CAP. 9.

MIJLOACE ŞI METODE DE
MĂSURARE ÎN MECANICA FLUIDELOR

9.1. Elemente generale

1. Măsurarea

Principalul mijloc de cunoaştere a lumii materiale îl constituie

observarea şi, în cadrul acesteia, măsurarea. Un fenomen fizic este caracterizat
de o corelaţie între mai multe mărimi fizice.
Măsurarea unei mărimi fizice este operaţia de comparare a ei, pe cale
experimentala, cu o mărime fizică etalon de aceeaşi speţă, care se numeşte
unitate de măsură. Rezultatul măsurării (operaţiei de comparare) se numeşte
măsură sau valoarea numerică a mărimii fizice respective. Valoarea numerică
este exprimată printr-un număr abstract care arată de câte ori este cuprinsă
unitatea de măsură în mărimea fizică măsurata. Deci o mărime fizică se poate
exprima sub forma unui produs simbolic între valoarea ei numerică (număr
abstract) şi unitatea ei de măsură (care introduce dimensiunea).

2. Erori de măsurare. Corecţii

Practica arată că măsurările, de orice natură ar fi şi oricât de corect s-ar

efectua, sunt afectate în mod obligatoriu de erori. Ele se datorează diverselor
cauze cum ar fi: variaţia în timp a obiectului de măsurat, imperfecţiunea
organelor de simt, a aparaturii şi metodelor de măsurare, influenţa condiţiilor
exterioare.

124
 Eroarea de măsurare este diferenţa dintre rezultatul obţinut prin
măsurarea unei mărimi fizice şi valoarea ei adevărată. (exprimarea absolută a
erorii de măsurare).
 xi = xi – x (i = 1, 2, …n) (9.1.1)
xi este rezultatul obţinut la măsurarea i, iar x este valoarea adevărată a mărimii
fizice măsurate. Eroarea de măsurare poate fi exprimată relativ (adimensional
sau în procente).
xi  x
xirel  (9.1.2)
x
xi  x
xi %   100  xirel  100 (9.1.3)
x

Între erorile rezultate din măsurări şi parametrii care caracterizează

procesul fizic de măsurare există legături cu caracter funcţional şi aleatoriu. De
aceea mărimea x poate fi considerată ca o sumă de erori întâmplătoare
(aleatoare), sistematice şi, uneori, chiar greşeli.
Erorile întâmplătoare sunt caracterizate prin faptul că acestea diferă între
ele atât ca mărime cât şi ca semn fără a rezulta, din înşiruirea lor într-un tabel,
regula sistematică de ordonare. Dacă se analizează rezultatele obţinute într-un
număr mare de măsurări, se constată că erorile întâmplătoare apărute în procesul
de măsurare se repartizează după legi statistice.
Erorile sistematice se clasifică după sursa de apariţie şi după aspectul lor
analitic. După sursa de apariţie, erorile sistematice pot fi erori ale obiectului,
erori instrumentale (datorate unui defect al aparatului), erori personale (datorită
imperfecţiunii organelor de simţ), erori exterioare (datorită condiţiilor
exterioare) şi erori metodice (datorate metodelor de lucru).
În fig. 9.1 se prezintă o schemă de clasificare generală a erorilor de
măsurare.

125
 Erori rezultate
din măsurători Fig. 9.1 Clasificarea erorilor

Erori sistematice Erori întâmplătoare

Erori sistematice Erori sistematice Funcţii liniare

constante variabile
Funcţii parabolice

Funcţii periodice

Alte funcţii

Erori elementare

Erori ale Erori Erori Erori Erori

obiectului personale instrumentale metodice exterioare

Erori Erori de Erori de

grosolane genul I genul II

Clasificarea erorilor de măsurare este necesară din punct de vedere

metodologic, dar nu se poate face o demarcare riguroasă între cele două mari
categorii de erori (sistematice şi întâmplătoare). Astfel, dacă se schimbă
condiţiile de măsurare, anumite erori considerate întâmplătoare pot deveni
sistematice şi invers.
Pentru operatorii care efectuează măsurări este deosebit de important să
elimine pe cât posibil (sau cel puţin să atenueze) influenţa erorilor de măsurare

126
asupra rezultatelor măsurătorilor, mai ales a erorilor sistematice care au o
acţiune unilaterală şi deosebit de periculoasă prin efectul lor cumulativ.
Corecţia este o mărime de aceeaşi valoare ca şi eroarea, dar de semn
contrar:
Ki = -xi (9.1.4)
Valoarea adevărată a unei mărimi măsurate este:
X = xi - xi = xi + Ki (9.1.5)
În cazul erorilor sistematice pe baza determinării corecţiilor individuale K i (i =
1, 2, …n) se pot trasa curbele de corecţie pentru aparatele de măsură testate şi
găsite necorespunzătoare.

3. Calculul erorilor de măsurare

Calculul erorilor este necesar evaluării preciziei rezultatelor măsurării şi

arată cărei părţi a procesului de măsurare trebuie să i se acorde o atenţie mai
mare şi ce precizie trebuie să se pretindă calculelor. Calculul erorilor este un
capitol foarte important al tehnicii de măsurare.
A. Dacă mărimea fizica x este dată de relaţia
X= m1 + m2 +….. mk (9.1.6)
în care mărimile mi afectate de erori se adună sau se scad, atunci eroarea
sistematică finală se obţine prin adunarea respectiv, scăderea erorilor sistematice
 mi .
x =  m1 + m2 + …….. + m1 (9.1.7)
Eroarea întâmplătoare finală se obţine prin adunarea erorilor întâmplătoare mi
după relaţia pătratică:
x  m12  m 22  ...  m 2k (9.1.8)

127
 B. Dacă mărimea fizică x se obţine prin înmulţirea mărimilor m i
(afectate de erori)

x = m 1 · m2 · … · m k (9.1.9)
Atunci eroarea sistematică relativă finală, se determină cu relaţia:
x m1 m 2 m k
   ...  (9.1.10)
x m1 m2 mk

iar eroarea întâmplătoare finală, cu relaţia:

x

 m1  2   m 2  2  ...   m k  2
(9.1.11)
x m1 m2 mk

C. Dacă mărimea fizică x este definită de relaţia

mi1  mi 2  ...mik
x (9.1.12)
m j1  m j 2  ...  m jk

atunci erorile relative finale (sistematică şi întâmplătoare) se calculează cu

formulele:

p m
x k
m ir
 
js

x
(9.1.13)
r 1 m ir s 1 m js

k ( m ) 2
x k
(m ir ) 2
 
js
  (9.1.14)
x r 1 m ir s 1 m js

4. Erori de metodă
În practică, la măsurarea unui parametru la un acelaşi obiect şi cu acelaşi
instrument se obţin adeseori mai multe valori, deşi, teoretic ar trebui să se obţină
aceeaşi valoare unică.

128
 Cauza o constituie unele erori a căror valoare este determinată de
metoda de lucru adoptată şi de modul în care s-au efectuat măsurătorile. Trebuie
ca înainte de efectuarea măsurătorilor să se analizeze metodele de lucru posibile
şi să se adopte metoda de lucru cea mai adecvată în funcţie de necesităţi (grad de
precizie, timp disponibil, condiţii specifice etc.), şi care să prevină şi, pe cât
posibil, să elimine , sau, cel puţin, să atenueze eventualele erori de metodă.

5. Erorile grosolane
În orice operaţie de măsurare este necesar să se identifice eventualele
erori grosolane care pot apărea într-un şir de valori obţinute prin măsurători.
Precizia unui aparat de măsură se caracterizează prin câmpul de
împrăştiere a rezultatelor obţinute în jurul valorii adevărate, parametrii
împrăştierii fiind eroarea medie pătratică şi amplitudinea împrăştierii. Precizia
unui aparat de măsură este legată de mărimea câmpului de toleranţă admis.
Concordanţa dintre câmpul de împrăştiere şi câmpul de toleranţă se
caracterizează prin probabilitatea că mărimea fizică asupra căreia se execută
măsurătoarea să ia valori în afara câmpului de toleranţă (coeficient de rebut).
Aceste valori se datorează erorilor grosolane, din diverse cauze (citire
superficială, timp de lucru foarte redus etc.). Dacă corectarea rezultatului este
neraţională sau imposibilă atunci se impune refacerea măsurătorii
Identificarea rezultatelor afectate de erori grosolane se poate face prin
utilizarea Criteriului Chouvenet. Rezultatele obţinute xi (i = 1, 2, …, n) la
măsurările efectuate asupra unei mărimi fizice, pot fi ordonate crescător sau
descrescător. Se calculează media de selecţie:
1 n
x  xi
n i 1
(9.1.15)

Se calculează media pătratică a abaterilor individuale

129
 1 n
   x  xi  2 (9.1.16)
n i 1

Limitele domeniului de toleranţă xmin şi xmax se determină cu relaţiile

x min  x  z q  (9.1.17)
x max  x  z q  (9.1.18)

În care zq este un coeficient ale cărui valori sunt în funcţie de numărul de

măsurători efectuate şi sunt date în tabelul 1.
n zq n zq n zq N zq
(2) (1,15) 8. 1,68 14 2,10 20 2,24
(3) (1,38) 9. 1,92 15 2,13 21 2,26
4. 1,53 10. 1,96 16 2,16 22 2,28
5. 1,64 11. 2,00 17 2,18 23 2,29
6. 1.73 12. 2,03 18 2,20 24 2,31
7. 1,80 13. 2,08 19 2,22 25 2,33

Valorile mărimilor xi care nu aparţin domeniului determinat de x min şi

xmax sunt considerate valori afectate de erori grosolane şi sunt eliminate din şirul
de rezultate obţinute prin măsurători.

6. Caracteristicile de precizie ale aparatelor de măsură

Aparatele de măsură sunt caracterizate, în general prin domeniul de

măsurare, justeţe, fidelitate, sensibilitate, mobilitate şi precizie.
Domeniul de măsurare al unui aparat de măsură este diferenţa dintre
limita superioară de măsurare şi cea inferioară.

130
 Justeţea este caracteristica metrologică a unui aparat de a indica o
valoare cât mai apropiată de valoarea adevărată. Ea este cu atât mai mare cu cât
corecţia indicată este mai mică.
Fidelitatea este diferenţa maximă dintre toate indicaţiile obţinute la
măsurarea aceluiaşi parametru în condiţii identice. Ea este definită de starea
aparatului (jocuri, frecări, îmbătrâniri etc.).
Sensibilitatea exprimă posibilitatea unui aparat de a percepe cele mai
mici variaţii ale parametrului măsurat. Pragul de sensibilitate este dat de cea mai
mică variaţie a mărimii de măsurat care produce o deplasare sesizabilă a
indicelui.
Mobilitatea caracterizează inerţia de răspuns şi se exprimă prin raportul
dintre variaţia parametrului măsurat şi timpul de răspuns necesar aparatului
pentru a da indicaţia respectivă.
Precizia unui aparat de măsură exprimă gradul de exactitate al
rezultatelor măsurării. Ea este cu atât mai mare cu cat aparatul este mai sensibil,
mai just şi mai fidel. Precizia este caracterizată printr-un parametru complex
numit clasă de precizie. Aparatele de măsură utilizate în exploatare au de
regulă, următoarele clase de precizie: 1,0 ; 1,5 ; 2,0 ; 2,5. Pentru etalonare se
folosesc aparate etalon cu clasa de precizie între 0,2 şi 0,6, în funcţie de
necesităţi.

131
 9.2. Determinarea densităţii lichidelor

A. Elemente teoretice
Densitatea (masa specifică) unui fluid omogen fiind aceeaşi în orice
punct din masa fluidului, poate fi definită ca masa unităţii de volum:
m
 [kg/m3] (9.2.1)
V

Densitatea unui fluid depinde de temperatură şi de presiune.

Dependenţa densităţii funcţie de temperatură este dată de relaţia:
1
  o [kg/m3] (9.2.2)
1 t

în care: 0 = densitatea la temperatura 0 = 0 [oC]

 = densitatea la temperatura  [oC]
t = coeficientul de dilatare termică [K-1]
Dependenţa densităţii funcţie de presiune este dată de relaţia:
 = o[1+(p-po)] [kg/m3] (9.2.3)

în care: 0 = densitatea la presiunea p0 [N/m2]

 = densitatea la presiunea p [N/m2]
β = coeficientul de compresibilitate [m2/N]

Deci, densitatea variază invers proporţional cu temperatura şi direct

proporţional cu presiunea.

132
 Fig.9.2 Tub "U"

B. Metode de măsurare

Există mai multe metode (şi implicit, aparate) de determinare a densităţii

lichidelor, dintre care amintim:
a) metode bazate pe cântărire (metoda picnometrului)
b) metode bazate pe ecuaţia fundamentală a hidrostaticii (metoda tubului U)
c) metode bazate pe principiul lui Arhimede (metoda areometrului)
d) metode combinate (metoda balanţei hidrostatice)
În cele ce urmează se prezintă metoda bazată pe ecuaţia fundamentală a
hidrostaticii, tubul U.

C. Descrierea aparatului

Metoda foloseşte ecuaţia fundamentală a

hidrostaticii aplicată la vase comunicante. În fig. 9.2
este prezentat un tub U în care se află două lichide
inmiscibile.
de densităţi: 1 cunoscută (a unui lichid etalon, de ex.
apă distilată) şi 2 necunoscută.
Presiunea în plan orizontal de separaţie este aceeaşi în ambele ramuri
(suprafaţă izobară):

p = po + 1gh1 = po +2gh2 (9.2.4)

De aici rezultă: formula de calcul a densităţii necunoscute:

133
 h1
2  1 (9.2.5)
h2
Fig. 9.3 Tub dublu "U"

În cazul în care este necesar a

determina densitatea unor lichide miscibile atunci
se poate folosi aparatul din fig. 9.3. Aparatul se
compune din două tuburi U, tubul 1 şi tubul 2,
legate între ele. Cu robinetul R se asigură
menţinerea unei perne de aer între cele două tuburi
pentru a se evita contactul dintre cele două lichide
miscibile. Robinetele R1 şi R2 servesc la golirea
lichidelor din tuburi la terminarea experienţelor.
Se observă ca relaţiile (9.2.4) şi (9.2.5) sunt valabile şi în cazul utilizării acestei
variante de aparat. Toate măsurătorile se efectuează la temperaturi constante
bine determinate.
D. Modul de lucru
Se măsoară temperatura mediului ambiant. Se închid toate robinetele. Se
toarnă în tubul 1, lichidul etalon de densitate 1 cunoscută şi în tubul 2, lichidul
de densitate 2 necunoscută. Cu robinetul R se reglează perna de aer şi situarea
în acelaşi plan orizontal corespunzător a suprafeţelor libere ale celor două
lichide.
Pentru acelaşi lichid se fac mai multe măsurători la diferite cote h1 şi h2.

E. Prezentarea rezultatelor
Rezultatele măsurătorilor vor fi prezentate tabelar. Densitatea 2 se
calculează cu formula (9.2.5).
Nr. 1 h1 h1 2
exp. Obs.
[kg/m3] [mm] [mm] [kg/m3]
134
 1.
2. Fig. 9.4 Areometru
3.

9.3. Areometrul

A. Elemente teoretice

Areometrul este un aparat care serveşte la măsurarea densităţii lichidelor

printr-o metodă bazată pe principiul lui Arhimede.
Areometrul este un plutitor (flotor) de formă specială având masa m
cunoscută. Cea mai mare parte a masei se află în partea inferioară astfel că într-
un
lichid în repaus are poziţia verticală cu tija de diametru d
(constant) în sus indică poziţia sa verticală. Imersat într-
un lichid de densitate  se realizează echilibrul dintre
greutatea areometrului G = mg şi forţa arhimedică Fa =
gV

mg = gV (9.3.1)

Dacă este introdus într-un lichid etalon (de ex. apă distilată) de densitate
1, el se afundă până la nivelul A, iar într-un lichid de densitate 2 necunoscută,
până la nivelul B. Între cele două nivele este cota h care poate fi
măsurată. Se scrie ecuaţia (1) pentru fiecare din cele două lichide:

mg = 1gV1 (9.3.2)
mg = 2gV2 (9.3.3)

135
 Dar din fig.9.4. se observă:
d 2
V1  V2  h (9.3.4)
4

Înlocuind volumele V1 şi V2 exprimate din relaţiile (9.3.2) şi respectiv

(9.3.3) în relaţia (9.3.4), se obţine:
m m d 2
  h (9.3.5)
 2 1 4

de aici rezultă densitatea necunoscută.

4m
2  1 (9.3.6)
4m  1 d 2 h

Măsurătorile se efectuează la temperaturi constante şi bine determinate.

B. Prezentarea rezultatelor

Rezultatele măsurătorilor se prezintă tabelar:

Nr.  m d h 1
exp [kg/m3 Obs.
[oC] [kg] [m] [m]
. ]
1.
2.
3.

C. Alte utilizări

Areometrul poate fi construit pentru domenii restrânse ale valorilor

densităţii când aceasta variază, de exemplu în cadrul soluţiilor în funcţie de
concentraţie. Se poate astfel determina printr-o etalonare corespunzătoare direct
concentraţia.
136
 9.4. Balanţa hidrostatică

A. Elemente teoretice

Balanţa hidrostatică este un aparat cu care se poate determina densitatea

lichidelor comparativ cu cea a unui lichid de referinţă (apă distilată). De
asemenea, cu balanţa hidrostatică se poate determina densitatea unor corpuri
solide de forme geometrice neregulate.
La baza metodei de măsurare a densităţilor cu balanţa hidrostatică stă
principiul lui Arhimede.
Asupra unui corp solid imersat acţionează forţa arhimedică (forţa de
portanţă hidrostatică) verticală – orientată de jos în sus – având mărimea egală
cu greutatea volumului de lichid dezlocuit de corp.
Fa = lgV (9.4.1)
Se iau în considerare următoarele mărimi:
- G: greutatea corpului solid în atmosferă la temperatura mediului ambiant;
- G1: greutatea aparentă (G-Fa) a corpului solid în lichidul de lucru la
temperatura t;
- Go: greutatea aparentă (G-Fa) a corpului solid în apă la temperatura to;
- : densitatea lichidului de lucru la temperatura t;
- o: densitatea apei la temperatura to;

Se pot scrie următoarele relaţii de echilibru pentru corpul solid

imersat în lichidul de lucru (la temperatura t) şi în apă (la temperatura to):
G – Gl = gV (9.4.2)
G – Go = ogVo (9.4.3)

137
 V şi Vo sunt volumele de lichid de lucru (la temperatura t) şi de
apă (la temperatura to) dezlocuite de corpul solid imersat.
Volumul V al corpului solid la temperatura t poate fi exprimat în funcţie
de Vo prin relaţia:
V = Vo [1- ( t-to )] (9.4.4)
unde:  este coeficientul de dilatare volumică al corpului solid.
Înlocuind (9.4.4) în (9.4.2) rezultă:
G – Gl =gVo [1+ ( t-to )] (9.4.5)
După împărţirea relaţiei (9.4.5) la relaţia (9.4.3) şi simplificările
corespunzătoare se obţine, pentru densitatea lichidului de lucru, relaţia:
G  Gl 1
  O  (9.4.6)
G  GO 1   t  t O 

Densitatea apei la temperatura to poate fi exprimată în funcţie de

 kg 
densitatea ei la 4oC   4  1000 
 m3 

4 10 3
O   (9.4.7)
1   O  t O  4 1   O  t O  4

unde  = 1,8 · 10-4 K-1 este coeficientul de dilatare termică volumică a apei
(valoare medie). Dacă se înlocuieşte (9.4.7) în (9.4.6) se obţine formula de
calcul a densităţii lichidului de lucru:
G  Gl 1 1
  O   (9.4.8)
G  GO 1  1,8  10  t O  4 1   t  t O 
- -4

La determinarea densităţii corpului solid se are în vedere relaţia (9.4.3)

corespunzătoare greutăţii sale aparente în apă şi formula greutăţii sale în aer:
G = cgVc (9.4.9)
Vc este volumul corpului solid la temperatura mediului ambiant. Şi el poate fi
exprimat în funcţie de volumul său Vo la temperatura to.

138
 Vc = Vo[1+(-to)] (9.4.10)
Înlocuind pe (9.4.10) în (9.4.9) se obţine:
G = cgVo[1+(-to)] (9.4.11)
Împărţind pe (9.4.11) la (9.4.3) şi ţinând cont de (9.4.7) se obţine
formula de calcul a densităţii corpului solid.
G 10 3 1
C    (9.4.12)
G  G O 1  1,8  10  t O  4  1   t  t O 

Balanţa hidrostatică este o balanţă la care un platan (taler) este înlocuit

cu un cârlig de care se suspendă o sferă metalică, pentru determinarea densităţii
lichidelor sau corpuri solide ale căror densităţi trebuie determinate.
Temperatura aerului se citeşte la un termometru plasat în interiorul
cutiei de protecţie a balanţei. Temperatura apei sau a lichidului a cărui densitate
se determină, se măsoară cu termometru de laborator(0o-50o).
Apa şi lichidele de lucru se introduc în cilindri de sticlă cu capacitate de
1000…2000 ml.

B. Modul de lucru

a) Determinarea densităţii unui lichid

Se introduc în doi cilindri de sticlă cu capacitatea de 1000 ml apă şi,
respectiv, lichidul a cărui densitate se determină.

139
 Se echilibrează pe rând balanţa cu sfera metalică (fig.9.5.a) cu apă
(fig. 9.5.b) şi cu lichid (fig. 9.5.c) citindu-se G, Go, Ge.
De asemenea se măsoară temperaturile t şi to.
Toate aceste valori se introduc în formula (9.4.8) calculându-se, în
Fig.9.5 Determinarea densităţii unui lichid cu balanţa hidrostatică
consecinţă, densitatea lichidului .
Se vor face determinări pentru alcool ( = 1,1 · 10-3 K-1), glicerină ( =
5 · 10-4 K-1), ulei mineral ( = 10-3 K-1) etc.
Pentru fiecare lichid se vor efectua minimum trei determinări utilizând
sfere metalice de mase diferite.

C. Prezentarea datelor

Se va face tabelar:

Lichi Nr. t to G Go Gl l 

d crt. [oC] [oC] [N] [N] [N] [kg/m3] [kg/m3]

Se calculează, de asemenea, tabelar:

l     l i
- valoarea medie a densităţii
n
  l  i   l    l  i - valoarea fiecărei determinări de la valoarea medie
140
     l  i
  l   - eroarea medie
n
 l   l - valoarea exactă experimentală
 l
l
- eroarea relativă a seriei de determinări

b) Determinarea densităţii unui corp solid

Ordinea operaţiilor este dată în fig. 9.6. Se introduce apă într-un
cilindru cu capacitatea de 1000…2000ml. Se citesc temperaturile t o şi  ale
aerului din încăpere şi apei din cilindru. Se echilibrează balanţa având la unul
din braţe, corpul a cărui densitate se determină şi apoi se măsoară greutăţile G, a
corpului în aer (fig. 9.6.a) şi Go a corpului în apă (fig.
9.6.b).
După aflarea valorilor tuturor acestor mărimi
acestea se introduc în formula (9.4.12) şi se
calculează densitatea corpului solid c.
Se fac determinări ale densităţii corpurilor
confecţionate din diferite
materiale, oţel, fontă,
cauciuc etc. la care se
cunosc şi coeficienţii de dilatare volumică.

Fig.9.6 Determinarea
densităţii unui corp
solid cu balanţa Prezentarea datelor se face tabelar:
hidrostatică
Material Nr. to  G Go  c
crt. [oC] [oC] [N] [N] [K-1] [kg/m3
]

1.
141
142
 9.5. Determinarea tensiunii superficiale
a lichidelor

A. Elemente teoretice

Tensiunea superficială  este o mărime caracteristică pentru fiecare

lichid. Ea se defineşte prin forţa care se exercită tangenţial pe unitatea de
lungime de pe suprafaţa liberă a lichidului sau de pe suprafaţa de separaţie de un
alt lichid. Fenomenul de tensiune superficială se datorează interacţiunii dintre
moleculele de lichid de pe stratul superficial şi moleculele din interiorul
lichidului. Tensiunea superficială poate fi sesizată numai pe conturul determinat
de suprafaţa liberă a lichidului şi pereţii solizi ai vasului în care se află lichidul,
în general pe suprafeţe libere curbe.
Relaţia de definiţie a tensiunii superficiale este:

dFt
 [N/m] (9.5.1)
dl

Legat de fenomenul de tensiune superficială este cel de formare a

picăturilor la capătul tuburilor capilare. Picătura este susţinută de tensiunea
superficială:

Ft = do (9.5.2)
Ea se desprinde şi cade când greutatea depăşeşte valoarea forţei rezultante
de tensiune superficială, sau la limită:
Ft = G = mg (9.5.3)
143
adică:
mg = do (9.5.4)
unde: do = d şi  = 0,54 … 0,75

Relaţia (9.5.4) devine

mg = d (9.5.5)

în care: m = masa picăturii (kg)

d = diametrul interior al tubului capilar (m)
 = tensiunea superficială a lichidului (N/m)

B. Descrierea aparatului

Determinarea tensiunii superficiale a lichidelor comparativ cu cea a unui

lichid de referinţă (de exemplu, apă distilată) se
poate realiza cu ajutorul unui aparat bazat pe
fenomenul de formare a picăturilor. Acest aparat se
numeşte stalagmometru (fig.9.7.) şi este format
dintr-un balon de sticlă de un anumit volum V, bine
determinat, între două repere a şi b şi tuburile
capilare de diametru d. Lichidul din volumul V, de
densitate  se scurge sub forma a n picături. O
picătură are volumul V/n iar masa ei este:

Fig.9.7. Stalagmometru

144
 V
m  (9.5.6)
n

Înlocuind pe (9.5.6) în (9.5.5) rezultă:

V
g  d (9.5.7)
n

C. Modul de lucru

Se observă că dacă se efectuează experienţa întâi cu un lichid etalon de

densitate 1 şi tensiune superficială 1 cunoscută rezultând n1 picături, şi apoi cu
un lichid de densitate 2 şi tensiune superficială 2 necunoscută, rezultând n2
picături, se poate scrie relaţia (9.5.7) pentru fiecare din cele două lichide astfel:
V
 1 g  d 1 (9.5.8)
n1

V
 2 g  d 2 (9.5.9)
n2

Din relaţiile (9.5.8) şi (9.5.9) se obţine:

 2 n1
2   1 (9.5.10)
1 n2

Experienţele se realizează la temperaturi bine determinate prin

măsurători corespunzătoare.
Se constată că se pot efectua experienţe cu acelaşi lichid la temperaturi
diferite, urmărindu-se astfel, variaţia tensiunii superficiale cu temperatura.

145
 D. Prezentarea datelor
Rezultatele experimentelor se prezintă tabelar:
Nr Lichidu
 ρ1 σ1 n1  n2 σ2 Obs.
. l
crt [N/m [N/m
[oC] [kg/m3] picaturi [kg/m3]
. ] ]
1.
2.
3.

E. Date tehnice
1. Tensiunea superficială a apei în contact cu aerul la diferite temperaturi.
 [oC] 0 10 20 30 40 50
 [N/m 0,075 0,074 0,072 0,071 0,069 0,068
] 5 1 6 1 6 0

2. Tensiunea superficială a unor lichide în contact cu aerul la temperatura de

18oC
 
Lichidul Lichidul
[N/m] [N/m]
Apa 0,0730 Alcool 0,0253
Mercur 0,470 Ulei 0,0327

146
 9.6. Determinarea vâscozităţii dinamice
pe baza mişcării Hagen – Poiseuille

A. Elemente teoretice

Aparatul se bazează pe legea de variaţie a vitezei în secţiunea unui

curent de fluid aflat în mişcare laminară.
Aşa cum s-a stabilit pe cale teoretică, această lege are expresia:
p1  p 2 2
v
4l

R  r2  (9.6.1)

Diferenţa p1 – p2 este căderea de presiune în lungul curentului între două

secţiuni ale sale aflate la distanţa l una faţă de alta. R este raza conductei iar v
este valoarea vitezei la o rază oarecare r faţă de axa conductei.
Debitul volumic al curentului într-o secţiune oarecare se determină ca flux
al vitezei prin aria respectivă.
R
p1  p 2
Q   vdA  
4l
 
R 2  r 2 2rdr (9.6.2)
A 0

şi se obţine:
p1  p 2 4
Q R (9.6.3)
8l

Dacă se realizează o instalaţie prevăzută cu o conductă orizontală de

raza R prin care curge debitul volumic Q (bine determinat), şi se măsoară
căderea de presiune p1 – p2 între două secţiuni ale sale aflate la distanţa l

147
(cunoscută) una faţă de alta, atunci se poate calcula valoarea vâscozităţii
dinamice cu relaţia:
p1  p 2 4
 R (9.6.4)
8Ql

B. Descrierea instalaţiei

Instalaţia cu care se determină vâscozitatea dinamică a unui lichid este

constituită (fig. 9.8.) din rezervorul A, conducta de diametru interior d, notată cu
B, manometrul diferenţial M şi un vas colector E. Conducta B poate avea un
robinet F cu care se poate varia debitul de lichid prin conductă.

Fig.9.8. Determinarea vâscozităţii dinamice

pe baza mişcării Hagen – Poiseuille

C. Modul de lucru

Se umple rezervorul cu apă (sau alt lichid la care urmează a se calcula

vâscozitatea) şi în timpul probelor se urmăreşte să se asigure ca nivelul
lichidului H să rămână constant, astfel ca în conductă curgerea va fi permanentă
(staţionară).

148
 Deschizând robinetul, prin conductă va curge debitul volumic de apă
(lichid) care poate fi determinat volumetric cu ajutorul vasului colector tarat,
adică, dacă V este volumul de lichid scurs în timpul t atunci debitul volumic este
Q = V/t.
Concomitent se măsoară căderea de presiune între secţiunile 1 şi 2 ale
conductei, aflate la distanţa l (cunoscută) una faţă de alta. Ştiind densitatea apei
(lichidului) a cărei vâscozitate se determină , respectiv greutatea specifică  =
g, se determină căderea de presiune:
p1-p2 = h (9.6.5)
Ştiind şi diametrul interior al conductei d (şi deci R = d/2), se poate
determina vâscozitatea:
ght 4
 d (9.6.6)
128  v  l

Totodată se va verifica dacă regimul de curgere prin conductă este

laminar, calculând valoarea numărului Reynolds:
vd
R  (9.6.7)
e 

unde viteza medie în conductă este:

4Q 
v iar 
d 2 

D. Prezentarea rezultatelor
Rezultatele experimentelor se vor scrie într-un tabel:
Lichidul ……………….. Densitatea …………………
Q h
Nr d V t l Re
3
[m3/s [mcl [Ns/m2
exp. [m] [m ] [s] [m] [-]
] ] ]
1.
2.

149
 9.7. Vâscozimetrul Ostwald

A. Elemente teoretice

Vâscozimetrul Ostwald sau cu tub capilar este un aparat care serveşte la

determinarea vâscozităţii dinamice a lichidelor comparativ cu vâscozitatea unui
lichid etalon.
Debitul Q de lichid având vâscozitatea  care se scurge printr-un tub
capilar de diametru d şi lungime l sub diferenţa de presiune p este dat de
formula lui Poiseuille:
p
Q d4 (9.7.1)
128l

Dacă acest debit este constant, atunci într-un interval de timp t, prin tub
curge volumul v
p
v d4t (9.7.2)
128 0 l

Presupunând un lichid de densitate constantă atunci:

p
v d4t0 (9.7.3)
1281l

Acelaşi volum din lichidul l care urmează să se determine vâscozitatea

se scurge în timpul t1, adică
p 1
v1   d 4 t1 (9.7.4)
1281l

Egalând relaţiile (9.7.3) si (9.7.4), volumele fiind aceleaşi (V=V1)

rezultă:
p 0 p 1
t0  t1 (9.7.5)
0 1

150
 De unde, se poate exprima vâscozitatea necunoscută:
p1 t 1
1   0 (9.7.6)
p 0 t 0

Diferenţa de presiune de la capetele tubului capilar care determină

curgerea (presupunând că tubul capilar se află în poziţie verticală) este:
po = oh (9.7.7)
pentru lichidul etalon respectiv,
p1 = 1h (9.7.8)
pentru lichidul a cărui vâscozitate se determină. Cu acestea relaţia
(9.7.6) devine:
1 t 1
1   0 (9.7.9)
0 t0

sau ţinând cont că 1 = 1g si o = og

1 t 1
1   0 (9.7.10)
0 t 0

B. Descrierea aparatului

Aparatul (fig. 9.9) se compune dintr-un tub în

formă de U având pe fiecare ramură rezervoarele A şi
B. Pe partea superioară a uneia dintre ramuri se află
rezervorul de volum V, legat prin tubul capilar C de
rezervorul A. Reperele R1 si R2 delimitează exact
volumul V de lichid care curge prin tubul capilar C.

Fig. 9.9. Vâscozimetrul Ostwald

C. Modul de lucru

151
 Se introduce în rezervorul, lichid care va trece şi în rezervorul A, astfel că
ele sunt pline pe jumătate. In continuare, se umple prin aspiraţie sau pompare
rezervorul V cu lichid din rezervorul A. Se lasă să curgă liber lichidul cuprins
între reperele R1 si R2, cronometrându-se timpul t.
Experienţele se realizează cu un lichid etalon (de exemplu apă) şi cu
lichid căruia i se determină vâscozitatea notându-se rezultatele măsurătorilor.
Pentru apă la temperatura de 20C, se iau valorile:

o = 998,2kg/m3
o = 1,.01 10-3Ns/m2
Valorile densităţii  şi vâscozităţii  (pentru apă) la alte temperaturi se
pot calcula cu relaţiile:
(o) = (o)20o[1-0,00025(-20)] [kg/m3]
 0  200  0  
 0     [Ns/m2]
1  0,0337  0,000022 2   0  200

D. Prezentarea rezultatelor

Lichi- Nr.  o o to 1 t1 1i 1 (1)i      1

 kg   Ns   kg   Ns   Ns   Ns   Ns   Ns 
dul exp [C]  m3   m 2  [ s ]  
 m3 
[s]  
 m 2 
 
 m 2 
 
 m 2 
 
 m 2 
 
 m 2 
1.
2.
3.

In tabel s-au utilizat următoarele relaţii:

152
 Fig.9.9. Mişcarea
bilei în tub

9.8. VÂSCOZIMETRUL GIBSON-JACOBS

A. Elemente teoretice

Vâscozimetrul Gibson-Jacobs este un aparat folosit pentru determinarea

vâscozităţii dinamice a lichidelor. El se bazează pe măsurarea rezistenţei opuse
de un lichid unui corp în mişcare de translaţie.
In cazul de faţă corpul este o bilă care cade sub greutatea câmpului
gravitaţional într-un mediu lichid (fig.9.9.). Dacă bila are diametrul d şi se
deplasează cu viteza v într-un lichid de vâscozitate , atunci rezistenţa la
înaintare este dată de formula lui Stokes:
R = 3dv (9.8.1)
Dacă bila cade liber în lichid, atunci asupra ei
mai acţionează forţele :
a. greutatea bilei
G = mg (9.8.2)
b. forţa arhimedică
d 3
F  g
a (9.8.3)
6

In ipoteza mişcării uniforme (viteza constantă) se poate scrie ecuaţia de

echilibru al forţelor care acţionează asupra bilei în cădere
R = G - Fa (9.8.4)
sau înlocuind cu (9.8.1), (9.8.2) si (9.8.3) se ajunge la:
d 3
mg  g  3dv (9.8.5)
6

153
de unde vâscozitatea dinamică are formula de calcul:
gd 3
mg 
 6 (9.8.6)
3dv

iar vâscozitatea cinematică:



l

In relaţiile de mai sus:

m – masa bilei în kg;
g – acceleraţia gravitaţională (g = 9,81 m/s2);
d – diametrul bilei în m;
v – viteza de deplasare a bilei în m/s.
B. Descrierea aparatului

Aparatul din figura 9.10 este

compus dintr-un vas (1) în care este
introdus un tub de cădere (2) fixat în
capacul vasului (3). Tubul (2) este închis
cu un dop (4) în care se montează tubul de
introducere a bilei (5). Tubul (2) este
gradat pentru a putea măsura drumul
parcurs de bilă în cădere. Vasul (4), umplut
cu apă serveşte drept baie termostat şi este
prevăzut cu agitatorul (7) şi termometrul
(6). In tubul (2) se introduc lichidul a cărui
vâscozitate urmează a fi determinată.
Fig. 9.10 Vâscozimetru Se introduce lichidul a cărui vâscozitate se
Gibson- Jacobs
va determina în tubul de cădere astfel ca el
să depăşească cu 30mm capătul inferior al tubului de introducere a bilei. După
asigurarea termostatării (menţinându-se temperatura la valoare constantă la care
154
se efectuează experienţa) se introduce bila prin tubul de cădere şi se
cronometrează timpul de cădere după ce a parcurs 50 mm de la ieşirea din tub
pe o distanţă de 150 mm.
Pe această distanţă se consideră că bila are mişcare uniformă.
Se determină viteza de cădere împărţind distanţa parcursă la timp.
In continuare, cunoscând toate celelalte elemente, cu formula (9.8.6) se
determină vâscozitatea dinamică, iar cu formula (9.8.7), cea cinematică.
Valorile obţinute cu relaţiile (9.8.6) şi (9.8.7) se corectează cu coeficientul
lui Faxen:
3
d d 
F  l  2,014 2,09  (9.8.8)
D D

în care: d – diametrul bilei;

D – diametrul interior al
tubului de cădere.
Valorile reale ale vâscozităţilor sunt:
r = F (9.8.9)
r = F (9.8.10)

C. Prezentarea rezultatelor

Nr. d m  v  F real real

exp [kg
[m] [kg/m3] [m/s] [kgs/m2] - [kgs/m2] [m2/s]
. ]
1.
2.
3.
In continuare se determină valorile medii ale determinărilor şi abaterile
medii, rezultând în final valorile experimentale:    si    .

155
 9.9. Verificarea preciziei de măsurare
a manometrelor cu tub elastic

A. Elemente teoretice

Unul din parametrii care caracterizează starea unui fluid (lichid sau gaz)
este presiunea. În raport cu presiunea de referinţă, presiunea măsurată a unui
fluid este absolută sau relativă.
Presiunea absolută este măsurată în raport cu vidul absolut, iar cea
relativă se raportează la presiunea atmosferică. Presiunea relativă poate fi
suprapresiune sau presiune manometrica dacă Pabs – Pat > 0 şi reprezintă Pn =
Pabs – Pat. De asemenea ea poate fi depresiune sau presiune vacuumetrică dacă
Pabs – Pat < 0 şi reprezintă Pvac = Pat – Pabs.
Presiunea manometrică se măsoară cu ajutorul instrumentelor numite
manometre, iar cea vacuumetrică cu vacuummetre.
Din punct de vedere funcţional – constructiv manometrele sunt variate,
cele mai întâlnite în practică fiind manometrele metalice cu tub elastic şi cu
membrană.
În caracterizarea manometrelor, elementele principale sunt: domeniul de
măsurare, fidelitatea, precizia etc.
Domeniul de măsurare reprezintă diferenţa dintre limita superioară şi
cea inferioară.
Fidelitatea se referă la variaţia indicaţiilor (diferenţa maximă dintre toate
indicaţiile obţinute) în cazul măsurării aceluiaşi parametru în condiţii identice.
Precizia exprimă gradul de exactitate al rezultatelor măsurării şi este
caracterizată de un parametru complex numit clasă de precizie: 1,0; 1,5; 2,0; 2,5.

156
Etalonarea lor şi verificarea lor se poate efectua cu aparate cu clasa de precizie
cuprinsă între 0,2 şi 0,6.
Pentru ca manometrul să corespundă clasei de precizie indicate pe
cadran, este necesar ca raportul, exprimat în procente, dintre diferenţa de
presiune p = pi – pef şi presiunea nominală (pn) să fie inferior clasei de precizie
(pi este presiunea indicată de manometru şi p ef este valoarea efectivă a
presiunii). Presiunea efectivă poate fi determinată aproximativ, considerând-o
egală cu presiunea indicată de un manometru de înaltă precizie (manometru
etalon), în acest caz verificarea are un caracter relativ.
G
De asemenea presiunea poate fi calculată cu relaţia p ef  , cunoscând
A

G şi A; în acest caz verificarea are caracter absolut. Presiunea nominală este

presiunea maximă indicată pe scala manometrului.

B. Descrierea aparatului
Aparatul de verificat manometre (fig. 9.11) se compune dintr-un cilindru
1 cu piston 2, cu care se creează presiune (o pompă manuală), un rezervor de
ulei 3, un cilindru 4 pe care se află montate manometrele 5 şi 6.

Fig. 9.11. Aparat de verificat manometre

157
 Legarea manometrelor la presiune se realizează cu robinetele 7. Poziţia
8 este un şurub ventil care deschide sau închide alimentarea cu ulei a cilindrului
4. Cu ajutorul acestui aparat se pot efectua numai verificări relative.
Pentru verificări absolute se poate folosi aparatul a cărui schemă este
prezentată în figura 9.12. El are aceleaşi elemente componente ca şi aparatul
descris mai sus la care se adaugă un cilindru cu piston 10. Pe acest piston se află
un taler pe care se poate pune setul de greutăţi G.
Talerul mai poate dispune şi de un indicator 11. Cu ajutorul setului de
greutăţi se creează o gamă largă de presiuni. Legătura între cilindrul 10 şi
cilindrul 4 se realizează cu robinetul 9.
În continuare, cu ajutorul pistonului 2 (acţionând roata de manevră) se
creează presiunea necesară în aparat.
La aparatul pentru verificări absolute pistonul cu greutăţi (talerul)
ajunge la reperul 0. Citirile se efectuează astfel:
a. În cazul verificărilor relative la manometrul M e se citeşte pef, iar
la manometrul de verificare Mv se citeşte pi.
b. La verificările absolute se citesc presiunile indicate la manometre,
G
iar la cilindrul cu greutăţi se determină presiunea etalon efectivă p ef 
A

Fig. 9.12. Aparat pentru verificări absolute ale manometrelor

158
 C. Prezentarea rezultatelor

Rezultatele se vor prezenta sub formă tabelară:

pi pi p
Măsurăto pef p = pi - pef   100
pn Obs.
Mv Me
area
[bar] [bar] [bar] [bar] %
1.
2.
3.
4.

În tabel pn este presiunea nominală.

Dacă eroarea  exprimată în procente este sub valoarea clasei de
precizie, manometrele pot fi folosite în continuare.
În caz contrar este necesară etalonarea lor.

159
 9.10. Repausul relativ al lichidelor în cazul
vasului cilindric în rotaţie

A. Elemente teoretice
Ecuaţia fundamentală a staticii în cazul lichidelor (fluidelor grele
incompresibile) este:
p
 U  const. (9.10.1)


unde U este potenţialul forţelor masice.

Forţele masice care acţionează asupra unei particule de lichid în repaus
aflat într-un vas cilindric ce execută o mişcare de rotaţie în jurul axei sale, sunt:
- forţa masică datorată câmpului gravitaţional având valoarea unitară egală
cu acceleraţia gravitaţională g;
- forţa masică datorată câmpului forţelor de inerţie, având valoarea unitară
egală cu acceleraţia centripetă.
Potenţialul forţelor masice în cazul vasului cilindric aflat în mişcare de
rotaţie uniformă în jurul axei sale verticale are expresia:
r 2 2
U  gz   const. (9.10.2)
2

De aici se obţin ecuaţia suprafeţelor echipotenţiale (U = const.) şi

ecuaţia fundamentală a hidrostaticii, în repaus relativ.
r 2 2
z
2g
 C1 (9.10.3)

p r 2 2

 gz 
2
 C2 (9.10.4)

Constantele de integrare C1 şi C2 se determină din condiţiile limită.

Astfel, pe suprafaţa liberă r = 0; z = h şi p = p o (punctul A fig.9.12) şi r = R; Z =
H şi p = po (punctul B fig. 9.12) determină:
160
 R 2 2 po p R 2 2
C1  h  H 
2g
; C2 

 gh  o  gH 
 2
(9.10.5)

Dacă se ţine cont de faptul că volumul de lichid se conservă în cele două stări
(repaus absolut şi repaus relativ), se obţine:
R 2 2 R 2 2
h  ho 
4g
; Hh
4g
(9.10.6)

Iar valorile constantelor sunt:

R 2 2
C1  h o 
4g
(9.10.7)

po R 2 2
C1   gh o 
 4

(9.10.8)
Cu expresiile (9.10.7) şi (9.10.8) ecuaţiile
(9.10.3) şi (9.10.4) devin:
r 2 2 R 2 2
z  h0  
2g 4g

Fig. 7.12. Repausul (9.10.9)

relativ r 2 2 R 2 2
p  p 0  g h 0  z     (9.10.10)
2 4

Ecuaţia (9.10.9) reprezintă ecuaţia suprafeţei libere, care este un

paraboloid de rotaţie, iar ecuaţia (9.10.10) exprimă legea de variaţie a presiunii
în interiorul lichidului aflat în repaus relativ.

161
 B. Descrierea aparatului
Schiţa aparatului este prezentată în fig. 9.13. Aparatul pentru verificarea
repausului relativ are în componenţă următoarele subansambluri:

Fig. 9.13. Stand pentru studiul repausului relativ

1. Aparatul propriu-zis constituit din motorul electric de curent
continuu (1), angrenajul conic (2), arborele (3), suportul (8) şi recipientul de
sticlă gradat (4).
2. Alimentatorul cu energie electrică format din transformatorul (5),
puntea redresoare (6), rezistenţa variabilă (7).
Motorul are posibilitatea de a-şi varia turaţia în funcţie de tensiunea de
alimentare. Angrenajul conic realizează transmiterea mişcării de rotaţie cu
raportul de transmitere i = 1:1 de la motor la suportul recipientului. Recipientul
de sticlă gradat are diametrul interior D = 60 mm şi serveşte la studierea
repausului relativ al lichidului aflat în el. El este montat pe un suport care este
pus în mişcare de rotaţie.
Alimentatorul de energie electrică are rolul de a asigura o tensiune de
curent continuu a cărei valoare să poată fi variată, obţinându-se în acest mod
diferite turaţii la motorul electric.

162
 C. Modul de lucru
Se introduce în recipientul gradat un lichid până la nivelul h o (conf. fig.
9.13.). Se pune în mişcare de rotaţie cu ajutorul motorului de antrenare. La
atingerea unui regim stabil de funcţionare se citesc cotele h şi H (conf. fig. 9.13).
Totodată se măsoară turaţia recipientului (menţinută constantă). Din
relaţia (9.10.9) privind condiţia z = H şi r = R şi ţinând cont de relaţia (9.10.6):
2g  H  h 
 (9.10.11)
R2

sau ţinând cont că:

n D

30
; R
2
(9.10.12)

se obţine:
30 8g H  h 
n (9.10.13)
 D2
60
n 2g  H  h  (9.10.14)
D

În relaţia (9.10.14), semnificaţiile mărimilor sunt următoarele:

n = rotaţia recipientului în [rot/min]
D = diametrul interior al recipientului în [m]
H, h = înălţimile conf. fig. 9.13. în [m]
Se observă că măsurând H şi h şi cunoscând D = 60 mm se determină
turaţia recipientului care se compară cu turaţia măsurată n’.
D. Prezentarea datelor
Rezultatele se vor prezenta sub formă tabelară:
n  n'
H h n n’  100
Nr. crt. n Obs.
[m] [m] [rot/min] [rot/min] %
1.

9.11. STUDIUL REGIMURILOR DE CURGERE A LICHIDELOR

163
 ÎNTR-O CONDUCTA

A. Elemente teoretice

Sub aspect fizic, mişcarea unui fluid într-o conducta poate prezenta unul
din următoarele doua regimuri:
1. Regimul de curgere laminar, în care curgerea se efectuează sub
forma unor fire de fluid paralele bine individualizate.
2. Regimul de curgere turbulent, la care în interiorul curentului
de fluid apar turbioane şi se produce un amestec între firele de fluid.
Regimul de curgere este influenţat de secţiunea curentului, de viteza de
curgere şi de vâscozitate. Aceste influenţe sunt redate de criteriul (numărul
adimensional) Reynolds.
VD
Re  (9.11.1)


unde V este viteza medie în secţiunea curentului, D, diametrul tubului şi ,

vâscozitatea cinematică.
La valori mici ale numărului
Reynolds curgerea este laminară, iar la
valori superioare celei critice (Recr =
2320), încep să apară în interiorul curgerii
(curentului) perturbaţii care se amplifică pe
măsura creşterii numărului Reynolds.
Mişcarea trece în regim turbulent.
Fig. 9.14 Numarul Reynolds. Aspectele fizice ale curgerii sunt puse
în evidenţă de experienţa lui Reynolds.
Valoarea numărului critic se determină vizual, când în mişcare începe să
apară perturbaţii, dar şi prin calcul măsurând pierderea de presiune (căderea de

164
presiune) în lungul tubului. Expresia de calcul a pierderii de presiune pe o
anumită lungime de conductă este:

p = V2, f(Re) (9.11.2)

de unde
p
f  Re   (9.11.3)
V 2

Aşa cum se observă în fig.9.14., apariţia perturbaţiilor se traduce printr-o

creştere bruscă a valorii funcţiei f(Re).

B. Descrierea instalaţiei

Aparatul (fig.9.15) se compune dintr-un rezervor 1, alimentat printr-o

conductă 2, şi prevăzut cu un sistem de preaplin 3, care menţine nivelul
constant.

Fig. 9.15 Instalaţie pentru Experienţa lui Reynolds.

La rezervor este racordată conducta transparentă orizontală 4 în care este

asigurat regimul de curgere permanent prin menţinerea nivelului constant al
lichidului.

165
 La intrarea în conductă este introdus printr-un injector fin 5 un fir de
fluid colorat care asigură vizualizarea curgerii.

C. Modul de lucru

După umplerea rezervorului se reglează alimentarea cu lichid astfel ca

nivelul să se menţină constant. Pentru vizualizarea tuturor fazelor de curgere (şi
a regimurilor) se reglează debitul la ieşirea din conductă. Se porneşte de la un
regim de curgere foarte lent (curgere laminară) asigurându-se la regimul de
curgere turbulent prin deschiderea progresivă a robinetului 6.
Apoi se revine la regimul liniar prin închidere progresivă a robinetului 6.
Se determină debitul de lichid prin cronometrarea timpului de umplere a
unui vas gradat.
Dacă se montează un manometru diferenţial pe conductă, se poate
determina concomitent şi căderea de presiune între două secţiuni ale conductei.
Se determină valoarea critică a numărului Reynolds atât prin
vizualizarea curgerii, cât şi prin trasarea graficului f(9.11.Re)Re.(fig.9.14)

C. Prezentarea datelor
Prezentarea datelor se poate tabelar şi grafic.
Nr. v t Q V Re p
Obs.
exp. [m3] [s] [m3/s] [m/s] - [m.c.l.]
1.
2.

166
 9.12. DETERMINAREA PIERDERILOR DE SARCINA
LINIARE ŞI LOCALE

A. Elemente teoretice

Pierderile de sarcină care au loc într-o conductă sau un sistem de

conducte, sunt de două feluri, şi anume :
a. pierderi liniare de sarcină care se datorează frecărilor interne de
vâscozitate şi de turbulenţă ; ele reprezintă energia consumată pentru
învingerea rezistenţelor vâscoase şi de turbulenţă ;
b. pierderi locale de sarcină, care se datorează modificării bruşte a
vectorului viteză (ca mărime şi/sau ca orientare) ; ele reprezintă energia
consumată pentru învingerea rezistenţelor locale.
În principiu, pierderile de sarcină se calculează cu formula :
V2
hr  r
2g
(9.12.1)

unde r reprezintă un coeficient de rezistenţă care depinde în primul rând de

tipul rezistenţei. În cazul rezistenţelor liniare el are formula :
L
l   (9.12.2)
D

unde  este coeficientul de pierdere liniară de sarcină, l este lungimea conductei,

iar D este diametrul ei. Se observă ca înlocuind pe (9.12.2) în (9.12.1), pierderile
liniare de sarcină se calculează cu relaţia:
l V2
hl   
D 2g
(9.12.3)

167
 În relaţiile (9.12.1) şi (9.12.3) V reprezintă viteza medie în secţiunea
curentului. Pentru calculul coeficientului de pierdere liniară de sarcină  cea mai
folosită relaţie este Colebrook-White, valabilă pentru regimul turbulent
semirugos (Re>2320):
l  e 2,51 
 2gl   (9.12.4)
  3,71D Re  

unde e este rugozitatea absolută echivalentă a pereţilor conductei.

Pentru coeficientul de rezistenţă locală există diverse relaţii de calcul
teoretice sau empirice care sunt în funcţie de tipul rezistenţei locale. Câteva
dintre acestea sunt:
a) pentru creşterea bruscă de secţiune:
2
 A  V2
 i  1  1  ; h i   i 1 (9.12.5)
 A2  2g

b) pentru îngustare bruscă de secţiune:

2
 A  V2
 i  0,51  2  ; h i   i 1 (9.12.6)
 A1  2g

c) pentru coturi curbe de secţiune circulară:

 D  
3, 5 o
V2
 i  0,131  0,163   ; hi  i (9.12.7)
  R   90 2g

unde R este raza medie de curbură, iar  este unghiul de deviere a curentului
(în grade).
Din relaţiile (9.12.1) şi (9.12.3) se pot deduce expresiile de calcul pentru
coeficientul de rezistenţă locală i şi coeficientul de pierdere liniară de sarcină 
şi anume:
hi
i  2 (9.12.8)
V / 2g

hi

L 2
V / 2g
(9.12.9)
D

168
 Dacă există la dispoziţie o instalaţie de conducte pe care să se poată
măsura scăderea de presiune (sarcină) şi vitezele (prin intermediul debitului)
atunci se pot calcula coeficienţii de pierdere liniară de sarcină  - cu relaţia
(9.12.9) – şi coeficienţii de rezistenţă locală i – cu relaţia (9.12.8).

B. Descrierea instalaţiei
O instalaţie care poate fi folosită la determinarea coeficienţilor de
pierdere liniară de sarcină şi a coeficienţilor de rezistenţă locală este arătată
schematic în fig.9.16. Ea se compune din 3 tronsoane de conductă de diametre
(în ordine) de 3/4'” (diametrul interior D 1 = 22,0 mm), de 1” (diametru; interior
D2 = 27,0 mm) şi 3/8” (diametrul interior D3 = 11,0 mm) care constituie
rezistenţele liniare. Între acestea sunt intercalate diverse rezistenţe locale, astfel:
robinetul R1, coturile C1 şi C2; creşterea bruscă de secţiune de la D1 la D2, CS,
reducerea bruscă de secţiune DS de la D 2 la D3, rezistenţa specială D
(debitmetru) şi ramificaţia la 90 (T). Prizele de presiune, notate în fig. 9.16. cu
numere de la (1) la (11) sunt racordate la manometre diferenţiale cu tub U aflate
pe un panou special.

C. Modul de lucru
Instalaţia este racordată prin deschiderea robinetului de la reţeaua de
alimentare cu apă. La deschideri diferite ale robinetelor R 1 sau R2 (respectiv R3)
se obţin debite diferite respectiv, viteze decurgere diferite în conducte.
Debitul se măsoară volumetric cu ajutorul unui vas etalon şi al unui
cronometru, cunoscându-se, deci, volumul W şi timpul t.
W
Q (9.12.10)
t

În continuare se pot determina vitezele medii de curgere în conducte:

4Q 4Q 4Q
V1  ; V2  ; V3  (9.12.11)
D12
D 2
2
D 32

169
 Fig. 9.16. Rezistenţe locale

.Cu ajutorul manometrelor diferenţiale se măsoară pierderile (căderile)

de sarcină (presiune) pe fiecare rezistenţă. Folosind relaţiile (9.12.8) şi (9.12.9)
se determină coeficienţii de rezistenţă locală şi coeficienţii de pierdere liniară de
sarcină. Valorile obţinute pot fi comparate cu cele calculate pe cale teoretică
folosind formulele de tipul (9.12.4)…..(9.12.7).
C. Prezentarea rezultatelor
Rezultatele se prezintă tabelar pentru fiecare rezistenţă în parte.
h
Determin W t Q V i 
(p/γ) Obs.
area
[m3] [s] [m3/s] [m/s] [m.c.a.] - -
1.
2.

170
 9.13. Determinarea coeficientului de rezistenta
locala în organe ale instalaţiilor hidraulice

A. Elemente teoretice

Prezenţa unor rezistenţe hidraulice pe o conductă determină pierderi de

energie, localizate, numite pierderi locale de sarcină care pot fi calculate cu
formula
v2 p
h i  i
2g


(9.13.1)

unde, V este viteza medie în conductă (în amonte de rezistenţa locală); i

coeficientul de rezistenţă locală;  greutatea specifică a fluidului de lucru (la
temperatura t); p căderea de presiune măsurată între prizele de presiune
dispuse în amonte şi în aval de rezistenţa hidraulică.
Dacă se foloseşte un manometru diferenţial cu mercur, atunci:
   
p   m   gh (9.13.2)
1  t 1  1  t  4 

unde, m = 13595 kg/3, densitatea mercurului;  = 1000kg/m3 densitatea apei; 1

= 1,8 ·10-4 K-1, coeficientul de dilatare volumică al apei;  = 1,82 · 10-4 K-1,
coeficientul de dilatare volumică a mercurului; h denivelare citită la manometru
în m.c.Hg.; t temperatura la care se fac experimentările.
Viteza de curgere în conducte se calculează pe baza determinării
volumetrice a debitului:
4Q
V (9.13.3)
D 2

D, fiind diametrul conductei pe care este montată rezistenţa hidraulică.

Cu aceste determinări se află valoarea coeficientului de rezistenţă locală.

171
 2p1   t  4  
 (9.13.4)
V 2

B. Descrierea instalaţiei
Instalaţia constă dintr-o conductă orizontală pe care se montează
rezistenţa hidraulică locală (robinet, vană, ventil etc.), al cărei coeficient de
rezistenţă locală urmează a fi determinat.
Conducta este racordată la o sursă de lichid sub presiune (de ex. apă) şi
care are două prize de presiune (în amonte şi în aval de rezistenţa hidraulică
locală) la care se racordează un manometru diferenţial (tub U cu mercur).
Se asigură o curgere permanentă în conductă.

C. Modul de lucru
Se măsoară pentru o anumită rezistenţă locală (robinet, vană, ventil)
căderea de presiune corespunzătoare diferitelor deschideri (poziţii de lucru –
deschis, mediu, închis) concomitent cu determinarea debitului de lichid (apă),
respectiv a vitezei de curgere. În continuare cu formula (9.13.4) se determină
coeficientul de rezistenţă locală.
D. Prezentarea rezultatelor
Prezentarea rezultatelor se face tabelar.
Nr.
h p Q V t
exp 3
i i i  i
[mm] [N/m ] 2
[m /s] [m/s] [C]
.
1.
2.
Se trasează graficul i funcţie de deschiderea robinetului (vanei,
ventilului).

172
 9.14. Determinarea coeficientului de debit al unei
diafragme sau al unui ajutaj

A. Elemente teoretice

O metoda de măsurare a debitului fluidelor care curg prin conducte o

constituie cea a strangulării (micşorării) secţiunii de curgere.

Fig .9.17. Metoda strangulării în măsurarea debitelor

Ea se realizează cu ajutorul diafragmelor, ajutajelor sau tuburilor

Venturi.
Prin plasarea unei diafragme (fig.9.17.a) sau a unui ajutaj (fig.9.17.b)
intr-o conducta, se produce micsorarea sectiunii curentului de la cea de diametru
D la ceade diametru d. In cazul diafragmei contracţia secţiunii curentului
continua pana la una de diametru minim contractat (secţiunea de contracţie
maxima) de care se considera a fi
d c2  d 2 (9.14.1)
unde  se numeşte coeficient de contracţie.

173
 Odată cu trecerea curentului prin diafragma, respectiv ajutaj, are loc si o
pierdere de sarcina. Aceasta are influenta asupra vitezei curentului, respectiv, a
debitului.
Pierderea de sarcina este:
V12
h i  i (9.14.2)
2g

Ecuatia lui Bernoulli pentru curentii de sectiune finita (vene de fluid)

intre sectiunile 1 si 2 se scrie:
V12 p1 V22 p 2
    hi (9.14.3)
2g  2g 

S-a ţinut cont ca, conducta este orizontala z1 = z2, iar coeficientul
energiei cinetice (Coriolis)  s-a considerat ca are valoarea aproximativ egala cu
1 (1 = 2 =  1).
Ţinând cont de ecuaţia continuităţii avem:
4Q
V1  (pentru conducta) (9.14.4)
D 2
4Q
V2  (pentru diafragma) (9.14.5)
d 2
4Q
V2  (pentru ajutaj) (9.14.6)
d 2

Acestea se înlocuiesc in (9.14.3) si se obţine:

p1  p 2 16Q 2  D4 
  2 4   iaj  1 (9.14.6’)
 2g 2 D 4  d 

Expresia de calcul a debitului curentului de fluid este:

1 D 2 p  p2
Q  2g 1
D4 4  (9.14.7)
  id  1
d 4

1 D 2 p  p2
Q  2g 1
D4 4  (9.14.7’)
  iaj  1
d4

In aceste relaţii se definesc:

174
 1 1
 d   aj
D 4
si D 4
(9.14.8)
  id  1   iaj  1
d 4 d4

numiţi coeficienţi de debit pentru diafragma (d) si respectiv pentru ajutaj (aj).
Deci relaţia de calcul a debitului este:
D 2 p1  p 2
Q 2g (9.14.9)
4 

Coeficientul de debit se determina experimental pe instalaţia adecvata

pentru măsurarea debitului.

B. Instalaţia de lucru
Instalaţia de experimentare este o conducta de diametru D = 50 mm pe
care este montata o diafragma având diametrul d = 25 mm, iar pe conducta de
diametru D = 50 mm este montat un ajutaj de diametru d = 20 mm.
Prizele de presiune aflate in punctele 1 si 2 permit măsurarea diferenţei
de presiune cu ajutorul unui manometru diferenţial cu lichid. Ea se citeşte direct
in metri, coloana de lichid (m.c.l.).
Astfel ca:
p1  p 2   m 
   1  h (9.14.10)
   

unde: m = densitatea lichidului din manometrul diferenţial [kg/m3];

 = densitatea fluidelor din conducta [kg/m3]
h = diferenţa de înălţime de coloana de lichid in manometrul
diferenţial (m)
Pentru mercur densitatea se ia m = 13595 [kg/m3], pentru apa apa =
1000 [kg/m3], iar pentru aer aer = 1,27 [kg/m3].
Pentru măsurarea debitului se cronometrează timpul t de umplere al unui
vas etalon de volum V, si este:
V
Q (9.14.11)
t
175
 C. Modul de lucru
Alimentarea conductei se realizează deschizând un robinet care permite
si reglarea debitului pentru fiecare experienţă se măsoară h la manometrul
diferenţial si debitul.
Relaţia de calcul a coeficientului de debit este:
Q

D 2   (9.14.12)
2g m  1  h
4   

D. Prezentarea datelor
Prezentarea datelor experimentale se face tabelar.
Volum
Timpul Debitul
Nr. ul V
h 
t Q 
t
Observaţii
exp. V
[m3] [s] [m3/s] [m] -
1.
2.
3.

176
 9.15. DETERMINAREA EXPERIMENTALĂ A PUNCTULUI DE
FUNCŢIONARE AL UNEI TURBOPOMPE

A. Elemente teoretice

Schema unei variante de stand este prezentată în figura 9.18. Pompa 1

aspiră din rezervorul deschis 2 prin intermediul conductei 3 prevăzută cu o vană
4. Apa ajunge apoi în rezervorul tampon 5 cu rolul de a crea condiţii
hidrodinamice de intrare corecte pentru tronsonul de conductă 6 legat la racordul
de intrare al pompei. La racordul de ieşire al pompei este legată conducta 7
prevăzută cu vana de reglaj 8. Pe conducta de refulare este montat un sistem
pentru măsurarea debitului. La intrarea şi ieşirea din pompă sunt montate un
vacuummetru şi respectiv un manometru pentru determinarea presiunilor.
Pompa este antrenată cu ajutorul unui motor electric tarat 12 (se cunoaşte
legătura dintre puterea absorbită de la reţea şi puterea dezvoltată la arbore),
puterea absorbită de acesta de la reţea fiind măsurată cu ajutorul unei truse
wattmetrice 13, iar turaţia cu ajutorul unui tahometru 14.
Scopul încercărilor energetice este determinarea dependenţelor H(Q),
P(Q) şi η(Q) având ca parametrii turaţia n şi diametrul caracteristic al rotorului
D2 (notat uneori D). După montarea pompei în standul de încercare, se deschide
complet vana 4 şi se amorsează pompa. Apoi se porneşte motorul electric de
acţionare a pompei.

177
 Fig. 9.18 Stand de determinare a punctului de funcţionare al unei pompe
B. Determinări experimentale

Se fixează o poziţie a vanei 8 şi se determină indicaţiile instrumentelor

care determină debitul, puterea absorbită de la reţea, turaţia şi presiunile la
intrarea şi ieşirea din pompă. Pe baza acestora se poate calcula înălţimea de
pompare şi puterea absorbită de pompă, în funcţie de curba de tarare a
motorului. Se repetă aceste operaţii pentru alte poziţii ale vanei de reglaj 8.
C. Interpretarea rezultatelor

178
 Pe baza rezultatelor experimentale, se trasează grafic dependenţele H(Q) şi
P(Q). Curbele obţinute se trasează printre puncte, datorită erorilor de măsură
inerente care apar. în urma trasării dependenţelor menţionate se poate calcula şi
trasa randamentul în funcţie de debit, în final se obţine o diagramă de forma
prezentată în figura 9.5, ce caracterizează complet funcţionarea pompei din
punct de vedere energetic. Punctul nominal de funcţionare se obţine pentru
randamentul maxim.

Fig.9.19. Caracteristici ale pompelor

D. Reglarea punctului de funcţionare la funcţionarea pompei în

reţea

Alegerea optimă din punct de vedere economic a punctului de funcţionare F

va avea loc atunci când acesta se găseşte în zona de randament maxim al
pompei. Aceasta se poate face în primul rând prin alegerea corespunzătoare a
pompei. Dacă aceasta nu este posibil, se impune reglarea punctului de
funcţionare, care se poate face prin mai multe procedee.
179
 a) Cel mai simplu procedeu pentru reglarea punctului de funcţionare este
modificarea caracteristicii reţelei prin introducerea unui organ de reglaj al
cărui coeficient de rezistenţă locală se schimbă, în figura 9.6 se observă
glisarea punctului de funcţionare în sensul dorit.

Fig. 9.20. Reglarea punctului de funcţionare

Astfel, prin închiderea robinetului, caracteristica reţelei devine mai abruptă,

iar punctul de funcţionare se deplasează în zona unei sarcini mai mari şi unui
debit mai mic. Procedeul este foarte simplu şi ieftin din punct de vedere al
investiţiei, dar neeconomic deoarece poate conduce la pierderi energetice mari
în cazul unor debite mari. Se aplică în instalaţiile mici cu pompe centrifugale cu
debite mici.
b) O altă categorie de procedee de reglare vizează reglarea caracteristicii
pompei.
180
 Procedeele practice de reglare pot fi grupate în două categorii: procedee
de reglare permanentă şi procedee de reglare temporară, Astfel, deşi pompele
centrifuge se construiesc în serie şi exista numeroase tipuri constructive cu
parametrii de lucru destul de diversificaţi, este posibil ca de multe ori să nu se
găsească pentru o reţea tipul de pompă potrivit, în acest caz, se pot corecta
parametrii de lucru ai maşinii cu unul din procedeele de reglare permanentă.
Astfel, un prim procedeu de reglare permanentă este modificarea
diametrului rotorului. Ecuaţiile de similitudine ale turbopompelor stabilesc
modul de variaţie a debitului, sarcinii şi puterii în funcţie de diametrul discului
D2. Totuşi, acest procedeu are dezavantajul de a conduce la o oarecare micşorare
a randamentului volumic al pompei deoarece prin strunjirea rotorului creşte
spaţiul dintre rotor şi carcasă.
Un procedeu de reglare temporară constă din modificarea paletajului.
Astfel, la pompele axiale se poate modifica unghiul de incidenţă al paletelor şi
prin aceasta se schimbă caracteristica maşinii. Procedeul este mai simplu de
aplicat prin oprirea pompei, desfacerea unor şuruburi, modificarea poziţiei
paletelor, apoi strângerea şuruburilor. Totuşi, există soluţii constructive de
pompe axiale având paletele mobile şi reglabile în timpul funcţionării.
Procedeul acesta de reglare însă este mai scump şi scade fiabilitatea sistemului.
Un procedeu de reglare foarte bun care se poate aplica cu uşurinţă în
timpul funcţionării este modificarea turaţiei pompei cu ajutorul unor
convertoare electronice. Se pot folosi şi reostate, dar procedeul este total
neeconomic. Procedeul folosind instalaţii de convertoare se aplică pentru pompe
de dimensiuni mari, în sisteme de irigaţii şi alimentări cu apă. Prin scăderea
permanentă a preţului dispozitivelor electronice, concomitent cu creşterea
preţului energiei, acest procedeu devine economic pentru debite şi puteri din ce
în ce mai mici.

181
c) Un procedeu aparte pentru reglarea punctului de funcţionare prin modificarea
caracteristicii generatorului constă în cuplarea pompelor.
Cuplarea a două sau mai multe pompe este des utilizată în practică, fie pentru
a spori debitul sau presiunea într-o instalaţie existentă, fie pentru o mai suplă
utilizare a capacităţii de pompare, în funcţie de cerinţele variabile ale
consumatorilor de pe reţea. Astfel, deşi alegerea unui agregat de pompare
potrivit cerinţelor unei reţele nu prezintă dificultăţi deosebite, apar uneori şi
situaţii în care, pentru obţinerea unor parametri tehnico-economici optimi,
soluţia cuplării constituie cea mai bună rezolvare.
În principiu, există două moduri de cuplare ale pompelor şi anume: în
paralel (fig. 9.21) şi în serie (fig. 9.22). Dacă sunt mai mult de două pompe,
cuplarea se poate face mixt, paralel-serie sau serie-paralel, acestea fiind montaje
mai complexe, dar care permit o apreciabilă supleţe a grupului de pompare.

Fig. 9.21. Cuplare în serie Fig. 9.22. Cuplare în paralel

• Cuplarea în paralel are drept scop principal mărirea debitului trimis

pe o reţea
Din schema de montaj (fig. 9.7) se observă că în timpul cuplării sarcina
cuplajului est aceeaşi cu sarcinile celor două pompe:
H = H1 = H2, (9.15.1)
182
iar debtul obţinut de cuplaj este suma debitelor:
Q = Q1 + Q2. (9.15.2)
Prima condiţie este o consecinţă a autoechilibrării sistemului pompe-reţea,
a doua este o consecinţă a legii de continuitate. Analiza cuplajului se face grafic,
cu ajutorul caracteristicilor interioare ale celor doua pompe şi exista două tipuri
de cuplare: pompe identice şi pompe diferite.
Dacă cele două pompe care se cuplează sunt identice, au aceeaşi
caracteristică interioară, iar caracteristica cuplajului se obţine prin însumarea
debitelor corespunzătoare la diferite sarcini (dublarea absciselor curbei de
sarcină a unei singure pompe), în consecinţă, ansamblul de pompe se comportă
ca şi cum pe reţea ar funcţiona o maşină unică.
Rezultatele obţinute prin cuplare sunt direct determinate de forma
caracteristicii reţelei deservite de cuplaj. Astfel, creşterea debitului livrat unei
reţele prin cuplarea în paralel a două pompe devine rentabilă numai în cazul în
care caracteristica exterioară a reţelei este de tip lent crescătoare, adică în cazul
în care reţeaua dispune de rezistenţe locale mici şi de pierderi specifice liniare
reduse. În acelaşi timp, orice cuplaj în paralel conduce şi la o sporire a sarcinii,
definită şi ea de forma caracteristicii reţelei.
Randamentul cuplajului este definit prin raportul dintre puterea utilă a
cuplajului şi puterea consumată de cele două pompe:
 gQH
 (9.15.3)
P1  P2

Deoarece pompele sunt identice, puterea consumată de fiecare în parte

este:
Q
 gQ1 H  g 2 H (9.15.4)
P1  P2  
1 1

Înlocuind acestea în ec. (9.15.3) rezultă:

183
  gQH
 
Q Q
g H g H (9.15.5)
2  2
1 1

Deci randamentul cuplajului în paralel este egal cu randamentul unei

singure pompe în punctul de funcţionare corespunzător.
În cazul cuplării în paralel a două pompe având caracteristici interioare
diferite, caracteristica cuplajului se obţine în mod asemănător, prin însumarea
debitelor celor două pompe la sarcină constantă, ecuaţiile (9.15.1) şi (9.15.2)
rămânând valabile.

• Cuplarea în serie a pompelor centrifuge se face, în principiu, cu scopul de

a mări sarcina hidraulică a fluidului debitat de ansamblu. Maşinile sunt
montate una după alta (fig. 9.8), ceea ce înseamnă că debitul prin pompe este
acelaşi:
Q = Q1 = Q2, (9.15.7)
iar sarcina cuplajului este dată de suma sarcinilor produse de fiecare pompă în
parte:
H = H1 + H2. (9.15.8)
Şi aici pot fi realizate două categorii de montaje şi anume cu pompe identice
şi cu pompe diferite.
Determinării caracteristicii cuplării în serie a două pompe identice. Se face
prin însumarea ordonatelor aferente fiecărui debit în parte. Din caracteristica
interioară a cuplării rezultă şi aici că eficacitatea cuplajului depinde de forma
caracteristicii reţelei. De asemenea, cuplarea în serie, deşi are ca scop principal
sporirea sarcinii, conduce şi ea la o mărire a debitului trimis pe reţea.
Randamentul cuplării în serie este definit asemănător celui paralel:
 gQH  gQH
 
P1  P2  gQH1  gQH 2 (9.15.9)

1 2

184
Ţinând seama că sarcinile sunt egale, se obţine:
H
  1
H H
(9.15.10):
2  2
1 2

Construcţia caracteristicii se face după aceleaşi principii, adică însumarea

sarcinilor corespunzătoare la debite diferite. De asemenea, şi aici apare un punct
critic determinat de un debit care marchează începutul unei zone unde rezultatul
cuplajului este neraţional, deoarece sarcina obţinută prin cuplaj este mai mică
decât cea furnizată de o singură pompă funcţionând independent pe reţea, în
această zonă, o parte din sarcina furnizată de pompa mai puternică este folosită
pentru a compensa funcţionarea celeilalte pompe pe ramura negativă a curbei de
sarcină, în domeniul debitelor mai mari decât debitul de sarcină nulă.
Randamentul cuplajului este:
 gQH H
 
 gQH1  gQH 2 H1 H 2 (9.15.11)
 
1 2 1  2

şi depinde, prin urmare, de poziţia punctului de funcţionare a cuplajului şi de

randamentele corespunzătoare ale celor două pompe.

Cuplarea în serie se poate efectua şi cu mai mult de două pompe, modul

de tratare a operaţiei fiind asemănător, adică însumarea sarcinilor. O aplicaţie a
utilizării acestui gen de cuplaj o constituie pompele cu mai multe etaje, la care
rotoarele înseriate au fiecare o caracteristică interioară specifică, iar
caracteristica agregatului rezultă din însumarea acestora.

Astfel, este cunoscut faptul că la un disc în rotaţie există o limită a vitezei

periferice, determinată de rezistenţa materialului din care este executat acesta.
Astfel, fonta obişnuită admite viteze tangenţiale de ordinul 50...52 m/s, dar la
oţeluri aliate se poate ajunge până la 500...550 m/s. Rezultă că sarcina teoretică
maximă este limitată de viteza periferică a rotorului.

185
 Turaţiile motoarelor electrice fiind impuse, rezultă că pentru obţinerea
unor sarcini mari şi foarte mari pompele cu un singur rotor nu corespund.
Limitele sarcinilor produse de un rotor sunt de ordinul 100... 120 mH 2O, adică
1...1.2 MN/m2. Drept urmare, se impune construirea unor pompe cu mai multe
etaje, la care rotoarele sunt aşezate în serie. În acest fel se pot folosi rotoare
mici, cu turaţii specifice ce conduc la randamente ridicate, iar modul de analiză
a funcţionării acestui tip de construcţie se face asemănător celui utilizat la
cuplarea în serie a pompelor centrifuge.

186