Sunteți pe pagina 1din 8

Mediul geografic este un sistem specific Terrei, rezultat din combinarea şi interacţiunea tuturor

componentelor proprii Pământului (litosfera, atmosfera, hidrosfera, biosfera, inclusiv omul şi


activităţile sale).
Pe parcursul evoluţiei geologice a Pământului, între componentele mediului geografic s-au stabilit
multiple relaţii de ordin cauzal, temporal, dinamic, spaţial etc., relaţii care au generat procese fizice,
chimice, mecanice, biotice, antropice, având ca rezultat formarea diferitelor tipuri de relief, de soluri,
de comunităţi şi formaţiuni vegetale. Pe spaţii extinse s-au individualizat diverse complexe naturale
şi antropizate. Astfel, la scară planetară s-a format mediul geografic global, care constituie un înveliş
specific, numit învelişul geografic, unic în felul său în Sistemul Solar. Cu 3,5 miliarde de ani în urmă,
în acest înveliş a apărut viaţa, mai întâi în apă şi apoi pe uscat, după care s-au format solurile, iar în
ultimii 2,5-3 milioane de ani a apărut omul şi s-a dezvoltat societatea umană.

Mediul geografic este constituit din trei grupuri de componente:

componente primare – abiotice (rocile, relieful, aerul, apa), care sunt cuprinse în cele trei geosfere
(litosfera, atmosfera, hidrosfera);
componente derivate – biotice (plantele şi lumea animală), care s-au dezvoltat în baza componentelor
primare, transformându-le în timp. La aceste componente se adaugă şi solurile, la a căror formare au
participat atât componentele primare, cât şi cele derivate;
componente antropice – care s-au format după apariţia omului, preponderent în ultimele secole, ca
urmare a activităţii umane din domeniul industriei, agriculturii, transporturilor etc.
În cadrul mediului geografic global s-au individualizat medii la nivelul componentelor, cu întinderi şi
dimensiuni diferite (medii oceanice, continentale, marine, montane, lacustre, fluviale, biotice,
antropice etc.). Fiecare dintre aceste medii include un ansamblu de componente şi relaţii specifice
cadrului intern al sistemului, realizând un schimb de substanţe şi de energie cu elementele din
mediile vecine. Fluxurile de energie şi de materie între diferite tipuri de medii determină integritatea
mediului geografic global.

Până la apariţia omului exista doar mediul natural, care întrunea componentele abiotice şi cele
biotice cu tot ansamblul lor de relaţii. Pe parcursul istoriei geologice a Pământului mediul natural a
evoluat, dar, odată cu dezvoltarea societăţii umane, îndeosebi în ultimele secole, acest mediu a
devenit tot mai restrâns dimensional. În prezent doar suprafeţele acoperite de
marii ghețari continentali, etajele alpine din munţii înalţi, părţile interne ale deserturilor, pădurile
ecuatoriale virgine, mediul abisal al Oceanului Planetar mai pot fi considerate medii naturale în care
influenţa omului este limitată.
Tendinţele de extindere a activităţilor omului implică în prezent spaţii masive, atingând deja limitele
învelişului geografic, iar pe viitor, probabil, chiar le vor depăşi.

În cadrul mediului umanizat s-au format două tipuri de medii: antropizat și antropic.


Mediul antropizat reprezintă spaţiul natural care este supus unor modificări în urma activităţilor
umane. In mare parte, structura mediului natural se păstrează, omul şi activităţile sale fiind doar
integrate în acesta. în mediul antropizat are loc o îmbinare între componentele naturale şi cele
antropice, raportul menţinându-se în favoarea celor dintâi (de exemplu: aşezările rurale din munţi, din
deltele fluviilor, din preajma pădurilor, a bălţilor etc.).
Mediul antropic este spaţiul natural ale cărui componente au fost total sau aproape total modificate
de activitatea omului. Acest mediu prezintă un stadiu avansat de implicare a omului în modificarea
mediului natural: aici se impun construcţiile administrative, economice, culturale, aşezările umane,
reţelele de străzi etc. Mediul antropic include mediul urban, mediul rural, mediul de culturi agricole,
mediul industrial etc. în acest tip de mediu raportul dintre natural şi antropic se menţine în favoarea
celui de-al doilea, în funcţie de necesităţile societăţii.
Mediul înconjurător (în engleză – environment) reprezintă spaţiul geografic cu întreg sistemul de
componente ce asigură omului condiţiile necesare de viată.
Omul este componentul principal în acest tip de mediu, iar elementele cadrului natural se
întrepătrund cu cele construite sau modificate de om. Antropizarea mediului natural a constituit un
proces îndelungat, care a decurs succesiv şi etapizat, pe măsură ce omul a perceput mediul
înconjurător. La ora actuală mediul natural este, în mare parte, unul „construit”.

Mediul înconjurător este o parte a mediului geografic, integrând trei medii distincte: abiotic
(relieful, aerul, apa, solul), biotic (plantele şi animalele) şi uman (omul cu activităţile sale).
Dezvoltarea societăţii umane a adus un nou grup de relaţii în mediul geografic, format, pe de o parte,
din relaţiile sociale, economice, culturale, caracteristice sistemului nou apărut, iar pe de altă parte, din
interacţiunile dintre acestea şi elementele mediului natural căruia i-a influenţat evoluţia, determinând
micşorarea şi transformarea lui.

TERMENI-CHEIE
Mediu - ansamblul tuturor condiţiilor externe care influenţează viaţa şi evoluţia organismelor.
Mediu ambiant – totalitatea factorilor şi condiţiilor mediului geografic, la care se asociază elemente
de ordin psihologic, social, artistic, constituind un cadru care priveşte viaţa şi activităţile omului.
Mediu natural – sistem alcătuit din componente fizice, plante şi animale, fără a exclude implicaţiile
societăţii umane asupra ansamblului de relaţii. Mediul natural este obiectul de studiu al Geografiei
fizice.

ZONĂ, REGIUNE, TIP, PEISAJ


            Sunt notiuni destul de frecvent folosite în literatura geografica, fiind întâlnite nu numai în
studiile complexe, ci si în cele referitoare la câte un component natural sau antropic.ca urmare, sfera
de întelegere a fiecaruia de catre geografi a devenit, de la caz la caz, mai extinsa sau mai limitata, iar
uneori destul de diferita si chiar contradictorie.
            Ceea ce le este comun acestor termeni sunt doua lucruri - fiecare se refera la un anumit sistem
geografic si apoi fiecare constituie rezultatul unei diferentieri pe criterii geografice a unei realitati.
            Zona-zonare
                 Zona reprezinta un termen mult utilizat nu numai de catre geografi, dar si în alte domenii,
sferei de întelegere acordându-i-se un continut diferit. Ceea ce este comun pentru toti acestia este
raportarea ei la o unitate spatiala în cadrul careia exista o anume omogenitate în distributia
elementelor ce sunt luate în analiza. Deci, un areal larg care este împartit în spatii mai mici relativ
omogene (zone agricole, zone arhitectonice, zone urbane, zone periurbane, zone climatice etc.). De
aici apropierea pâna la confuzie cu alti termeni care au referinta cam la acelasi lucru: împartirea unui
tot în subunitati cu anumite caracteristici (regiune, raion etc.).
            În geografie, exista diferite moduri de abordare a sensului notiunii.  Prima, care apare în
geografia fizica, este cea mai veche si se refera la un spatiu cu caracteristici geografice proprii care au
o desfasurare în sens latitudinal. La baza individualizarii lor sta repartitia inegala a radiatiei solare
(cea mai însemnata sursa energetica pentru Terra) pe forma sferica a Pamântului, factor determinant
în impunerea legii zonalitatii. De aici, o zona calda, doua temperate, doua reci.
            Cum zonele sunt sisteme alcatuite dintr-o multitudine de componente si elemente, între care
exista un complex de relatii, rezulta ca si acestea se vor suprapune în acest spatiu si vor avea o
desfasurare similara, fiecare constituind un sistem mai simplu. Ca urmare, se poate vorbi pe Glob de
zone de temperatura, zone pluviale, zone morfoclimatice (cu un anumit specific în modelarea
reliefului), zone de vegetatie, zone biogeografice, zone pedogeografice si chiar zone cu un anumit
specific uman (comportament, mod de viata). Deci exista zone ce trebuie privite ca sisteme care au
un continut complex dat de un anumit potential energetic radiativ în care se suprapun zone ale
componentelor si elementelor de diferite ordine ale acestora.
            Exista multe alte situatii când în Geografie, sensul normal al acestei notiuni a fost modificat si
extrapolat pentru diverse areale cu o anumita functionalitate. În Geografia umana si economica i s-a
dat alte sensuri între care doua s-au impus.
            Primul se refera la spatii cu o anumita functie economico-sociala ce pot fi separate în cadrul
asezarilor mari (orase), precum: zona industriala pentru areale în care exista o concentrare de unitati
economice între care exista un ansamblu de relatii, zona rezidentiala pentru cartiere în care sunt
locuinte si dotari pentru servicii, zona comerciala în care sunt masate unitati de acest profil, zona
portuara cu instalatii si activitati pentru schimburi facilitate de transportul naval etc.
            Cel de-al doilea sens are referinta la un spatiu larg (un teritoriu cu multe asezari) care se
caracterizeaza prin îmbinarea mai multor functii economice si sociale. Lor le pot fi asimilate termeni
precum zona economica cu referinta la teritorii în care evolutia factorilor economici si sociali a
condus catre realizarea unui complex de relatii functionale specifice; zona turistica pentru teritorii în
care exista un potential turistic ce asigura venituri însemnate pentru balanta economica.
            În concluzie, paralel cu extinderea folosirii termenului de zona în diferite domenii geografice
sau negeografice s-a eliminat sensul initial naturalist, impunându-se mai ales unul spatial-
functional.Ca urmare, marimea arealului la care se face referinta a devenit extrem e variabila de la
cea mai mare pentru o zona climatica la cele mai mici, precum zone de alterare, zona de influenta în
Geografie economica etc.
            Legat de termenul de zona cel de zonare, cu sens de actiune de delimitare a acestor spatii
functionale. Stabilirea unor limite corecte nu se poate realiza decât daca zona va fi privita ca o unitate
de sistem în care intra elemente si relatii dintre acestea. Numai cunoasterea si întelegerea logica a lor
va permite, în baza unor criterii realiste, trasarea de limite între subunitati ale sistemului.
            Zonele de caldura care implica specific al bilantului radiativ sunt delimitate frecvent dupa
anumite criterii. Unul îl reprezinta valoarea temperaturii medii lunare. Astfel, zona calda este
încadrata de izotermele de 180 C ale lunii celei mai reci care se desfasoara la latitudini mai mari decât
tropicele, iar zonele reci, polare, se afla la latitudini mai mici decât cercurile polare fiind indicate de
izoterma de 100 C a lunii celei mai calde; între ele se afla zonele temperate.Se mai folosesc si alte
criterii, precum limita padurii sau de limita pergelisolului sau limita sezonului fara înghet de 60 de
zile etc.
            O alta situatie apare în separarea în spatiu a unei asezari importante a diferitelor zone
functionale, delimitarea lor fiind corelata între altele cu gradul de concentrare în teritoriu a unitatilor
specifice fiecareia, cu densitatea lor si cu ansamblul de relatii economico-sociale-culturale ce le
caracterizeaza. Rezulta ca în timp ce pentru zonele ale caror subiect este un element sau un
component fizico-geografic, departajarea se rezuma la unul sau câtiva indicatori (zone
biogeografice); la cele din sfera geografiei umane separarea, într-un spatiu limitat, impune indicatori
de detaliu.
            Limitele dintre zone au caracter dinamic, modificarea pozitiei lor fiind în functie de evolutia
raporturilor dintre factorii ce le-au generat. În cazul zonelor de caldura, modificarile importante sunt
determinate de schimbarea unor conditii de natura cosmica (oscilatia înclinarii axei terestre si
scaderea bombarii terestre) sau terestra-regionala (deriva continentelor, denudarea sistemelor
montane, dezvoltarea sau regresul calotelor glaciare etc.) si se realizeaza în intervale de timp extrem
de lungi (zeci - sute de milioane de ani). Opus, pentru zonele functionale ale asezarilor limitele sunt
foarte labile, modificari la nivelul zecilor de ani fiind determinate de evolutia factorilor sociali
economici, istorici.
            Regiune-regionare
            Reprezinta un alt cuplu de termeni care sunt folositi destul de mult în geografie, dar si în alte
domenii (istorie, economie).
            Regiunea implica un spatiu cu un grad ridicat de omogenizare în desfasurarea componentelor
si elementelor principale ce îi confera un anumit sistem de relatii care se reflecta într-o structura,
functionalitate si tip de peisaj. Ca urmare, ea constituie un sistem complex care face posibila
dividerea în subsisteme (subunitati geografice) de ordine diferite, baza fiind o unitate mica
indivizibila (geotopul).
            Între notiunile de zona si regiune geografica apar unele apropieri, dar si deosebiri ca sens, în
cele doua directii geografice principale de analiza (fizica sau economica).
            Comune pentru cele doua notiuni sunt:
-         raportarea la unitati spatiale;
-         alcatuirea din componente si elemente cuprinse în sistem;
-         un anumit specific functional impus de relatii care primeaza la nivelul
spatiului la care se raporteaza.
            Deosebirile pentru Geografia fizica mai importante sunt:
-         zonele constituie în sisteme cu un grad mare de generalizare (zone climatice,
zone pedografice, zone biogeografice etc.), în care dividerea implica cel mul un grad (subzona), pe
când regiuneareprezinta o unitate teritoriala mai mica, dar care se împarte într-un numar mare de
subunitati de ordine diferite.
-         Zonele apar ca ansambluri de regiuni ce se exprima pe uscat printr-o
multitudine de peisaje, ca reflex al asocierii unor sisteme functionale diferite, dar care au o latura
comuna - bilantul energetic solar specific ce determina un anumit fond climatic general. O unitate
regionala, indiferent de rang, îsi are specificul sau peisagistic ca reflex al complexului de relatii
functionale dintre elemente. Situatii similare sunt prezentate si la nivelul bazinelor oceanice. Astfel,
A.Günther (citat de I.Pisota, 1987) separa, pe fondul general al zonelor climatice ale lui W.Köppen,
cinci zone biogeografice marine, unele continând regiuni biogeografice impuse de desfasurarea
continentelor (zona temperata de nord cu regiunea nord-atlantica si regiunea nord-pacifica; zona
intertropicala cu regiunea tropical-atlantica si regiunea tropicala indo-pacifica).
În Geografia umana si economica, situatia este oarecum inversa. Desi nu se neaga
existenta zonelor geografice în sens latitudinal, termenul este însa folosit curent pentru areale cu
extinderea redusa cu un anumit specific functional. În schimb, regiunea se raporteaza la un spatiu
extins în care se interfereaza un complex de relatii economice între sisteme de productie, circulatie,
consum. Astfel, ea include si zonele ca areale cu un anumit specific economic. Într-o regiune
economica exista orase în care functional se separa zone: industriala, rezidentiala, portuara etc., în
jurul acestora sunt zone periurbane sau zone de influenta; în spatiul dintre orase sunt zone agricole cu
un anumit specific (cerealier, vitipomicol, cresterea animalelor etc.). Deci, regiunea apare ca un
spatiu larg în care, pe de o parte, exista mai multe orase cuprinse într-un sistem de relatii functionale,
iar pe de alta parte fiecare dintre acestea joaca un rol de centru polarizator (economic, social) pentru
areale ce includ asezari mici, terenuri cu o anumita folosinta economica, o organizare functionala
dobândita în timp istoric.
            Regionarea este o operatiune care la prima vedere s-ar reduce la separarea de unitati mari în
subunitati. Ea nu se poate înfaptui daca unitatea geografica, indiferent de rang, nu este considerata un
sistem cu o anumita alcatuire, structura, dinamica ce-i confera, în orice moment, o oarecare
fizionomie. Ca urmare, ea are o dezvoltare teritoriala de unde necesitatea delimitarii. În efectuarea
regionarii trebuie pornit de la ideea ca unitatile exista, iar munca geografului se rezuma la
cunoasterea reala a lor.
            Deci, regionarea implica mai întâi studierea unitatii (componente, elemente, raporturile
dintre ele etc.) si arelatiilor cu unitatile vecine si apoi stabilirea limitelor dintre ele si pozitionarea
ierarhica a fiecareia în macrosistem.Aceste cerinte nu se pot realiza prin analize de detaliu pe spatii
largi care implica observatii, date din masuratori, cartari, calcularea unor indicatori specifici
(morfologici, hidrologici, climatici, demogrfaici, economici etc.), întocmirea de harti la nivel de
elemente etc. În acest mod se ajunge, pe de o parte, la stabilirea contactelor dintre acestea care pot fi
clare (nete) sau tranzitorii. Necunoasterea corecta a acestor ansamble structural-functionale împinge
spre regionari gresite care sectioneaza unele unitati si le extind pe altele.
            Tipuri si tipizare.
            Sunt termeni folositi (cel putin primul) aproape în toate disciplinele geografice (sistem
fluviatil, sistem glaciar, mlastina, lac padure) sau al unui mod generalizat de manifestare a proceselor
geografice (modelare periglaciara, iluviere, tip de circulatie a aerului, tipuri de fronturi de aer) etc.
Prin acestea, continutul acestei notiuni depaseste pe cel al zonei sau regiunii care se leaga de
raportarea spatiala în sens strict.
            Tipul se va caracteriza prin:
-         grad ridicat de sintetizare întrucât el preia din multitudinea exemplelor
regionale, locale numai elementele semnificative care stau la baza relatiilor (în primul rând
functionale, dinamice) dintre elementele ce alcatuiesc sisteme geografice de ordine diferite. Deci,
tipul constituie o definire (exprimare) generalizata a caracteristicilor geografice ce apartin unor
multitudini de familii de sisteme;
-         unicitate, adica individualizarea stricta a fiecarui tip în raport cu celelalte din
aceeasi familie de sisteme sau din categorii diferite (radiatia directa în raport cu celelalte radiatii, o
vale glaciara fata de una fluviala, un maquis vizavi de gariga, un sat rasfirat între celelalte tipuri etc.);
-         unitate de ierarhizare, deoarece fiecare tip se regaseste într-un nivel
superior. Ierarhizarea se poate face în baza diferitelor criterii:
·        genetic (albie, lunca, terasa, vale; climat temperat, climat temperat oceanic, climat
temperat continental, climat temperat arid; sat, oras, metropola etc.;
·        spatial (relief de ordinul I ce cuprinde continentele si bazinele oceanice; relief de
ordinul II cu munti, podisuri, dealuri, câmpii, platforma continentala, taluz, câmpii abisale etc.);
·        structural, ca mod de asociere într-un sistem de tipuri (diferitele tipuri de morene,
valea, circul, pragul, rocile moutonate într-un sistem glaciar; multitudinea de tipuri de asociatii
vegetale dintr-o pajiste etc.);
·        pozitionarea temporala într-un lant evolutiv (tipuri de vreme specifice
anotimpurilor; tip de relief în raport cu evolutia lui - tânar, matur, batrân etc.);
·        functional, dupa specificul manifestarii diferitelor relatii de sistem (de exemplu, la
procesele geomorfologice se separa ca tipuri mari cele meteorice cu subtipurile dezagregarea prin
insolatie, înghet, dezghet, prin presiunea radacinilor planetelor, cristalizare etc.; gravitationale:
deplasari bruste - alunecari si prabusiri de diferite subtipuri; deplasari lente cu solifluxiuni, tasari,
sufoziune, creeping, deraziune etc.; mecanicecu subtipurile: eroziune, transport, acumulare, fiecare cu
alte subdiviziuni legate de agenti modelatori etc.).
            Reprezentând o categorie de sinteza, toate tipurile constituie elemente pe care se sprijina
latura teoretica a fiecarei discipline geografice si însasi a Geografiei.
-         Tipurile sunt însa însotite de exemplificari regionale.  De aici, legatura
dialectica dintre tip si regiune, în sensul ca ultima este locul de plecare pentru stabilirea tipului, iar
acesta se aplica în cunoasterea regiunii ca unitate geografica (caracteristicile esentiale ale unei
alunecari de teren, inclusiv geneza si evolutia lor s-au stabilit pe baza analizei realizate pe diverse
situatii regionale, dar ele servesc în studiul altor cazuri unde se va pleca de la descriere si pâna la
prognoza).
-         Tipurile exprima si un anumit peisaj, un peisaj de sinteza compus din
elemente semnificative ale unei multimi de situatii singulare (peisajul unei câmpii de subsidenta se va
caracteriza prin netezirea reliefului, albii de râuri largi cu maluri slab evidentiate, suprafete cu exces
de umiditate frecvente, o vegetatie hidrofila bogata, soluri aluviale si gleice; o densitate mai mica a
asezarilor, pasuni si putine terenuri cultivate etc.).
Tipizarea  geografica este un procedeu, o operatiune complexa de stabilire a
tipurilor  specifice în Geografie sau în ramurile sale; prin ea se face analiza elementelor dintr-o
multime de cazuri singulare, eliminarea particularului si retinerea celor esentiale care au rol general.
Prin ea se defineste tipul (geneza, alcatuire, evolutie etc.), dar si pozitia lui dintr-un sistem ierarhic
(tipul de modelare a reliefului în regiunile periglaciare este alcatuit din subtipurile gelival, nival,
eolian, pluvial, biogen, fiecare având o anumita importanta în sistem).
            Peisajul geografic
            Peisajul reprezinta o portiune de la suprafata scoartei terestre mai mica sau dintr-o anumita
etapa evolutiva, al raportului dintre elementele componentelor naturale si antropice ale unei unitati de
mediu.
            Spre deosebire de orice unitate de mediu care are o dezvoltare tridimensionala mare,
implicând spatiul de interferenta a componentelor naturale si antropice, peisajul, ca reflectare a
acestui proces la nivelul scoartei, iese în evidenta prin extensiunea în suprafata, dezvoltarea pe
verticala fiind limitata. Marimea suprafetei este extrem de variabila, de la câteva zeci sau câteva sute
de metri patrati (peisaj de mlastina, peisajul vulcanilor norosi) pâna la nivel cosmic (peisajul planetei
albastre). Aceasta situatie impune necesitatea unor criterii si parametri în concordanta cu
caracteristicile lor la nivelul fiecarei etape.
            Un peisaj rezulta din modul în care se realizeaza angrenajul functional dintre componentele
elementelor sistemului de mediu (local, regional, planetar). De frecventa, constanta si distributia
elementelor si a relatiilor cu rol hotarâtor în sistem depinde prezentarea "în ceva" a acestuia la nivelul
suprafetei terestre. Ea apare sub forma peisajului.
            Caracteristicile peisajului
-         Unicitatea rezulta din faptul ca peisajul este o exprimare a combinarii unui
numar mai mare sau mai mic de elemente cu rol diferit în sistem pe un anumit spatiu si într-o anumita
etapa evolutiva. Ea este valabila la toate peisajele indiferent de marimea lor (unic este peisajul
Lacului Rosu, dar unic este si peisajul alpin al Retezatului sau peisajul tarmului dalmatic).
Caracteristica se mentine în conditiile evolutiei, pentru ca în fiecare situatie modificarile survenite  în
sistem se vor reflecta în ceva "nou" (peisajul unui versant despadurit difera de cel anterior, dar si de
cele care ar rezulta printr-o împaturire sau prin regenerarea naturala).
-         Omogenitatea la nivel de treapta ierarhica este asigurata de prezenta unor
elemente principale repartizate uniform în spatiul întreg pe care se dezvolta peisajul. Este mai usor de
înteles le cele cu dezvoltare spatiala mica (un versant afectat de alunecari sau "Muntele de Sare" de la
Slanic) si mai dificil la cele extinse (peisajul abrupturilor cuestice de lânga Cluj, din nordul Podisului
Central Moldovenesc, din estul sau vestul Bucegilor, peisajul lanturilor sau platourilor vulcanice,
peisajul de stepa, savana, taiga etc.). Dar în fiecare caz înfatisarea este dependenta de repartitia pe
întreaga suprafata a unei anumite grupari a elementelor principale si a relatiilor dintre acestea ce au
rol hotarâtor pentru peisaj.
În cazul alunecarii, combinarea locala a unor conditii, precum stratul argilos, lipsa
vegetatiei si umezeala, iar la abrupturile structurale desfasurarea omogena pe întindere mare a unor
straturi groase de gresii, conglomerate în structura monoclinala ce faciliteaza dezvoltarea unui relief
de fronturi de cuesta etajata.
-         Dinamica peisajului decurge din însasi specificul materiei care se afla în
continua miscare, transformare. Combinarea elementelor ce compun sistemul este variabila în timp,
de unde si rezultate diferite. Astfel, printr-o evolutie normala se face trecerea de la un peisaj lacustru
la unul de mlastina, turbarie. Destelenirea stepei si cultivarea ei a însemnat schimbarea rapida a
peisajului, dar abandonarea activitatilor agricole pe unele terenuri n-a dus la repartitia identica a
peisajului stepic anterior. O situatie similara apare în zona padurilor ecuatoriale unde abandonarea
dupa mai multi ani de folosinta agricola a unor terenuri ce-au rezultat prin afisarea padurii nu a
condus la refacerea identica a peisajului anterior. Aridizarea climatului în nordul Africii este însotita
de extinderea deserturilor. Crestele Carpatilor au trecut la finele pleistocenului si începutul
holocenului de la peisajul glaciar la cel de pajisti alpine si subalpine. Peisajul de lunca cu lacuri
extinse, canale, salcii si stufaris din Balta Brailei a fost aproape complet modificat în ultimii 30 de ani
devenind unul agricol. Pe multe vai, prin amenajari hidrotehnice, peisajul de lunca a fost schimbat cu
unul lacustru.
-         Fizionomia este caracteristica principala, cea prin care se "exprima" un
peisaj. Fiecare componenta a sistemului unei unitati de mediu este alcatuita dintr-o multitudine de
elemente între care se stabilesc legaturi complexe la baza carora se afla schimburi energetice. În acest
angrenaj, unele elemente componente au rol principal, se impun în sistem reflectându-se în
fizionomia si structura peisajului. Modificarea raportului dintre elemente, impunerea altora duce la
schimbarea fizionomiei. Orice component din sistem, prin elementele sale, poate domina într-o
anume etapa de evolutie a sistemului si astfel poate sa impuna fizionomia si tipul de peisaj. Unii
geografi pun accent pe relief, întrucât ies în evidenta peisajele de munte, dealuri, câmpii, depresiuni,
vai etc. Dar aproape în aceeasi masura, pe prim-plan se pot situa si ceilalti componenti - roca (pe
calcare, sare, gips se dezvolta peisaje carstice, iar pe terenurile argiloase peisajul alunecarilor de
teren), climatul (deserturile, platourile de gheata sunt rezultatul influentei directe), vegetatia (marile
paduri ecuatoriale, tropicale, taigaua, stepa, savana, sunt peisaje cu specific distinct), activitatea
antropica (peisajele asezarilor omenesti, peisajele industriale, agricole etc.).
            Tipul de peisaj reprezinta o exprimare sintetica a unui numar mare de peisaje din aceeasi
familie. Ele au comuna geneza (asocieri de elemente conducatoare, principale, de combinatii si relatii
între acestea în cadrul sistemelor) si diferite caracteristici structurale si de fizionomie. Acestea
asigura unitatea într-un ansamblu heterogen. Spre exemplu, în Bucegi, Piatra Craiului, Muntii Aninei,
Podisul Dobrogei exista suprafete largi cu calcare pe care s-au dezvoltat peisaje carstice locale inedite
impuse de conditiile specifice de modelare carstica în fiecare unitate. Ceea ce le este comun este tipul
de relief carstic exprimat sintetic prin exocarst (lapiezuri, doline, chei, avene etc.) si o vegetatie
calcifila.
            Indicatori în aprecierea si ierarhizarea peisajelor
            Peisajul apare ca "fata care se vede" a unui sistem geografic ce corespunde unei unitati de
mediu. Ca urmare, observarii i se ofera numai unele elemente ale sistemului, cele care se impun în
fizionomia lui. Acestea, frecvent apartin le trei componente: relief, vegetatie si rezultatele activitatii
umane. De aceea, caracterizarea unui peisaj se face nu numai prin acea "descriere geografica"
indicata de G.Vâlsan, ci prin multe alte activitati pe care le înlesneste nivelul stiintific si tehnic
(analiza hartilor topografice, înregistrari pe teren si masuratori, studiul aerofotogramelor, programele
pe calculator etc.). Acestea ofera multe informatii din toate însa trebuie retinute acelea care definesc
peisajul respectiv.
            Relieful reprezinta, în cele mai multe situatii, scheletul peisajului (munte, dealuri) alcatuit din
suprafete "x" cu fizionomie, înclinare si extinderi diferite ce definesc forme variate.
            Elementele care impun în peisaj sunt: altitudinea, pantele (prin forma si mai ales prin
aliniamente de schimbare a valorii), forma interfluviilor (plata, rotunjita, ascutita), forma versantilor
si vailor, structura orografica, formele de relief structural si petrografic, depresiunile, unele procese
actuale, cu frecventa deosebita ce produc degradari însemnate (alunecari, torenti, siroire).
            Vegetatia este componentul care în majoritatea situatiilor se impune observatiei prin arealul
compact, culoare, tip (paduri, pajisti, arbusti etc.). Reflecta cel mai bine relatiile dintre elementele
sistemului, întrucât ele asigura conditii (substante minerale, caldura, apa etc.) mai mult sau mai putin
favorabile dezvoltarii.
            De aceea, în caracterizare peisajului se vor avea în vedere atât tipul de vegetatie, alcatuirea si
structura lui, dar si modul în care acestea reflecta conditiile care-i asigura optimum de dezvoltare sau
regresul.
            Sunt restrânse suprafetele în care prezenta si activitatea antropica sa nu provoace modificari în
peisaj. Constructia de drumuri, exploatarile forestiere, extinderea suprafetelor prin defrisari sau
distrugerea arbustilor subalpini, desecari, exploatari miniere în cariera, acumulari masive de steril,
pasunat în exces, folosinta agricola a terenurilor însotita de actiuni în favoarea sporirii productiei
agricole (chimizarea, irigarea, desecari, îndiguiri etc.), dezvoltarea asezarilor etc., determina
schimbari în relatiile dintre elementele sistemului impunând mai mult sau mai putin alte raporturi
geodinamice si ecologice cu reflectare în peisaj.
            Celelalte componente ale sistemului, desi uneori au un rol important se reflecta în masura mai
mica, în peisaj având mai mult caracter local.
-         Apa se impune în peisajele lacustre, ale tarmurilor, ale câmpiilor de subsidenta, din
lungul râurilor si luncilor.
-         Roca,  în functie de proprietati, poate impune local peisajul versantilor abrupti,
relieful ruiniform sau petrografic etc.
-         Solul nu apare decât rar si temporar în ansamblul peisajului evidentiindu-se
prin culoarea aparte a orizonturilor când acestea sunt lipsite de covor vegetal (terenurile arate; la
partea superioara a unor râpe; pe versanti înclinati etc.).
-         Elementele climatice, prin natura manifestarii lor în aer, prin dinamica si
evolutia rapida sunt putin "vizibile". Ele au însa un rol hotarâtor în dinamica proceselor din sistem si
ca urmare peisajul este în mare masura si rezultatul evolutiei acestora. Exista însa si peisaje impuse
direct de factorul climatic, mai ales cele rezultate în urma producerii unor fenomene meteorologice
(peisajul suprafetelor acoperite de zapada, peisajele cu polei, chiciura, bruma, peisajele diferitelor
formatiuni noroase etc.), dar ele se remarca printr-o durata scurta (de la sub o ora, la mai multe zile si
chiar luni).

Ierarhizarea peisajelor

În orice sistem geografic sunt elemente care au un rol semnificativ în fizionomia si structura
peisajului. Acestea fac ca prin caracteristici cantitative, peisajele sa se distinga ca unitati aparte, iar
prin cele calitative sa-si dezvolte legaturi între ele. Cele din urma permit asamblarea peisajelor simple
în altele din ce în ce mai complicate.Ca urmare, si peisajele, ca reflectare exterioara a sistemelor de
mediu, se vor înlantui în sisteme  diferite ce se ierarhizeaza pe baza unor criterii (geneza, marime,
evolutie, complexitate), treptelor ce au fost separate putându-li-se da denumiri. Exista în literatura
câteva ierarhizari în care se folosesc diferite denumiri.
            În aceste clasificari comune sunt:
-         o unitate de peisaj cu dimensiuni reduse, omogena, ce nu mai poate fi divizata
si care constituie baza sistemului de peisaje;
-         mai multe trepte cu grad de complexitate tot mai mare.

Le diferentiaza aprecierea asupra marimii fiecarei categorii (trepte) de peisaj si


denumirea treptelor. De altfel, aceste aspecte constituie si elementele dicscutabile, explicabil în lipsa
unor parametri de apreciere unanim admisi ce ar da limite precise.
            Pentru a realiza într-un teritoriu astfel de delimitari trebuie mai întâi sa fie cunoscute unitatile
cele mai mici (sector de vale, versanti, interfluvii, asezari, cariere etc.).Acestea sunt precizate de
câtiva parametri si una sau doua trasaturi de fizionomie (Lacul Sf. Ana - situat în craterul vulcanului
Ciumatu - are o suprafata de 22 ha, o adâncime de 7 m, are forma de paleta are putina vegetatie
lacustra si este înconjurat de versanti cu panta mare ce sunt acoperiti de padure de amestec).
            Mai multe peisaje de acest ordin (Mlastina Mohosi, Lacul Sf. Ana si versantii Ciumatului
etc.), care au comun mai ales elemente calitative alcatuiesc o unitate de peisaj superioara (peisajul
unui munte vulcanic care la rândul sau se include în altul de un ordin mai înalt, peisajul muntilor
vulcabnici cu conuri fragmente de caldeire, platouri, vai înguste taiate în materie vulcanica etc.).
            Stabilirea acestor trepte de peisaje se pot realiza nu pe baza unei simple contemplari a lui, ci
printr-o analiza atenta si completa a elementelor din sistemul unitatilor de mediu pe care le
reflecta.Ea costituie baza pentru delimitare a doua, trei, patri trepte dincolo de care nu pot distinse
decât tipuri cu grad mare de generalizare.

S-ar putea să vă placă și