Pietrelor prețioase și semiprețioase

Omul, de când e pe pământ, a fost fascinat de pietrele prețioase, și asta nu doar

pentru că erau, ca în zilele noastre, un simbol al bunăstării și al puterii, ci
datorită calităților pe care le găseau în ele – frumusețea, puterile lor, capacitatea
de a întări  virtuțile etc.

Pentru ca o piatră să fie considerată prețioasă sau semiprețioasă, ea trebuie să se

diferențieze de celelalte minerale prin raritate, duritate și transparență.

Atât pietrele preţioase, cât şi metalele nobile îşi au originea legată (ca a tuturor
mineralelor cunoscute în natură), de procese geologice complexe petrecute în
scoarţa terestră cu zeci şi chiar sute de milioane de ani în urmă.

Mineralele preţioase se deosebesc de cele obişnuite prin greutatea specifică, în

general mare.

Greutatea pietrelor preţioase se măsoară în carate, un carat fiind egal cu circa

200 miligrame de mineral (carat metric). Denumirea de “carat” provine de la
faptul că, în Antichitate şi în Evul Mediu, la cântărirea pietrelor preţioase se
foloseau seminţe de roşcov (Ceratonia siliqua), o sămânţă cântărind aproximativ
197 miligrame.

Mai târziu, la începutul secolului XX, s-a stabilit pe plan internațional un

standard metric de 0,2 grame. Astfel, 1 carat = 0,2 g.

Pietrele preţioase şi semipreţioase se zgârie destul de greu, dar, dacă sunt lovite
puternic, se pot sparge cu uşurinţă.

Prin duritate (cea mai importantă calitate a pietrelor preţioase) se înţelege

rezistenţa opusă de piatră atunci când e zgâriată cu un obiect ascuţit, dur. A nu
se face însă confuzia între duritate şi tenacitate, prin tenacitate înţelegându-se
rezistenţa la apăsare cu o suprafaţă plană, sau rezistenţa la lovire.

Cea de-a doua calitate importantă a gemelor, care impreionează pe oricine,

este strălucirea, luciul sau sclipirea. Această însuşire face ca pietrele preţioase
să fie atât de dorite, mai ales de femei.

Deoarece în trecut, în special cei aflaţi la putere reuşeau să achiziţioneze

preţioasele pietre, acestea erau asociate cu sângele regal. Astfel, în trecutul
îndepărtat, pietrele apar montate pe: coroane, săbii, tronuri, însemne ale puterii,
semnificând forţa sau protecţia.
Culorile pietrelor prețioase și semiprețioase

Atunci când achiziţionăm o bijuterie, de regulă are şi o piatră preţioasă sau

semipreţioasă (sau chiar mai multe). Nu toţi suntem specialişti în domeniu, dar,
dacă ştim ce culoare are piatra, ne putem da seama, cu uşurinţă, ce fel de piatră
este:

 incoloră – diamantul, safirul alb, zirconul şi cuarţul hielin;

 albă – opalul, adularul, calcedonia;
 roz – turmalina, berilul şi cuarţul roz;
 galbenă – topazul, safirul galben, ambra şi citrinul;
 galben – verzui – turmalina şi peridotul;
 roşu – rubinul şi opalul de foc;
 violet  – ametistul şi safirul violet;
 verde deschis – jadul, turcoaza, smaraldul, amazonitul, crisopazul;
 verde închis – safir verde, malahitul şi smaraldul cu nuanţe închise;
 brun – roşu – cornalina şi aventurina;
 albastru deschis – lapis – lazuli, safirul;
 albastru închis – agatul;
 negru – onixul, cuarţul afumat şi japsul;
 negru metalic – hematitele şi marcasitele.

Pietrele prețioase

Cele patru pietre prețioase sunt: diamantul, smaraldul, safirul și rubinul.

Diamantul  este considerat a fi regele pietrelor prețioase.

Denumirea de “diamant” vine din limba greacă, de la “adamas” şi înseamnă “de

neînvins, indistructibil”.

El are un grad de refracție foarte ridicat, strălucind în toate culorile curcubeului.

Datorită faptului că diamantul are în compoziţie un singur element – carbonul,

este cea mai preţioasă piatră; este, aşadar, doar un cărbune cristalizat.
Forma inedită a acestui cristal, alături de transparența sa au făcut ca valoarea lui
să fie mereu ridicată. Dar nu numai forma face ca diamantul să fie cel mai
prețios și mai dorit dintre geme, ci și faptul că are cea mai mare duritatee – 10,
pe scara durității, denumită scara Mohs.

Pentru a recunoaşte un diamant, trebuie să zgâriem piatra cu un obiect ascuţit şi

tăios. Dacă rămâne urmă, cu siguranţă nu este diamant sau briliant.

Tăierea diamantelor e o operație foarte delicată. Prima operație este clivajul (o

formă aparte de spărtură), adică desfacerea mecanică a lamelor ce compun
cristalul natural al diamantului. Apoi, diamantul brut este frecat cu un diamant
clivat. Urmează apoi tăierea fețelor și lustruitul, care necesită multă îndemânare.

Briliantul este un diamant asupra căruia a fost aplicată tăietura care poartă
acelaşi nume, adică “tăietura în briliant”.  Acest tip de tăiere a diamantului a
apărut în secolul XV şi se datorează lui Peruzzi din Veneţia şi lui Ludovic von
Berquem din Brouges. Mai există şi varianta cum că acest tip de tăietură ar fi
fost inventat de cardinalul Mazarin.

Diamantul se taie în briliant când are toate fețele lustruite pe toate părțile. Se
mai poate tăia în rază, tablete, picătură  și piramidă. Dacă piatra chiar e briliant,
se poate verifica cu o lupă.

Un  procedeu de verificare a diamantului ar fi să încercaţi să tăiaţi cu diamantul

o bucată mică de sticlă. Numai diamantul o poate tăia, celelalte pot, cel mult, să
zgârie sticla.

Pe piarta perfect curăţată, lăsăm să cadă o picătură mică de apă.  Dacă este
briliant, picătura rămâne perfect rotundă. Dacă nu, picătura se lăţeşte pe loc.

Dacă stă ziua la soare, diamantul devine fosforescent în întuneric. Iar dacă este
frecat în întuneric cu o bucată de postav (țesătură de lână groasă), acesta
luminează.

Briliantul are două părţi: una superioară, numită coroană sau tabulă, care are 32

de faţete, şi partea inferioară, numităchiuloasă, cu 24 de faţete. Strălucirea
diamantelor se datorează descompunerii razelor de lumină, care trec prin feţe şi
se refractă de trei ori. În cazul briliantelor, reflexia radiaţiei solare este totală,
ceea ce le dă un luciu metalic.

Mai nou, există o tăietură în briliant care are 72 de faţete, iar razele se reflectă în
opt puncte, ceea ce amplifică scânteierea lor.
Însă nu toate diamantele ajung briliante. Unele nu pot fi tăiate astfel din cauză
că sunt mici, imperfecte, sau au o culoare închisă.

Pe lângă tăierea în briliant a diamantelor, mai există şi alte forme de şlefuire sau
tăiere a lor, iar cele mai comune sunt:

 Round, briliant sau forma rotundă

 Emerald sau smarald (numele vine de la faptul că acest tip de tăietură este
folosit cel mai mult pentru smaralde)
 Baguette sau baghetă
 Marquise  sau marchiz (cu formă de suveică)
 Oval
 Straight Trilliant sau triunghi drept
 Curved Trilliant sau triunghi curbat
 Heart sau inimă
 Radiant
 Cushion
 Pear sau pară
 Princess (formă pătrată)

Smaraldul este supranumit “regele pietrelor preţioase”, fiind utilizat pentru

bijuterii, amulete şi obiecte religioase, încă de la începuturile istoriei. Culoarea
smaraldului e verde smarald (culoare acceptată prin definiţie ca fiind o nuanţă
de verde), fiind transparent, translucid sau opac. El este menţionat şi în Biblie,
ca fiind una dintre pietrele apostolice (Sf. Toma).

Pe o scară a valorilor privind pietrele preţioase, smaraldul ar fi, alături de safir,

pe locul doi, după briliant.

Putem recunoaşte un smarald, așadar, în primul rând după culoare. Smaraldul e

o piatră diafană, de culoare verde-cristalin, verde-albăstrui sau verde închis.

Ca substanţă, smaraldul e o varietate de beril, un silicat de aluminiu, şi cuprin

de beriliu, oxid de fier şi crom. Este cel mai fin cristal din familia beriliului. Pe
scara durităţii, are poziţia 7,5.

Mulţi numesc această piatră “smaragd”, cuvânt care are la bază 

grecescul smaragdos, ce vine din latinescul smaragdus.  Acesta din urmă e o
variantă a cuvantului maragdos, de origine semitică, ce corespunde, la rândul
lui, cuvântului de origine ebraică bareqet, care înseamna “strălucire”.

Aşadar, o a doua condiţie ca o piatră de culoare verde să fie un smarald autentic,

şi nu un fals, este strălucirea acesteia. Strălucirea este, de fapt, proprietatea de a
reflecta lumina. Smaraldul reflectă lumina ca nişte steluţe care uneori apar ca
raze colorate (denumite în limbaj de bijutier schiller).

Efectele tămăduitoare pe care le are smaraldul asupra celui care îl poartă sunt
cunoscute din antichitate. Astfel, se spune că smaraldul întăreşte memoria,
tratează arsurile stomacale şi ulcerele gastrice; mai e folosit şi în tratamentul
bolilor de ochi, de inimă, sau ale vezicii biliare.

Smarald a fost descoperit în mormintele faraonilor egipteni şi excavat de la

Pompei şi Herculanum. Cele mai vechi mine de smarald, şi singurele pentru
mult timp, se află în Egiptul de Sus.  Minele Cleopatrei au fost exploatate prima
dată în Antichitate de egipteni, apoi de greci, romani, arabi şi turci.

Cele mai frumoase smaralde sunt păstrate în tezaurul din Istambul, la Palatul
Topkapî şi în tezaurul fostului şah al Iranului.

De obicei, smaraldul este montat în bijuterii din aur, ca piatră cantrală, solitară.

Safirul, asemeni aurului,  este un simbol al bogăţiei.

În trecut, majoritatea pietrelor albastre erau considerate safir. Oamenii au fost

fascinaţi de safir dintotdeauna, datorită frumuseţii şi proprietăţilor lui.

Safirul era considerat capabil să împiedice stârnirea certurilor, să înlăture

durerile şi să aducă putere, faimă şi onoare celui care îl purta.

Alături de amerist, în Evul Mediu, safirul era denumit “piatră episcopală”. El

reprezenta raiul şi cele mai înalte valori.

Culoarea safirului mai poate fi, pe lângă cea albastră, şi verde, galben, violaceu,
incolor (leucosafir), portocaliu sau roz – portocaliu (pad – paradscha). Safirul
lasă urmă albă.

Cuvântul “safir” provine din latină, de la sappirus şi înseamnă “cel mai

frumos”.

Așadar, putem recunoaşte un safir, în primul rând după culoare: e o piatră

albăstruie, transparentă, cu nuanţe închise sau deschise. De fapt, termenul
de safir este atribuit pietrei de corindon – varietatea albastră, care este şi cea
mai cunoscută varietate a safirului.  Albastrul se datorează conţinutului mare de
fier şi titan.

Corindonul este un mineral aflat pe scara durităţii, sau scara lui Mohs, pe
poziţia 9,  ocupând locul doi după diamant, deoarece mineralul Moissanit , cu
duritate 9,25 (foarte rar întâlnit în natură) nu este luat în considerare. Abia în
secolul al XIX-lea s-a descoperit că safirul şi rubinul sunt varietăţi ale
corindonului.

Rubinul este piatra pasiunii, simbolul sângelui şi  al vieţii.

Este o piatră transparentă, aflându-se, pe scara durităţii ( denumită şi “scara lui

Mohs”), pe poziţia 9, după diamant, care e pe 10.

Putem recunoaşte un rubin, în primul rând, după culoare. Datorită culorilor

variate, el are un nume pentru fiecare. Astfel, rubinul, a cărui culoare roşie are o
tentă de galben, se numeşte spinel. Rubinul oriental, care este, de fapt, safirul
roşu, şi are o nuanţă de roşu – violet. Mai este şi rubinul care are o culoare de
roşu domol, nu aprins, şi care e numeşte balais.

Ca şi în cazul diamantului şi a altor pietre preţioase dure, rubinul mai poate fi

verificat încercând să-l zgâriem cu o altă piatră. Dacă se zgârie uşor, înseamnă
că nu e autentic.

Rubinul prezintă un fenomen: mătasea, sau seta, care constă în reflexe argintii

(cauzate de incluziuni ale maselor fibroase ale rutilului  – bioxidul de titan).

Mai putem recunoaşte rubinul dacă privim piatra prin transparenţă.  Se observă
nişte steluţe luminoase, care se deplasează în timp ce rotim nestemata. Această
proprietate se numeşte asterism şi se datorează existenţei unor alte minerale sub
formă de fibră, îndreptate în toate direcţiile.

Pietre semiprețioase

Topazul este una dintre cele mai frumoase şi mai apreciate pietre, aflându-se,
pe scara durităţii (denumită şi “scara lui Mohs”) pe poziţia 8 – o poziţie înaltă.
Este o gemă transparentă şi, de obicei, conţine incluziuni care pot fi cu două
faze în formă de lacrimă (conţin o bulă de gaz şi lichid) sau cu trei faze (formate
din gaze, lichid şi cristale mici la un loc).
Denumirea provine din sanscrita, ”tapas” Însemnând foc, sau de la numele
insulei Topazos din Marea Roșie.

Culorile topazului sunt deschise şi sunt date de impurităţi / agenţi coloranţi pe

care le conţine. Cele mai des întâlnite culori sunt galben, maro – galben, maro –
portocaliu, roz – maroniu, roşu deschis până la mediu, albastru şi incolor.
Datorită faptului că topazul nu are o culoare foarte vie, la şlefuire se folosesc
tăieturi în trepte sau în foarfece, pentru a evidenţia strălucirea puternică a
pietrei.

Ametistul este considerat a fi cea mai frumoasă dintre varietățile de cuarț și a

fost cunoscut în vechime de egiptenii antici, de romani și etrusci.

Cuvântul provine de la grecescul amethystos, care se traduce “împotriva beției”.

Asta deoarece, potrivit credinței din Evul Mediu, cei care beau din cupe de
ametist, nu se îmbătau. Era denumit “piatra episcopală”, dar totodată era un
simbol al dragostei carnale.

Culoarea acestei pietre este violet deschis până la închis, sau roșu – violet, fiind
transparent și translucid și având un luciu sticlos. Rocile – gazdă ale ametistului
sunt cele metamorfice, filoane hidrotermale și aluviuni.

Adesea, ametistele au fost montate în bijuterii de coroană, precum sceptrul

Ecaterinei cea Mare sau sceptrul coroanei imperiale britanice. În tezaurul
Vaticanului este păstrat inelul cu ametist al Papei.

Ametistul trebuie ferit de lumină puternică, deoarece, ca toate pietrele de culori

deschise, își poate pierde culoarea.

Se credea că cel care poartă la el ametist este ferit de vrăji și de magie neagră.
De asemenea, el întărește voința, echilibrează metabolismul, tratează insomniile
și nevralgiile.

Granatul face concurență rubinului, datorită strălucirii și formei sale deosebite.

Această piatră are sclipiri ca de scânteie, atât la lumină naturală, cât și la lumină
artificială.

Denumirea de ”granat” e folosită pentru pentru a numi un grup de peste zece

pietre diferite, însă cu o structură asemănătoare. Piatra reprezentativă este de
culoare roșie, intensă, dar granatul mai poate fi și oranj, galben sau chiar verde
închis sau pal.

În vechime, granatul, spinelul și rubinul, toate de culoare roșie, erau cunoscute

sub denumirea de carboniculus, adică „cărbune arzător” și aveau aceeași
valoare. Mai apoi s-a descoperit faptul că spinelul nu se încadra în această
familie, calitățile sale fiind mai puțin apreciate, însă granatul, chiar dacă acum
are o valoare mai mică decât rubinul, poate fi alăturat de acesta, datorită
calităților deosebite.

Pe lângă forma și strălucirea deosebită, granatul mai are două calități esențiale:
duritatea și adaptabilitatea.

La începutul erei romane, granatul era foarte căutat pentru calitățile sale
protectoare, dar și pentru forma sa naturală, nu prelucrată, de grăunte.

Granatul a cunoscut cea mai mare popularitate în secolul XX, când a devenit
celebru odată cu descoperirea neașteptată a noilor culori, și mai ales a celei
oranj.

Preferatul bijutierilor este granatul roșu, alături de cel portocaliu.

Este cunoscut ca fiind piatra care leagă prietenii, sporind devotamentul și

fidelitatea. Atunci când cineva oferea în dar o bijuterie cu granat roșu, semnifica
o declarație de dragoste.

Acvamarinul este una dintre cele mai cunoscute geme, fiind foarte apreciată în
Evul Mediu. Culoarea ei este albastru – deschis, până la închis, sau verde –
albăstrui. Acvamarinul este transparent, translucid şi lasă urmă albă. Se
montează în bijuterii din aur și argint.

Rocile – gazdă ale acvamarinului sunt pegmatitele (roci magmatice în care

mineralele sunt bine cristalizate și cu structură specifică) şi se mai poate găsi în
aluviuni. Cele mai renumite depozite de acvamarin se găsesc în Brazilia, mai
ales în pegmatitele din Minas Gerias, Diamantina şi Rio Doce. Se mai găsesc
depozite importante de acvamarin și în Rusia, Ucraina, Zimbabwe, Tanzania,
Mozambic, Africa de Sud, Sri Lanka, India, China, Australia și Pakistan.

După astrologii medievali, acvamarinul avea puterea de a calma apele mării, de

a garanta loialitatea, prietenia şi dreptatea, dar şi de a alunga răul şi nenorocirile
care se abăteau asupra celui care îl purta.

Cei protejați de acvamarin sunt persoanele născute în zodia Pești.

Despre acvamarin se spune că întărește inima, vindecă bolile de plămâni, de

piele și de natură nervoasă.

Numele de acvamarin a fost utilizat prima oară de către Boëtius de Boodt.

Această gemă, de multe ori formează cristale de dimensiuni mari, care, de
obicei au propria lor denumire și istorie. Ar merita menționate aici cristalul
Marambaia de 110,5 kg, descoperit în Mina Gerais, Brazilia. S-a mai descoperit
și în Rusia un cristal de acvamarin de 82 kg, în 1796, în munții Transbaikal.

Opalul a fost folosit întâi pentru confecţionarea uneltelor, şi  abia mai târziu
pentru obiecte decorative şi în bijuterii din aur sau argint. Atât asirienii, cât şi
babilonienii şi romanii spuneau că opalul alungă ghinionul şi spiritele rele.

Culorile opalului pot fi: brun, negru-brun (denumit şi opal comun), galben-brun,
roşu – brun (numit şi “opal-de-carne”), galben-verzui, incolor, alb, roşu-
portocaliu, albăstrui, cu irizaţii; mai sunt şi diferite texturi cu forme masive,
sferice sau în benzi (lemn opalizat). Culoarea opalului păleşte dacă piatra pierde
apa absorbită (hidrofan), produsă câteodată de incluziuni ale altor minerale.
Opalul este sticlos şi sidefos. Urma lăsată de opal poate fi albă, maronie sau
galbenă.

Peste tot în lume se găseşte opal. Opal comun sau lemn opalizat se găsesc în
India, Mongolia, Irak, Indonezia, Siria şi Australia şi multe alte ţări. Mexicul
are peste 150 de locaţii de unde se exploatează opal nobil roşu, albăstrui, verzui
şi chiar negru şi opal de foc. Opalul nobil este alb, având un fantastic joc de
culori (albastru, verde şi roşu).

La noi, turcoazul se mai numește și peruzea, cuvânt care vine din limba turcă.
Este o piatră albastră ca cerul și opacă, fiind foarte iubită în Orientul Apropiat.
În Evul Mediu, turcoazele erau folosite, pe lângă bijuterii, și la ornarea armelor
și a cailor. În vechile credințe ale popoarelor orientale, turcoazul poseda puteri
magice.
Turcoazele sunt ușor de prelucrat, având o duritate scăzută. Formula chimică a
turcoazului este: fosfat bazic hidratat de cupru și aluminiu. Culoarea albastră
este dată de cupru, iar dacă în compoziție se mai adaugă şi fier, culoarea lor bate
înspre verde.

Se spune că cei care poartă această piatră nu au așa poftă de mâncare (deci, e
bun pentru slăbit), are proprietăți de dezintoxicare și accelerează regenerarea
țesuturilor, revitalizând organismul. De asemenea, ajută în cazul infertilității și
al impotenței.
Turcoazul acționează și asupra dezvoltării conștiinței superioare; echilibrează
capacitatea de exprimare, da hotărâre, siguranța de sine și apără împotriva
magiei negre. De asemenea, se mai spune că îi aduce noroc celui care îl poartă.
Onixul este o varietate a calcedoniei care, la rândul ei, este un mineral, o
varietate de cuarț. Onixul poate fi cel mai adesea negru, dar poate fi și alb, fiind
dispus în straturi alternative.

Are o duritate destul de mare: 6 – 7 pe scara Mohs (a durității). Poate fi opac

sau translucid, având luciu sticlos, mat.

Există mai multe tipuri de onix:

 Onix negru – complet negru, uneori cu dungi albe, fine

 Onix alb – complet alb
 Onix verde de Pakistan – verde cu dungi maro
 Sardonix – maro sau negru cu dungi sau pete

Onixul negru este piatra semiprețioasă care amplifică seriozitatea, dar și

optimismul, scoate adevărul la iveală și este un ajutor de nădejde în situațiile
conflictuale.

Îl protejează pe cel care-l poartă, ferindu-l de dușmani, de energii negative și de

blesteme. Este, de asemenea, benefic și pentru sănătate.

Onixul negru, purtat ca piatră montată la o bijuterie, onixul negru aduce noroc și
fericire, face mai puternice legăturile de prietenie, echilibrează sufletește și
emoțional și totodată alungă gândurile negre.

Zirconul

Numele provine din cuvântul arab zaragoon, care înseamnă stacojiu, sau de

culoarea aurului. Zirconul incolor are o strălucire ca a diamantului, şi, deseori
este folosit ca un înlocuitor al acestuia, deoarece foarte mulţi oameni nu-şi pot
permite pietre preţioase veritabile.

Despre zircon s-ar putea spune că nu este apreciat la adevărata lui valoare de
către bijutieri. Deşi are o duritate destul de mare pe scara Mohs: de la 6,5 la
7,5,  luciu adamantin, adică de diamant, birefringență puternică şi culori foarte
atrăgătoare, preţul lui este destul de mic în comparaţie cu alte pietre prețioase
sau semiprețioase, care au calități foarte asemănătoare.

Recunoaștem zirconul, în primul rând, după transparența strălucitoare a pietrei,

şi apoi după culoare. Zirconul natural poate avea culorile maro-gri, până la
maro-roșu, iar cea mai populară culoare este maro-auriu. Zirconul transparent
este destul de rar. Are o strălucire atât de puternică încât, montat pe bijuterii,
deseori poate fi confundat cu diamantul.

Zirconul este cel mai vechi mineral cunoscut de om și cel mai frecvent mineral
din scoarța pământului. El protejează nativii din zodia Săgetătorului, spunându-
se, despre cei care poartă bijuterii cu zircon, că vor cunoaşte pacea interioară,
înţelepciunea, onoarea, aducându-le noroc şi bogăţie. În Evul Mediu, zirconul
era considerat a fi piatra înţelepciunii. De asemenea, se credea ca zirconul
fereste oamenii de coşmaruri şi spirite rele.

Spinelul

Numele de spinel provine din latină, de la “spina”, care înseamnă ţeapă,

ghimpe, spin, care este, de fapt, forma cristalului.

Iniţial, toate pietrele roşiatice, cum e şi spinelul, se numeau carbunculi. Spinelul

se mai confunda cu rubinul, fiind foarte popular şi prezent în bijuterii vechi,
precum cele ale coroanei britanice.

Mineralul ia naștere ca produs primar în procesul de cristalizare în rocile

magmatice, ca granit, și roci bazice ca pegmatit sau sienit.

În rocile sedimentare, zirconul, datorită durității mari, rezistă proceselor de

eroziune și transport.

Turmalina

Cuvântul “turmalină” vine din singaleză (Sri Lanka), de la turmali – care atrage
cenuşa.

Turmalina a fost adusă în Europa în 1703, de marinarii olandezi, din Sri Lanka.
Datorită proprietăţilor ei electrice, turmalina a fost adesea utilizată pentru
transferul de energie. Deoarece se spunea că poate stimula calităţile artistice,
turmalina a devenit o piatră spirituală.

Culoarea turmalinei poate fi: roz (rubelit), incolor (acroit), albastru (indigolit,
dravit, cshurl), verde (uvit, dravit, verdelit), galben (elbait sau turmalină bogată
în magneziu), negru (uvit, schorl, buergerit), brun, sau multicolor (liddiocoatit,
elbait).

Din trecut se ştie că turmalina îmbunătăţeşte memoria şi îi dă energie celui care

o poartă.
Turmalina se curăţă doar cu apă şi săpun. Nu este indicată curăţarea cu abur sau
cu ultrasunete. Se descarcă energetic în apă şi se reîncarcă în scurt timp la soare.

Jadul

Piatră semipreţioasă, compusă din silicat natural de aluminiu, calciu şi

magneziu, de culoare albă-verzuie pâna la verde închis cu luciu sticlos, jadul
este o piatră a liniştii şi păcii interioare.

Jadul este denumirea generică dată familiei de pietre dure între care predomină
jadenita  (translucidă, de culoare alb-verzuie sau verde-cenuşie) şi nefrita (în
nuanţe de verde, uneori roşie sau galbenă, strălucitoare)  – de fapt, numai acesta
este adevăratul jad adus în China din Siberia, India, Turchestan sau Birmania.

Despre jad se spune că apără nativii din Berbec, Taur, Gemeni, Leu, Fecioară,
Balanţă, Capricorn şi Peşti. Se mai spune că are un puternic rol curativ, benefic
pentru inimă, rinichi, plămâni  şi sistemul nervos.

În prezent, jadul este utilizat şi la bijuterii, fiind montat pe bijuterii, în special pe

cele din aur.

Perla este o piatră organică, fiind produsul unor moluște care trăiesc în apele
mărilor sau oceanelor dar și în apele dulci. Este menționată existența lor din
antichitate; în anul 2206 î.Hr. ca făcând parte din tributul plătit regelui Yu din
China antică.

La noi în țară este numit și mărgăritar, denumire ce provine din limba latină
unde “margarita” simbolizează persoana iubită. Este denumită și piatra iubirii.

Perlele cele mai valoroase și mai frumoase sunt cele cu forma perfect sferică și
netedă. Valoarea lor este la fel de mare ca și a pietrelor prețioase deoarece se
găsesc foarte rar în natură, de unde vine și zicala “rar precum o perlă”.

Astăzi există o întreagă industrie care cultivă perlele în ferme de stridii; Japonia
și China fiind mari producători pe plan mondial. Aceste perle se numesc “perle
de cultură”. Se folosesc și în industria farmaceutică datorită proprietăților
benefice pentru organism.

Se spune că persoanele care poartă această piatră organică prețioasă vor fi mai
iubiți și mai înțelepți. Este piatra prețioasă atribuită zodiei Gemenilor în
horoscopul european.

Chihlimbarul este un fel de rășină aromatică solidificată, întărită; e o fosilă

translucidă sau aproape transparentă, a cărei culoare care variază de la un
galben deschis pînă la cărămiziu și cafeniu. Mai poartă şi denumirea
de ambră și succin, iar în trecut era numit “aurul nordului”, fiind foarte preţuit.
Răşina provine de la nişte pini care au existat în urmă cu mai bine de 50 de
milioane de ani.

Chihlimbarul poate avea culoare galbenă (acesta e cel mai scump şi mai
preţuit), verde (greu de găsit), violet (foarte rer şi nu prea se găseşte pe piaţă),
mai poate fi alb (denumit şi “ambră de oase”), negru (e de colecţie şi nu se
găseşte pe piaţă) sau de culoarea coniacului (de la maro – auriu la brun –
roşcat).