Adverbul

Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată circumstanțele desfășurării acțiunii.

După înțeles, adverbele sunt:

de loc acolo, deasupra, jos etc.
de timp acum, curând, ieri etc.
de mod astfel, bine, românește etc.

După alcătuire, adverbele sunt:

simple așa, azi, sus etc.
compuse acasă, altădată, deloc, dedesubt, astă‐seară etc.

Unele adverbe s‐au format prin derivare cu sufixe, altele prin compunere.
Gradele de comparație ale adverbului sunt aceleași ca ale adjectivului.
Există adverbe care nu au grade de comparație (acasă, aici, afară, împreună, mereu etc.).

Locuțiunea adverbială este grupul de cuvinte care este sinonim cu un adverb și care se

comportă în enunț ca un adverb (an de an, la paștele cailor, cât ai bate din palme etc.).

Adverbul și locuțiunea adverbială pot avea funcție sintactică de:

 circumstanțial de mod – Actorii au interpretat bine scena 1.

 circumstanțial de timp – Selecția va avea loc mâine.
 circumstanțial de loc – Anunțul a fost afișat acolo.
 atribut adverbial, când determină un substantiv de care se leagă, de regulă, prin
prepoziția de – Am resimțit emoțiile de atunci.

Unele adverbe nu au funcție sintactică, fiind numite și semiadverbe: chiar, doar,

decât, mai, măcar, nu, numai, tot, și etc.

Semiadverbele numai și doar apar în enunțuri afirmative (Numai/doar tu ai

participat.), în timp ce semiadverbul decât este folosit doar în enunțuri negative (Nu a
participat decât el.).

Norma limbii literare recomandă ca semiadverbul mai să fie folosit, atunci când

însoțește un verb la perfect compus, între auxiliar și participiu (Am mai văzut acest
spectacol.) sau între pronumele personal și verb, atunci când însoțește gruparea
alcătuită dintr‐un clitic pronominal și un verb (Îmi  mai dai o carte?).