
pacient şi psihoterapeut.
Tratamentul poate dura cateva luni sau chiar ani.
Unii oameni se refera la psihoterapie ca fiind "tratamentul prin vorbire" deoarece se bazează
pe comunicarea dintre psihotrerapeut şi un grup de persoane cu probleme similare.
Unele forme de psihoterapie folosesc şi alte tipuri de comunicare, inclusiv prin scris, opere
de artă, poveşti narative sau muzică.
Sesiunile au loc în cadrul unei întâlniri structurate dintre terapeut şi pacient (sau pacienţi).
Psihoterapia teoretică a devenit cunoscută în secolul 19, prin psihanaliză, dar s-a dezvoltat
semnificativ de atunci.
Un psihoterapeut poate fi un psiholog, terapeut pe probleme  de căsătorie, familie sau
ocupaţional, asistent social licenţiat, consilier, asistenţă psihiatrică, psihanalist sau psihiatru.Una
dintre problemele principale ale psihoterapiei, potrivit experţilor, este faptul că pacientul renunţă
la şedinţă.

4
Comunicare sau medicamente:
 Psihologii percep suferinţa individuală ca pe un rezultat al problemelor ce apar la
nivelul relaţiilor interumane, şi nu ca un rezultat al unei tulburări persoanle.
 Un psiholog care se specializează în psihoterapie va lua în considerare contextul larg
al relaţiilor din cadrul familiei sau de la locul de muncă.
 Psihiatrii tind să aibă o abordare medicală asupra sănătăţii mentale şi sunt înclinaţi să
prescrie medicamente pentru a atenua stresul.
 Majoritatea psihologilor afirmă că abordările medicale vizează suferinţa ca pe un
simptom al unei afecţiuni, aşa cum văd şi simptomele problemelor fizice. Prin
urmare, un psihiatru sau un neurolog vor stabili un diagnostic (ex: tulburare obsesiv
compulsivă, depresie, tulburare post-traumatică) şi vor prescrie medicamente, ca apoi
să recomande şi o eventuală intervenţie psihologică.
 Numeroase studii au demonstrat că cele mai eficiente tratamente pentru boli mentale,
în mod special depresia, implică o combinaţie de medicamente şi psihoterapie.
 Multe probleme de sănătate pot fi rezolvate doar prin psihoterapie, aceasta fiind o
componentă cruciala în succesul tratamentului cu medicamente.
Tipuri de psihoterapie:
1. Terapia Cognitiv-Comportamentală (TCC) 
 Această formă de psihoterapie pleacă de la ideea că anumite gânduri (cogniţii) pot
genera anumite emoţii şi comportamente. 
 Aaron T. Beck, părintele psihoterapiei cognitive, consideră că problemele emoţionale
sunt consecinţa unor distorsiuni cognitive, gânduri automate dobândite în funcţie de
experienţele de viaţă ale fiecarei persoane şi de interpretarea oferită acestora. 
 Acest tip de terapie se concentrează pe sprijinirea pacientului în a înţelege cum
schimbarea comportamentului poate duce la modificari ale stării de spirit. Accentul
este pus pe creşterea implicării sociale a pacientului. Această abordare
"măsoară"activităţile pacientului şi încearcă să mărească posibilitatea ca acesta să
aibe experienţe pozitive.
 Modul în care simţim este determninat de ceea ce gândim- aceasta este teoria din
spatele terapiei cognitive. De exemplu, dacă o persoană suferă de depresie, acesta ar
putea fi rezultatul unei gândiri greşite.
 Dacă convingerile greşite ale unei persoane sunt corectate, percepţia pacientului
asupra anumitor evenimente şi asupra propriei stări de spirit se pot schimba în bine.
 Potrivit mai multor studii, persoanele care suferă de depresie au, de cele mai multe
ori, păreri greşite despre propria persoana, pot asocia evenimente neplacute cu ei fără
a avea vreo dovadă concretă, pot percepe anumite situaţii în termeni absoluţi (alb-
negru) şi pot observa doar aspectele negative ale lucrurilor.
 Terapeutul cognitiv lucrează cu pacientul pentru a confrunta sau pentru a provoca
gândurile eronate, prin sublinierea altor moduri în care pot fi văzute anumite situaţii.
 Terapia cognitivă s-a dovedit a fi eficientă în tratarea stresului post-traumatic.
 Încă există îndoieli cu privire la eficienţa terapiei cognitive în cazul persoanelor în
vârstă care suferă de depresie.
 Obiectivele TCC sunt:
 Identificarea gândurilor iraţionale
 Invalidarea gândurilor iraţionale prin argumentare logică 
 Eliminarea comportamentelor dezadaptative 

5
 Adoptarea comportamentelor adaptative, funcţionale, prin diferite tehnici
comportamentale 
 S-a constatat că atât modificările în gândurile disfuncţionale, cât şi schimbările de
comportament sunt urmate de modificări ale emoţiilor, gândurilor, atitudinii, ducând la
ameliorarea generală a funcţionării persoanei.
 Tehnicile comportamentale reduc frecvenţa şi severitatea simptomelor, a
comportamentelor nedorite şi cresc frecvenţa comportamentelor dezirabile. 
2. Terapia familială:
 Un terapeut specializat pe probleme de familie observă simptomele pacientului în
contextul familial. Spre exemplu, dacă un pacient suferă de depresie, cauza spre
care se îndreaptă acest tip de terapie este o eventuală problemă în interiorul
familiei.
 Terapia de familie implică, în general, discuţii şi şedinţe de rezolvare a
problemelor cu pacientul şi familia acestuia.
3. Terapia interpersonală:
 În acest caz, relaţiile interpersonale ale pacientului sunt punctul central al
şedinţelor, modul în care acesta relaţionează cu alte persoane ar putea avea un
impact asupra depresiei.
 Terapeutul poate începe prin a ajuta pacientul să identifice o emoţie şi sursa
acesteia.
4. Terapia de grup:
 În terapia de grup sunt, de obicei, între 6 şi 12 pacienţi şi un terapeut.
 Toţi pacienţii au probleme similare.
 Aceştia primesc ajutor de la terapeut, dar şi prin observarea problemelor celorlalţi
a modului în care aceştia reacţionează în anumite situaţii.
 Psihoterapia de grup poate ajuta bărbaţii care suferă de disfuncţie erectilă.
5. Terapia psihodinamică:
 Acest tip de terapie se concentrează pe procesele automate, aşa cum sunt ele
afişate în comportamentul curent al unei persoane.
 Terapia psihodinamică doreşte să crească conştiinţa de sine a clientului şi să îl
determine pe acesta să înţeleagă impactul comportamentului din trecut sau din
prezent.
 Terapia psihodinamică ajută pacientul să înţeleagă rădăcinile suferinţei sale
emoţionale, prin explorarea nevoilor, mecanismelor de aparare şi a motivelor
inconştiente.
6. Terapia prin joc:
 este o metodă psihoterapeutică ce utilizează mijlocul natural de exprimare al
copiilor - jocul, pentru a asista pacientul în gestionarea stresului emoţional sau a
traumei,psihice.
 Pacienţii terapiei prin joc sunt în general copii cu vârste între 3 şi 11 ani,
cu probleme comportamentale şi emţtionale persistente (timp de mai multe luni)
şi care intervin în dezvoltarea lor normală - crize de isterie, comportament
violent, incontinenţă în lipsa afecţiunilor medicale, tulburari de somn şi
coşmaruri, anxietate.
 Tratamentul se adresează şi copiilor care au suferit abuz sexual sau fizic, neglijare
parentală,pierderea-familiei.

6
 Principalul obiectiv al terapiei este rezolvarea problemelor emoţionale sau de
comportament, prin aceasta înţelegându-se şi îmbunătăţirea comunicării şi
înţelegerii între părinţi şi copil.
 Apoi se urmăreşte îmbunătăţirea exprimării verbale, a aptitudinii de auto-
observaţie, a controlului impulsurilor, dezvoltarea unor modalităţi adaptive de
gestionare a anxietăţii şi frustrării, îmbunătăţirea capacităţii de a avea încredere în
ceilalţi şi de a relaţiona cu aceştia.
 Pentru a îndeplini aceste obiective, terapeutul se bazează pe dezvoltarea cognitivă
ce caracterizează diverse stadii de dezvoltare emoţională la copil.
 Jocul reprezintă pentru copii mijlocul prin care aceştia îşi pot exprima sentimente,
explora relaţii, descrie experienţe sau mărturisi dorinţe; astfel copiii se cunosc şi
se acceptă pe sine, dar şi pe cei din jur.
 În cadrul terapiei prin joc, terapeutul utilizează mecanismele interne de vindecare
ale copilului, accesând în cadrul jocului experienţele trecute, prezente, conştiente
sau inconştiente.
 Având în vedere relaţia terapeutică relativ permisivă stabilită între pacient şi
medic, copilul este încurajat să exploreze fiecare eveniment din viaţa sa care îl
afectează.
 Terapia prin joc poate ajuta şi pacienţii adulţi, cu dificultăţi de învăţare sau
leziuni cerebrale şi nu numai, în rezolvarea dificultăţilor psihosociale, pentru o
mai bună dezvoltare şi integrare socială. Această modalitate terapeutică poate fi
utilizată şi pentru a stabili un  diagnostic: observând tiparele de joc ale
pacientului, terapeutul poate determina cauza tulburărilor de comportament.
 Obiectele şi tematica alese pentru joc, precum şi dinamica interacţiunii între
pacient şi terapeut, pot fi folosite pentru a înţelege motivele comportamentului
pacientului, atât în cadrul şedinţelor, cât şi în afara cadrului terapeutic.
 În cadrul terapiei prin joc, adulţii pot alege diverse modalităţi terapeutice: mişcare
(jocul cu corpul), joc în nisip, jocul cu visurile, joc cu natura, jocul social,
imagerie, povestiri, etc.
 Jocul oferă atât copiilor, cât şi adulţilor, experienţa de viaţă, libertate si
creativitate.
Psihoterapia poate trata boli precum:
 Depresia
 Anxietatea
 Tulburarea de stres post-traumatic
 Stima de sine scazută
 Tulburarea de anxietate, inclusiv fobiile
 Crize emoţionale
 Probleme marital
 Disputele de familie
 Tulburarea obsesiv-compulsivă
 Alcoolismul
 Dependenţa
 Problemele generate de abuzuri în copilarie
 Probleme de comportament
 Tulburare bipolara (în asociere cu medicamente)

7
 Schizofrenie (în asociere cu medicamente)
Beneficiile psihoterapiei sunt:
 Cel mai important factor de succes în psihoterapie este pacientul, nu terapeutul.
 Participarea la psihoterapie oferă o serie de beneficii pentru pacient
 Capacitatea de a te înţelege pe sine, proriile obiective şi valori mai bine
 Dezvoltarea abilităţilor de îmbunătăţire a relaţiilor interumane
 Depaşirea anumitor probleme, precum tulburarea de alimentaţie, depresia sau
anxietatea
Dezavantajele psihoterapiei sunt:
 Unii pacienţi pot constata că tratamentul determină schimbări la care nu s-au
aşteptat sau pe care nu le-au vrut.
 Unele persoane nu doresc să retrăiască anumite evenimente neplăcute (nu toate
tehnicile presupun această metodă)

PSIHOTERAPIA DURERII (PIERDERE, DOLIU)

„Doar oamenii capabili de sentimente puternice de iubire pot suferi un regret inten, dar
aceeași necesitate de a iubi servește pentru a contracara efectele doliului și pentru a îi
vindeca”  (Lev Tolstoi)
Pe parcursul existenței, fiecare dintre noi trece, cel puțin o dată, prin experiența doliului
cauzată de pierderea unor persoane dragi: părinți, bunici, soț/soție, frați, copiii sau prieteni
apropiați. 
Travaliul doliului  înseamnă confruntarea cu emoții ca:
 furie,
 tristețe,
 vină,
 rușine, iar trăirea lor face parte din procesul vindecării.
Fiecare om își trăiește suferința provocată de doliu într-o manieră personală, acordându-și
timpul de care are nevoie în funcție de resursele de coping ale fiecăruia.
Unii dintre noi vor depăși prin puterile proprii, vor găsi resurse proprii să depășească această
experiență dureroasă, dar mulți dintre noi vor avea nevoie de ajutor pentru a depăși consecințele
psihologice ale doliului, pentru a depăși durerea într-un mod sănătos.
Moartea unei persoane dragi este un dezechilibru în auto-reglarea organism/mediu, iar
procesul de doliu, efectuat într-un cadru terapeutic, va consta în restabilirea acestui echilibru.
Când vorbim despre doliu atenția principală este pe pierderi cauzate de deces, dar aceleași
principii se aplică și pentru alte tipuri de pierderi: divorț, pierderea unui membru, extirparea unui
organ, pierderea unei sarcini, pierderea job-ului sau pierderea animalului de companie.
Oamenii trăiesc și exprimă doliul în funcție de o serie de factori interni și externi cum ar fi:
 natura relației și a atașamentului cu persoana dispărută;
 înțelesul pe care subiectul îl conferă morții;
 modul, circumstanțele și locul în care persoana a decedat;
 istoria personală a doliului,
 numărul și felul cum subiectul a experimentat alte episoade de doliu în viața lui;
 vârsta și sexul persoanei care trăiește doliul;

8
 trăsăturile de personalitate ale individului (nivelul de control și de reglare emoțională,
rezistența la frustrare, trasăturile de optimism și reziliența),
 cultura din care face parte subiectul.
Studii legate de teoria atașamentului sugerează că există o legătură între stilul de atașament și
reacția la doliu:
 stilul securizant se asociază cu doliul normal sau acut,
 stilul anxios ambivalent cu doliul complicat,
 stilul evitant poate genera „absența doliului”,
 iar stilul dezorganizat „poate genera numeroase semne ale neajutorării învățate, în
condițiile pierderii legăturii cu persoana decedată”.
Au fost enunțate o serie de modele teoretice ale doliului din dorința de a oferi un suport
pentru terapie.
Formele de doliu prezintă următoarele etape: 
 faza de amorțire, care durează, în mod obișnuit, de la câteva ore până la o săptămână
și care poate fi întreruptă de izbucniri de durere și/sau furie foarte intense;
  faza de dor și de căutare a figurii de atașament pierdute, care durează de la câteva
luni la câțiva ani; 
 faza de dezorganizare și de disperare  
 faza de reorganizare, de mai mică sau mai mare amploare
Doliul sau suferinţa are 5etape:
 Negare,
 Furie,
 Negociere,
 Depresie,
 Acceptare, care sunt o parte a cadrului care ne ajută să trăim cu ceea ce am pierdut.
Ele sunt instrumente care ne ajută să gândim și să identificăm ceea ce simțim. Nu toată lumea
trece prin ele sau merge într-o ordine prescrisă.
Speranța noastră este că odată cu aceste etape vine cunoașterea terenului durerii, ajutandu-ne
să facem față vieții și pierderii.
Modelul experiențial al doliului prezintă două componente:
 supraviețuitorul este martor la cursul bolii persoanei iubite până la moartea acesteia
 procesul de pierdere din momentul decesului, prin suferință și în final prin creștere
personală, care este evidențiată de speranța pentru o viață împlinită în ciuda pierderii.
Supraviețuitorul găsește noi înțelesuri și scopuri ale vieții. Relația cu decedatul poate
continua într-un fel nou și doliul se transformă în dezvoltare personală.
Doliul, realizat intr-un cadru psihoterapeutic, ne ajută să acceptăm realitatea pierderii, a
faptului că persoana decedată a dispărut și nu se mai întoarce, să învățăm cum să facem față
durerii. În acest context, învățăm să adoptăm strategii pentru a face față lipsei persoanei decedate
și să mergem mai departe.
Este important să parcurgem un proces natural al suferinţei, care în cele din urmă va
determina acceptarea şi încheierea ciclului durerii resimţite în urma pierderii.
În final apare întrebarea: „Când se consideră că un doliu este încheiat?” Un doliu este
complet atunci când emoțiile noastre sunt reinvestite în viață și în a trăi mai departe.