Temă pentru acasă

Tema: Aspecte de analiză stilistică a textului poetic

Tampei Vladislav W-1731

I. Figura de stil pe care am identificat-o în primul vers al poeziei este

inversiunea ”...câteodată-ntunecate gânduri vin”. Inversiunea pe care am identificat-
o în text, este formată prin antepunerea adjectivului înaintea substantivului. În
contextul dat, aceasta este utilizată pentru a scoate în evidență gândurile întunecate,
spontane și neașteptate pe care le are eul liric, în anturajul nopții, precum și fluturii,
acestea căpătând valori incontestabile.

II. Simbolul joc, servește drept o imitație a realității, o combinare de stări și trăiri
sufletești, puse la nivel simbolic, scopul primordial al acestuia fiind obținerea plăcerii,
dar în realitate este doar punerea omului în situații similare vieții, de pregătire
pentru aceasta.
Dorința de a juca este un echivalent al dorinței de a trăi liber, fără
presentimente, durere sau temeri, de a duce o viață în care ceea ce faci e ceea ce-ți
spune inima – de a trăi ca-n povești, pentru că doar în povești omul are puterea de a
străpunge cerul, de a zbura spre nemărginit.
Realitatea presupune trăirea unei vieți fără regrete și ezitări, în care sufletul,
exprimat prin simbolul divin - ”Dumnezeu” , răsuflă liber.
Omul trăiește ca o ființă nemărginită, trupul reprezentând doar o înfățișare, o
formă materialistă de existență, pe când sufletul, liber și cugetător, trăiește veșnic,
se deschide în fața tuturor, neavând nicio limită sau temere.
Doar sufletul descătușat este nemărginit, în caz contrar, omul devine un
stereotip, o formă de existență pustie și doar o umbră a ceea ce poate fi.

III. În poezia ”Vreau să joc”, poetul scoate în evidență ”dezmărginirea”,

descătușarea sufletului. Poetul simte în el aceleași puteri nebântuite, care îi cer să se
manifeste plenar:
”O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
În mine
Un rob în temniță – încătușat.”
Aceeași invocație către un pământ cu uriașe potente vitaliste, văzut ca punct
de pornire a omulului în saltul de regăsire a calităților sale primordiale:
 ”Pământule, dă-mi aripi:
Săgeată vreau să fiu să spintec
Nemărginirea,
Să nu mai văd în preajmă decât cer,
Deasuprea cer,
Și cer sub mine -.”

Poezia este dominată de simboluri ascensionale, aripile, săgeata și imaginile

imenselor spații cosmice, foarte asemănătoare cu cele din ”Luceafărul” eminescian.
Pe scara arhetipală a lui Northrop Frye, omul care încearcă această înlocuire a
condiției sale spre treptele dezvoltării umane într-un ritm amețitor: ajunge de la
omul muritor la arhieonul care străbate imensitatea spațiului celest către limitele
spațiului și timpului. Cerurile se preschimbă în această încercare inedită, iar lumea se
construiește pe alte baze, atemporale.
În concluzie, putem observa că trupul omenesc devine o temniță mult prea
strâmtă pentru poetul devenit Demiurg, prin contrastul flagrant cu dimensiunile
spațiului cosmic, cu imensitatea acestuia, iar Dumnezeu se simte liber numai într-un
trup de lumină:
”Să nu cârtească:
Sunt rob în temniță!”.