Italia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Italia
Republica Italiană
Repubblica Italiana

Drapelul Italiei Stema Italiei

Imn: Il Canto degli Italiani

(Cântecul italienilor)

MENIU

0:00

Geografie
Suprafață  
 - Total 301.338 km² 
Cel mai înalt punct Mont Blanc (4.810 m) 
Cel mai jos punct Contane[*] (-3,44 m) 
Cel mai mare oraș Roma
Vecini San Marino
Vatican
Franța
Elveția
Austria
Slovenia
Malta 
Fus orar UTC+1/+2
Populație
Densitate 201,7 loc/km²
 - Estimare 2020 60.317.000
Limbi oficiale Italiana[ib 1]
Etnonim Italian, Italiancă, Italieni
Guvernare
Sistem politic Republică
Președinte Sergio Mattarella[2] 
Prim-ministru Giuseppe Conte 
Legislativ Parlamentul Republicii Italiene 
Capitala Roma
Istorie 
Unificarea Italiei 
Economie
PIB (PPC) 2017
 - Total $2150 miliarde
 - Pe cap de locuitor 40.923,702 dolar Geary-
Khamis[5] 
PIB (nominal) 2017
 - Total 1.934.797.937.411,3 dolar
american[3] 
 - Pe cap de locuitor 32.110 dolar american[4] 
IDU 0,873
Monedă Euro (EUR) din 2002 (€)[ib 2]
Coduri și identificatori
Cod CIO ITA 
Cod mobil 222 
Prefix telefonic +39[ib 3]
ISO 3166-2 IT 
Domeniu Internet .it, .eu[ib 4]
1. ^ Mai multe limbi sunt oficiale alături de italiană în

diverse regiuni: germana și ladina în Tirolul de
Sud, slovena în provinciile Gorizia și Trieste; franceza în Valea
Aostei
2. ^ înainte de Euro, Lira Italiană; în Campione d'Italia,

Euro este acceptat la plată, deși acolo moneda oficială

este francul elvețian.
3. ^ Pentru Campione d'Italia se folosește prefixul

pentru Elveția (+41)

4. ^ Codul .eu aparține Uniunii Europene, din care

Italia face parte

Prezență online
site web oficial
Modifică date / text 
 Italia (scris și pronunțat la fel și în limba italiană: iˈtaːlja), oficial Republica
italiană (in italiană Repubblica italiana),[7][8][9][10] este un stat unitar, republică
parlamentară, aflat în Europa de Sud. Ea acoperă o arie de 301.338 km² și are o climă
temperată; datorită formei părții sale continentale, este denumită pe plan intern lo
Stivale („Cizma”).[11][12] Cu 61 de milioane de locuitori, este a cincea cea mai populată
țară a Europei. Italia este o țară dezvoltată [13] și are a treia cea mai mare economie din
zona Euro și a opta din lume după PIB nominal. [14]
Din vremurile antice, culturile etruscă, Magna Graecia și altele au înflorit pe teritoriul
actual al Italiei, până când au fost în cele din urmă absorbite de Roma, care timp de
secole a rămas centrul politic și religios al civilizației occidentale, capitala Imperiului
Roman și apoi centrul creștinismului. În Evul Mediu Întunecat, Peninsula Italică s-a
confruntat cu dezastruoase invazii ale triburilor barbare, dar începând cu secolul al XI-
lea, numeroase orașe-stat italiene(en) au început să înflorească practicând navigație,
comerț și întreținând instituții bancare (capitalismul modern își are originile în Italia
medievală).[15] Mai ales în timpul Renașterii, cultura italiană a înflorit, producând
cărturari, artiști și polimați ca Leonardo da Vinci, Galileo, Michelangelo și Machiavelli.
[16]
 Exploratorii italieni ca Marco Polo, Columb și Vespucci au descoperit noi rute
către Orientul Îndepărtat și către Lumea Nouă, contribuind la epoca marilor
descoperiri pentru europeni.[17] Totuși, Italia a rămas fragmentată în numeroase state
aflate în război unele cu celelalte de-a lungul întregii Epoci Medievale, ceea ce le-a
făcut să cadă ușor pradă marilor puteri europene, ca Spania, Franța, și apoi Austria.
[18]
 Italia va intra astfel într-o lungă perioadă de declin până la jumătatea secolului al
XIX-lea.[18]
După diferite tentative nereușite, războaiele al doilea și al treilea(en) pentru independența
Italiei s-au soldat cu unificarea a mare parte din Italia actuală între 1859–1866.
[19]
 Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și până la începutul secolului al XX-lea,
noul Regat al Italiei s-a industrializat rapid și și-a format un imperiu colonial, devenind
Mare Putere.[20][21] Italia sudică și rurală au rămas în mare parte însă excluse de la
industrializare, alimentând o diaspora(en) mare și influentă. În ciuda victoriei din Primul
Război Mondial, Italia a intrat într-o perioadă de criză economică și agitație socială, care
a favorizat apariția unei dictaturi fasciste în 1922. Participarea ulterioară la al Doilea
Război Mondial de partea Axei s-a sfârșit cu o înfrângere militară, distrugere economică
și un război civil. În anii care au urmat, Italia a abolit monarhia, a restaurat democrația și
s-a bucurat de o explozie economică(en), devenind astfel una dintre cele mai dezvoltate
țări[22][23][24][25] și a cincea economie a lumii până în 1990. [26]
Italia joacă un rol de frunte în afacerile militare, culturale și diplomatice mondiale [27] și
este astfel considerată a fi o putere regională majoră. [28][29][30] Italia este unul dintre
membrii fondatori și unul dintre membrii de frunte ai Uniunii Europene,[31] fiind membră
și a mai multor instituții internaționale, între care ONU,[32] NATO,[33] OCDE, OSCE, OMC,
[34]
 DAC(en), G4(en), G6(en), G7, G8, G10(en), G20,[35] a Uniunii Mediteranei,[36] a Consiliului
Europei,[34] a Inițiativei Central-Europene,[37] ASEM[38] și a Uniting for Consensus(en).[39]

Cuprins

 1Etimologie
 2Istorie
o 2.1Preistoria și antichitatea
o 2.2Evul Mediu
o 2.3Începutul Epocii Moderne
o 2.4Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război Mondial
 o 2.5Regimul fascist
o 2.6Italia republicană
 3Geografie
o 3.1Mediul
o 3.2Clima
 4Politică
o 4.1Guvernul
o 4.2Justiția
 4.2.1Forțele polițienești
o 4.3Relații externe
o 4.4Armata
o 4.5Împărțire administrativă
 5Economie
o 5.1Infrastructura
o 5.2Știința și tehnologia
 6Demografie
o 6.1Grupuri etnice
o 6.2Limbile
o 6.3Educație
o 6.4Religie
o 6.5Sănătate
 7Cultură
o 7.1Arhitectură
o 7.2Artele vizuale
o 7.3Literatură și teatru
o 7.4Muzica
o 7.5Cinematografia
o 7.6Sport
o 7.7Modă și design
o 7.8Bucătăria
 8Note de completare
 9Note bibliografice
 10Legături externe
 11Vezi și

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Prezumpțiile privind etimologia numelui de „Italia” sunt numeroase și foarte variate.
[40]
 Conform uneia dintre cele mai comune explicații, termenul latinesc Italia[41] a fost
împrumutat prin greaca antică din oscanul Víteliú, care înseamnă „țara vițeilor”
(cf. Lat vitulus „vițel”, Umb vitlo „vițel”).[42] Taurul era un simbol al triburilor din sudul
peninsulei[43] și apărea adesea în luptă cu lupoaica romană ca simbol al sfidării Italiei
libere în timpul Războiului Social.[44] Istoricul grec Dionis din Halicarnas afirmă aceasta
odată cu legenda că Italia ar fi fost denumită astfel după Italus(en),[45] legendă amintită și
de Aristotel[46] și Tucidide.[47]
Numele de Italia s-a aplicat doar la o parte din ceea ce este astăzi Italia de Sud –
conform lui Antioh din Siracuza(en), porțiunea sudică a peninsulei Bruttium (Calabria de
astăzi: provincia Reggio, și parte din provinciile Catanzaro și Vibo Valentia). Dar până la
vremea sa Oenotria(en) și Italia deveniseră sinonime, și numele s-a aplicat și asupra a
mare parte din Lucania. Grecii au ajuns și ei să folosească denumirea de „Italia” pentru
o regiune mai extinsă, dar abia în timpul domniei lui Cezar August (sfârșitul secolului I
e.n.) termenul s-a extins asupra întregii peninsule până la Alpi. [48]
Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Italiei.
Preistoria și antichitatea[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Magna Graecia, Etrusci, Italia (provincie romană), Roma
Antică, Regatul Roman, Republica Romană și Imperiul Roman.

Colosseumul din Roma, construit c. 70 – 80 e.n., este considerat a fi una dintre cele mai mari opere
de arhitectură și inginerie.

Săpăturile arheologice efectuate în toată Italia au dezvăluit prezența omului de

Neanderthal în perioada paleolitică, acum circa 200.000 de ani,[49] urmată de sosirea
omului modern acum circa 40.000 de ani. Vechile popoare ale Italiei preromane – cum
ar fi umbrii, latinii (care aveau să stea la baza civilizației
romane), volscii, samniții, celții și ligurii, care au locuit nordul Italiei, dar și mulți alții –
erau popoare indo-europene; principalele popoare care nu erau de origine indo-
europeană erau etruscii, elimii și sicanii în Sicilia și sarzii preistorici.[50]
Între secolele al XVII-lea și al XI-lea î.Hr. grecii micenieni au stabilit contacte cu Italia,[51]
[52][53][54]
 iar în secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. au fost înființate colonii grecești de-a
lungul coastelor Siciliei și în sudul peninsulei Italice, teritoriu ce a căpătat denumirea
de Magna Graecia.[55] Fenicienii au stabilit și ei colonii pe coastele Sardiniei și Siciliei.[56]
Roma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției în 753
î.Hr.,[57][58] a evoluat de-a lungul secolelor într-un mare imperiu, întins din Britannia până
la granițele Persiei, și cuprinzând întregul bazin al Mediteranei, în care cultura greacă și
cea romană s-au unit formând o civilizație unică. Moștenirea culturală a Imperiului
Roman a influențat puternic civilizația occidentală și a modelat în mare măsură lumea
modernă.[59] Într-un lent declin început cu secolul al III-lea, Imperiul s-a divizat în două
părți în anul 395.[60] Imperiul Roman de Apus, sub presiunea invaziilor barbare, s-a
dizolvat în cele din urmă în 476, când ultimul său împărat a fost detronat de căpetenia
germanică Odoacru,[61] în timp ce Imperiul Roman de Răsărit a mai supraviețuit încă
aproape o mie de ani.[62]
Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Coroana de Fier a Lombardiei, simbol al regilor Italiei timp de multe secole.

După căderea Imperiului Roman, Italia a fost cucerită de ostrogoți,[63] urmați în secolul al

VI-lea de o scurtă recucerire de către împăratul bizantin Iustinian.[64] Invazia unui alt trib
germanic, lombarzii, spre sfârșitul aceluiași secol, a redus prezența bizantină la câteva
fragmente teritoriale izolate (Exarhatul de Ravenna) și a dus la începutul sfârșitului
unității politice a peninsulei pentru următorii 1.300 de ani. Regatul lombard a fost ulterior
absorbit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare la sfârșitul secolului al VIII-lea.[65] Francii
au contribuit și la formarea Statului Papal în Italia centrală. Până în secolul al XIII-lea,
politica italiană a fost dominată de relațiile dintre împărații Sfântului Imperiu Roman și
papalitate, majoritatea orașelor-state italiene implicându-se în conflict, fie de partea
primului (ghibelinii) fie de partea celei de a doua (guelfii) după cum le convenea pe
moment.[66]

Castel del Monte(en), construit de împăratul german Frederick al II-lea.

În această epocă haotică, în Italia a apărut o instituție caracteristică ei, comuna

medievală(en). Dat fiind vidul de putere produs de fragmentarea teritorială extremă și de
lupta dintre Imperiu și Sfântul Scaun, comunitățile locale au căutat să-și afirme
autonomia pentru a restaura legea și ordinea. [67] În 1176, Liga Lombardă, o asociație de
orașe-stat, l-a învins pe împăratul german Frederic Barbarossa în bătălia de la
Legnano,[68] asigurând practic independența a mare parte dintre orașele din Italia
nordică și centrală. În zonele sudice și de coastă, orașele-stat-porturi s-au constituit
în republici maritime, cele mai cunoscute fiind Veneția, Genova, Pisa și Amalfi. Ele s-au
implicat mult în cruciade, au ajuns să domine Mediterana și să monopolizeze rutele
comerciale către Orient.[69]
În sud, Sicilia devenise emirat islamic în secolul al IX-lea, înflorind până când a fost
cucerită de italo-normanzi la sfârșitul secolului al XI-lea împreună cu mare parte din
principatele lombarde și bizantine din Italia sudică. [70] Printr-un șir complex de
evenimente, Italia sudică s-a dezvoltat ca regat unitar, la început sub
dinastia Hohenstaufen, și apoi sub dinastia capețiană de Anjou(en) și, începând cu
secolul al XV-lea, cu dinastia de Aragon.[71] În Sardinia, fostele provincii bizantine au
devenit state independente denumite Giudicati(en),[72] deși unele părți din insulă s-au aflat
sub control genovez sau pisan până la cucerirea sa de către Aragon în secolul al XV-
lea. Pandemia Moartea Neagră din 1348 și-a lăsat amprenta asupra Italiei ucigând
poate o treime din populație.[73][74] Recuperarea din ravagiile făcute de ciumă a dus la o
resurgență a orașelor, a comerțului și economiei, ceea ce a permis
înflorirea umanismului și Renașterii, curente care s-au răspândit apoi în toată Europa. [75]
Începutul Epocii Moderne[modificare | modificare sursă]
Leonardo da Vinci, modelul de om renascentist (autoportret, c. 1512).

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, Italia centrală și de nord a fost împărțită în mai multe
orașe-state aflate în război, restul peninsulei fiind ocupată de Statul Papal și de Regatul
Siciliei, ultimul denumit și Neapole. Cele mai puternice dintre aceste orașe-stat
absorbeau teritoriile înconjurătoare dând naștere unor seniorii, state regionale adesea
conduse de puternice familii de negustori care înființau dinastii locale. [76] Războaiele
între orașele-state erau foarte frecvente, și se duceau în principal cu armate de
mercenari denumiți condottieri(en), bande de soldați aduși din toată Europa, mai ales
germani și elvețieni, cu comandanți italieni.[77] Deceniile de lupte au dus în cele din urmă
la apariția Florenței(en), Milanului și Veneției ca actori dominanți, semnatari în 1454
ai păcii de la Lodi(en), prin care s-a instaurat un calm relativ în regiune pentru prima oară
după multe secole. Pacea avea să dureze circa patruzeci de ani. [78]
Renașterea, o perioadă de viguroasă revigorare a artelor și culturii, și-a avut originea în
Italia datorită mai multor factori, cum ar fi marile avuții acumulate de marile târguri,
patronajul familiilor dominante, ca familia Medici din Florența,[79][80] și migrația cărturarilor
greci(en) care au adus în Italia texte antice după căderea Constantinopolului în
mâinile turcilor otomani.[81][82][83] Renașterea italiană și-a avut apogeul la jumătatea
secolului al XVI-lea, invaziile străine aruncând regiunea în tumultul Războaielor Italiene.
Ideile și idealurile Renașterii s-au răspândit însă rapid în Europa de
Nord(en), Franța(en), Anglia(en) și în mare parte din Europa. Între timp, descoperirea Americii
de către Columb și a noilor rute către Asia de către navigatorii portughezi, coroborate cu
ascensiunea Imperiului Otoman, au erodat dominația exercitată de negustorii italieni și
de republicile maritime asupra comerțului cu Orientul, ceea ce a produs un declin
economic accentuat al peninsulei.[84]
După Războaiele Italiene (1494–1559), declanșate de rivalitatea între Franța și Spania,
orașele-stat și-au pierdut treptat independența și au căzut sub dominație străină, mai
întâi spaniolă (între 1559 și 1713) și apoi austriacă (între 1713 și 1796). În 1629–1631,
o nouă epidemie de ciumă a ucis circa 14% din populația Italiei. [85] Pe lângă aceasta,
Imperiul Spaniol a început să decadă în secolul al XVII-lea, și la fel și posesiunile
acestuia în Neapole, Sicilia, Sardinia și Milano. În particular, Italia sudică a sărăcit și a
fost deconectată de evenimentele importante din Europa. [86] În secolul al XVIII-lea, ca
urmare a Războiului Succesiunii Spaniole, Austria a luat locul Spaniei ca putere străină
dominantă, iar Casa de Savoia a devenit putere regională, extinzându-și puterea
în Piemont și Sardinia. În același secol, declinul de două sute de ani a fost întrerupt prin
reforme economice și administrative efectuate în mai multe state de către elitele
dominante.[18] În timpul Războaielor Napoleoniene, Italia nordică și centrală au fost
invadate și reorganizate ca un nou Regat al Italiei, un stat clientelar(en) al Imperiului
Francez,[87] în timp ce jumătatea sudică a peninsulei a intrat sub administrația
lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, care a fost încoronat rege al
Neapolelui. Congresul de la Viena din 1814 a restaurat situația de la sfârșitul secolului
al XVIII-lea, dar idealurile Revoluției Franceze nu au putut fi eradicate, și au reapărut la
suprafață în timpul frământărilor politice care au caracterizat prima parte a secolului al
XIX-lea.[88]
Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război
Mondial[modificare | modificare sursă]

Legendara „strângere de mână de la Teano” între Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea: la 26

octombrie 1860, „Eroul a Două Lumi” a renunțat la speranțele sale republicane de dragul unității italiene.

Nașterea Regatului modern al Italiei a fost consecința eforturilor naționaliștilor italieni și

monarhiștilor loiali Casei de Savoia pentru a înființa un regat unit care să cuprindă
întreaga Peninsulă Italică. În contextul revoluțiilor liberale din 1848 care s-au răspândit
în întreaga Europă, Austriei i s-a declarat război.[89] Acest Prim Război pentru
Independența Italiei(en) a fost pierdut de Regatul Sardiniei, dar a fost clar că acesta nu
poate reuși să obțină de unul singur unificarea și independența teritoriilor italiene. În
1859 Sardinia a atacat din nou Imperiul Austriac, de această dată aliat cu Franța în al
Doilea Război pentru Independența Italiei, de această dată reușind să
elibereze Lombardia, cu Giuseppe Garibaldi înlăturând monarhia bourbonă în sud.[90][91]
În 1860–1861 generalul Giuseppe Garibaldi s-a aflat în fruntea mișcării pentru unificare
în Neapole și Sicilia,[92] permițând guvernului sard condus de contele de Cavour să
proclame regatul Italiei la 17 martie 1861. În 1866 Victor Emmanuel al II-lea s-a aliat
cu Prusia în Războiul Austro-Prusac. Armata imperială austriacă, alcătuită și din
efectivele Regimentului 50 de Infanterie din Alba Iulia, a învins armata italiană în Bătălia
de la Custozza. Deși învinsă pe câmpul de luptă, Italia a reușit de această dată să
anexeze Veneto pe cale diplomatică.[93][94] În cele din urmă, după ce Franța și-a
abandonat garnizoanele din Roma în urma dezastruosului Război Franco-Prusac din
1870, italienii s-au grăbit să umple vidul de putere ocupând Statul Papal.[95]
Statutul Albertin(en) piemontez din 1848, extins la nivelul întregului Regat al Italiei în
1861, dădea cetățenilor libertăți de bază, dar legile electorale excludeau de la vot
clasele needucate și fără proprietăți. [96] Guvernarea noului regat se înfăptuia în contextul
unei monarhii constituționale, dominate de forțe liberale. [96] În 1913, a fost adoptat votul
universal pentru bărbați.[97] Italia nordică s-a industrializat rapid, dar sudul și zonele
rurale ale nordului au rămas subdezvoltate și suprapopulate, ceea ce a obligat milioane
de oameni să emigreze în străinătate, în timp ce Partidul Socialist Italian(en) își mărea
constant forța, contestând stabilimentul tradițional liberal și conservator. Începând cu
ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, Italia s-a transformat într-o putere
colonială, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman muribund și preluând controlul
asupra Somaliei, Eritreei și apoi Libiei și Insulelor Dodecaneze.[98]
Cimitirul militar de la Redipuglia, unde odihnesc circa 100.000 de soldați italieni. Peste 650.000 au murit pe
câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial.

Italia, aliată nominal cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria în Tripla Alianță, a refuzat

să intre în Primul Război Mondial în 1914 de partea acestora, deoarece considera că
alianța este una defensivă. În cele din urmă, în 1915, ea s-a alăturat Antantei după ce i
s-au promis teritorii importante, inclusiv Carniola Interioară(en), fostul Litoral
Austriac, Dalmația precum și părți din Imperiul Otoman.[99] Participarea Italiei nu a adus
la început rezultatele dorite, armata italiană împotmolindu-se într-un îndelungat război
de uzură în Alpi, înaintând foarte puțin și suferind pierderi grele. În cele din urmă, în
contextul prăbușirii totale a Austriei și Germaniei în octombrie 1918, italienii au lansat o
ofensivă masivă, culminând cu victoria în bătălia de la Vittorio Veneto. Victoria italiană a
marcat sfârșitul războiului pe Frontul Italian, a contribuit la dizolvarea Imperiului Austro-
Ungar și la sfârșitul războiului după două săptămâni.[100][101][102]
În timpul războiului, peste 650.000 de soldați italieni și tot atâția civili au murit [103] iar
regatul a ajuns în pragul falimentului. În urma tratatelor de pace de la Saint-
Germain, Rapallo(en) și Roma(en), Italia a obținut mare parte din teritoriile promis, dar nu și
Dalmația (cu excepția Zarei), ceea ce a permis naționaliștilor să descrie victoria ca fiind
una „mutilată”.[104] Italia a anexat de la Ungaria și portul Fiume,[104] care nu făcea parte
din teritoriile promise la Londra, dar fusese ocupată după sfârșitul războiului de
către Gabriele D'Annunzio.[105]
Regimul fascist[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Italia Fascistă.
Agitațiile socialiste(en) care au urmat devastărilor războiului erau inspirate de Revoluția
Rusă și au provocat agitație și anarhie în toată Italia. [106] Clasa politică liberală se temea
de o revoluție de tip sovietic, și a început să se ralieze de partea micului Partid Național
Fascist, condus de Benito Mussolini. În octombrie 1922, „cămășile negre” fasciste au
încercat o lovitură de stat („Marșul asupra Romei”).[107] Lovitura de stat propriu-zisă a
eșuat, dar în ultimul moment regele Victor Emmanuel al III-lea a refuzat să proclame
starea de asediu și l-a numit pe Mussolini prim ministru. [108][109] În următorii ani, Mussolini
a interzis toate partidele politice și a restrâns libertățile personale, instaurând dictatura.
[110][111]
 Aceste acțiuni au atras atenția opiniei publice internaționale, și au inspirat
dictaturi similare în Germania Nazistă[112] și în Spania Franchistă.[113]
În 1935, Mussolini a invadat Etiopia, izolând țara pe plan internațional și retrăgând-o
din Societatea Națiunilor. Ca urmare, Italia s-a aliat cu Germania Nazistă și cu Imperiul
Japonez și l-a susținut pe Francisco Franco în Războiul Civil Spaniol. În 1939, Italia a
anexat Albania(en), care era de facto protectorat italian încă de la independența sa.
[114]
 Italia a intrat în al Doilea Război Mondial la 10 iunie 1940. [115] După ce la început a
înaintat în Somalilandul Britanic și în Egipt, italienii au suferit înfrângeri grele pierzându-
și cele mai bune divizii în Grecia, în Rusia și în Africa de Nord.[116]
Sicilia a fost apoi invadată de Aliați în iulie 1943,[117] ceea ce a dus la prăbușirea
regimului fascist și la căderea lui Mussolini la 25 iulie. [118] La 8 septembrie 1943, Italia a
capitulat.[119] Germanii au reușit pentru scurt timp să cucerească Italia nordică și
centrală. Țara a rămas câmp de luptă tot restul războiului.[118]
În nord, germanii au proclamat Republica Socială Italiană (RSI), un stat-marionetă
nazist, condus de Mussolini. Perioada de după armistițiu a adus apariția mișcării
antifasciste de rezistență, denumită Resistenza.[120][121] Ostilitățile au luat sfârșit la 29
aprilie 1945, când forțele germane din Italia au capitulat. [122] Aproape jumătate de milion
de italieni (inclusiv civili) au murit în conflict,[123] iar economia italiană fusese aproape
distrusă; venitul pe cap de locuitor în 1944 era la minimul secolului al XX-lea. [124]
Italia republicană[modificare | modificare sursă]

Alcide De Gasperi, primul șef de guvern republican al Italiei, unul dintre Părinții Fondatori(en) ai Uniunii
Europene.

Italia a devenit republică după un referendum[125] ținut la 2 iunie 1946, zi sărbătorită de

atunci ca „Ziua Republicii”. A fost pentru prima oară când femeile italiene au avut drept
de vot.[126] Fiul lui Victor Emmanuel al III-lea, Umberto al II-lea, a fost obligat să abdice și
să plece în exil. Constituția republicană a fost aprobată la 1 ianuarie 1948. În urma
tratatului de pace din 1947, mare parte din Veneția Iuliană(en) a fost cedată Iugoslaviei și
s-a înființat o structură statală neutră, denumită Teritoriul Liber Trieste(en), care a fost în
1954 împărțit între cele două țări.[127] Italia și-a pierdut și posesiunile coloniale.[128]
Temerile electoratului italian de o posibilă preluare a puterii de către comuniști [129] s-au
dovedit cruciale pentru rezultatul alegerilor din 18 aprilie 1948, câștigate detașat de
creștin-democrații lui Alcide De Gasperi.[130] Ca urmare, în 1949 Italia a devenit membră
fondatoare a NATO.[33] Planul Marshall a contribuit la refacerea economiei italiene care,
până la sfârșitul anilor 1960, s-a bucurat de o perioadă de creștere economică susținută
denumită „Miracolul Economic”.[131] În 1957, Italia a devenit membră fondatoare
a Comunității Economice Europene (CEE), care avea în 1993 să devină Uniunea
Europeană (UE).[31]
Începând cu sfârșitul anilor 1960 și până la începutul anilor 1980, țara a trecut prin așa-
numiții Ani de Plumb(en), perioadă caracterizată de criză economică (mai ales după criza
petrolului din 1973), conflicte sociale pe scară largă și masacre teroriste comise de
grupări extremiste rivale, cu presupusa implicare a serviciilor de informații american și
sovietic.[132][133][134] Anii de Plumb au culminat cu asasinarea liderului creștin-
democrat Aldo Moro în 1978 și cu masacrul din gara Bologna(en) din 1980, în care au
murit 85 de oameni.[135]
În anii 1980, pentru prima oară după 1945, au fost două guverne conduse de premieri
care nu erau creștin-democrați: unul liberal (Giovanni Spadolini) și unul socialist (Bettino
Craxi); creștin-democrații au rămas, însă, principalul partid parlamentar. În timpul
guvernului lui Craxi, economia și-a revenit și Italia a devenit a cincea cea mai mare
economie industrializată din lume, [136] fiind primită în grupul G7. Ca urmare a cheltuielilor
publice făcute atunci, datoria publică a Italiei a depășit 100% din PIB. [137][138]
La începutul anilor 1990, Italia s-a confruntat cu provocări importante, alegătorii –
nemulțumiți de paralizia politică, de datoria publică uriașă și de corupția endemică
(sistem denumit Tangentopoli(en)) descoperită de anchetele Mani pulite(en) – au cerut
reforme radicale.[139] Scandalurile au implicat toate marile partide, dar mai ales pe cele
din coaliția de guvernare: creștin-democrații, care guvernau de aproape 50 de ani, au
trecut printr-o criză gravă partidul ajungând să se desființeze, divizându-se în câteva
facțiuni.[140] Comuniștii s-au reorganizat ca o forță social-democrată. [141]
În deceniile anilor 1990 și 2000, au alternat guverne de centru-dreapta (dominate de
magnatul media Silvio Berlusconi) și de centru-stânga (în frunte cu profesorul
universitar Romano Prodi),[142] țara intrând într-o perioadă prelungită de stagnare
economică.[143] În 2008, Italia a fost lovită de recesiune, înregistrând din 2008 până în
2015 42 de luni de contracție a PIB. Criza economică a fost una dintre principalele
probleme care l-au forțat pe Berlusconi să demisioneze în 2011. [144] Guvernul
premierului conservator a fost înlocuit cu cabinetul de tehnocrați al lui Mario Monti.[145] În
aprilie 2013, după alegerile generale, vicesecretarul Partidului Democrat Enrico Letta a
format un nou guvern în fruntea unei coaliții de uniune națională; dar în urma tensiunilor
cu noul secretar al PD Matteo Renzi,[146] Letta a demisionat la 14 februarie 2014 și a fost
înlocuit la 22 februarie cu Renzi, care a anunțat că va promova reforme constituționale
importante, cum ar fi trecerea la parlament unicameral și o nouă lege electorală. [147]