Sunteți pe pagina 1din 60

CUPRINS

Capitolul I: Poluarea aerului .............................................................................. 1

1.1.Generalităţi privind poluarea aerului .............................................................. 3

1.2. Alternative la protecţia aerului ....................................................................... 4

Capitolul II: Teorii privind încălzirea globală ................................................. 4

2.1. Cauzele încălzirii globale ............................................................................... 5


2.2. Încălzirea globală şi efectul de seră ................................................................ 5

2.3.Normalitatea încălzirii globale ........................................................................ 5

Capitolul III: Deteriorarea stratului de ozon ................................................... 6


3.1. Ozonul în atmosferă şi stratul de ozon ........................................................... 7
3.2. Reacţiile care contribuie la deteriorarea stratului de ozon ........................... 11
3.3. Efectele produse de deteriorarea stratului de ozon ....................................... 13
3.4. Poziţia ONU şi UE faţă de deteriorarea stratului de ozon ............................ 15

Capitolul IV: Efectul de seră ............................................................................ 20


4.1. Cauzele apariţiei efectului de seră ................................................................ 23
4.2. Gazele cu efect de seră ................................................................................. 25
4.3. Consecinţele efectului de seră ...................................................................... 26

Capitolul V: Cercetări privind deteriorarea stratului de ozon la nivel


mondial ............................................................................................................... 28
5.1.Cercetări privind deteriorarea stratului de ozon în judeţul Gorj ................... 30
5.2. Cercetări privind deteriorarea stratului de ozon în România ....................... 33
5.3. Cercetări privindprivind deteriorarea stratului de ozon în lume .................. 35

CAPITOLUL I
5
POLUAREA AERULUI

1.1. Generalități privind poluarea aerului


Din cauza tragediilor mediului înconjurător, de la jumătatea secolului XX, multe
națiuni au instituit legi cuprinzătoare proiectate pentru a repara distrugerile anterioare ale
poluării necontrolate și pentru a preveni viitoarele contaminări ale mediului. În Statele Unite ale
Americii a fost creat Actul pentru Aer Curat (Clean Air Act - 1970), prin care se reduceau
semnificativ anumite tipuri de poluare ale aerului, cum ar fi emisiile de dioxid de sulf. Actul
pentru Apa Curată (Clean Water Act - 1977) și Actul pentru Apă Potabilă Curată (Safe Drinking
Water Act - 1974) au stabilit norme pentru deversarea poluanților în ape și standardelor pentru
calitatea apei potabile. Actul pentru Controlul Substanțelor Toxice (Toxic Substance Control Act
- 1976) și Actul pentru Conservarea și Recuperarea Resurselor (Resource Conservation and
Recovery Act - 1976) au fost create pentru a supraveghea și controla deșeurile periculoase. După
anul 1980 au fost create programe care alocau fonduri pentru curățarea celor mai contaminate
terenuri de depozitare a deșeurilor. Aceste acte și alte câteva legi federale ale unor state
individuale au ajutat limitarea poluării dar progresele au fost lente și au rămas multe probleme cu
privire la zonele cu contaminări severe din cauza lipsei fondurilor pentru curățare și din cauza
problemelor în aplicarea legilor.
Din cauza multor tragedii ale mediului înconjurător, de la jumătatea secolului XX,
multe națiuni au instituit legi cuprinzătoare proiectate pentru a repara distrugerile anterioare ale
poluării necontrolate și pentru a preveni viitoarele contaminări ale mediului. În Statele Unite a
fost creat Actul pentru Aer Curat (Clean Air Act - 1970) prin care se reduceau semnificativ
anumite tipuri de poluare ale aerului, cum ar fi emisiile de dioxid de sulf. Actul pentru Apa
Curată (Clean Water Act - 1977) și Actul pentru Apă Potabilă Curată (Safe Drinking Water Act -
1974) au stabilit norme pentru deversarea poluanților în ape și standarde pentru calitatea apei
potabile. Actul pentru Controlul Substanțelor Toxice (Toxic Substance Control Act - 1976) și
Actul pentru Conservarea și Recuperarea Resurselor (Resource Conservation and Recovery Act -
1976) au fost create pentru a supraveghea și controla deșeurile periculoase. După 1980 au fost
create programe care alocau fonduri pentru curățarea celor mai contaminate terenuri de
depozitare a deșeurilor. Aceste acte și alte câteva legi federale ale unor state individuale au ajutat
limitarea poluării dar progresele au fost lente și au rămas multe probleme cu privire la zonele cu
contaminări severe din cauza lipsei fondurilor pentru curățare și din cauza problemelor în
aplicarea legilor.

6
Înțelegerile internaționale au jucat un rol important în reducerea poluării globale.
Protocolul de la Montréal cu privire la Substanțele care Distrug Stratul de Ozon (1987) a fixat
date internaționale până la care să fie reduse emisiile de substanțe chimice, cum ar fi CFC,
despre care se știe că distruge stratul de ozon. Convenția Basel pentru Controlul Transporturilor
Internaționale ale Deșeurilor Periculoase și Depozitarea Lor (1989) servește ca punct de reper
pentru reglementările internaționale ce se ocupă de transportarea deșeurilor periculoase și
depozitarea lor.
Din anul 1992 reprezentanții a mai mult de 160 de țări s-au întâlnit în mod regulat pentru
a discuta despre metodele de reducere a emisiilor de substanțe poluante care produc efectul de
seră. În anul 1997 a fost creat Protocolul de la Kyõto, chemând celelalte țări să adereze la el
pentru a reduce până în anul 2012, emisiile de gaze cu 5% sub nivelul din 1990. Până la sfârşitul
anului 2000 Protocolul de la Kyõto nu fusese încă ratificat; negociatorii încercau încă să ajungă
la un consens în legătură cu regulile, metodele și penalitățile care ar trebui să fie folosite pentru a
aplica tratatul.
În fig.1.1., 1.2. şi 1.3. sunt redate principalele cauze care contribuie la poluarea aerului şi
care necontrolate, pot provoca tragedii mediului înconjurător: activitatea industrială (cu toate
emisiile de poluanţi), mijloacele de transport, activitatea agricolă (prin utilizarea necontrolată şi
necorespunzătoare a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor).

Fig. 1.1. Poluarea aerului de către activitatea industrială

7
Fig. 1.2. Poluarea aerului de către mijloacele de transport

Fig.1.3. Poluarea aerului de către activitatea agricolă

Nişa umană şi fumul de ţigară sunt alături de inxcinerarea deşeurilor, factori cauzatori ai
poluării aerului şi al apariţiei efectelor ireversibile.
În fig.1.4., 1.5. şi 1.6. sunt redate cauzele secundare care contribuie la poluarea aerului.

Fig. 1.4. Poluarea aerului de către nişa umană

8
Fig.1.5. Poluarea aerului de către fumul de ţigară

Fig. 1.6. Poluarea aerului de către incinerarea deşeurilor

1.2. Alternative la protecția aerului


a) Energia nucleară – alternativă pentru protecţia mediului
În vederea reducerilor emanaţiilor de dioxid de carbon în atmosferă, se propune o mai
intensă exploatare a energiei nucleare. Ecologiştii protestează oferind ca alternativă exploatarea
mult mai intensă a energiei solare şi eoliene, industria cărbunelui, încă puternic subvenţionata în
unele ţări europene, pledează în favoarea tradiţionalelor centrale cu cărbuni, dar cu tehnologie
modernizată. Se propun taxe suplimentare pe carburanţi în transporturile navale iar sursele de
energie – petrolul şi gazele naturale riscă să se transforme în instrumente politce.

9
În istoria sa, pământul a mai cunoscut faze îndelungate sau scurte de răcire sau încălzire,
mici şi mari glaciaţiuni dar toate acestea se petreceau înainte ca homo sapiens să-şi fi făcut
apariţia pe pământ.

b) Japonia - lider mondial în lupta împotriva încălzirii globale


Premierul Japoniei, Yasuo Fukuda, a declarat că doreşte ca ţara să să devină liderul
mondial în cadrul luptei împotriva încălzirii globale. Domnul Fukuda şi-a prezentat ideile privind
politicile de mediu într-un document pe care l-a înaintat parlamentului de la Tokyo.
Yasuo Fukuda a afirmat că Japonia dezvolta noi tehnologii care vor ajuta la reducerea
efectelor încălzirii globale, anunţa BBC. Oraşele ar putea alege să testeze noi metode de reducere
a emisiilor de dioxid de carbon.

c) 46 corporaţii la nivel mondial propun guvernelor o serie de măsuri pentru combaterea


schimbărilor climatice
Pe 9 noiembrie 2007, la Washington D.C, 46 din cele mai mari companii multinaţionale
au dat publicităţii o serie de măsuri pentru combaterea încălzirii globale. Unite sub emblema
unui singur actor internaţional, numit Combat Climate Change (3C), corporaţiile recomanda
guvernelor naţionale adoptarea unor măsuri pentru prevenirea dezastrelor climatice la nivel
mondial. Măsurile 3C reprezintă rezultatul a 6 luni de consultări la nivel internaţional intre
reprezentanţii companiilor implicate.
 Printre corporaţiile 3C se regăsesc: AIG, Alcan, Alstom, Bayer, BP, British Sky
Broadcasting, CEZ Group, China National Offshore Oil Corp, Citigroup, Deutsche Bahn,
Deutsche Post, Dow Chemical, Endesa, Enel, E.ON, General Electric, Hitachi, Lufthansa, MAN,
Reuters, Siemens, The Tata Power Company, Vattenfall, Veolia.
Membrii 3C cheamă liderii ţărilor G8+5 (Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia,
Rusia, SUA, Marea Britanie, Brazilia, China, India, Mexic şi Africa de Sud) şi guvernele
naţionale din toată lumea să coopereze pentru a dezvolta politica globală pentru combaterea
schimbărilor climatice.
Întâlnirea de la Washington D.C precede Conferinţa Naţiunilor Unite privind Schimbările
Climatice, care a avut loc pe 10 decembrie 2007, în Bali, Indonezia. Aceasta reuneşte lideri ai
guvernelor, organizaţiilor interguvernamentale şi nonguvernamentale. În cadrul ei se va stabili
calendarul de negocieri pentru un nou acord, care să succeadă Protocolului de la Kyoto, după
2012.

10
În acest context, 3C propune următoarele:
1. reducerea volumului de emisii cu efect de seră
Oamenii de ştiinţă de la IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change) anunţa că,
pentru a evita un impact sever asupra mediului şi a omului, până la sfârşitul acestui secol nu
trebuie înregistrată o creştere de temperatură mai mare de 2 grade Celsius. Pentru aceasta, este
nevoie de trecerea la o economie care să emită un volum scăzut de gaze cu efect de seră.
2. desemnarea companiilor şi a pieţelor economice ca lideri ai transformării economiei
într-una slab emitenta de gaze cu efect de seră
Metodele pentru reducerea emisiilor cu efect de seră sunt multiple şi accesibile tuturor,
fără a fi necesare investiţii substanţiale. Printr-un angajament global, companiile pot reduce

volumul emisiilor de  şi pot menţine creşterea temperaturii sub 2 grade Celsius până la
finalul secolului. Dinamismul şi implicarea corporaţiilor fac mai uşoară trecerea spre o economie
slab emitenta de gaze cu efect de seră.

11
CAPITOLUL II
TEORII PRIVIND ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ

2.1. Cauzele încălzirii globale


O organizaţie independentă situată în Orlando, Florida, SUA este SSRC (Centrul de
Cercetare Ştiinţifică a Spaţiului) a devenit lider în cercetarea ştiinţifică în Statele Unite, în
general şi în cea climatica, în mod special, mai ales legată de schimbările către o perioadă
globală lungă şi rece. Directorul acestui institut, John L. Casey, a declarat în iunie 2008
următoarele: „Soarele este factorul suprem şi determinant al susţinerii condiţiilor de viaţă şi
habitat din sistemul nostru solar. El ne încălzeşte şi ne luminează prin intermediul unor
manifestări pe care încă nu le înţelegem în totalitate. Aflat în armonie cu celelalte forţe
gravitaţionale ale planetelor, el ne transmite o multitudine de energii într-o complexitate de
cicluri de manifestare. Soarele nostru are puterea de a determina dacă noi vom trăi o viaţă
prosperă într-un mediu plăcut şi optim încălzit sau dacă vom fi aruncaţi într-o eră glaciară de
100.000 ani.”
La data de 22 septembrie 2008, SSRC şi dl. Director John L. Casey, au fost primii care au
adus la cunoştinţa guvernului SUA, datele privind apropierea unui climat rece şi a fost prima
organizaţie de ştiinţă de pe teritoriul SUA, care a realizat oficial aceasta atenţionare. Misiunea
SSRC este de a oferi publicului, informaţie creditată de cercetare ştiinţifică, netrunchiata,
autoritară, de foarte bună calitate şi acurateţe, fără influenţe politice. Scrisoarea de înştiinţare a
fost trimisă domnilor senatori John McCain, Barack Obama, Joseph Biden şi Governor Sarah
Palin.
SSRC este organizaţia de vârf de pe teritoriul SUA, în ceea ce priveşte fizica soarelui şi a
relaţiei Pamant-Soare, elaborând aşa-numita Teorie a Interdependentei Ciclurilor Solare, pe scurt
Teoria RC, care este o idee ştiinţifică inovatoare, prin intermediul căreia se poate explica apariţia
perioadelor de răcire şi încălzire globală, care au dominat Pământul de mii de ani.
Conform Teoriei RC, spun specialiştii SSRC, va urma o perioadă majoră de scădere a
activităţii solare, ce se va concretiza prin reducerea semnificativă a numărului de pete şi a altor
indicatori care ne prezintă situaţia comportamentului acestui astru. În comunitatea ştiinţifică,
această situaţie se numeşte minimă solară şi ea anunţa o perioadă extinsă de frig. Schimbarea
climatică, perioada care a început să îşi facă simţită prezenţa încă din anul 2010 şi va continua
până în anul 2021 şi va atinge cele mai scăzute temperaturi în jurul anului 2031. SSRC afirma
că această schimbare dramatică a climatului este o hibernare solară, datorită severităţii frigului

12
ce a fost asociat altor perioade istorice binecunoscute, care s-au succedat sute de ani, conform
studiilor paleoclimatice.
Numeroase alte institute de cercetare, de recunoaştere internaţională, au anunţat rezultate
asemănătoare care confirmă apropierea unei răciri globale abrupte deosebit de severe.
Încălzirea globală este o realitate şi pornind de la premiza că fenomenul este autentic, există
două posibile explicaţii ale cauzelor acestuia.
1. Dihotomia încălzirii globale
Teoria încălzirii globale şi a efectelor dramatice ale acesteia. Are la bază activităţile
umane: arderea combustibililor fosili, defrişări masive, toate acestea ducând la emisiile de dioxid
de carbon şi implicit la accentuarea efectului de seră.
2. Întunecarea globală
Întunecarea globală este reducerea graduală a nivelului de iradiere globală directă pe
suprafaţa terestră şi a fost observată timp de mai multe decenii la rând după începutul
măsurătorilor sistematice în anii 1950. Aceasta este cauzată de o creştere în particule cum ar fi
aerosolii sulfuraţi în atmosferă din cauza acţiunilor antropice. Acest efect variază în funcţie de
locaţie, însă global este estimat a fi o reducere cu 4%, faţă de nivelurile din 1960. S-a observat o
inversare a acestei tendinţe în ultimul deceniu. Cu toate acestea, întunecarea globală a interferat
cu ciclul hidrologic, reducând evaporarea şi este posibil să fi cauzat secete în anumite zone.
Întunecarea globală creează un efect de răcire, care este posibil să fi mascat parţial efectul
gazelor de seră şi al încălzirii globale.
Întunecarea globală interacţionează cu încălzirea globală blocând lumina solară, care în alte
condiţii ar cauza evaporare şi particulele se ataşează de picăturile de ploaie. Vaporii de apă sunt
doar unul din gazele de seră. Întunecarea globală este afectată de evaporare şi ploaie. Ploaia are
efectul de a curăţa plafoanele de nori poluate.
Sursele poluanţilor care cauzează întunecarea globală cât şi gazele de seră care cauzează
încălzirea globală sunt probleme grave şi reale care trebuiesc abordate conjunct şi cât mai rapid.
În fig. 2.1. este redată evoluţia temperaturii globale din ultimii 1000 de ani.

13
Fig. 2.1. Evoluţia temperaturii globale în ultimii 1000 de ani

Scepticiii încălzirii globale consideră că acest fenomen este o iluzie care reflectă
fluctuaţiile ciclice ale naturii
Concetraţia crescută de CO2, conduce la creşterea temperaturii, pentru că este reţinută
mai multă căldură de la Soare.
CO2 a început să crească exponenţial, aproximativ în 1940, dar temperatura de fapt a
început să scadă în 1940 şi a continuat să scadă până în 1975, deci aceasta este o relaţie invers
proporţionala. Când CO2 creşte rapid dar temperatura scade, CO2 şi temperatura merg împreună.
Paralelismul dintre CO2 şi temperatură este redat în fig. 2.2. Se observă o legătură între
CO2 şi temperatură. Temperatura creşte şi CO2 creşte. Creşterea CO2 întârzie în urma creşterii
temperaturii, cu întârziere de 800 de ani, deci temperatura este în fata CO2 cu 800 de ani.”

Fig.2.2. Legătura dintre CO2 – creşterea temperaturii

14
2.2.Încălzirea globală şi efectul de seră
Temperatura medie a aerului în apropierea suprafeţei Pământului a crescut în ultimul secol
cu aproximativ 0,7 grade Celsius. Cea mai mare parte a creşterii temperaturii medii în a doua
jumătate a secolului XX-lea, se datorează creşterii concentraţiei gazelor cu efect de seră, de
provenienţa antropică, iar fenomenele naturale precum variaţiile solare şi vulcanismul au avut un
efect de încălzire până în anii 1950.
Efectul de seră este un fenomen natural prin care o parte a radiaţiei terestre în infraroşu
este reţinută de atmosfera terestră (fig. 2.3.).

Fig. 2.3. Producerea fenomenului de efect de seră

Efectul de seră este procesul prin care atmosfera captează o parte din energia solară,
încălzind Pământul şi modelând clima. Experţii în domeniul climatic sunt de părere că o creştere
a nivelului "gazelor cu efect de seră", creştere provocată de activităţile umane, accentuează în
mod artificial efectul de seră, ducând la creşterea temperaturilor globale şi dereglând clima în
mod dezastruos. Gazele de seră includ dioxidul de carbon, rezultat din arderea combustibilului
fosil şi defrişări, metanul, eliberat de pe plantaţiile de orez şi locurile de depozitare a gunoaielor,
precum şi produse rezultate din arderi şi diferiţi compuşi chimici industriali (acid azotos, carbon

fluorhidric, carbon perftoric, sulf hexaflorid). După vaporii de apă, dioxidul de carbon ( )
este principalul gaz de seră. Carbonul este stocat sub pământ, departe de biosfera, în combustibili
fosili, însă ciclul organic al carbonului descrie transferul carbonului intre mari, ecosistemul
terestru şi atmosferă. Fără influenţa umană, transferul între aceste rezervoare de carbon este
menţinut în mare în echilibru. Plantele absorb carbonul în timp ce se dezvoltă, dar îl elimina
atunci când mor. Însă, când oamenii taie arbori sau ard combustibili fosili, ei elimina în
atmosferă cantităţi suplimentare de carbon, accentuând astfel efectul de seră. Aceasta constituie
15
o problemă mai ales atunci când se extrag şi se ard combustibili fosili, deoarece astfel se adauga
carbon la ciclul "organic" al carbonului, care altfel ar rămâne depozitat adânc sub pământ. O
parte din acest carbon ajunge în atmosferă, alta în arbori, plante şi sol, pe pământ şi o altă parte
în mari şi oceane. O parte mai mare ajunge în atmosfera deoarece se taie păduri şi se construiesc
oraşe, drumuri şi uzine, reducându-se astfel capacitatea biosferei de a absorbi carbonul.
Efectul de seră este cauzat de cantităţile de dioxid de carbon şi a altor substanţe, care se
acumulează în straturi formând o “plapuma”. Aceste substanţe dau posibilitate razelor ultra
violete să treacă foarte uşor, ajungând la suprafaţa solului, transformându-se în energie termică,
iar această energie trecând mult mai greu înapoi, formează efectul de seră. Gazele lasă lumina să
pătrundă, însă nu permite căldurii să scape, precum geamurile de sticlă dintr-o seră.
Datorită acestui sistem, efectul de seră este benefic, asigurând încălzirea suficientă a
Pământului pentru a permite dezvoltarea plantelor şi a vieţii. Însă în cantităţi prea mari, aceste
elementele responsabile pentru efectul de seră conduc la o creştere a temperaturii.
Principalele elemente care produc efectul de seră sunt: vaporii de apă, dioxidul de carbon,
metanul şi ozonul. De asemenea mai sunt responsabile şi alte elemente, însă cu o pondere mai
mică, precum: protoxidul de azot, hidrofluorocarburile, perfluorocarburile şi fluorura de sulf.
a. Fenomene sinergice
Vulcanismul este un factor a cărui importanta a fost subestimată până recent şi contribuie
la încălzirea globală, producând gaze cu efect de seră, în general CO2, conţinute în magma.
Cenuşa vulcanică conţine şi aerosoli sulfuroşi care obturează radiaţia solară.
b. Efectul antropic
Activităţile oamenilor au dus la creşterea emisiilor de CO2 datorită defrişărilor şi
emisiilor de dioxid de carbon ca urmare a arderii combustibililor fosili. Emisiile de metan, ca
urmare a activităţilor agricole (creşterea vacilor şi cultivarea orezului), emisiile de N2O ca
urmare a folosirii îngrăşămintelor chimice şi a arderii combustibililor fosili, emisiilor de compuşi
halogenaţi, prin utilizarea freonilor în instalaţiile frigorifice. Acelaşi efect este provocat şi de
instalaţiile pentru stingerea incendiilor, sau ca agent de propulsie în sprayuri.
Dioxidul de carbon este o hrană pentru plante, însă când acesta este în exces, devine
poluator. Cantitatea dioxidului de carbon este de 0,03 %. Presupunând că această cantitate va fi
dublată, temperatura globului pământesc poate să crească cu 1,3 – 3 grade Celsius. Dioxidul de
carbon, CO2, nu este cel mai important factor pentru efectul de seră. Vaporii din apa (H2O) şi
metanul (CH4), rezultat din fermentarea materiilor organice, contribuie chiar mai mult la
reţinerea radiaţiilor infraroşii. CH4 este eliberat de micile mişcări tectonice ale oceanelor şi de
animale.

16
c. Contribuţia omului la încălzirea globală
Diverse teorii care confirmă creşterea temperaturii cauzată de poluare se rotesc în jurul
unor slabe certitudini, câteva aproximări şi o mulţime de fabulaţii venite în serviciul unei singure
ideologii: ecologia care salvează planeta. Însă şi omul produce CO2 încontinuu, inclusiv atunci
când respiră. Schimbările climatice ale Pământului sunt cunoscute geologilor. Aceste schimbări
sunt ciclice şi aleatorii. Unii cercetători susţin că omul nu afectează semnificativ mediul, iar
cauzele ar fi naturale şi normale.
d. Doctrina încălzirii globale
Această doctrină presupune purificarea societăţii umane de păcatul degradării mediului
înconjurător şi este propovăduită de fanatici şi de o clasă clericala intoleranta, în special în
rândul elitelor urbane din ţările dezvoltate. Pilmer a scris 6 cărţi şi 60 de lucrări academice pe
subiectul încălzirii globale: Heaven and Earth – Global Warming: The Missing Science.
e. Efectele benefice ale încălzirii globale
Perioadele de încălzire globală au reprezentat pentru oameni epoci de abundentă, când
civilizaţiile au făcut salturi uriaşe. În schimb, epocile glaciare au reprezentat timpuri în care
dezvoltarea umană s-a încetinit sau chiar a regresat. Geologul australian Plimer spune că
încălzirea globală este un fenomen pe care oamenii ar trebui să-l îmbrăţişeze ca un prevestitor al
vremurilor bune care vor veni.
f. Efectele negative ale încălzirii globale
Efectele negative sunt dispariţia unor specii, deşertificarea, topirea gheţarilor şi creşterea
nivelului mărilor şi oceanelor. În fig.2.4. este redat simbolic fenomenul de încălzire globală, iar
în fig. 2.5. topirea gheţarilor – efect al încălzirii globale

17
Fig.2.4. Încălzirea globală a Terrei Fig. 2.5. Efectulul încălzirii globale

2.3. Normalitatea încălzirii globale


Temperatura globală şi concentraţia de dioxid de carbon au fluctuat de-a lungul timpului,
formând cicluri de sute de mii de ani, schimbând periodic clima Pământului. Chiar şi poziţia
Pământului faţă de Soare variază. Ca rezultat, au apărut şi au trecut erele glaciare. În ultimele
sute de ani, emisiile de gaze cu efect de seră au fost în mod natural absorbite.
Ca rezultat, temperatura a fost destul de stabilă. Aceasta stabilitate a permis civilizaţiei
umane să trăiască într-un climat constant.
Trebuie să se ajungă la o concluzie certa privind impactul omului asupra mediului.
Poluarea trebuie intradevar diminuată. Nimănui nu i-ar place să facă un picnic la iarbă verde
înconjurat de sticle şi gunoaie. Însă nu trebuie să confundăm poluarea cu încălzirea globală.
Morala ecologiştilor este că noi toţi trebuie să ne schimbăm modul de viaţă pentru a
combate moartea programată a planetei sale. Un scenariu apocaliptic, poate exagerat uneori de
ecologişti. Ei susţin că este o datorie morală faţă de generaţiile viitoare, care, altfel, vor fi
condamnate să trăiască într-un infern.
Oamenii vor trebui să consume mai puţină energie, să schimbe confortul autoturismului
personal cu disconfortul transportului în comun, va trebui să renunţe la aerul condiţionat, şi mai
ales, va trebui să plătească taxele “ecologice” pentru alimentele obişnuite.
Soarele este cel mai mare factor de care depind schimbările climatice, cea mai
importantă energie pentru Pământ. Activitatea solară variază considerabil. Erupţiile solare, acele
explozii uriaşe de energie care apar câteodată la suprafaţă Soarelui, sunt cauzate de schimbări
majore şi rapide, pe care le suferă câmpurile magnetice solare.

18
Efectul este ca energia magnetică până atunci constrânsa într-o zonă mică explodează,
eliberând o ploaie de particule.
Aceste explozii uriaşe de energie sunt echivalente cu erupţia simultană a 10 milioane de
vulcani, producând efecte şi la distanţe mari precum cea dintre Soare şi Pământ.
Erupţiile solare au luat în ultimii ani o amploare fără precedent, undele magnetice perturbând
aparatele electronice şi comunicaţiile prin satelit şi producând valuri de căldură (fig. 2.6.).

Fig. 2.6. Afectarea planetei de către expoziile solare

Profesorul Sami Solanki, de la Institutul Max-Plank pentru studierea sistemului solar a


spus că “de 8.000 de ani nu a mai fost o activitate atât de intensă”, fiind de părere că această
activitate solară deosebit de puternică va mai dura câţiva ani, înainte să Soarele să se
“liniştească”.
Datorită Soarelui viaţa a apărut pe Pământ şi tot el este responsabil pentru modificările
climatice. Tot Soarele este cel ce a stat ca simbol al Divinităţii începând cu cele mai vechi religii
şi tot el va fi cel care va sfârşi viaţa pe Pământ.

19
CAPITOLUL III
DETERIORAREA STRATULUI DE OZON

3.1. Ozonul în atmosferă


Stratul de ozon este o regiune a atmosferei de la 19 până la 48 km altitudine. Ozonul se
formează prin acţiunea razelor solare asupra oxigenului. Această acţiune are loc de câteva
milioane de ani, dar compuşii naturali de azot din atmosfera au menţinut concentraţia de ozon la
un nivel stabil. Concentraţii ridicate la nivelul solului sunt periculoase şi pot provoca boli
pulmonare. Datorită faptului că stratul de ozon din atmosfera protejează viaţa pe Pământ de
radiaţiile solare, acesta este de o importanţă critică. De aceea, oamenii de ştiinţă au fost
îngrijoraţi când au descoperit în anii ’70, ca produsele chimice numite cloro-fluoro-carburile
folosite îndelung ca refrigerenţi şi în spray-urile cu aerosoli sunt o posibilă ameninţare a stratului
de ozon. Eliberate în atmosferă, aceste chimicale se ridică şi sunt descompuse de lumină solară,
clorul reacţionând şi distrugând moleculele de ozon ( până la 100.000 de molecule de ozon la o
singură moleculă de C.F.C.) Din această cauză folosirea acestor tipuri de compuşi chimici a fost
interzisă în Statelele Unite ale Americii. Halocarburile bromurate şi oxizii de azot din
îngrăşăminte, pot de asemenea ataca stratul de ozon. Distrugerea stratului de ozon ar putea cauza
creşterea numărului de cancere de piele şi a cataractelor, distrugerea de anumite culturi, a
planctonului şi creşterea cantităţii de dioxid de carbon datorită scăderii vegetaţiei.
Începând din anii 1970, cercetătorii ştiinţifici care lucrau în Antarctica au detectat o
pierdere periodică a stratului de ozon din atmosferă. Studiile conduse cu baloane de înaltă
altitudine şi sateliţi meteorologici indică faptul că procentul total de ozon de deasupra zonei
Antartice este în declin. Zborurile pe deasupra regiunilor Arctice au descoperit o problemă
asemănătoare.
În stare naturală, ozonul se găseşte în stratosferă în proporţie de 90%, la circa 10-50 km
altitudine, cu un maxim între 20 şi 35 km, prezent în atmosferă în concentraţie de 0,04 ppm
(părţi pe milion) (fig.3.1.).

20
Fig. 3.1. Altitudinea la care se găseşte ozonul (stratosfera)

Stratul de ozon stratosferic este definit de Convenţia de la Viena ca fiind “Stratul de ozon
atmosferic de deasupra stratului limită planetar”.
În troposferă, ozonul se comportă ca un gaz de seră, încălzind suprafaţa solului şi
acţionează încălzind suprafaţa solului şi acţionează pentru a răci stratosferă, pe o întindere mică.
Ozonul, starea alotropică a oxigenului, este un gaz de culoare albăstruie, cu miros
caracteristic, care şi-a primit denumirea de la cuvântul grecesc, ozon” care înseamnă, mirositor”.
Constituient natural al atmosferei, ozonul statosferic este rezultatul echilibrului fotochimic care
implică moleculele de oxigen, atomii de oxigen şi radiaţia solară. Absorbind energia radiaţiilor
ultraviolete şi corpusculare emise de Soare, moleculele biatomice de oxigen se disociază în
atomi:
O2 O+O
Prin combinarea atomilor liberi de oxigen astfel rezultaţi, cu molecule de oxigen
biatomic, în prezenţa moleculelor neutre ale altor gaze atmosferice, ia naştere ozonul:
O+O2 O3
Procesele fotochimice de formare a ozonului sunt însoţite de eliberarea unor cantităţi
importante de energie calorică, ceea ce face că în straturile atmosferice cu concentraţie mare a
acestui gaz temperatura aerului să înregistreze creşteri excepţionale. Acest gaz atmosferic este
eficient în absorbţia radiaţiei ultraviolete de tip B (UV-B, cu lungimea de undă cuprinsă între
280 – 310 nm), periculoasă pentru organisme, inclusiv pentru om. În stratosferă, la altitudini de
30-40 km faţă de scoarţa Pământului, ozonul formează un strat care protejează viaţa pe Terra
(statul de ozon sau ozonosfera). În afara acestui strat, viaţa nu se poate dezvolta, de aceea mulţi
cercetători sunt de acord că limită superioară a mediului terestru este tocmai stratul de ozon.

21
În proporţia cea mai mare oxigenul liber în natura are moleculă formată din 2 atomi,
O2. Există o formă alotropică a oxigenului având o moleculă formată din 3 atomi, O3, numită
OZON (Corp gazos de culoare albăstruie, cu miros caracteristic, a cărui moleculă se compune
din 3 atomi de oxigen, care se găseşte în natură sau se poate obţine prin descărcări electrice în
aer şi este folosit ca antiseptic şi la sinteze organice (fig.3.2.).

Fig. 3.2. Oxigenul şi ozonul– structuri moleculare

Acesta este un puternic oxidant şi de aceea este toxic pentru organismele vii. În atmosfera
se găseşte atât în stare naturală formându-se în urma descărcărilor electrice şi sub acţiunea
razelor solare, dar şi artificial în urma proceselor chimice.
Scăderea observată a ozonului stratosferic poate conduce la scăderea temperaturilor
troposferice, prin reducerea fluxului radiativ descendent. Distrugerea ozonului stratosferic este
considerată a fi prima cauză a răcirii stratosferei inferioare, ceea ce poate avea un impact
semnificativ asupra climatului troposferei. Consecinţele potenţiale ale diminuării stratului de
ozon sunt diversificate şi cu implicaţii ecologice deosebit de mari. În primul rând, diminuarea
ozonului determina creşterea cantităţii de raze ultraviolete care ajung la suprafaţa scoarţei şi care
are afectează vieţuitoarele, mai ales omul. De exemplu, unei creşteri a cantităţii de radiaţii
ultraviolete cu 1 %, îi corespunde cu 5 % mai multe tumori ale epidermei.
Expunerea continuă la UV determină îmbătrânirea pielii, slăbirea sistemului imunitar,
glaucom şi cataracta. În general, expunerea la o radiaţie UV – β mai intensă antrenează o
deficienţă a sistemului umanitar al organismului uman, ceea ce ar facilita declanşarea
numeroaselor boli. De asemenea, se produc perturbări fiziologice şi morfologice la plantele
terestre (cu efecte negative asupra valorii lor alimentale) şi afectarea masei biotice oceanice prin
deteriorarea fitoplanctonului şi zooplanctonului şi în consecinţă perturbarea lanţului trofic marin.
Creşterea cantităţii de radiaţie UV conduce la creşterea reactivităţii chimice din troposferă.
Concentraţiile de ozon troposferic sunt ridicate în special în ariile poluate, însă ele descresc în
ariile nepoluate (cu nivele reduse de oxizi de azot).

22
Ozonul este instabil la temperatură normală, se descompune într-un atom de oxigen O şi
o moleculă de oxigen O2 O3-->O2 + O (fig.3.3.).

Fig. 3.3. Formarea şi descompunerea ozonului

Este un reactiv puternic, mult mai oxidant decât oxigenul; poate exploda în contact cu
substanţele organice şi la temperaturi ridicate în prezenţa unor catalizatori de H, Fe, Cu, Cr.
Ozonul are capacitatea de-a absorbi radiaţia ultravioletă de tip B, cu lungimea de unda
între 240 şi 320 nm.
Cea mai mare parte a ozonului atmosferic, peste 90% este situată între 10 şi 40km
altitudine, în stratosferă, concentraţia maximă aflându-se la aproximativ 30 km altitudine. În
urma studiilor de specialitate efectuate de-a lungul anilor se estimează că există circa 3 miliarde
de tone de ozon, acţionând ca o pătură în jurul pământului.
În contact cu gura şi nasul, cauzează uscăciunea gurii, tuse, iritarea mucoasei nazale,
afecţiuni asupra celor suferinzi de bronhoconstricţie, dificultăţi în respiraţie, dureri de cap, febra,
iritarea ochilor, provoacă lăcrimarea şi inflamarea. Prin mirosul acru, înţepător, iritant este
detectabil la concentraţii mici (0.01 to 0.05 ppm). În cazul apariţiei unui mediu cu ozon
persoana trebuie scoasă din mediu, administrat un jet de aer curat realizată ventilarea pentru
aerisirea încăperii, spălarea cu apă curată a ochilor, pielii, gurii, nasului şi anunţarea medicului.
În stratosferă, la peste 10 km altitudine, ozonul asigură absorbţia radiaţiei ultraviolete de
tip B şi protejează viaţa pe Pământ. În troposfera, acolo unde se desfăşoară activităţile umane,
provoacă efecte grave asupra sănătăţii. Ozonul BUN sau RĂU este în funcţie de locul unde se
găseşte şi rolul ce-l îndeplineşte. 
Ozonul stratosferic se măsoară în UNITĂŢI DOBSON (DU) - dacă întregul ozon
stratosferic ar fi comprimat ca un strat uniform în jurul Pământului, în condiţii normale de
temperatură 00 C şi presiune 1 atm, atunci ar forma un strat cu grosimea de 3mm (=3000
micrometri) şi ar proteja complet Pământul de radiaţia ultravioletă de tip B. Acest strat se

23
consideră a avea 300 DU. Astfel, o unitate Dobson, 1DU înseamnă 10 um (micrometri) grosime
din acest strat şi conţine 2.69×1016 molecule de ozon/cmp sau 2.69×1020 molecule ozon/mp.
(fig. 3.4.)

Fig. 3.4. Situarea stratului de ozon în atmosferă

Numele este dat după Gordon Dobson de la Universitatea Oxford care în anul 1920, a
inventat un aparat de măsurare a ozonului atmosferic, aparat numit Spectrofotometru de ozon.
Radiaţia ultravioletă (UV) de tip C (lungimea de undă sub 240 nm) emisă de soare, are
suficientă energie pentru că în straturile superioare ale atmosferei să rupă moleculă de oxigen
(O2) în doi atomi liberi O+O. Acest proces poartă numele de FOTOLIZA (descompunere
chimică a unei substanţe sub acţiunea luminii)
Atomul liber de oxigen dacă întâlneşte o moleculă de oxigen, în anumite condiţii
energetice, da naştere unei molecule de tip O3 numită OZON.
Molecula de ozon absoarbe radiaţia ultravioletă (UV) de tip B (lungimea de unda intre
240nm şi 320nm) şi se desface într-o moleculă de oxigen O2 şi un atom liber O.
Fotoliza Oxigenului O2 da naştere Ozonului O3 în condiţii energetice ale radiaţiei solare
UV de tip C iar fotoliza Ozonului O3 prin absorbţia radiaţiei ultraviolete UV de tip B da naştere
moleculei deOxigenO2 (fig.3.5.).

24
Fig. 3.5. Ciclul ozonului

Ecuaţiile ozonului sunt următoarele:


1. UV/C + O2 = O + O (fotoliza oxigenului sau absorbţia radiaţiei ultraviolete de tip C
de către oxigen şi eliberarea a doi atomi de oxigen)
2. O + O2 = O3 (ciocnirea unui atom de oxigen O cu o moleculă de oxigen O2 da naştere
unei molecule de ozon O3.)
3. O3 + UV/B = O2 + O + IR (fotoliza ozonului sau absorbţia radiaţiei ultraviolete de tip
B de către moleculă de ozon, cu ruperea acesteia într-o moleculă de oxige O2 şi un atom liber de
oxigen O, însoţite de emiterea de caldura-radiatie infraroşie IR.
4. O3 + O = O2 + O2 (ciocnirea unui atom de oxigen cu o moleculă de ozon poate da
naştere la două molecule de oxigen).
În aceste ecuaţii, UV/C înseamnă energia radiaţiei ultraviolete de tip C, UV/B înseamnă
energia radiaţiei ultraviolete de tip B
Date relevante privind stratul de ozon şi comportamentul acestuia se gasasesc în
documentaţiile şi prezentările National Oceanic & Atmospheric Administration, US Department
of Commerce  
NOAA utilizează sateliţi, baloane şi staţii de sol pentru monitorizarea ozonului
stratosferic Conform Dr. Robert Parson, specialist în chimie fizică la Universitatea din Colorado,
SUA, concentraţia de O2 este întotdeauna mai mare decât concentraţia de O3. Astfel, ozonul
absoarbe radiaţie UV fără să se consume (să se rupă în O2 şi O) şi converteşte astfel radiaţie UV

25
în radiaţie IR (căldura). Din accest motiv în stratosferă, temperatura creşte cu altitudinea. Deci
practic stratosfera este generată în primul rând de ozon.
Stratul de ozon acţionează ca un protector al Pământului împotriva radiaţiei ultraviolete
solare prin absorbţia radiaţiei ultraviolete de tip B, care nu mai ajunge astfel pe Pământ. Viaţa
tuturor organismelor vii: plante, animale, om nu mai este pusă în pericol. Acest proces este
natural şi asigură ECHILIBRUL ATMOSFEREI TERESTRE şi PROTECŢIA VIEŢII PE
PĂMÂNT.
Ozonul din straturile superioare ale atmosferei este numit şi OZONUL BUN.
Distrugerea acestui strat duce la creşterea efectului de seră iar în timp poate duce la
dispariţia vieţii pe pământ datorită creşterii temperaturii.
În anul 1974 la Polul Sud concentraţia de ozon este mai ridicată decât la Polul Nord. În
anul 1985, cercetatatorii de la British Antarctic Survey au descoperit o gaură în stratul de ozon în
zona Antarcticii.
Ozonul toxic
În straturile superioare ale atmosferei, ozonul protejează viaţa prin absorbţia radiaţiei
ultraviolete. În contact cu viaţa însă, datorită caracterului puternic oxidant, poate produce efecte
din cele mai toxice. Acesta este numit şi OZONUL RĂU. Are aceeaşi compoziţie doar că se afla
într-un loc în care e bine să protejeze mai mult dăunează. Este considerat chiar otrăvitor. Acesta
se formează în atmosfera terestră, joasă, ca rezultat al reacţiilor chimice în prezenţa luminii
solare, din diferiţi poluanţi proveniţi de la maşini (CO2, gaze de eşapament) uzine (metan, oxizi
de azot) termocentrale, rafinării etc.
În atmosfera se găseşte atât în stare naturală formându-se în urma descărcărilor electrice
şi sub acţiunea razelor solare, dar şi artificial în urma reacţiilor unor substanţe nocive provenite
din sursele de natura terestră.
Ozonul este o componentă de bază în poluări puternice ale mediului cum sunt (PLOILE
ACIDE şi SMOGUL) şi face parte din grupa gazelor de seră (cele care absorb radiaţia termică la
suprafaţa solului). În atmosferă, datorită dezvoltării industriale, au apărut substanţele numite
CFC (clorfluorcarbonati), molecule foarte uşoare, mult mai uşoare ca aerul, imposibil de
descompus la altitudini mici şi insolubile în apă. CFC este stabil şi se utilizează ca agent în
refrigeratoare sau instalaţiile de congelare, în sprayuri. Aceste molecule se desfac doar în
anumite condiţii, în condiţii polare, când se formează nori caracteristici polari PSC (Polar
Stratospheric Clouds) şi radiaţia solară produce fotoliza CFC. Desfacerea moleculelor de CFC da
naştere clorului care distruge ozonul. Astfel Clorul produce distrugerea ozonului, formând
monoxid de Clor şi oxigen.

26
Cl + O3 -> ClO + O2
Monoxidul de clor interacţionează cu atomii de oxigen şi consumă atomii de oxigen care
în mod normal duc la formarea ozonului şi eliberează clorul care şi el distruge ozonul. Astfel se
ajunge ca un atom de clor să distrugă multe molecule de ozon.
ClO + O -> Cl + O2
Distrugerea stratului de ozon duce la propagarea radiaţiei ultraviolete până la nivelul
solului, generând absorbţii şi încălziri puternice ale atmosferei şi amplificând efectul de seră.
Ozonul fiind foarte reactiv, este uşor să fie distrus şi să doneze un atom de oxigen către azot
(N2), hidrogen (H2) sau clor (Cl2). Aceşti atomi exista în stratosfera şi sunt generaţi de procese
terestre (vulcani, oceane, industrii)
Echilibrul atmosferei înseamnă practic conservarea stratului de ozon, producţia de ozon
O3 să fie egală cu distrugerea ozonului O3.
Dacă atomul de Clor întâlneşte alt gaz ce conţine hidrogen, poate rupe hidrogenul din
acesta şi forma acid clorhidric (HCl). Astfel, efectele CFC devin majore la nivelul stratosferei, în
special ca influenţa a stratului de ozon. Datorită acestor efecte, se distruge mai mult ozon decât
se produce. Acest fenomen este predilect în Antarctica. Aici sunt nori şi particule de gheaţă la
nivel de stratosfera. În altă parte aceştia nu se formează decât în troposfera. Norii şi particulele
de gheaţă la acest nivel, preiau moleculele de CFC şi le dizolvă.

3.2. Reacții care contribuie la deteriorarea stratului de ozon


Începând cu anul 1974, Molina şi Rowland, au arătat că la Polul Sud şi mai puţin la Polul
Nord a apărut o „gaura” în stratul de ozon, adică în aceste zone a scăzut foarte mult concentraţia
de ozon în stratosferă. S-a demonstrat că la distrugerea stratului de ozon contribuie avioanele
supersonica prin gazele emanate, precum şi unii produşi chimici, cum sunt freonii (CF2Cl2,
CFCl3), sintetizaţi şi utilizaţi în instalaţiile frigorifice sau la spray-uri. Măsurătorile au arătat că
cea mai redusă concentraţie de ozon se observa primăvara şi că vara, aceasta se reface parţial.
Deoarece activităţile productive prin care se produc agenţii chimici care distrug stratul de
ozon sunt inexistenţi la poli, iar avioanele supersonice nu au culoare de zbor în jurul polilor
geografici ai Pamatului, s-a pus problema cauzelor care produc aceasta „gaura” în stratul de ozon
la poli şi nu deasupra Americii de Nord sau deasupra Europei (fig.3.6.).

27
Fig. 3.6. Apariţia „găurii în stratul de ozon”

Marea stabilitate a freonului prezintă şi incoveniente. El se acumulează la altitudini


cuprinse între 20-50 km. Când moleculele de freon pătrund în stratul de ozon, sub acţiunea
razelor ultraviolete, se rup legăturile C-Cl rezultând atomi liberi de Cl. Aceştia catalizează
reacţia de descompunere a O3 în O2. Rezultatul consta în mărirea fluxului de raze ultraviolete
care ajung pe Pământ, determinat apariţia cancerului de piele, modificări climatice. În anul 1970,
Dr. Colin Lea din Marea Britanie a atras atenţia asupra pericolului distrugerii stratului de ozon ca
urmare a utilizării clorofluorcarburilor (CFC). În 1987 prin Protocolul de la Montreal, s-au
stabilit principiile unui control mondial asupra CFC. La acces protocol au aderat 180 ţări. Ca
urmare, emisia de substanţe care distrug stratul de ozon a fost redusă la 10% faţă de valoarea
maximă din anii 1970. Cu toate aceste, refacerea stratului de ozon nu este aşteptata înainte de
mijlocul secolului următor.
În ultimii 30 de ani, au avut loc studii şi cercetări sistematice, cu privire la distrugerea
startului de ozon din stratosferă, ceea ce a condus la contribuirea Premiului Nobel pentru chimie.
S-a demonstrat că la distrugerea stratului de ozon contribuie în cea mai mare măsura freonii. În
atmosferă, sub acţiunea radiaţiilor UV, freonii, şi (CFCl3), suferă următoarea reacţie (radicalul
hidroxil provine din disocierea apei):

CFCl3+ O2+ ˙OH CO2+ HF+ 3(Cl˙ sau ClO˙


Radicalii Cl şi ClO reacţionează cu ozonul şi îl transformă în oxigen molecular:
Cl˙ + O3 → ClO˙ + O2
Oxidul de clor nu distruge direct stratul de ozon, deoarece el nu reacţionează cu ozonul,
ci cu oxigenul atomic rezultat din reacţiile:
ClO˙ + O → Cl˙ + O2

28
Este inhibata reacţia de formare a ozonului din oxigen atomic şi oxigen molecular.
Reacţiile prin care se fromează sau se distruge stratul de ozon sunt concurate de reacţiile la care
participă radicalul hidroxil şi oxidul de azot, au ajuns în stratosfera:
HO˙ + O3 → HO2 + O2
HO2 + O →HO˙ + O2
__________________________

O + O3→ O2 + O2

NO + O3 → NO2 + O2
NO2 + O → NO + O2
_____________________________

O + O3 → O2 + O2
Oxizii de azot din toposfera care ajung şi în stratosfera provin în cea mai mare parte din
arderea cărbunilor fosili în centrale termice şi din combustia carburanţilor în motoarele
automobilelor. Scopul catalizatorilor utilizaţi la eşapamentul automobilelor este de a transforma
oxizii de azot rezultaţi prin combustie, în azot molecular, evitând emanaţia oxizilor de azot în
atmosferă.
Iarna la poli, din cauza lipsei radiaţiilor solare (noaptea polară), scade presiunea foarte
mult, se formează vârtejuri care înconjoară polii, iar temperatura scade foarte mult, ajungând la
-800 C la polul sud. Drept urmare, se formează norii polari stratosferici alcătuiţi din particule
solide formate în principal din apă îngheţata şi acid azotic. Aceasta din urmă ia naştere prin
reacţii (din toposfera şi stratosfera). Acidul clorhidric rezulta prin clorurarea metanului în
toposfera:
4NO2 + O2 ↔2 N2O5
N2O5 + H2O → 2HNO3
N2O5 + HCl →ClNO2 + HNO3
Pentaoxidul de azot ajuns în stratosfera se transforma în acid azotic îngheţat, care este
mai puţin disponil pentru a forma dioxid de azot
ClO˙ + NO2 + M →ClONO2 + M
Acidul clorhidric şi cloronitratul (ClONO2) sunt adevărate rezervoare de clor atomic,
deoarece pe suprafaţa particulelor din norii stratosferici are loc reacţia:
ClONO2 + HCl → HNO3 + Cl2
În noaptea polară, reacţia de scindare homolitică a moleculelor de clor, nu poate avea loc
din cauza lipsei de lumină. Primăvara, odată cu apariţia Soarelui, devine posibilă şi chiar
accelerată, fotoliza acidului azotic:

29
Cl2 Cl˙ + Cl˙

HNO3 HO˙ + NO2


Radicalii liberi Cl˙ şi HO˙, formaţi în cantitate foarte mare primăvara, contribuie decisiv
la distrugerea stratului de ozon. Concentraţia de ozon în stratosfera scade cel mai mult primăvară
şi acest proces este mai accentuat la polii geografici ai Pământului. Măsurătorile au anunţat că
distrugerea stratului de ozon este mult mai pronunţată la Polul Sud decât la Polul Nord. Iarna, în
stratosferă, temperatura este mult mai scăzută la Polul Sud şi durează un timp mai îndelungat,
deoarece vârtejurile de aici, create în lunile de iarnă, sunrt mai stabile şi mai puternice decât cele
de la Polul Nord (fig.3.7.).

Fig. 3.7. Distrugerea stratului de ozon la nivel mondial

Vara, curenţii de aer din stratosfera deplasează spre poli cea mai mare parte din ozonul
format în zonele ecuatoriale (nepoluate) şi concentraţia de ozon la poli se reface dar rămâne
scăzută în medie, la nivel global.
La distrugerea stratului de ozon contribuie şi topirea toposferei (din cauza efectului de
seră), care induce răcirea stratosferei o mare perioadă de timp.
Distrugerea stratului de ozon a fost una dintre primele probleme globale de mediu luate
în discuţie şi prezentate publicului larg din Comunitatea Europeană.
Consecinţele ireversibile ale acestui fenomen asupra ecosistemelor terestre, acvatice, a
sănătăţii populaţiei şi asupra sistemului climatic au condus la necesitatea unui efort concentrat la
nivel global şi ca urmare a fost instituit regimul internaţional al ozonului.
Concentraţia ozonului stratosferic este afectată de o varietate mare de procese interne
(distrugerea chimică de către halogeni) sau externe, (variaţiile radiaţiei solare, radiaţia UV).

30
Invers, ozonul stratosferic are un rol activ în determinarea structurii termice, dinamice şi chimice
a stratosferei şi troposferei şi exercită un impact direct asupra climatului.
Halogenii eliberaţi de la sol, în principal sub formă de clorofluorcarboni (CFCs),
hidroclorofluorcarboni (HCFCs) şi hidrocarburi de brom sunt convertiţi în forme active, în
stratosfera medie şi superioară, unde contribuie la creşterea nivelelor naturale de clor, distrugând
ozonul.
Reciproc, modificarea ozonului poate afecta temperaturile stratosferice şi troposferice
prin procesele radiative de undă lungă şi scurtă.
Ozonul troposferic este influenţat prin schimbul stratosferă-troposferă şi prin procesele
chimice.
Distrugerea ozonului atmosferic, cu efectele sale potenţiale asupra creşterii radiaţiei UV
la nivelul solului, este o caracteristică atmosferică la scară globală. La latitudinile medii ale
emisferei nordice, scăderea ozonului total este de 2-4% pe decadă. Declinul ozonului total a fost
mai lent, dar valorile măsurate sunt departe de cele anterioare anului 1980. Cantităţile de clor şi
alte produse chimice au atins maximul în anii 1997-1998, dar se menţin la valori ridicate în
stratosferă.
În România, monitorizarea zilnică ce a condus la acumularea unui fond de date timp de 25
ani (fig.3.8.).

Fig. 3.8. Variația concentrației de O3 la București în perioada 2009 - 2010

31
Distrugerea stratului de ozon de deasupra Antarcticii a fost pusă în evidenţă pentru prima
dată de satelitul Nimbus 7, în 1985. În acelaşi an, trei cercetători ai misiunii ştiinţifice britanice
în Antarctica au publicat un scurt articol într-o revistă de specialitate, în care comunicau
rezultatele măsurării cantităţii totale de ozon deasupra continentului alb, între anii 1957 şi 1984.
Măsurătorile demonstrau o micşorare semnificativă a cantităţii de ozon, între anii 1957 şi 1973,
respectiv 1980-1984. Aşa numita gaură în stratul de ozon de deasupra Antarcticii nu a fost
observată până acum şi la Polul Nord, unde totuşi, exista condiţii, pentru o sensibilă pierdere a
importantului gaz. Diminuarea ozonului este generalizată pe Glob, într-o măsură mai mare sau
mai mică. Gaura în stratul de ozon de deasupra polului Sud este un caz extrem de diminuare a
stratului de ozon, situaţie în care reducerea coloanei de ozon a fost de 55%, în octombrie 1987 şi
1989 -1993.
Există câteva ipoteze cu privire la distrugerea stratului de ozon în regiunea antarctică.
Astfel, conform uneia dintre aceste ipoteze, ozonul din această regiune este distrus în perioada
iernii polare, ca urmare a modificărilor chimice ale compuşilor clorului care aderă pe suprafaţa
cristalelor de gheaţă din norii stratosferici. Carburile de clor şi fluor se acumulează în stratosferă,
unde razele ultraviolete le descompun, apărând atomi liberi de clor care atacă ozonul formând
monoxidul de clor şi o moleculă de oxigen. Monoxidul de clor va întâlni un atom liber de oxigen
şi se va forma o moleculă de oxigen şi va fi eliberat atomul de clor, care reintră în circuitul
distrugerii ozonului într-un lanţ nesfârşit.
Altă teorie susţine, că apariţia găurilor în stratul de ozon nu ar însemna că se pierde ozon,
ci se produce o defecţiune în sistemul lui de distribuire. Întreruperea traseului aerului venit de la
Tropice, zona în care se creează cea mai mare parte a ozonului, către Poli, ar putea duce la
scăderea volumului de ozon care ajunge în Arctica şi Antarctica. Conform acestei teorii ar fi
posibil ca activitatea petelor solare, care a culminat în jurul anului 1980, să fi creat radicali liberi
de azot, care distrug ozonul într-o cantitate mai mare decât de obicei şi care în fiecare an, ar fi
activaţi de lumină solară. Recent, această ipoteză a fost însă infirmată de cercetătorii de la
NASA.
Efectul Pinatubo este luat şi el în considerare atunci când se vorbeşte despre problema
ozonului. Pinatubo este un vulcan situat pe insula filipineză Luzon, vulcan care a erupt în iunie
1991, după şase sute de ani de inactivitate. Prin erupţia cea mai violentă a secolului, el a
proiectat în atmosferă, nori uriaşi de dioxid de sulf. Amestecaţi cu vaporii de apă, aceste
emanaţii s-au transformat în acid sulfuric, care a putut rămâne câţiva ani în suspensie în
atmosferă şi care a putut antrena o pierdere de ozon.
În acelaşi timp, s-a demonstrat ştiinţific că efectul încălzirii atmosferei, provocată de
emanaţiile de dioxid de carbon şi de alte gaze industriale, contribuie, în mod indirect, la

32
distrugerea stratului de ozon. De asemenea exploziile nucleare experimentale efectuate în
atmosferă, au dus la acumularea, la limita superioară a atmosferei, a unor cantităţi masive de
azot, care pot contribui la rarefierea ozonului. Este posibil că stratul de ozon să fie afectat şi de
avioanele supersonice care zboară la mare înălţime şi ale căror motoare emit monoxid de azot.
Chiar şi agricultură contribuie esenţial la reducerea stratului de ozon, mai ales în urma
consumului sporit de îngrăşăminte cu azot.
Principalele gaze responsabile de deterioararea stratului de ozon sunt aşadar CFC
(clorofluorocarburi), numiţi şi freoni, care din cauza densităţii lor reduse, se ridică rapid în
stratosferă unde atacă şi descompun moleculă de ozon. Anual ajung în atmosferă circa 700 000 t
CFC. Se adaugă, cu procente mai reduse în distrugerea ozonului oxizii de azot şi dioxidul de
sulf, metanul, monoxidul şi dioxidul de carbon.
Dispus la altitudini cuprinse între 19 şi 30 km, stratul de ozon nu este nici pe departe o
pătură groasă. Concentraţia acestuia, la altitudinile respective nu depăşeşte 10 părţi la un milion,
ceea ce, trebuie să remarcăm, înseamnă foarte puţin. Înseamnă foarte puţin din punct de vedere
cantitativ, dar foarte mult din punct de vedere al efectelor sale benefice pentru viaţa de pe Terra.
În primul rând, trebuie să spunem că ozonul este o moleculă specială de oxigen, care conţine 3
atomi (O3), spre deosebire de moleculă de oxigen obişnuită, care are numai 2 (O2). Sunt
împărţite în trei game, UV-A, cu lungimi de unda cuprinse între 315 şi 400 nm, UV-B, cu
lungimi de unda cuprinse între 280 şi 315 nm şi UV-C, cu lungimi de undă mai mici de 280 nm.
Pentru formarea ozonului sunt importante radiaţiile UV-C, care au suficient de multă
energie pentru a rupe moleculă de oxigen în doi atomi. Aceşti atomi liberi se deplasează
nestânjeniţi prin stratosferă, până în clipa în care au norocul să întâlnească o moleculă de oxigen,
de care se ataşează, formând moleculă de ozon (O3). Procesul se numeşte FOTOLIZĂ.
Oxigenul molecular are capacitatea de a absorbi o parte dintre radiaţiile ultraviolete, prin
procesul de formarea ozonului. În stratosferă densitatea oxigenului este suficient de mare pentru
a se produce disocierea moleculară. La altitudini mai mici, radiaţiile UV-C sunt deja absorbite.
Pentru a le absorbi, ozonul redevine oxigen.
Radiaţiile UV-B au exact energia necesară pentru a rupe legătura chimică a unui atom de
oxigen din moleculă de ozon. Ca rezultat, va exista un atom plus o moleculă de oxigen. Şi să nu
uităm să remarcăm faptul că radiaţiile UV-A sunt absorbite doar într-o mică măsură de către
stratul de ozon, dar energia acestora este relativ mică, dacă se compară cu cea a celorlalte două
game de radiaţii ultraviolete, ceea ce înseamnă că impactul lor asupra vieţii este mult redus.
Ozonul este generat şi distrus în permanenţă, dar, într-o atmosferă nepoluată, procesul se
desfăşoară într-o stare de echilibru, cantitatea de ozon generată fiind aproximativ egală cu cea

33
distrusă. Dacă s-ar aduce tot stratul de ozon la nivelul solului, atunci s-ar putea acoperi planeta
cu un strat gros de 3 mm de ozon.
Atît trebuie pentru că viaţa pe Terra să fie protejată. Stratul de ozon este o regiune a
atmosferei situată între 19 şi 48 de kilometri deasupra suprafeţei Pământului. În cadrul acestei
paturi atmosferice, concentraţia de ozon atinge 10 părţi per milion (ppm.).
Ozonul propriu-zis, moleculă formată din trei atomi de oxigen, se formează prin acţiunea
razelor solare de o anumită lungime de unda asupra moleculei biatomice de oxigen. Această
reacţie se produce continuu de multe milioane de ani, însă compuşii naturali de azot par să fi
menţinut concentraţia de ozon la niveluri stabile, niveluri care, la sol, ar fi toxiceşi periculos de
respirat. De altfel, acelaşi ozon este o componentă principală a smogului, ale cărui efecte nefaste
asupra sănătăţii oamenilor sunt bine cunoscute. Însă, la înălţimile menţionate, stratul de ozon
joacă rolul unui scut protector, care filtrează radiaţiile ultraviolete de tip B (mutagene pentru
aproape toate organismele vii), radiaţiile UV având altă lungime de unda decât cele care au
condus la formarea ozonului, ceea ce permite o reacţie complexă inversă.
În toposfera, până la atitudinea de 10 km, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete cu lungimea
de undă λ<242 nm, emanate de Soare, oxigenul molecular este scindat în atomi:

O2 O+O
Atomii de oxigen (foarte reactivi), în prezenţa unui martor (M) care preia excesul de
energie, reacţionează cu molecule de oxigen şi formează ozon:
O2 + O+ M →O3+ M
La rândul său ozonul este descompus de către radiaţiile ultraviolete cu lungimea de unda
λ< 320 nm:

O3 O2 + O
Oxigenul atomic rezultat poate reacţiona cu ozonul spre a forma oxigen molecular:
O+ O3 → O2+ O2
Aceste radiaţii prezintă importanţă doar în toposfera şi conduc la mici concentraţii de
ozon (40 – 80 µg/cm3 aer).
În stratosferă, de la înălţimea de 10-15 km şi până la 35 km, concentraţia de ozon este
destul de mare ( 450 unităţi Dobson). O unitate Dobson (DU) reprezintă cantitatea de ozon care
se afla într-un strat de ozon pur de grosime 0,01 mm, în condiţii normale. Acest strat de ozon
este foarte important pentru viaţa de pe Pământ, deoarece ozonul absoarbe cea mai mare parte a
radiaţiilor UV emise de Soare, care în caz contrar ar afecta viaţa organismelor de pe Pământ.
Formarea şi grosimea stratului de ozon se poate explică astfel: la înălţimi mai mari de 35
km, oxigen molecular este puţin. În consecinţa, se formează puţin oxigen atomic prin reacţia şi
puţin ozon prin reacţia. De la înălţimea de 35 km şi până la 10-15 km reacţiile devin
34
predominante, ceea ce contribuie la formarea unui strat cu concentraţia foarte mare. La înălţimi
mai mici de 10-15 km doar puţine radiaţii ultraviolete, cu λ<240 nm au rămas neabsorbite, astfel
se formează mai puţin oxigen atomic, deci şi ozon mai puţin.
Gaura din stratul de ozon este confundată cu problema încălzirii globale. Deşi între ele
există o anumită legătura, pentru că ozonul are contribuţia sa la efectul de seră, "gaură de ozon"
constituie o problemă separată şi o dovadă în plus a efectelor nefaste ale activităţii omului asupra
mediului care i-a dat naştere.
Deasupra Antarcticii, şi Arcticii, ozonul stratosferic s-a diminuat cantitativ de câteva ori
anual, în cursul ultimilor 15 ani, în unele anotimpuri. Diminuările sunt exclusiv rezultatul
poluării atmosferei de către om cu diferite chimicale,( clorofluorocarbonaţii CFC, cel mai
agresiv devorator de ozon, folosit înainte ca agent de răcire la frigidere,
hidroclorofluorocarbonatii HCFC, bromuri, compuşi de halogen şi oxizi de azot) În pofida
tuturor măsurilor luate, diminuarea concentraţiei de ozon stratosferic este un proces care
continua să se extindă.
Ozonul se formează prin acţiunea razelor solare asupra oxigenului. Această acţiune are
loc de câteva milioane de ani, dar compuşii naturali de azot din atmosfera se pare că au menţinut
concentraţia de ozon la un nivel stabil. Cu toate acestea, datorită faptului că stratul de ozon din
atmosfera protejează viaţa pe Pământ de radiaţiile solare, acesta este de o importanţă critică.
Eliberate în atmosferă, aceste chimicale se ridică şi sunt descompuse de lumină solară, clorul
reacţionând şi distrugând moleculele de ozon – până la 100.000 de molecule de ozon la o singură
moleculă de C.F.C. Din această cauză, folosirea acestor tipuri de compuşi chimici a fost interzisă
în Statelele Unite şi nu numai. Distrugerea stratului de ozon ar putea cauza creşterea numărului
de cancere de piele şi a cataractelor, distrugerea culturilor, a planctonului şi creşterea cantităţii
de dioxid de carbon, datorită scăderii vegetaţiei.
Începând din anii ’70 cercetătorii ştiinţifici care lucrau în Antarctica au detectat o
pierdere periodică a stratului de ozon din atmosferă. Studiile conduse cu baloane de înaltă
altitudine şi sateliţi meteorologici indică faptul că procentul total de ozon de deasupra zonei
Antartice este în declin. Zborurile pe deasupra regiunilor Arctice au descoperit o problemă
asemănătoa

3.3. Efectele produse de deriorarea stratului de ozon


Reactivitatea chimică excedentară poate cauza menţinerea în troposferă a unor substanţe,
dăunătoare sănătăţii umane, plantelor şi animalelor (acizi, aerosoli, dioxid de sulf). Ca urmare a
rarefierii ozonului, au loc schimbări în structura termică a atmosferei în balanţa ozonului
troposferic şi în consecinţă în capacitatea de oxidare a troposferei.
35
Deteriorarea stratului de ozon, cu repercursiuni grave la scara întregii planete, a alertat
lumea ştiinţifică internaţională şi organismele internaţionale. Au fost adoptate primele măsuri
coordonate de prevenire şi combatere a deteriorării ozonului: Protocolul de la Montreal (1987),
Convenţia de la Viena (1985), Reuniunea de la Geneva (1986), Amendamentul de la Copenhaga
asupra Protocolului de la Montreal (1992). Toate aceste convenţii prevăd strategii privind
reducerea emisiilor care afectează stratul de ozon. Aceste strategii vizează reducerea sau stoparea
emisiilor de freoni şi haloni (acestea fiind înlocuite cu alte substanţe, ca hidroclorofluorocarburi
şi hidrofluorocarburi) şi minimalizarea riscurilor legate de accidentele naturale care pot afecta
stratul de ozon (erupţiile vulcanice). Suspendând definitiv în întreaga lume, acţiunea CFC –
urilor, gaura din stratul de ozon nu ar dispărea. Ar trebui să treacă un secol de la suspendarea
acţiunii CFC –urilor, până când gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii să înceapă să se
cicatrizeze. Pentru a opri procesul de rarefiere a ozonului s-a propus utilizarea unor, ace” cu
laser care să, coase” zonele degradate sau plasarea unor cantităţi de ozon în stratosfera cu
ajutorul rachetelor.
Efectele produse de deterioararea stratului de ozon sunt:
· creşterea temperaturii medii
· ameninţă multe milioane de oameni cu apariţia foametei, malariei, inundaţiilor, furtunilor
puternice şi lipsa apei potabile (fig.3.9.).

Fig. 3.9. Creşterea temperaturii medii efect al deteorirării stratului de ozon

· ar duce la producerea unor valuri de căldură extremă; cele mai afectate sunt ţările sărace
şi cele în curs de dezvoltare, mai ales cele din America de Sud, Africa sud-sahariana şi
Asia. Zonele afectate de secetă s-au dublat în ultimii 35 de ani.
· provoacă topirea gheţarilor şi a calotei glaciare, ceea ce ar duce la creşterea pericolului
inundaţiilor în unele zone sau la lipsa apei în alte zone. Aproximativ 30% din gheţarii
36
Europei au dispărut deja. În Oceanul Pacific, Oceanul Indian şi Marea Caraibelor multe
insule ar putea dispărea, iar în Europa sezonul de iarnă ar deveni mai scurt şi mai scump
pentru practicanţii de sporturi de iarnă.
· ar duce la creşterea nivelului apelor mărilor, ameninţând numeroase populaţii de pe
întreaga planetă şi mai ales din zonele joase ale ţărilor în curs de dezvoltare, cum ar fi
Bangladesh, sudul Chinei, "ţările de jos" (Belgia, Olanda, NV Germaniei) şi SE Angliei.
· ameninţă marile ecosisteme, de la cele polare şi antarctice, până la cele tropicale.
· ar duce la dispariţia unor păduri şi specii, ceea ce va afecta viaţa întregii planete (1 milion
de specii ar putea dispărea din cauza schimbărilor climatice), costurile economice
resimţindu-se mai acut în ţările sărace sau în curs de dezvoltare.
· modificarea stratificării termice a atmosferei cu apariţia modificărilor climatice
· modificări în distribuţia pe verticală a ozonului cu creşterea concentraţiei ozonului
troposferic şi scădereaa concentraţiei ozonului stratosferic
· creşterea intensităţii radiaţiei ultraviolete cu efecte negative asupra organismelor vii
asupra sănătăţii umane degradarea stratului de ozon determină apariţia unor maladii ale
ochilor, pielii şi a unor maladii infecţioase
· reducerea activităţii de fotosinteză asupra unor tipuri vegetale asupra ecosistemelor
acvatice: dereglarea strategiilor de adaptare (orientare, mobilitate),
· dezvoltarea anormală a organismelor marine
Ozonul este un constituent natural al atmosferei, este prezent la o altitudine între 15 si40
km şi realizează un înveliş protector pentru Pământ, absorbind radiaţiile ultraviolete. Freonii
joacă cel mai important rol în distrugerea stratului de ozon.
Fenomenul epuizării stratului de ozon duce la creşterea intensităţii radiaţiilor UV cu
lungime de unda de 280-315 mm cu următoarele efecte negative: scăderea eficacităţii sistemului
unitar, apariţia infecţiilor, cancerul de piele, cataractele şi orbirile, reducerea culturilor.

3.4. Poziția ONU și UE față de deteriorarea stratului de ozon


Grupul interguvernamental al experţilor ONU în schimbările climatice (IPCC), care
reuneşte experţi din lumea întreagă, a publicat, la Bruxelles, un raport referitor la impactul
încălzirii globale asupra oamenilor şi Pământului.
Concluzia specialiştilor este că fenomenul încălzirii globale va produce pagube mai mari
şi în ritm mult mai rapid decât se estimase, de la creşterea foametei din Africa şi Asia şi până la
creşterea nivelului oceanelor.

37
· Inundaţii, seceta, valuri de canicula, viituri, dispariţia unor specii ale faunei şi florei (sunt
doar câteva dintre consecinţele supraîncălzirii atmosferei, potrivit unei copii a
documentului apărute în presă.)
· Asupra Europei impactul modificărilor climatice va fi inegal, ţările mediteraneene vor fi
afectate de secetă şi canicula,
· Alpii îşi vor pierde o treime din staţiunile de schi,
· ţările nordice vor beneficia de ierni mai blânde, recolte mai bogate, dar vor fi ameninţate
de inundaţii la ţărm,
· potenţialul hidroenergetic va scădea în sud şi va creşte în nord,
· biodiversitatea speciilor va avea de suferit
· Arctica va pierde o parte din gheţurile veşnice,
· Antarctica va avea o situaţie deocamdată incertă,
· America Latină îşi va vedea diminuate cu 50% suprafeţele agricole,
· America de Nord va fi lovită de valuri de canicula şi tornade
· asupra Asiei se vor năpusti mai toate necazurile: secetă şi inundaţii, penuria de apă
dulce, eroziunea litoralurilor.
Raportul care vrea să atragă atenţia autorităţilor responsabile din fiecare ţară asupra
consecinţelor fenomenului are 1.400 de păgâni şi a fost negociat de experţii în domeniu, reuniţi
la Bruxelles.
Negocierile au trenat din cauza ostilităţii delegaţiei americane asupra cuantificării
pagubelor pe care le va produce încălzirea globală.
Poziția UE. Principalul obiectiv al reglementarilor din noul plan este scăderea
volumului emisiilor poluante ale statelor UE cu 20%, până în anul 2020.
Comisia Europeană a propus un nou pachet de măsuri pentru combaterea schimbărilor
climatice. Pachetul porneşte de la principiul "20/20/20": creşterea cu 20% a eficienţei energetice,
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20%, faţă de nivelul anului 1990, şi utilizarea în
proporţie de 20% a biocombustibililor, până în 2020.
Cele mai importante măsuri despre care este vorba în pachet sunt:

· Reducerea emisiilor de (soluţiile la problema schimbărilor climatice: energiile


regenerabile, eficienta energetică şi reducerea utilizării combustibililor fosili (petrol şi
gaz), transformării solare, vântului, biomasei, energia geotermale sau puterea apei în
electricitate sau căldură într-un mod ecologic şi cu costuri cât mai mici, astfel reducând

emisiile de  şi efectul de seră şi ajutând la protejarea climei şi mediului înconjurător.

38
· revizuirea sistemului european de cote de emisii (EU ETS), pentru reducerea volumului
de gaze cu efect de seră;
· înăsprirea legislaţiei privind importurile din ţări cu legislaţie de mediu mai permisivă
(China şi SUA)
· setarea de noi cote de emisii, pentru fiecare stat (în cazul României, Comisia a prevăzut o
ţintă de scădere a emisiilor cu 19%, până în 2020);
· stabilirea unor cote de utilizare a energiilor regenerabile, pentru fiecare stat (România va
trebui să atingă o cotă de 24%, până în 2020);
· o nouă schema de ajutoare de stat pentru încurajarea producerii de energie alternativă şi
biocombustibili.
· utilizarea energiilor regenerabile. Mărirea considerabilă a cantităţii de biocombustibili ar
crea, până în 2020, peste 1 milion de noi locuri de muncă.
· planul propus de Comisia Europene vizează şi sectorul electricităţii, unul dintre cei mai
mari poluanţi ai Uniunii. Sectorul va fi supus în întregime sistemului UE de licitaţii de
cote de emisii, începând din 2013, când va intra în vigoare noul tratat internaţional de
emisii de gaze cu efect de seră.
· noul plan de reglementări pentru combaterea schimbărilor climatice face parte din
Politica de Mediu a Uniunii Europene, care conţine target-urile de mediu ale UE pentru
următorii 20 de ani.

39
CAPITOLUL IV
EFECTUL DE SERĂ

4.1. Cauzele apariției efectului de seră


Atmosfera este o peliculă gazoasă, grosime de 40 km în jurul Pământului fiind formată
din troposfera şi stratosfera.
Troposfera este un strat de 15 km în jurul Pământului, unde temperatura descreşte odată
cu altitudinea, unde se acumulează gazele cu efect de seră.
Stratul superior, stratosferă, este marcat de o încălzire importantă, rezultata în urma
absorbţiei ultravioletelor solare de către ozon (stratul de Ozon situându-se la circa 25 km în
atmosfera).
Rolul pe care îl joacă atmosfera este extrem de important pentru lumea vie, deoarece ea
realizează schimbul de energie cu spaţiul. Atmosfera este compusă în principal din azot, oxigen
şi argon. Când un grădinar doreşte să cultive o plantă la o temperatură superioară celei de afară,
el o pune sub sera. Peretele translucid al serei permite razelor să încălzească solul şi să reţină
căldura emisă de acesta, având o creştere a temperaturii din interiorul serei raportat la
temperatura ambiantă.
Soarele emite pe pământ căldura şi lumina. Aceasta emisie acoperă întreaga gamă de raze
cuprinse între ultraviolete, infraroşii şi lumină vizibilă. O treime din aceste raze este reflectată de
atmosferă, iar o parte din ultraviolete este absorbită de stratul de Ozon. Cele ce pătrund în
atmosfera luminează şi încălzesc Pământul.
Pământul încălzit emite la rândul său radiaţii către spaţiu. Emisia Pământului se rezumă
doar la gama de infraroşii. Câteva din gazele care se găsesc în atmosfera au capacitatea să
absoarbă acest tip de infraroşii şi de a produce căldură. Acesta căldura sporeşte temperatura
atmosferei şi încălzeşte din nou Pământul. Aceste gaze poartă numele de «gaze cu efect de seră
Pentru planeta noastră, ele au rolul pe care îl are peretele translucid pentru solul unei sere.
Ponderea diverselor cauze ale încălzirii globale este în studiu, dar consesnsul oamenilor de
ştiinţă este că principala cauză o reprezintă creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră ca
rezultat al activităţilor umane din epoca industrializării.
Date cronologice privind efectul de serǎ:
1827 – Matematicianul francez Jean-Baptiste Fourier presupune existenţa unui efect
atmosferic care face ca temperatura medie anualǎ sǎ fie mai mare decât rezultǎ din calcule. Este
primul cercetǎtor care face analogia cu „efectul de serǎ” produs la scarǎ largǎ.
1863 – John Tyndall, om de ştiinţǎ irlandez, publicǎ o lucrare în care descrie modul prin

40
care vaporii de apǎ ajutǎ la producerea efectului de serǎ.
1880 – Suedezul Svante Arrhenius şi americanul Chamberlain analizeazǎ independent
problemele pe care emisiile de CO2 le ridicǎ în atmosferǎ.
1880-1940 – Temperatura medie anualǎ creşte cu 0,25 ºC, efectul de serǎ fiind semnalat de
cǎtre unii oameni de ştiinţǎ ca fiind intrat în acţiune.
1940-1970 – Temperatura medie scade cu 0,2 ºC, iar unii climatologi prezic intrarea într-o
nouǎ erǎ glaciarǎ.
1957 – Oceanograful american Roger Revelle atrage atenţia lumii asupra faptului cǎ suntem
pe cale sǎ începem un experiment geofizic la scarǎ mondialǎ, prin eliberarea în atmosferǎ de
cantitǎţi tot mai mari de CO2.
1979 – Are loc prima conferinţǎ mondialǎ asupra problemelor climatice. Guvernele lumii
sunt avertizate asupra potenţialelor schimbǎri climatice provocate de om.
1985 – Se desfǎşoarǎ la Villach, în Austria, prima conferinţǎ internaţionalǎ importantǎ,
având ca temǎ efectul de serǎ. Participanţii atrag atenţia asupra faptului cǎ în prima jumǎtate a
secolului XXI, temperaturile medii anuale ar putea sǎ creascǎ foarte rapid. Conferinţa mai aratǎ
cǎ nu numai CO2 contribuie la încǎlzirea globalǎ, ci şi alte gaze cum ar fi metanul, cluoro-
fluorocarburile, oxizii de azot şi ozonul.
1987 – Se înregistreazǎ un record de cǎldurǎ, cei mai reci ani din decada 1980 sunt mult mai
cǎlduroşi decât media celor mai calzi ani din anii 1880.
1988 – Încǎlzirea globalǎ devine subiect de primǎ paginǎ. Reuniunea climatologilor de la
Toronto, din Canada, cheamǎ naţiunile lumii sǎ reducǎ emisiile de CO2 cu 20%, pânǎ în 2005.
ONU înfiinţeazǎ o comisie interguvernamentalǎ (IPCC – Intergovernamental Panel on Climate
Change) pentru a analiza rapoartele oamenilor de ştiinţǎ.
1990 – Primul raport al IPCC aratǎ cǎ temperaturile medii au crescut cu 0,5 ºC în ultima sutǎ
de ani. IPCC avertizeazǎ cǎ sunt necesare mǎsuri împotriva emiterii de gaze ce provoacǎ efectul
de serǎ.
1991 – Vulcanul Pinatubo, din Filipine, erupe şi în atmosferǎ sunt aruncate mari cantitǎţi de
cenuşǎ vulcanicǎ, care încetineşte efectul de serǎ. Temperatura medie scade timp de doi ani,
dupǎ care începe sǎ creascǎ din nou. Oamenii de ştiinţǎ profitǎ de acest eveniment, pentru a arǎta
cât de sensibilǎ este clima la variaţii ale factorilor de mediu.
1992 – Convenţia asupra schimbǎrilor climatice, semnatǎ la Rio de Janeiro, Brazilia, de
cǎtre 154 de state, inclusiv România, recunoaşte rolul negativ al efectului de serǎ, provocat de
activitǎţile industriale. Se propune ca, ţǎrile puternic industrializate, sǎ îşi reducǎ emisiile de
CO2 pânǎ în 2000, la nivelul anului 1990.
1994 – Alianţa micilor state insulare, care grupeazǎ ţǎrile cele mai ameninţate de creşterea

41
nivelului oceanului planetar, cer reducerea emisiilor de CO2 cu 20% pânǎ în 2005.
1995 – Un an foarte cald. În martie, la Berlin, se face o întâlnire în care ţǎrile puternic
industrializate cad de acord sǎ reducǎ emisiile de CO2. În noiembrie, IPCC aratǎ cǎ încǎlzirea
globalǎ nu are numai cauze naturale şi cǎ dovezile aratǎ cǎ existǎ o contribuţie majorǎ a
activitǎţilor umane la încǎlzirea globalǎ. Se indicǎ deasemenea cǎ, pânǎ în 2100, temperatura
medie ar putea sǎ creascǎ cu 1 pânǎ la 3,5 ºC.
1996 – La a doua reuniune a Convenţiei asupra schimbǎrilor climatice, SUA acceptǎ
limitarea prin reglementǎri internaţionale, a emisiilor de CO2. Dupǎ patru ani de stagnare,
emisiile de CO2 încep sǎ creascǎ din nou, ceea ce atrage protestele oamenilor de ştiinţǎ.
1997 – Protocolul de la Kyoto stabileşte ca obiectiv scǎderea emisiilor de CO2, în medie, cu
5,4%, pânǎ în 2010, convenţia propune un mecanism foarte flexibil, astfel încât statele pot vinde
sau cumpǎra dreptul de a emite CO2. Singura restricţie, reducerea medie sǎ nu fie afectatǎ. SUA
refuzǎ semnarea protocolului, atâta timp cât nu se va demonstra implicare tuturor statelor în
reducerea emisiilor de CO2.
1998 – Anul cel mai fierbinte din secolul XX. Negocierile de la Buenos Aires nu reuşesc sǎ
rezolve disputele asupra regulamentului de aplicare a Protocolului de la Kyoto, dar se cade de
acord ca acesta sǎ fie revizuit pânǎ în 2000.
2000 – Oamenii de ştiinţǎ avertizeazǎ din nou cǎ, dacǎ rata de creştere a emisiilor de CO2
rǎmâne la nivelul actual, la sfârşitul secolului XXI temperatura va creşte cu 6 ºC. În luna
noiembrie, la Haga, negocierile pentru finalizarea regulamentului de aplicare a Protocolului de la
Kyoto eşueazǎ din nou.
Efectul de seră este un fenomen natural prin care o parte a radiaţiei este reţinută de
atmosfera terestră. Efectul se datorează gazelor cu efect de seră care reflectă înapoi această
radiaţie (fig.4.1.).

Fig. 4.1. Efectul de seră

42
Efectul actual al gazelor cu efect de seră este ca temperatura media a Pământului este 33
grade C mai mare decât ar fi în lipsa lor, adică este de +15 grade C în loc de - 18 grade C. În
acest sens, efectul de seră este benefic, el asigurând încălzirea suficientă a Pământului pentru a
permite dezvoltarea plantelor.
Dacă concentraţia gazelor cu efect de seră  creşte, echilibrul prezentat este perturbat, cota
de 235 W/m2 se micşorează, iar cea de 324 W/m2 creşte, diferenţa de flux termic se acumulează
în atmosferă, care astfel se încălzeşte. Termenul de „efect de seră” este folosit cel mai adesea în
vorbirea curentă pentru a evidenţia contribuţia unor anumite gaze, emise natural sau artificial, la
încălzirea atmosferei terestre prin modificarea permeabilităţii atmosferei la radiaţiile solare
reflectate de suprafaţa terestră. Principalul element responsabil de producerea efectului de seră
sunt vaporii de apă (cu o pondere de 36-70% ) dioxibul de carbon (cu o pondere de 9-26),
metanul,( cu o pondere de 4-9%) şi ozonul (cu o pondere de 3-7%) . Alte gaze care produc
efectul de seră, însă cu ponderi.
În figură 4.2. Sunt prezentate fluxurile termice în atmosferă, în regim stabilizat. Din
radiaţia solară incidentă, de 342 W/m2 cota de 107 W/m2 este reflectată de atmosferă şi sol.
Restul este reţinut în atmosferă sau ajunge pe sol. Din totalul de 559 W/m2 (67 + 24 + 78 + 390)
din atmosferă, 235 W/m2 sunt radiaţi în afara atmosferei, iar restul de 324 W/m2 se reîntorc pe
Pământ datorită efectului de seră. În acest fel se închide bilanţul energetic (342 = 107 + 235).

Fig. 4.2. Fluxurile termice în atmosferă, în regim stabilizat

43
Efectul de seră se măsoară cu ajutorul indicatorului GWP (potenţial de încălzire
globală), care include atât gradul de interacţiune cu radiaţia infraroşie, cât şi perioada de
staţionare în atmosferă până la disipare.
CO2 are estimată o durată de existenţă în atmosferă variabila (în funcţie de cantitatea
eliberată) de 250-400 de ani, pentru cantităţi mici, dar mult mai mare (10.000-100.000 de ani)
pentru cantităţi semnificative, metanul - 8-12 ani, iar oxidul de azot, de aproximativ 120 de ani.
În schimb, potentialul de încalzire globală pentru o perioada de 100 de ani si la aceeasi
cantitate de gaz (de exemplu o tona) este de 296 pentru oxidul de azot, de 23 pentru metan si de
1 pentru dioxidul de carbon. Aceste proportii sunt date de gradul diferit de absorbţie a radiaţiei
infrarosii.
Desi nu absoarbe la fel de eficient radiaţia infraroşie, dioxidul de carbon se găseşte în
atmosferă în cantităţi de 201 ori mai mari decât metanul si de 700 de ori mai mari decât oxidul
de azot, având astfel cel mai important rol în fenomenul de încălzire globală.
Din anul 1750 (începutul revolutiei industriale) pâna în anul 2005 cantitatea de CO2 din
atmosfera a crescut de la 280 ppm (parti la un milion) pâna la 379 ppm, ajungând la cel mai
ridicat nivel din ultimii 650.000 de ani.
În ultimii ani, cantitatea de CO2 prezentă în atmosferă a crescut alarmant. Numai din
1970 pâna în 2005, a fost eliberată în atmosferă o cantitate de CO2 egală cu cea eliberată de la
începutul erei industriale pâna în 1970.
Vulcanismul este un element ale cărui efecte asupra climei au fost neglijate până acum,
dar contribuie la încălzirea globală în două modalităţi:
1. prin gazele cu efect de seră (în special CO2) care sunt conţinute în magma
2. prin cenuşa vulcanică şi aerosolii sulfuroşi care obturează radiaţia solară
  Industrializarea este cea care a contribuit în cea mai mare măsură la creşterea în aer a
concentraţiei din aceste substanţe producând, dezechilibrele pe care cu toţii le resimţim în fiecare
zi. Activitatea umană în epoca industrializării a dus la:
· emisii de dioxid de carbon ca urmare a arderii combustibililor fosili pentru transporturi,
încălzire, climatizare, producerea curentului electric în termocentrale şi în industrie.
Creşterea emisiilor de dioxid de carbon este agravată de defrişări, care se datorează
activităţii omului, defrişări care reduc cantitatea de CO2 absorbită de plante
· emisii de metan, ca urmare a activităţilor agricole (creşterea vacilor, cultivarea orezului),
datorită scaparailor prin neetanşeităţile conductelor de transport şi distribuţie a gazului
metan şi datorită utilizării solului
· emisii de azot ca urmare a folosirii îngrăşămintelor chimice şi a arderii combustibilior
fosili

44
· emisii de compuşi halogenaţi a utilizării freonilor în instalaţiile frigorifice, în instalaţiile
pentru stingerea incendiilor şi ca agent de propulsie în sprayuri, precum şi datorită
utilizării hexafluorurii de sulf ca protecţie împotriva arcurilor electrice
· creşterea concentraţiilor aerosoli, ca urmare a activităţilor industriale (mineritul la
suprafaţă)
De la începutul revoluţiei industriale, concentraţia de dioxid de carbon a crescut cu 32 %.
Aceste niveluri sunt mult mai mari decât cele măsurate în cadrul programului Ice Core şi sunt
comparabile cu cele atinse acum 20 de milioane de ani. Producerea de CO2 prin arderea
combustibililor fosili, a căror ponderi în perioada 2000 - 2004 au fost:
· arderea cărbunelui: 35 %
· arderea combustibililor lichizi: 36 %
· arderea combustibililor gazoşi: 20 %
· instalaţiile de faclă la extragerea şi prelucrarea hidrocarburilor: 1 %
· alte hidrocarburi: 1 %
· producţia de ciment: 3 %
· alte surse (transport maritim şi aerian necuprins în statisticile naţionale): 4%

4. 2. Gazele cu efect de seră


Gazele care au capacitatea de a absorbi razele solare sau terestre sunt cele formate din trei
atomi( CO2). Gazele cu efect de seră sunt directe şi indirecte. Gazele cu efect de seră indirecte
sunt cele ce favorizează prezenţa gazelor cu efect de seră directe în partea superioară a
atmosferei: oxizii de azot (oxidul de azot şi dioxidul de azot), monoxidul de carbon (CO) şi
dioxidul de sulf (SO2).
Cele directe sunt cele care absorb razele infraroşii şi sunt direct responsabile de efectul de
seră. Printre ele regăsim:
a) Vaporii de apă (H2O)
 constituie principalul gaz cu efect de seră, dată fiind enorma suprafaţă oceanică ce îl
emite;
 ocupa între 2 şi 3% din atmosferă
 reprezintă 55% din gazelz cu efect de seră;
 are o durată de viaţă foarte scurtă, reciclarea completă a apei atmosferice se face în
câteva săptămâni;
 la originea acestor gaze nu se afla activitatea umană, o creştere a temperaturii ducând la
sporirea procesului de evaporare a apei şi de emitere a vaporilor, ceea ce amplifică
încălzirea planetei.
45
b) Dioxidul de carbon (CO2)
 prezent în mod natural în atmosfera, biosfera terestră şi în oceane
 este produs în timpul erupţiilor vulcanice şi prin respiraţia animală şi vegetală
 este absorbit de vegetale (în timpul fotosintezei) şi de către oceane
 ocupa în jur de 0,036% din atmosferă şi reprezintă 39 % din GES;
 rezista în atmosfera timp de 100 de ani şi chiar mai mult. În o sută de ani, concentraţia de
CO2 în atmosfera terestră a crescut cu 30%;
 este emanat în urma arderilor carbonului fosil (petrol, carbon) în transporturi, industrie
 sporeşte în proporţie de 50% procesul de încălzire a planetei;
c) Metanul (CH4)
 este degajat prin descompunerea materiei organice în orezarii sau în gopile de gunoi,
prin fermentare, în timpul rumegării animalelor şi prin exploatarea zăcămintelor de gaz
natural şi al minelor de carbon
 reprezintă 2% din GES
 durata de viaţă este între 10 şi 12 ani;
d) Ozonul (O3)
 reprezintă în jur de 2% din GES. Trebuie precizat în acest context că singura legătură
între gaura din stratul de ozon şi efectul de seră este că ambele fenomene sunt consecinţa
activităţii umane. De fapt, freonul este cel ce produce subţierea sau perforarea stratului
de ozon deasupra polilor
 este un compus secundar datorat reacţiei oxigenului atmosferic şi oxizilor de azot sub
efectul razelor solare
 se găseşte la 25 km în atmosferă
 specialiştii spun că ar trebui vreo cinci zeci de ani pentru că stratul de ozon să se reface
Presiunile exercitate asupra echilibrului climatic al Pământului sunt legate de emisiile
diferitelor gaze a căror proprietate este de a absorbi razele infraroşii rezultate în urma încălzirii
suprafeţei Pământului de către energia solară. Aceste gaze numite gaze cu efect de seră sunt
emise în urma activităţii umane.
Evoluţia acestora, la nivelul majorităţii ţărilor industrializate, va trebui să fie legată de
reducerea emisiilor, pe termen scurt şi lung, pentru a evita manifestarea schimbărilor climatice,
care fac viaţa pe Pământ din ce în ce mai dificilă.
Protocolul de la Kyoto nominalizează gazele cu efect de seră ca fiind: dioxidul de
carbon, metanul, oxidul de azot, hidroflorocarburile, perflorocarburile şi hexafluorurile de sulf
(fig.4.3.).

46
Fig. 4.3. Efectul emisiilor de gaze

Emisiile de gaze cu efect de seră care contribuie la schimbările climatice reprezintă una
din cele mai importante zone de interes ale Strategiei Naţionale a României privind Schimbările
Climatice. Aceasta demonstrează respectarea angajamentelor pe care România şi le-a asumat în
sensul reducerii, în perioada 2008-2012, cu 8% faţă de emisiile anului 1989, a emisiilor de gaze
cu efect de seră. Măsurile de reducere a emisiilor de dioxid de carbon şi alte gaze cu efect de seră
vor fi benefice şi din alte puncte de vedere, inclusiv al îmbunătăţirii calităţii aerului. Multe dintre
măsurile ce vizează reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră au ca avantaj secundar reducerea
emisiilor poluanţilor care afectează mediul şi sănătatea populaţiei.
Eficacitatea politicilor naţionale de reducere a poluării aerului poate fi afectată în sens
negativ de poluarea „importată” dintr-o altă ţară. Pentru reducerea poluării transfrontaliere care
conduce la depuneri acide şi creşterea concentraţiei pulberilor şi a ozonului din aer, colaborarea
internaţională este singura soluţie de a obţine reduceri importante şi permanente.
Poluarea transfrontalieră este principala problemă a Comisiei Economice a Naţiunilor
Unite pentru Europa (UNECE).
Potrivit prevederilor Protocolului de la Kyoto, România s-a angajat să reducă emisiile de
GHG cu 8% faţă de nivelul din 1989 (anul de bază) în prima perioadă de angajament 2008
-2012. Anul de bază pentru emisiile de HFC-uri, PFC-uri şi SF6 este 1995. Potrivit Articolului
12 din UNFCCC, România a transmis prima Comunicare Naţională (CN1) la Secretariatul
UNFCCC în anul 1995 şi CN2 în 1998. CN3 a fost transmisă în cel de-al doilea trimestru al
anului 2005. Cel mai recent Inventar Naţional al GHG realizat în conformitate cu Formularul
Comun de Raportare (CRF) şi Raportul privind Inventarul Naţional (NIR) pentru anii cuprinşi în
intervalul 1989-2002 a fost transmis în anul 2004.
Evaluarea acestor emisii constituie un instrument util pentru factorii de decizie în vederea
aprecierii situaţiei României, în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor ce reies din Protocolul
de la Kyoto.

47
Poluarea aerului se datorează în proporţie de 50% dioxidului de carbon. Fiecare kilogram
de petrol sau de cărbune produce prin ardere trei kilograme de dioxid de carbon. Crescând
concentraţia de CO2 în condiţiile în care ceilalţi factori care contribuie la producerea efectului de
seră nu se schimbă, în anul 2050 supraîncălzirea va creşte cu 4-5c
Ca şi emisiile de CO2, emisiile de CH4 intervin în generarea efectului de seră şi provin din:
- Arderea combustibililor;
- Descompunerea vegetală;
- Arderi anaerobe;
- Materiale organice în descompunere (produsele alimentare din depozite).
Pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, au fost întreprinse acţiuni de înlocuire
a combustibililor fosili din procesele de combustie cu alte tipuri de combustibili.
Un procedeu este utilizarea unui sistem nou de încălzire centralizată, bazat pe utilizarea
de biomasă. Avantajele care decurg din punerea în funcţiune a acestei centrale termice pe
rumeguş sunt: reducerea emisiilor de CO2 prin înlocuirea combustibilului lichid, folosit în fosta
centrală termică, cu biomasă şi reducerea poluării mediului prin eliminarea depozitării
rumeguşului în zone neautorizate.

4.3. Consecințele efectului de seră


Poluarea atmosferică se produce atunci când una sau mai multe substanţe sau amestecuri
de substanţe poluante sunt prezente în atmosferă în cantităţi sau pe o perioadă care pot fi
periculoase pentru oameni, animale sau plante şi contribuie la punerea în pericol sau vătămarea
activităţii sau bunăstării persoanelor” (Organizaţia Mondială a Sănătăţii O.M.S.).
Printre poluările atmosferice naturale se număra polenul plantelor şi florilor care
provoacă alergii.
  Înaltele coşuri de fum pe care le folosesc industriile şi filtrele lor nu îndepărtează
substanţele poluante prin propulsarea lor în straturile înalte ale atmosferei, aşa că se considera
posibilitatea să se reducă concentraţia agenţilor poluanţi în arealul respectiv, în locul unde se
produc. Poluanţii pot fi transportaţi la mari distanţe de locul originar al emisiei şi pot produce
efecte adverse în alte areale. Emisiile de sulf şi de azot din America Centrală şi de est, cauzează
ploi acide în statul New York, New England şi în estul Canadei. Nivelul pH-ului sau aciditatea
multor lacuri din acele zone a fost dramatic deteriorată de aceasta ploaie acida încât întreaga
populaţie de peşte din lacurile respective a fost distrusă. Efecte similare au fost semnalate şi în
Europa. Emisiile de dioxid de sulf şi reacţiile de formare ale acidului sulfuric pot fi responsabile
pentru atacul asupra stâncilor şi a rocilor la mari distanţe de sursa de poluare.

48
Creşterea pe scara mondială a consumului de petrol şi cărbune din anii ’40 au condus la
creşteri substanţiale de dioxid de carbon. Efectul de seră care rezultă din această creştere de
CO2, permite energiei solare să pătrundă în atmosfera dar reduce reemisia de raze infraroşii de la
nivelul Pământului, poate influenţa tendinţa de încălzire a atmosferei, şi poate afecta climatul
global şi acest prin acest lucru calota glaciară de la poli s-ar topi parţial. O posibilă mărire a
păturii de nori sau o mărire a absortiei excesului de CO2 de către Oceanul Planetar, ar putea
stopa parţial efectul de seră, înainte ca el să ajungă în stadiul de topire a calotei glaciare. Oricum,
rapoarte de cercetare ale SUA, eliberate în anii ’80 indica faptul că efectul de seră este în creştere
şi ca naţiunile lumii ar trebui să facă ceva în această privinţă.
Smogul este un amestec de ceata solidă sau lichidă şi particule de fum formate când
umiditatea este crescută, iar aerul este atât de calm încât fumul şi emanaţiile se acumulează lângă
sursele lor. Smogul reduce vizibilitatea naturală şi adesea irita ochii şi căile respiratorii, fiind
cauza a mii de decese anual. În aşezările urbane cu densitate crescută, rata mortalităţii poate să
crească în mod considerabil în timpul perioadelor prelungite de expunere la smog, când procesul
de inversie termică realizează un plafon de smog deasupra oraşului.
Smogul fotochimic este o ceată toxică produsă prin interacţia chimică intre emisiile
poluante şi radiaţiile solare. Cel mai întâlnit produs al acestei reacţii este ozonul. În timpul orelor
de vârf în zonele urbane concentraţia atmosferică de oxizi de azot şi hidrocarburi creşte rapid pe
măsură ce aceste substanţe sunt emise de automobile sau de alte vehicule. În acelaşi timp
cantitatea de dioxid de azot din atmosfera scade datorită faptului că lumina solară cauzează
descompunerea acestuia în oxid de azot şi atomi de oxigen. Atomii de oxigen combinaţi cu
oxigenul molecular formează ozonul. Hidrocarburile se oxidează prin reacţia cu O2 şi
reacţionează cu oxidul de azot pentru a produce dioxidul de azot. Pe măsură ce se apropie
mijlocul zilei, concentraţia de ozon devine maximă, cuplat cu un minimum de oxid de azot.
Aceasta combinaţie produce un nor toxic de culoare gălbuie cunoscut drept smog fotochimic.
Smogul apare adesea în zonele oraşelor de coastă şi este o adevărată problemă a poluării aerului
în mari oraşe precum Atena, Los Angeles, Tokyo.
Los Angeles este o aglomeraţie urbana-suburbana clădită pe coasta deluroasă, având în
vecinătate la sud şi la est Oceanul Pacific. Munţii se întind la est şi la nord; la nord se găseşte
San Fernando Valley, o parte a oraşului cu aproximativ o treime din populaţia oraşului, care este
separată de Hollywood şi de centrul oraşului de Munţii Santa Monica şi de Parcul Griffith,
spaţiul cel mai mare de recreere al oraşului. Los Angeles-ul face legătura între regiunile sale prin
intermediul unor mari autostrăzi de oţel şi beton – faimosul sistem de şosele – construit pentru
transportul rapid, la mari viteze, dar care este de obicei congestionat de trafic. Smogul produs de
gazele de eşapament ale maşinilor sau de alte surse este o problemă continua a poluării. Un

49
sistem de căi ferate orăşenesc operează din 1993; când va fi terminat în anul 2001, sistemul va
lega 36.5 km de linii subterane cu aproximativ 645 km de linii.
Tokyo este capitala şi cel mai mare oraş al Japoniei, precum şi unul dintre cele mai
populate oraşe ale lumii, după statisticile din anul 1993, metropola însumând 11.631.901 de
persoane. Oraşul este centrul cultural, economic şi industrial al Japoniei. Industria este
concentrată în zona Golfului Tokyo, extinzându-se spre Yokohama, producând aproape o
cincime din totalul de produse economice, acestea cuprinzând: industria grea (cu mai mult de
două treimi din total) şi industria uşoară, care este foarte diversificata: produse alimentare,
textile, produse electronice şi optice, maşini, chimicale.
Această vastă dezvoltare economică implica şi un grad ridicat al poluării, datorat
emanării de substanţe nocive în atmosferă în urma proceselor de producţie. De asemenea,
numărul mare de autovehicule contribuie la creşterea cantităţii de noxe din atmosferă. Pentru a se
reduce gradul de poluare, autorităţile locale încurajează folosirea transportului în comun, cum
sunt metrourile şi trenurile de mare viteză, care fac legătura dintre diferitele părţi ale oraşului. De
asemenea, se recurge la modernizarea sistemului de şosele pentru a se evita aglomerările şi
blocajele rutiere. Totuşi mai sunt prezente probleme în traficul rutier în anumite zone ale
metropolei.
Mexico City este capitala statului Mexic, fiind cel mai mare oraş al acestei ţări. Este,
totodată, şi cel mai mare oraş al emisferei vestice şi reprezintă centrul cultural, economic şi
politic al ţării, având o populaţie de 8.236.960 de locuitori, conform statisticilor făcute în anul
1990. În acest oraş se produce o jumătate din producţia economică a Mexicului, aceasta fiind
reprezentată de: industria textilă, chimică şi farmaceutică, electrică şi electrotehnică, precum şi o
dezvoltată industrie; adiţional la acestea se mai dezvoltă şi industria uşoară, industria alimentară
şi cea textilă.

50
CAPITOLUL V
CERCETĂRI PRIVIND DETERIORAREA STRATULUI DE
OZON LA NIVEL MONDIAL

5.1. Producerea ozonului troposferic (poluarea fotochimică)

Ozonul este forma alotropică a oxigenului, având molecula formată din trei atomi. Acesta
este un puternic oxidant cu miros caracteristic, de culoare albăstruie şi foarte toxic. În atmosferă,
se poate forma pe cale naturală în urma descărcărilor electrice şi sub acţiunea razelor solare, iar
artificial ca urmare a reacţiilor unor substanţe nocive, provenite din sursele de poluare terestră.
Ozonul format în partea inferioară a troposferei este principalul poluant în oraşele
industrializate. Ozonul troposferic se formează din oxizii de azot (în special dioxidul de azot),
compuşii organici volatili – COV, monoxidul de carbon în prezenţa razelor solare, ca sursă de
energie a reacţiilor chimice.
Ozonul stă la baza formării smogului (pe cale fotochimică) şi are implicaţii grave asupra
stării de sănătate a oamenilor, fiind apreciat ca unul din cei mai agresivi poluanţi – afectează
sistemul respirator (dificultate respiratorie, reducerea funcţiilor plămânilor şi astm), irită ochii,
provoacă congestii nazale, reduce rezistenţa la infecţii. De asemenea are efecte negative asupra
sănătăţii şi productivităţii plantelor, prin afectarea mecanismului de fotosinteză, de formare a
frunzelor şi de dezvoltare a plantelor.
În anul 2010, determinări ale ozonului troposferic au fost realizate în Bucureşti şi în
judeţele Suceava, Argeş, Arad, Timişoara, Caraş Severin, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu,
Teleorman, Satu Mare, Cluj, Iaşi şi Dolj.
În tabelul 5.1. sunt prezentate localităţile în care s-au înregistrat depăşiri ale valorii limita
pentru acest poluant:

Tabelul 5.1. Localităţile în care s-au înregistrat depăşiri ale valorii limita pentru ozon
Frecventa
Concentraţia depasirii valorii
Judet Localitate Statia U.M.
medie ţintă (120g/m3)-
%
Călăraşi Călăraşi Chiciu 54,26 µg/m3 0.06
Călăraşi Călăraşi DSV 50,26 µg/m3 1.37
Giurgiu Suburban Str. Portului nr. µg/m3 1,951
12
51
Giurgiu Urban (U) Publice -G2 Bul. µg/m3 0,741
Turnu CFR nr. 98 1,83
Teleorman TR-T1 58,84 µg/m3
Măgurele
DOLJ Craiova Billa 68 µg/m3 8%
DOLJ Craiova Işalnita 48 µg/m3 0,19%
DOLJ Craiova Breasta 54 µg/m3 0,22%

Analiza statistică a rezultatelor obţinute în anul 2010, indică faptul că nici o concentraţie
medie orară nu a atins pragurile de informare sau de alertă (180 g/m3 şi respectiv 240 g/m3).

5.2. Deterioarea stratului de ozon stratosferic

Centrala termică pe rumeguşÎn stare


- Huedin naturală, ozonul se găseşte în stratosferă în concentraţie de 0,04 ppm, la circa 10-
50 km altitudine, cu un maxim între 20 şi 35 km.
Stratul de ozon stratosferic este definit de Convenţia de la Viena ca fiind “Stratul de ozon
atmosferic de deasupra stratului limită planetar”.
Scăderea observată a ozonului stratosferic poate conduce la scăderea temperaturilor
troposferice, prin reducerea fluxului radiativ descendent. Distrugerea ozonului stratosferic este
considerată a fi prima cauză a răcirii stratosferei inferioare, ceea ce poate avea un impact
semnificativ asupra climatului troposferei.
Ozonosfera se aflǎ la 30-40 km altitudine, în cadrul stratosferei. Ozonul se formeazǎ prin
acţiunea razelor solare asupra oxigenului şi are rolul de a absorbi radiaţia ultravioletǎ cu
lungimi de undǎ între 290-320 nm. Aceste lungimi de undǎ sunt dǎunǎtoare vieţii pentru cǎ ele
pot fi absorbite de acidul nucleic din celule. Penetrarea excesiva a radiaţiei ultraviolete spre
suprafaţa planetei ar distruge vegetaţia şi ar avea urmǎri ecologice grave. Mari cantitǎţi de
radiaţii ultraviolete ar duce la efecte biologice negative cum ar fi creşterea cazurilor de cancer.
Concentraţii ridicate de ozon la nivelul solului sunt de asemenea periculoase şi pot provoca boli
pulmonare. Condiţiile metereologice afecteazǎ distribuţia ozonului, producerea şi distrugerea
ozonului având loc în stratosfera superioarǎ tropicalǎ unde este prezentǎ cea mai mare cantitate
de radiaţii ultraviolete.
Disocierea are loc în zonele inferioare ale stratosferei şi la latitudini superioare celor la
care se realizeazǎ producerea ozonului.
Stratul de ozon este de foarte mare importanţǎ, datoritǎ lui viaţa a reuşit sǎ aparǎ pe Pǎmânt,
iar fǎrǎ el aceasta nu ar mai putea continua, din cauza efectelor negative ale radiaţiilor
dǎunǎtoare pe care acesta le opreşte. Datoritǎ acestui fapt, oamenii de ştiinţǎ au fost îngrijoraţi
52
când au descoperit cǎ produsele chimice eliberate de om în atmosferǎ sunt o posibilǎ ameninţare
a stratului de ozon.Aceste substanţe interacţioneazǎ cu cele naturale deja existente şi distrug
moleculele de ozon. O singurǎ moleculǎ de CFC (clorofluorocarbon) poate distruge pânǎ la 100
000 de molecule de ozon. Din aceastǎ cauzǎ folosirea acestor tipuri de compuşi chimici a fost
redusǎ sau chiar interzisǎ în unele state ale lumii. Începând din anii 70 cercetǎtorii care lucrau în
Antarctica au detectat o pierdere periodicǎ a stratului de ozon din atmosfera şi o gaurǎ formatǎ
deasupra acestei zone. Studiile fǎcute cu baloane de mare altitudine şi sateliţi meteorologici
indicǎ faptul cǎ procentul total de ozon de deasupra zonei antarctice este în scǎdere. Alte
cercetǎri au arǎtat cǎ şi alte zone ale globului se confruntǎ cu probleme asemǎnǎtoare, de
exemplu regiunile arctice.
Distrugerea stratului de ozon a fost una dintre primele probleme globale de mediu luate în
discuţie şi prezentate publicului larg din Comunitatea Europeană. Consecinţele ireversibile ale
acestui fenomen atât asupra ecosistemelor terestre, acvatice, a sănătăţii populaţiei, cât şi asupra
sistemului climatic au condus la necesitatea adoptării unor decizii importante la nivel mondial şi ca
urmare, în anul 1985, au fost stabilite principiile colaborării internaţionale prvind protecţia stratului
de ozon în cadrul Convenţiei de la Viena, urmată de Protocolul de la Montreal cu privire la
substanţele care distrug stratul de ozon, elaborat sub conducerea Programului Naţiunilor Unite pentru
Mediul Înconjurător (UNEP), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989.
Concentraţia ozonului stratosferic este afectată de o varietate mare de procese interne, cum ar
fi distrugerea chimică de către halogeni, sau externe, de exemplu variaţiile radiaţiei solare (în
particular ale radiaţiei UV). Ozonul stratosferic are un rol activ în determinarea structurii termice,
dinamice şi chimice a stratosferei şi troposferei şi deci, exercită un impact direct asupra climatului.
Halogenii eliberaţi de la sol, în pricipal sub formă de clorofluorcarboni (CFCs), hidrocloro-
fluorcarboni (HCFCs) şi hidrocarburi de brom sunt convertiţi în forme active, în stratosfera medie şi
superioară unde contribuie la creşterea nivelelor naturale de clor, distrugând ozonul. La latitudinile
medii ale emisferei nordice scăderea ozonului total este de aproximativ 2-4% pe decadă, în
ultimii ani, declinul ozonului total a fost mai lent, dar valorile măsurate sunt departe de cele
anterioare anului 1980. Cantităţile de clor şi alte produse chimice care distrug ozonul au atins
maximul în anii 1997-1998, dar se menţin, totuşi, la valori ridicate în stratosferă. O mare parte
din diferenţele interanuale recente se pot explica prin variabilitatea meteorologică, dar nu este
încă posibilă cuantificarea exactă a influenţelor antropice sau naturale.
Scăderea preconizată a cantităţilor de clor şi brom stratosferic în următorii 50 de ani prin
implementarea totală a măsurilor prevăzute în Protocolul de la Montreal şi Amendamentele
ulterioare, va conduce la creşterea cantităţii globale de ozon, deşi există deosebiri în proiecţiile
furnizate de diferite modele globale.

53
5.3. Schimbările climatice

Fenomenul de încalzire globală influenţează atât sistemele fizice cât şi pe cele biologice.
Printre efectele directe se pot menţiona: creşterea temperaturii medii cu variaţii semnificative la
nivel regional, reducerea volumului calotelor glaciare şi implicit creşterea nivelului oceanelor,
modificarea ciclului hidrologic, sporirea suprafeţelor aride, modificări în desfăşurarea
anotimpurilor, creşterea frecvenţei şi intensităţii fenomenelor climatice extreme, reducerea
biodiversităţii.
Încălzirea globală reprezintă un fenomen real al epocii noastre, care s-a concretizat până
în prezent cu o creştere a temperaturii medii cu 0,6˚ C în comparaţie cu perioada pre-industrială.
Până în anul 2100, creşterea temperaturii medii va înregistra o valoare cuprinsă între 1,4 - 5,8˚ C
comparativ cu temperatura medie din anul 1990. La nivel european creşterea medie a
temperaturii a fost de 0,9 ˚ C iar până la sfârşitul acestui secol se estimează ca temperatura medie
pe acest continent să înregistreze valori suplimentare nivelului din anul 2000 cuprinse între 2,0 -
6,3 ˚ C.
În anul 2100, se estimează o creştere a nivelului oceanelor cu o valoare cuprinsă între
0,09 – 0,88 cm. Populaţia afectată în Europa de această creştere va fi de aproximativ 68 milioane
de oameni.
În raportul Comisiei Europene intitulat “Să câştigăm lupta cu schimbările climatice”,
elaborat în luna februarie 2005, se afirmă că la nivelul oamenilor de ştiinţă există un consens
important potrivit căruia cauza principală a încălzirii globale înregistrată până în prezent o
constituie emisiile de gaze cu efect de seră din activitǎţile antropice.
Politica Uniunii Europene în domeniul schimbărilor climatice urmăreşte ca UE să-şi
menţină poziţia de lider internaţional în acest domeniu prin adoptarea măsurilor de limitare a
creşterii temperaturii medii cu 2 ˚C comparativ cu nivelul din perioada pre-industrială.
Ţinând cont de gravitatea consecinţelor evoluţiei schimbărilor climatice şi de obiectivele
deosebit de ambiţioase identificate pentru contracararea acestei evoluţii, măsurile ce se impun
trebuie adoptate cu maximă urgenţă şi implementate prin participarea tuturor statelor, inclusiv al
celor în curs de dezvoltare.
Protocolul de la Kyoto reprezintă doar un prim pas în politica pe termen lung de
contracarare a fenomenului schimbărilor climatice.
Politica pe termen lung privind limitarea emisiilor impune stabilirea unor profile de
emisie pe termen lung pentru toate statele participante cu precizarea ţintelor de emisie şi a
etapelor de realizare.

54
Astfel în perioada post – Kyoto, pentru lărgirea numărului de state participante în
procesul de reducere al nivelului emisiilor de gaze cu efect de seră, se analizează crearea unor
condiţii atractive legate de continuarea utilizării mecanismelor Protocolului de la Kyoto şi
folosirii unor criterii de stabilire a limitelor cantitative de emisie în funcţie de nivelul de
dezvoltare şi de posibilităţile de participare a ţărilor în curs de dezvoltare.
Estimarea impactului încălzirii globale asupra climei din România, s-a realizat printr-un
studiu elaborat în anul 2003, sub egida Academiei Române în care s-au selectat Modelele de
Circulaţie Generală a atmosferei care reflectă cel mai bine climatul din ţara noastră.
Conform rezultatelor generate de aceste modele, în condiţiile de dublare a concentraţiei
de CO2 în atmosferă se aşteaptă pentru deceniile următoare o creştere a temperaturii aerului
cuprinsă între 2,4 şi 7,4 ˚ C. Modificările estimate de temperatură se vor manifesta la nivel
regional şi local şi vor influenţa ecosistemele, aşezările umane şi infrastructura.
Variabilitatea climatică va afecta toate sectoarele economiei, va conduce la modificarea
perioadelor de vegetaţie şi la deplasarea liniilor de demarcaţie dintre păduri şi pajişti.
Evenimentele meteorologice extreme (furtuni, inundaţii, secete) îşi vor putea face apariţia mai
frecvent, iar riscurile şi pagubele aferente pot deveni mai semnificative. Zonele afectate de
secetă s-au extins în ultimele decenii în România. Zonele cele mai expuse secetei se afla în sud-
estul ţării, dar aproape întreaga ţară a fost afectată de seceta prelungită. Împreună cu inundaţiile,
perioadele îndelungate de secetă duc la pierderi economice însemnate în agricultură, transporturi,
alimentarea cu energie, gospodărirea apelor, sănătate şi în activitatea din gospodării. Predicţiile
pe bază de modele climatice globale arată că ne putem aştepta la o apariţie mai frecventă a
evenimentelor meteorologice extreme.
Până în prezent, activitatea privind evaluarea impactului schimbărilor climatice şi
identificarea măsurilor de adaptare s-a limitat, în mare măsură, la silvicultură, agricultură şi
gospodărirea apelor. De asemenea, un impact socio-economic semnificativ poate fi resimţit şi în
alte sectoare, acestea trebuind să fie luate în considerare în planificarea mǎsurilor de adaptare.
Realizarea unor măsuri de adaptare la condiţiile climatice variabile şi la fenomenele
extreme, pe termen scurt are ca avantaj abordarea priorităţilor prezente (ex. măsuri legate de
sistemele de avertizare rapidă şi management al dezastrelor legate de inundaţii sau secetă),
reducând în acelaşi timp vulnerabilitatea faţă de schimbările climatice pe termen lung.

1. Efecte asupra agriculturii


Agricultura reprezintă cel mai vulnerabil sector iar studiul mai sus menţionat a evidenţiat
următoarele aspecte:

55
 în cazul culturii de grâu, (i) o creştere a producţiei de aproximativ 0,4 – 0,7 t/ha, (ii)
descreşterea sezonului de vegetaţiei cu 16-27 zile;
 în cazul culturii de porumb neirigat, (i) o creştere a producţiei de boabe cuprinsă între 1,4
– 5,6 t/ha, (ii) o descreştere a sezonului de vegetaţie cuprinsă între 2-32 zile, (iii) o
descreştere a perioadei de vegetaţie cuprinsă între 2 – 19 % ; valorile estimate sunt
în funcţie de modelul folosit;
 în cazul culturii de porumb irigat, rezultatele sunt dependente de modelele folosite
şi de condiţiile amplasamentelor alese pentru prelevarea datelor
S-au utilizat mai multe modele agrometeorologice pentru a analiza efectele potenţiale
asupra productivităţii agricole la principalele culturi din România.

2.Efecte asupra silviculturii


Din suprafaţa ţării, 26,7 % reprezintă suprafaţa acoperită cu păduri; acestea sunt
distribuite neuniform pe teritoriul ţării (58,5% în zona montană, 27,3% în zona deluroasă şi
6,7% în zona de câmpie). Suprafaţa fondului forestier este de 6 366 888 ha, din care 6 249
236 ha, este ocupată de păduri, iar 117 652 ha este destinată culturii silvice, producţiei şi
managementului.
Impactul schimbărilor climatice asupra pădurilor a fost analizat cu ajutorul mai multor
modele climatice globale.
În zonele împădurite joase şi deluroase se preconizează o scădere considerabilă a
productivităţii pădurilor după anul 2040, datorită creşterii temperaturilor şi scăderii
volumului precipitaţiilor.

3.Efecte asupra gospodăririi apelor


Consecinţele hidrologice ale creşterii concentraţiei de CO 2 în atmosferă sunt
semnificative.
Modelarea efectelor produse de acest fenomen a fost realizată în România, punându-se
accent pe principalele bazine hidrografice. Rezultatele arată efectele probabile ale
modificărilor în volumul precipitaţiilor şi în evapo-transpiraţie.
Debitele maxime lunare se deplasează din perioada primăvară – vară către sfârşitul
iernii. De asemenea, se constată că în luna septembrie are loc cea mai scăzută scurgere faţă
de situaţia de până acum, când, foarte frecvent, scurgerea minimă se înregistreazǎ în
sezonul de iarnă.

56
4.Efecte asupra aşezărilor umane
Sectoarele industrial, comercial, rezidenţial şi de infrastructură (inclusiv alimentări
cu energie şi apă, transporturi şi depozitarea deşeurilor) sunt vulnerabile la schimbările
climatice în diferite moduri. Aceste sectoare sunt direct afectate de modificarea
temperaturii şi regimului precipitaţiilor, sau indirect prin impactul general asupra mediului,
resurselor naturale şi producţiei agricole. Sectoarele cele mai vulnerabile faţă de efectele
schimbărilor climatice sunt construcţiile, transporturile, exploatările de petrol şi gaze,
turismul şi industriile aflate în zone costiere. Alte sectoare potenţial afectate sunt industria
alimentară, prelucrarea lemnului, industria textilă, producţia de biomasă şi de energie
regenerabilă.
Luând în considerare efectele enumerate mai sus, în România a fost adoptată
Strategia Naţională privind schimbările climatice, urmată de Planul naţional de
acţiune privind schimbările climatice care are rolul de instrument pentru aplicarea şi
implementarea politicilor individuale şi măsurilor concrete elaborate pe baza
strategiei.
Strategia naţională defineşte politicile României privind respectarea obligaţiilor
internaţionale prevăzute de Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor
Climatice (UNFCCC) şi de Protocolul de la Kyoto precum şi priorităţile naţionale ale
României în domeniul schimbărilor climatice şi beneficiile de mediu şi economice pentru
România privind participarea la implementarea mecanismelor flexibile stabilite prin
Protocolul de la Kyoto.
Planul naţional de acţiune desemnează sarcini şi responsabilităţi pentru fiecare
instituţie implicată şi identifică actorii principali pentru fiecare acţiune specifică şi sarcină
aferentă.
Pentru a limita costurile economice şi sociale ale schimbărilor climatice în România,
se acţionează pentru îmbunătăţirea nivelului de cunoaştere privind impactul schimbărilor
climatice, a vulnerabilităţii şi a capacităţii de adaptare la efectele acestora. Pe baza acestor
informaţii sunt identificate şi prioritizate acţiuni şi măsuri preventive şi eficiente din punct
de vedere al costurilor în domeniul adaptării la efectele schimbărilor climatice. În perioada
urmǎtoare se vor implementa acţiunile şi măsurile prioritare în domeniul adaptării.
Începând cu anul 2002, România transmite anual Secretariatului UNFCCC
inventarul naţional al emisiilor de gaze cu efect de sera, realizat conform metodologiei
IPCC şi utilizând un format de raportare comun tuturor ţărilor. Ultimul inventar naţional al
României a fost transmis în anul 2007 şi conţine estimarile emisiilor de gaze cu efect de
seră pentru perioada 1989-2005. Inventarul este elaborat pe baza documentului "Liniile

57
directoare revizuite în anul 1996, privind elaborarea inventarelor naţionale de gaze cu efect
de serǎ, elaborate de cǎtre IPCC", completat de Ghidul de Bune Practici şi managementul
incertitudinilor elaborat de IPCC (IPCC GPG) şi pe baza Ghidului de Bune Practici în ceea
ce priveşte utilizarea terenurilor, schimbarea utilizării terenurilor şi silvicultura (LULUCF
GPG), elaborat de IPCC în anul 2003. Întocmirea raportului la inventarului naţional (NIR)
se realizează conform Ghidului UNFCCC de raportare şi revizuire.

5.4. Romania - sabotoarea stratului de ozon


România "lauda" cu o crestere record a emisiilor de gaze cu efect de sera. Romania intra
lejer in TOP 5 european al celor mai dinamici sabotori ai stratului de ozon.
Statistica apartine Agentiei Europene de Mediu, care a monitorizat emisiile de gaze cu efect de
sera de pe continent in perioada 1990 - 2004, iar concluzia privind contributia tarilor membre la
distrugerea stratului de ozon a fost facuta publica in ultima saptamana a lunii februarie.
Cea mai rapida crestere a emisiilor de gaze cu efect de sera s-a inregistrat in Luxemburg, 156%.
Irlanda, Cehia si Portugalia ocupa pozitiile imediat urmatoare, cu performanta de nedorit a
cresterii emisiilor cu 140%, 107%, respectiv 97%. Romania, pe locul al cincilea, a aruncat in
atmosfera, in perioada monitorizata, gaze cu efect de sera in crestere cu 95%.
La pol opus, Lituania, Bulgaria si Estonia au avut cu adevarat performante pozitive, intre 1990 si
2004, reducandu-si emisiile cu 33%, 32%, respectiv 20%. Germania, Elvetia, Slovacia, Finlanda
si Suedia au atacat stratul de ozon al planetei intr-un ritm mult mai lent decat am facut-o noi.
In cei 14 ani monitorizati, emisiile de gaze cu efect de sera provenite din aceste tari au crescut cu
sub 10%.
Sectorul transporturilor este principalul vinovat in ceea ce priveste evolutia nedorita a
emisiilor. Transporturile rutiere sunt, de departe, cele mai periculoase surse de emisii, cu o
pondere de 93% in cantitatea de gaze de sera aruncate in atmosfera.

58
CAPITOLUL VI
CERCETĂRI PRIVIN EFECTUL DE SERĂ LA NIVEL
MONDIAL

6.1. Emisii totale anuale de gaze cu efect de seră


Conform Protocolul de la Kyoto, România s-a angajat să reducă emisiile de gaze cu
efect de seră cu 8% în perioada 2008-2012, comparativ cu anul de referinţă 1989. Emisiile
totale de gaze cu efect de seră (fără absorbţia pădurilor) a scăzut cu 45,6% în perioada
1989-2005. Bazându-ne pe aceste observaţii, există o mare probabilitate ca România să
îndeplinească obligaţiile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de serǎ în prima perioadă
de angajament, 2008-2012.
Tendinţa emisiilor reflectă schimbările în această perioadă caracterizată de procesul
de tranziţie. În fig. 6.1., perioada 1989-2005, se împarte în: perioada 1989-1996 şi perioada
1996-2005. Declinul activităţilor economice şi a consumului de energie din perioada 1989-
1992 au cauzat direct scăderea emisiilor totale din această perioadă.

Fig. 6.1. Nivelurile emisiilor totale de gaze cu efect de seră

59
Pe ansamblul economiei în tranziţie, unele industrii energetice intensive şi-au redus
activităţile şi aceasta s-a reflectat în reducerea emisiilor de gaze cu efect de serǎ. Emisiile
au început să crească până în 1996, datorită revitalizării economiei. După punerea în
funcţiune a primului reactor al centralei nucleare Cernavodă (1996), emisiile au început să
scadă din nou. Scăderea a continuat până în 1999. După 1999, tendinţa de creştere reflectă
dezvoltarea economică din perioada 1999-2005.
Sectoarele pentru care s-au estimat nivelurile de emisii de gaze cu efect de seră sunt:
sectorul energetic, procesele industriale, utilizarea solvenţilor şi a altor produse,
agricultura, utilizarea terenurilor, schimbarea utilizării terenurilor şi silvicultura (abreviat
în continuare prin LULUCF), sectorul deşeuri.

6.2. Emisii anuale de dioxid de carbon


Cel mai semnificativ gaz cu efect de seră este dioxidul de carbon (CO 2). Scăderea emisiilor
de CO2 (de la 193,926 Gg în 1989, la 110,532 Gg în 2005) este cauzată de scăderea consumului de
combustibili fosili utilizaţi în sectorul energetic (în special în producţia de electricitate şi căldură din
sectorul public şi în sectorul industrie prelucrătoare şi construcţii) ca o consecinţă a reducerii
amplorii activităţilor din aceste industrii.
Nivelurile emisiilor anuale de dioxid de carbon sunt prezentate în fig. 6.2.

250000

200000

150000

100000

50000

0
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
valoarea 193926172652133349130994131801128607134825140401125950111858 94568 97474 102171109829115667116747110532

Fig. 6.2. Nivelurile emisiilor anuale de dioxid de carbon (Gg CO2)

60
6.3. Emisii anuale de metan
Nivelurile emisiilor de metan (CH4), care rezultă în principal din activităţile de extracţie şi
distribuţie a combustibililor fosili şi din activitǎţile de creştere a animalelor, scad de-a lungul
perioadei 1989-2005. Scăderea este de 49,86% comparativ cu anul 1989 (fig. 6.3.):

Fig. 6.3. Nivelurile emisiilor de metan (Gg CO2 )

6.4. Emisiile anuale de protoxid de azot


Emisiile de protoxid de azot (N2O) rezultă în principal din sectorul Agricultură – soluri
agricole, şi din sectorul Procese industriale – industria chimică. Declinul acestor activităţi este
reflectat în evoluţia nivelurilor emisiilor de N2O. Dintre gazele cu efect de seră, nivelul emisiilor de
N2O înregistrează cea mai semnificativă scădere (50,36% comparativ cu anul de referinţă – fig.
6.4.).

Fig. 6.4. Nivelurile emisiilor de protoxid de azot (Gg CO2 )

6.5. Emisiile de gaze cu efect de seră în sectorul energetic


61
Sectorul energetic are cea mai mare contribuţie la totalul emisiilor de gaze cu efect de seră.
În anul 2005 emisiile din sectorul energetic însumează 106,024 Tg CO 2 echivalent, care reprezintă
69 % din totalul emisiilor de gaze cu efect de serǎ.
Emisiile de gaze cu efect de seră din sectorul energetic provin, în principal, din arderea
combustibililor fosili pentru producerea de energie electrică şi termică, precum şi din extracţia
ţiţeiului şi a gazelor naturale. Reducerea nivelului emisiilor de gaze cu efect de seră din sectorul
energetic a fost cauzată, în principal, de micşorarea consumului în acest sector (fig. 6.5.).

Fig. 6.5. Emisiile de dioxid de carbon din sectorul energetic (Gg CO2)

6.6. Acţiuni de colaborare privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră

1. Participarea la aplicarea mecanismelor Protocolului de la Kyoto


În vederea reducerii costurilor pentru acţiunile de limitare şi diminuare a emisiilor de gaze
cu efect de seră, în cadrul Protocolului de la Kyoto, s-au identificat trei mecanisme flexibile de
cooperare internaţională pentru realizarea ţintelor propuse. Cele trei mecanisme flexibile sunt:
 Implementare în comun (JI)
 Mecanismul de Dezvoltare Curată (CDM), implementat între ţările din Anexa I a UNFCCC
şi ţările în curs de dezvoltare
 Comercializarea Internaţională a Emisiilor (IET). Mecanismele JI şi CDM asigură reducerea
de emisii prin dezvoltarea unor proiecte specifice în ţările eligibile în care condiţiile de
relizare sunt mai avantajoase.
Manifestând dorinţa de a participa activ la procesul de implementare a Protocolului de la Kyoto
şi beneficând de un potenţial atractiv de tranzacţionare a unităţilor de reducere a emisiilor de gaze cu
efect de seră, România s-a implicat cu succes în realizarea unor proiecte de investiţii de tip
Implementare în Comun prin colaborarea cu diferite state. În vederea aplicării mecanismului
Implementare în Comun, au fost încheiate 8 Memorandumuri de Înţelegere cu Elveţia, Olanda,
62
Norvegia, Danemarca, Austria, Suedia şi Franţa, precum şi cu Banca Mondială în cadrul Fondului
Special al Carbonului (Prototype Carbon Fund). Proiectele din cadrul acestui mecanism vor
favoriza retehnologizări importante în domeniile lor de aplicabilitate.
Pentru România proiectele JI constau în acţiuni de modernizare, reabilitare, îmbunǎtǎţirea
eficienţei energetice şi implementarea de noi tehnologii în urmatoarele domenii:
 instalaţii de cogenerare;
 schimbarea combustibilului în instalaţiile de producere a energiei sau în instalaţiile industriale;
 sisteme de încǎlzire centralǎ;
 instalaţii de producere a energiei de tip „energie curatǎ”;
 recuperarea metanului din depozitele de deşeuri urbane;
 reabilitarea centralelor termoelectrice;
 reducerea emisiilor de gaze cu efect de serǎ în sectoarele agriculturǎ şi energie - transport;
 acţiuni de împǎdurire şi/sau reîmpǎdurire

2. Participarea României la implementarea schemei europene de comercializare cu certificate


de emisii de gaze cu efect de seră

În urma aderării ţării noastre în cadrul Uniunii Europene, ţara noastră va participa la
implementarea schemei de comercializare cu certificate de emisii de gaze cu efect de seră,
schema ce este reglementată prin Directiva 87/2003/EC şi Directiva 101/2004/EC (schema EU-
ETS). Prin schema EU-ETS se urmăreşte implicarea activă prin costuri optime a operatorilor
economici importanţi în efortul de reducere la nivel comunitar al emisiilor de gaze cu efect de
seră. Aceste costuri optime se stabilesc prin aplicarea mecanismului concurential de piaţă prin
care se stimulează creşterea eficienţei în procesul productiv şi promovarea tehnologiilor curate.
Pentru prima perioadă de angajament definită prin Protocolul de la Kyoto în perioada
2008-2012, schema EU-ETS are o fază pilot de implementare în perioada 2005-2007 şi o fază de
aplicare efectivă în perioada de angajament menţionată anterior.
În ţara noastră schema EU-ETS a fost promovată prin HG 780-2006. În vederea asigurării
unei implementări corespunzătoare autoritatea centrală de protecţie a mediului a elaborat mai
multe Ordine de Ministru (OM 1008/2006, OM 1175/2006 şi OM 85/2007).
În vederea implementării schemei EU-ETS în ţara noastră, a fost elaborat un Plan
Naţional de Alocare prin care s-a planificat repartiţia de certificate de emisie operatorilor
economici importanţi din domeniul energetic, producţia şi prelucrarea metalelor, industria
mineralelor, industria de produse lemnoase şi industria de hârtie şi carton.

63
În ţara noastră schema EU-ETS se aplică pentru două perioade : 2007 şi 2008-2012.
Conform Planului Naţional de Alocare înaintat spre aprobare la Uniunea Europeană, pentru anul
2007 s-a propus alocarea unui număr de 247 de instalaţii însumând 82 792 983 de certificate, iar
pentru perioada 2008-2012 pentru acelaşi număr de instalaţii s-a propus alocarea a 440 976 358
de certificate. Un certificat de emisie de gaze cu efect de seră reprezintă dreptul de a emite 1 tonă
CO2 echivalent.
În perioada 2008-2012 numărul de certificate prevăzut reprezintă aproximativ 38% din
totalul cantităţii atribuite prin Protocolul de la Kyoto.

64