În cadrul investigării psihosociale putem enumera mai multe metode de culegere a
informaţiilor şi anume metoda observaţiei, metoda interviului şi studiul documentelor.
Observaţia este o metoda de culegere a datelor, poate fi spontană sau ştiinţifică.
Cea spontană este folosită este folosită în contextul vieţii cotidiene iar cea ştiinţifică este o acţiune planificată desfăşurată după reguli precise, utilizează concepte, scheme de analiză, teorii şi modele explicative cu privire la fenomenele investigate, este sistematică şi organizată metodic.
Din punct de vedere al criteriilor de clasificare avem o împărţire în trei moduri .
După scopul intervenţiei avem observaţie exploratorie ( atunci când nu deţinem informaţii suficiente despre realitatea ce urmează a fi investigată ), observaţia de diagnostic ( care constă într-o analiză de profunzime a situaţiei problematice cu care se confruntă clientul asistat ) şi observaţia experimentală ( care este utilizată în asistenţa socială în general pe parcursul derulării planului de intervenţie ). După gradul de implicare al observatorului avem observaţie externă ( observatorul se situează în afara sistemului de observat ) şi participativă ( când observatorul este integrat în comunitatea cercetată ) pentru o perioadă de timp în scopul unei cunoaşteri în profunzime ). După gradul de structurare avem observaţia structurată( adică face apel la grile de categorii, scale de evaluare, tabele de analiză care ghidează observaţia ) şi observaţia nestructurată ( nu face apel la o schemă de categorii sau ipoteze ).
Tehnica documentarii este utilizată ăn scopul culegerii de date despre un aspect la
care nu avem acces prin observaţia directă.
Documentele, după criteriul formei, pot fi documente scrise ( texte, documente
oficiale şi neoficiale, publice şi personale ) şi nescrise ( obiecte cu utilitate practică, documente fotografice, sonore şi cinematografice ), după criteriul informaţional includ documente cifrice ( cum ar fi statistici, recensământuri) şi necifrice ( având ca suport limbajul natural ). În funcţie de destinatar avem documente personale şi publice iar în funcţie de emitent, oficiale ( emise de guvern sau alte autorităţi de stat ) şi neoficiale.
Aplicând metoda interviului în practica asistenţială comunicarea reprezintă un
aspect esenţial al interviului dintr asistent social şi client. Construirea unei relaţii corecte şi eficiente între asistent şi asistat depinde de caliatatea comunicării. Dintre toate formele de comunicare verbală, interviul impune, cu necesitate, reunirea abilităţilor şi principiilor specifice comunicării autentice, menţionate anterior. El este o comunicare în care o persoană obţine informaţii de la o altă persoană, este un instrument de culegere a datelor având ca scop înţelegerea şi explicarea fenomenelor socioumane.
Etapele realizării unui interviu sunt pregătirea acestuia, derularea, analiza şi
redactarea raportului de interviu. Pregătirea interviului are două dimensiuni pregătirea teoretică şi pregătirea practică.
Pregătirea teoretică trebuie să aibă în atenţie următoarele aspecte cum ar fi
identificarea şi formularea temei, documentarea teoretică asupra problemei puse în discuţie, precizarea scopului şi a obiectivelor interviului, construirea unui plan de interviu care să cuprindă şi ghidul de interviu. Ghidul de interviu se deosebeşte din punct de vedere funcţional de chestionar prin aceea că organizează intervievarea dar nu deranjează discursul.
Pregătirea practică a interviului vizează abilităţile de comunicare şi relaţionare ale
asistentului social. Acesta trebuie să inspire încrederea intervievatului, să ştie să menţină interesul pentru subiectul interviului, să manifeste empatie, să fie capabil să se pună în situaţia acestuia, să fie dispus să asculte, să reducă, pe cât posibil distanţa dintre el şi intervievat, distanţa creată datorită diferenţelor de statut social şi cultură.