Sunteți pe pagina 1din 18

Capitolul I1

Delimitări noționale

1. Definirea dreptului internațional public

Acest capitol introductiv are menirea de a introduce


cititorul în sfera domeniului dreptului internațional, fiind prezentat
instrumentarul de bază cu care se operează în această ramură
juridică. Desigur că această încercare a noastră, care se
adresează în primul rând studenților mei de la specializarea
Relații Internaționale și Studii Europene, nu poate fi decât una
sintetică, deoarece anumite aspecte și instituții ale dreptului
internațional public nu-i interesează pe viitorii specialiști în
domeniul arătat mai sus.

Dreptul internațional public este o ramură juridică ce are


rădăcini puternice de-a lungul civilizației umane, putem astfel
face remarca, potrivit căreia acest domeniu de cercetare este
unul cu vechime, încă din antichitate putem identifica elemente
ale dreptului internațional. Așa spre pildă, ne gândim la instituția
soliei, care este prezentată de către izvoarele istorice. Încă din

1
Copierea, tipărirea sau multiplicarea prin orice mijloc a acestui
document sau a unei porțiuni a acestuia sunt strict interzise. Nu
este permis utilizatorilor acestui document să faciliteze altor
persoane accesul la document sau la porțiuni din acesta, fără
permisiunea scrisă explicită a titularului drepturilor de autor, dr.
Alexandru Jădăneanț
acea perioadă se încheie între state diferite înțelegeri,
identificăm prin aceasta, instituția tratatului internațional. Desigur
că orice etapă istorică din civilizația umană, aduce noutăți și
dezvoltare. Dreptul internațional a cunoscut etape de dezvoltare,
etape fundamentale pentru crearea unui echilibru în ordinea
juridică internațională.

În literatura clasică de drept internațional, această


ramură juridică a fost definită ca fiind aceea ramură ce
reglementează relațiile dintre state. În dreptul internațional,
atunci când este folosit termenul de ”stat”, atunci trebuie să ne
gândim la state suverane, state care se definesc prin câteva
atribute: teritoriu, populație și guvernare. Această entitate
trebuie să aibă capacitatea de a întreține relații diplomatice,
respectând în contactele cu alte subiecte de drept, regulile și
normele dreptului internațional public.

Din definiția prezentată mai sus, reiese că doar statul


este subiect de drept internațional, subiect ce poate să fie vizibil
și activ pe scena internațională. Dreptul internațional clasic nu
recunoaște altui subiect de drept, spre pildă, individului calitatea
de subiect de drept al ordinii juridice internaționale, lăsând doar
statelor această calitate.

Societatea umană nu se dezvoltă doar în


contemporaneitate, există dovezi evidente a progresului,
elementul variabil din ecuația noastră, fiind timpul sau mai bine
spus, rapiditatea cu care o societate se transformă sau acceptă
anumite reforme. Dreptul internațional contemporan s-a impus la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Este o perioadă istorică interesantă pentru vechiul continent,
imperiile se destramă, iau naștere noi state și se conturează
ideea rezolvării anumitor probleme la nivel internațional prin
crearea unor organisme la nivel internațional.

Dreptul internațional modern se definește ca fiind ramura


juridică ce reglementează relațiile dintre state, cu remarca că
relațiile dintre subiectele primare ale dreptului internațional sunt
interpretate mult mai larg și permisiv, astfel pe scena
internațională sunt recunoscuți și alți actori, cum ar fi
organizațiile internaționale, iar în anumite domenii, ce-i drept
foarte restrânse, persoanele fizice.

În contemporaneitate, organizațiile internaționale sau


indivizii (cazuri limitativ acceptate de doctrina și practica
internațională) pot fi subiecți ai dreptului internațional public,
fiind astfel titulari de drepturi și obligații. Astfel, Organizația
Națiunilor Unite este cel mai la îndemână exemplu pentru un
subiect derivat al dreptului internațional, care interacționează
vizibil pe scena internațională. Individului nu-i este recunoscută
calitatea de subiect de drept internațional decât cu titlu de
excepție, atunci când este tras la răspundere pentru infracțiuni
comise împotriva umanității sau atunci când acesta încearcă să-
și fructifice drepturi ce izvorăsc din documente internaționale în
domeniul apărării drepturilor omului.

2. Aplicarea internațională și pe plan intern a dreptului


internațional

Faptul că majoritatea normelor dreptului internațional


public reglementează relațiile dintre actorii statali, asta nu
înseamnă că aceste norme nu prezintă interes și relevanță
pentru ordinea juridică internă. Particularitatea acestei ramuri de
drept pe care încercăm să o prezentăm prin această lucrare
introductivă, constă în faptul că aplicabilitatea normelor de drept
internațional diferă, astfel există anumite perspective din unghiul
de vedere al ordinii juridice internaționale și cu totul altele din
perspectiva ordinii juridice interne.

În domeniul relațiilor dintre state și organizațiile


internaționale, aceste subiecte fac mereu apel la normele
dreptului internațional, deoarece acestea sunt singurele norme
ce pot fi aplicate în raporturile juridice pe care acestea le
încheie. Astfel, putem face afirmația, potrivit căreia, dreptul
internațional este un sistem juridic de sine stătător, care se
aseamănă ca și funcții și adresabilitate unui sistem juridic la
nivel micro, așa cum este spre pildă, sistemul juridic al unui stat.

Din perspectiva ordinii juridice interne, nu toate normele


ce sunt edictate la nivel internațional sunt aplicabile, chiar dacă
dreptul internațional modern recunoaște în domenii foarte bine
definite și particularului calitatea de subiect de drept
internațional. Trebuie amintit în acest context, că individul care
invocă în fața jurisdicțiilor naționale prevederi ale tratatelor
internaționale nu se bucură de calitatea de subiect de drept
internațional. Trebuie amintit în acest context, că majoritatea
normelor de drept internațional nu creează direct pentru indivizi
drepturi și obligații, așa spre pildă, tratatul de frontieră încheiat
între statul A și B nu face altceva decât să recunoască frontiera
existentă, să o descrie și să prevadă anumite chestiuni tehnice
prin care sunt reglementate chestiuni precum, fâșia verde sau
modul de delimitare a frontierelor. Dacă tratatul de frontieră
conține și norme referitoare la instituția ”micului-trafic de
frontieră”, atunci desigur că particularii ce își au domiciliul în
raza acelei zone se pot bucura de anumite facilități sau drepturi.

Dreptul este o știință care nu poate fi însușită doar


teoretic. Dreptul se înțelege și se asimilează cel mai bine, atunci
când facem apel la cazuistică și jurisprudență. Voi încerca să
ofer exemple, fie imaginare, fie din realitatea istorică, pentru a
face discursul meu mult mai accesibil.

În domeniul aplicabilității dreptului internațional există o


multitudine de cazuri ce au fost rezolvate, iar pentru a
exemplifica mă voi restrânge la două situații ipotetice. Conform
art. 17 din Convenția asupra dreptului mării, pe perioadă de
pace, statele riverane trebuie să permită navelor comerciale
aflate sub pavilion străin trecerea liberă prin apele lor teritoriale.
Nava comercială aflată sub pavilionul statului X este
proprietatea domnului A, ce este cetățean al statului X. Nava,
respectând prevederile art. 17 din convenția mai sus amintită,
traversează apele teritoriale ale statului Y. Autoritățile portuare
ale statului Y arestează și confiscă nava aflată sub pavilionul
statului X, încălcând flagrant prevederile art. 17. Din cele expuse
rezultă că dreptul de a trece pașnic prin apele teritoriale și
obligația de a permite această trecere, incumbă exclusiv
statelor, care într-un astfel de scenariu au mai multe posibilități
pentru rezolvarea conflictului. Totuși, domnul A, cetățean al
statului X a suferit o pierdere, prin faptul că nava i-a fost
arestată și confiscată, doctrina de drept internațional arată că în
astfel de cazuri, acțiunile îndreptate împotriva domnului A sunt
de fapt considerate a fi îndreptate împotriva statului X, care va
trebui să reacționeze prompt. Conform dreptului internațional
clasic, o acțiune îndreptată de către un stat împotriva unui
cetățean al altui stat, se consideră a fi o ”lovitură” adresată
statului a cărui cetățean este individul. Acest aspect este destul
de relativ, mai ales în ultima perioadă, în care domeniul
respectării drepturilor omului devine tot mai prezent în
societatea contemporană.

Introducem în scenariul de mai sus o nouă ipoteză, și


anume, dacă domnul A ar solicita instanțelor judecătorești ale
statului Y daune pentru cele suferite. Este evident că statul Y a
încălcat o normă de drept internațional, care însă produce
efecte unui particular, proprietarului navei arestate și confiscate.
Se pune problema, dacă această situație se poate rezolva în
fața jurisdicțiilor naționale sau doar în fața celor internaționale.
De regulă, conflictele apărute între stat se rezolvă în fața
jurisdicțiilor internaționale, există și constelații interesante în
anumite spețe, în care intervin pentru rezolvarea cazului, atât
instanțe internaționale, cât și cele naționale. În jocul propus mai
sus, competența de soluționare a diferitelor aspecte revine
instanțelor ce sunt recunoscute de sistemul juridic al statului Y.
Astfel, conflictul dintre statul X și Y se poate rezolva prin metoda
negocierii sau a medierii, problemele comerciale și pretențiile de
despăgubire pot fi apanajul unei instanțe civile a statului Y.
Important de marcat prin cele prezentate mai sus, statele sunt
principalii pioni în domeniul dreptului internațional, acestea
putând reprezenta și interesele resortisanților lor.

Atunci când discutăm despre aplicarea dreptului


internațional public, nu se poate să nu atingem problema
primatului dreptului internațional. Simplificând limbajul juridic,
putem să traducem cele enunțate mai sus astfel: aplicabilitatea
cu prioritate a dreptului internațional. Să luăm următorul
exemplu ipotetic: statul A și statul B au ales să semneze și să
ratifice un tratat bilateral. Acesta a intrat în vigoare în momentul
în care instrumentele de ratificare au fost depuse la depozitar.
Prin orice tratat internațional, statele sunt purtătoare de drepturi
și obligații, care trebuie să fie prioritare celor din ordinea juridică
internă. Statul nu poate să se apere pentru neîndeplinirea unei
obligații din tratat pe motiv că o instanță judecătorească internă
a calificat tratatul ca fiind neconstituțional. Această constatare
nu produce efecte, așa cum rezultă din art. 27 și 46 din
Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor. Declararea
neconstituționalității unui tratat poate să aducă statul A în
imposibilitatea de a-și respecta angajamentele față de statul B,
fapt ce este considerat o încălcare a tratatului. În practică, în
cazul în care ne-am afla într-o astfel de situație, statele ar trebui
să reînceapă negocierile, să ajungă la un nou compromis pe
care să-l ratifice prin intermediul altui act de drept internațional.

Doctrina și practica au dezvoltat mai multe teorii despre


aplicabilitatea cu prioritate a dreptului internațional. Fiind o
problemă tehnică nu vom insistă în mod deosebit asupra
acestor aspecte, ce pot fi însă studiate în monografiile și
tratatele ce sunt disponibile în literatura de specialitate.

Doctrina a identificat patru mari doctrine referitoare la


problema raportului dintre dreptul internațional și cel intern.

a. Dualismul – conform acestei doctrine, dreptul


internațional formează o ordine juridică distinctă de
cea a dreptului intern. Se creează astfel două
sisteme juridice egale, independente și separate2.
Pentru ca un tratat să se poată aplica în dreptul
intern, acesta trebuie să fie transformat în normă de
drept intern. Această realitate ne conduce cu ideea
că textul tratatului poate suferi modificări ulterioare
făcute în mod unilateral de către un stat, prin
edictarea unei legi interne prin care se modifică
anumite prevederi ale legii prin care a fost
transformat tratatul în normă internă. Teoria dualistă
a fost criticată în literatura de specialitate, deoarece
nu se asigură siguranța aplicării aceluiași text al
tratatului pentru toți cei care l-au ratificat.
b. Monismul cu primatul dreptului intern – această
teorie ce își trage seva din învățăturile școlii juridice
de la Bonn cu reprezentanții de marcă: Zorn,
Kaufmann și Wenzel și afirmă faptul că dreptul
internațional nu este altceva, decât un derivat al
dreptului intern.
c. Monismul cu primatul dreptului internațional –
doctrina primatului dreptului internațional față de
dreptul intern a fost impusă de școala juridică de la
Viena, care i-a avut drept reprezentanți pe Kelsen,
Kunz sau Vedross, aceștia afirmând poziția
superioară ce o are dreptul internațional în fața celui
intern, și asta datorită faptului că dreptul intern este
considerat a fi o derivație a ordinii juridice
internaționale. Primatul dreptului internațional este o
teorie ce se bucură de calitatea de principiu de drept,
această calitate fiind obținută după ce practica
internațională i-a recunoscut această calitate.
Consacrarea principiului a fost realizată de către
Curtea Internațională de Justiție într-o decizie de
speță devenită celebră.
d. Doctrina socialistă – este o doctrină ce critica atât
dualismul, cât și monismul oferind însă, după părerea

2
Năstase, A; / sinteze
noastră, niște explicații cel puțin bizare din
perspectiva științei dreptului. Astfel, se face vorbire
despre ”corelația dialectică între dreptul internațional
și cel intern”, fiind recunoscute elementele comune.
Grigore Geamănu, un distins reprezentant al școlii
române de drept internațional public arată că cele
două ordini juridice sunt distincte și nesubordonate
una celeilalte.
e. Teoria ”practicistă” – teoreticienii care au propus-o
rezumă totul prin cuvântul cheie: răspundere. Vorbim
desigur de răspunderea internațională a statului,
astfel în varianta monistă, normele de drept intern ar
fi abrogate de cele ale dreptului internațional, din
perspectivă dualistă, răspunderea statului s-ar face
doar la nivel internațional.

Aceste teorii nu sunt importante doar din perspectivă


teoretică, ele cunosc importante valențe practice. Dreptul este
mereu interpretabil și în asta constă frumusețea și atractivitatea
acestei ramuri științifice. Teoriile și doctrinele enunțate mai sus
sunt valabile, dar trebuie să recunoaștem că dacă ar fi să
alegem, ne-am declara adepți ai monismului, asta și pentru că
suntem de părere că relațiile dintre state reprezintă modalitatea
prin care societatea noastră poate progresa.

Constituția României clarifică problema raportului dintre normele


dreptului internațional și cel intern prin adoptarea unei soluții
combinate, astfel potrivit art. 11 din Constituția României3, statul
se obligă să-și îndeplinească cu bună-credință obligațiile ce

3
ARTICOLUL 11 - Dreptul internațional si dreptul intern
(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din
tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care Romania urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare
Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.
decurg din tratatele internaționale, care sunt înglobate în
ordinea juridică internă prin procesul de ratificare, Parlamentul
României fiind organismul care edictează o lege de ratificare a
tratatului, acesta devenind lege a României. Problema discută
mai sus, referitoare la declararea neconstituționalității unui
tratat, este eliminată de legea fundamentală a României, și asta
datorită faptului că legea prin care se ratifică tratatul
internațional la care România este semnatară poate fi analizată
din perspectiva constituționalității de către Curtea
Constituțională a României. Art. 20 din Constituția României4
tratează un capitol special al tratatelor internaționale, și anume:
tratatele prin care sunt reglementate drepturi ale omului. Aceste
tratate sunt aplicate cu prioritate, dacă legile României nu au
prevederi mai favorabile în acest domeniu de activitate.

Construcția europeană începută la mijlocul secolului al


XX-lea își pune amprenta și asupra evoluției dreptului
internațional. Constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului a fost posibilă nu doar datorită unei viziuni și voințe
politice, ci și datorită instrumentarului ce a fost pus la dispoziție
de dreptul internațional: tratatul internațional. Atât tratatul de la
Paris, cât și cele două tratate de la Roma, care împreună
formează nucleul dur al procesului integraționist comunitar, sunt
veritabile tratate internaționale care au dat naștere unor
organizații internaționale, chiar daca nu de tip clasic, prin care s-
au rezolvat anumite chestiuni sensibile la nivel european.

Vom vorbi despre organizațiile internaționale într-un


capitol separat, ceea ce ne interesează în acest moment este să

4
ARTICOLUL 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului
(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și
aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte
tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu
excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
știm dacă există interferențe în aplicarea dreptului internațional,
a celui comunitar și a celui intern. Doctrina este unanim de
acord că dreptul comunitar s-a născut ca și o subramură a
dreptului internațional, așa cum este și dreptul mării sau dreptul
diplomatic. Dinamica și evoluția construcției comunitare a impus
dreptul comunitar ca și o ramură distinctă de drept, mai mult, în
ultima vreme se poate vorbi chiar despre o ordine juridică
comunitară. Elementul cel mai important ce trebuie să fie
punctat în acest moment al travaliului nostru științific este că
toate tratatele comunitare, fie ele constitutive sau modificatoare
sunt autentice tratate de drept internațional. Ordinea juridică
comunitară nu a putut impune norme sau reguli distincte pentru
astfel de acte și asta deoarece statele care compun Uniunea
Europeană nu au dorit să renunțe la suveranitatea lor în
domeniul relațiilor internaționale, noi având în vedere în acest
moment, calitatea de a întreține relații diplomatice sau/și
consulare, precum și dreptul de a încheia tratate. Din cele mai
sus rezultă că nu sunt identificabile conflicte care să apară între
ordinea juridică internațională și cea comunitară.

Probleme despre prioritatea cu care se aplică o normă


sau alta, apar atunci când tratăm raportul dintre dreptul
comunitar și cel intern. Regula ce a fost impusă atât de Curtea
Europeană de Justiție, cât și de doctrină arată că dreptul
comunitar se aplică imediat și direct în statele membre. Există o
serie de nuanțări ce ar trebui să fie făcute, cadrul nu este însă
cel necesar. În cadrul cursului de drept comunitar vor fi făcute
pe larg diferențierile necesare. Pentru moment trebuie să ne
marcăm existența primatului dreptului comunitar, normele
comunitare având prioritate față de normele naționale de drept.
Un aspect interesant și care merită să fie punctat este că
monismul este doctrina ce caracterizează ordinea juridică
comunitară, monism ce își are izvorul în chiar temelia
construcției: tratatele constitutive și jurisprudența curții de la
Luxembourg.
3. Aplicarea și punerea în executare a normelor de drept
internațional

Instanțele judecătorești, fie ele interne sau internaționale,


aplică mai mereu norme de drept internațional sau măcar se
sprijină pe acestea, atunci când își motivează o hotărâre sau
decizie luată într-o anumită speță. Atunci când instanța a fost
investită cu rezolvarea unei stări de fapt, în care reclamantului îi
erau încălcate mai multe drepturi, printre care și dreptul la
proprietate, judecătorul poate să se inspire și din tratatele
internaționale la care România este parte pentru a face
dreptate, în cazul ipotetic amintit mai sus, acesta poate recurge
la prevederile protocolului 1 la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului în care este definit dreptul de proprietate. Mai
mult, judecătorul român poate face apel și la jurisprudența Curții
de la Strasbourg, care dezvoltă și arată domeniile și situațiile în
care sunt aplicabile prevederile Convenției și ale protocoalelor
adiționale.

Totuși, pentru instanțele judecătorești din cadrul ordinii


juridice interne, normele de drept internațional nu prezintă un
prea mare interes. Statele se folosesc de normele dreptului
internațional public în momentul negocierilor care au loc la nivel
înalt sau atunci când își creionează politica externă. Statele își
fundamentează anumite gesturi sau politici pe normele dreptului
internațional, fac apel la acestea atunci când condamnă
comportamentul altui subiect de drept internațional. Normele de
drept internațional public impun statelor și altor subiecte din
ordinea juridică internațională o conduită bazată pe anumite
reguli foarte clare, care odată încălcate duc la posibilitatea
tragerii la răspundere a subiectului aflat în afara cadrului
normativ.

Reacția sau mai explicit spus, modul în care un stat se


exprimă la un moment dat pe scena internațională nu depinde
doar de norma de drept internațional. Interesul național al unui
stat poate să impună la un moment dat înfrângerea unui
principiu sau al unei norme de drept internațional. Nu puțini
politicieni au fost tentați de această posibilitate. Cert este faptul
că la un anumit moment istoric, politicienii vor trebui să
răspundă referitor la deciziile luate și impactul acestora.

În contemporaneitate observatorii de politică externă


identifică o prudență a statelor în ceea ce privește încălcarea
flagrantă a dreptului internațional. Poate și pentru că societatea
modernă în care trăim, în care informația circulă cu viteză
ridicată, cetățenii sunt informați și au capacitatea de a solicita
puncte de vedere politicienilor pe care i-au ales. Acesta poate
să fie motivul pentru care politicienii de vârf din zilele noastre
calculează mult de tot implicațiile juridico-politice ale deciziilor
de politică externă ce urmează a fi luate. Un stat care încalcă cu
regularitate și în mod brutal dreptul internațional este sancționat
politic prin intermediul Organizației Națiunilor Unite, elementele
de justiție internațională pot interveni tocmai pentru a sancționa
comportamentul contrar normelor internaționale.

Totuși, aplicabilitatea de care se bucură dreptul


internațional este una restrânsă, dacă este să analizăm
frecvența cu care aceste norme sunt aplicate în fața unei
jurisdicții. Doctrina de drept internațional se oprește în acest
punct cu analiza, ca viitori specialiști în relații internaționale,
trebuie să ne punem întrebarea dacă aceste norme sunt
edictate doar pentru a fi interpretate de către judecător, sau
dacă rolul acestora este și unul de a ghida comportamentul
subiectelor de drept în cadrul ordinii juridice internaționale.
Răspunsul pe care încerc să îl aduc în discuția dumneavoastră
este unul pragmatic și inspirat din analizarea unor reacții la nivel
internațional. Oamenii politici se înconjoară de consultanți, rolul
acestora fiind acela de a oferi soluții în cazul unor diferite
scenarii ce se pot întâlni în cadrul relațiilor dintre subiectele de
drept la nivel internațional. Consilierii oferă sprijin și opinii de
specialitate, astfel conturându-se posibile rezolvări a unei stări
conflictuale. Materia primă a consultantului în domeniul relațiilor
internaționale este dreptul internațional, înțelegând prin asta
totalitatea normelor ce compun această ramură juridică.

În presă apar câteodată știri despre faptul că secretarul


III al ambasadei statului X în statul Y a fost declarat ”persona
non grata” pentru că s-a descoperit faptul că acel diplomat a
încercat să racoleze doi cetățeni ai statului Y cu scopul de a
obține niște secrete comerciale ale statului Y. Atitudinea
secretarului III este de condamnat, dar din capul locului trebuie
precizat faptul că diplomația nu este un loc în care se întâlnesc
doar ”îngeri”, diplomația este o bună mască pentru activitatea
unor servicii de informații sau a altor structuri clasificate. Cert
este că ipoteticul nostru secretar III a ”lucrat” conform unui plan,
iar statul X este pus într-o lumină nefavorabilă. Desigur că se
vor da explicații, iar atitudinea statului X, ce se bazează pe
cutumă, trebuie să fie următoarea: statul X va declara pe
secretarul III din ambasada statului Y din statul X, persona non
grata, făcându-se aplicațiunea principiului simetriei. Prin acest
exemplu am dorit să arăt, că în anumite situații există o practică
aproape unitară, ce se bazează fie pe cutumă, fie pe tratatul de
drept internațional.

Aplicarea și punerea în executare a normelor de drept


internațional se anunță a fi un capitol mai sensibil al analizei ce
dorim să o realizăm. Nu vom insista foarte mult pe aceste
aspecte, deoarece subiectul este unul destul de tehnic, care
impune cunoașterea unor domenii distincte ale dreptului. Vom
încerca să prezentăm cât mai sintetic și cât mai simplist cu
putință aspectele enumerate mai sus.

Pentru acuratețea discursului nostru vom arăta că în


ordinea juridică internă interpretarea și executarea normelor de
drept internațional se realizează prin intermediul instanțelor de
judecată, problemele ce sunt evidențiate de subiectul dezbătut
sunt identificate în cadrul aplicării extrajudiciare a dreptului
internațional.
După cum am mai precizat deja, ramura juridică a
dreptului internațional prezintă o serie de particularități. Nu toate
conflictele ce apar între subiectele dreptului internațional trebuie
să fie rezolvate în fața jurisdicțiilor internaționale. Pentru a vă
explicita exact la ceea ce mă gândesc, voi face apel la un
exemplu devenit deja clasic în domeniul dreptului comercial. Cu
toții știm că în cadrul dreptului comercial, subiectele care sunt
principalii pioni sunt societățile comerciale. Realitatea din
instanțele din România ne-a arătat că procesele se întind pe o
perioadă foarte lungă, or activitatea comercială nu poate fi
paralizată de procedura câteodată foarte greoaie din fața
instanțelor sau de ”longevitatea” unui dosar. Din această cauză,
legiuitorul în înțelepciunea sa a permis rezolvarea unor litigii
apărute în legătură cu interpretarea sau executarea unor
contracte comerciale în fața unor organisme extrajudiciare, asta
dacă părțile recunosc acel organism chemat să judece litigiul.
Spre exemplu, amintim faptul că pe lângă Camera de Comerț,
Industrie și Agricultură Timiș funcționează o Curte de Arbitraj, în
fața căreia se pot soluționa conflicte comerciale apărute între
subiecte de drept. Perioada de rezolvare a litigiului este una
destul de scurtă, se administrează probe și ceea ce este cel mai
important, părțile au fost de acord ca neînțelegerea să fie
tranșată prin acest mijloc. Un alt mijloc prin care se pot rezolva
diferite probleme ce intră sub incidența dreptului civil pot fi
rezolvate prin mediere, nu este necesară întotdeauna punerea
în mișcare a mecanismului jurisdicțional.

Și în dreptul internațional anumite chestiuni se rezolvă la


nivel politico-diplomatic, fără a fi nevoie a se apela la instanțele
de judecată. Trebuie avut în vedere faptul că statele comunică
permanent între ele, cu ajutorul ambasadelor sau a altor canale
diplomatice. Prin negocieri, mediere, bune oficii sau chiar prin
decizii juridice se pot rezolva conflicte ce pot apărea între
diversele subiecte de drept internațional. Ceea ce trebuie să fie
reținut este faptul, ca așa cum se întâmplă și în ordinea juridică
internă, nu orice conflict este rezolvat de instanțele de judecată.
Facem apel la un exemplu care ne este foarte la îndemână și
care prezintă un interes deosebit pentru România. Se știe faptul
că România a trimis spre rezolvare Curții Internaționale de
Justiție diferendul statului român cu Ucraina referitor la
delimitarea platoului continental. Speța este cunoscută în mass-
media drept ”afacerea Insulei Șerpilor”. Între cele două state
existau neînțelegeri în ceea ce privește delimitarea platoului
continental (în capitolul rezervat dreptului mării vom dezvolta și
această instituție) miza fiind una comercială, deoarece în acea
zonă au fost identificate importante cantități de bogații naturale.
Cazul a fost numit al Insulei Șerpilor pentru că acea formațiune
stâncoasă a reprezentat cheia rezolvării speței. Am amintit acest
caz pentru că am dorit să arătăm că, înainte ca România să
apeleze la instanța de la Haga, țara noastră a încercat să
soluționeze pe căi diplomatice această neînțelegere, presa de
specialitate, precum și analiza comunicatelor de presă emise de
Ministerul Afacerilor Externe de la București ne arată că experții
români și ucraineni au avut multiple runde de negociere și
discuții pe marginea acestui subiect. Când negocierile duc într-
un punct mort, atunci statele pot apela la justiția internațională,
fapt ce a fost reliefat și de cazul ”Insula Șerpilor”.

Contemporaneitatea cunoaște și alte mijloace prin care


se pot rezolva conflictele de la nivel internațional. Odată cu
nașterea organizațiilor internaționale s-a dezvoltat o nouă scenă
pe care se pot discuta și rezolva diferitele diferende dintre
subiectele de drept internațional. Accentul este pus pe
mijloacele diplomatice avute la îndemână și care trebuie să fie
folosite atunci când se dorește medierea unui diferend. Forța nu
este întotdeauna mijlocul eficace pentru ca un conflict să fie
stins. Diplomația s-a arătat eficientă de foarte multe ori, iar
intervenția unor organizații internaționale, fie ele la nivel
universal sau regional, nu demonstrează decât forță și voință,
elemente necesare în procesul de mediere.

Așa cum am arătat mai sus, există cazuri în care


diferendul nu poate fi rezolvat la nivel diplomatic, statele
implicate putând opta pentru rezolvarea acestuia la nivelul unei
instanțe internaționale. Cea mai vizibilă instanță internațională
este Curtea Internațională de Justiție, care face parte integrantă
din sistemul organismelor Organizației Națiunilor Unite. Există și
alte instanțe internaționale, unele cu caracter permanent, altele
cu caracter provizoriu, despre acestea vom vorbi în capitolul
rezervat justiției internaționale.

Dreptul internațional public sau mai exact spus, normele


acestei ramuri juridice constituie instrumentele cu care operează
judecătorii instanțelor, iar după edictarea unei hotărâri se pune
problema cu este aceasta executată. Intrând din nou într-o
chestiune tehnică, cred că este imperios necesar să oferim o
explicație-exemplu, inspirându-ne din ordinea juridică internă. X
este proprietarul unui apartament. Y este student în Timișoara și
are nevoie de un loc de cazare. Y și X încheie un contract de
închiriere, X obligându-se să-i pună la dispoziție lui Y folosința
apartamentului, Y obligându-se să plătească în fiecare lună o
sumă de bani cu titlu de chirie plus cheltuielile lunare. Y nu-i
achită lui X chiria pe ultimele 3 luni, acesta din urmă deschide
un proces în fața instanței competente. După epuizarea căilor
de atac, X dorește să pună în executare hotărârea
judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, apelând pentru
aceasta la un executor judecătoresc, care se va îngriji în limita
posibilităților, să recupereze pentru X prejudiciul recunoscut de
către instanță. Prin exemplul ipotetic arătat mai sus am vrut să
vă arăt că există în ordinea juridică internă mijloace eficace prin
care se pot executa deciziile instanțelor de judecată.

Cum ordinea juridică internațională nu este comparabilă


instituțional cu cea internă, ne punem întrebarea cum se
execută sau cum se pun în viață deciziile luate de instanțele
internaționale, știut fiind faptul că la nivel internațional nu există
un organism specializat de executare a acelor hotărâri.

De cele mai multe ori hotărârile instanțelor internaționale


nu au forță executorie, cu excepția unei clauze de acest gen
inserate în tratatul care stă la baza acelei instanțe.
Recunoașterea competenței instanțelor internaționale este mai
rară una convențională, ci mai mult una compromisorie, atunci
când subiectele de drept internațional înțeleg să recunoască
competența de judecată a unei curți internaționale într-o speță
bine individualizată. Trebuie să ne marcăm faptul că în ordinea
juridică internațională nu întâlnim o atât de strictă și
ceremonioasă împărțire de competență, așa cum întâlnim în
sistemul juridic intern. Câteva exemple oferim în acest context,
pentru a oferi o imagine cât mai clară instituției competenței de
judecată acordată instanțelor interne și celor internaționale. X
este angajat al societății comerciale Y, cu care are încheiat un
contract de muncă. Administratorul societății îl anunță printr-un
înscris pe X că de la data de 1 august, acesta din urmă va fi
concediat. După recitirea contractului de muncă de către X,
acesta ajunge la concluzia că i s-a făcut o nedreptate, pentru că
nu au fost respectate niște clauze contractuale. În acest moment
el poate să apeleze la instanța de judecată la nivel intern. Atât
codul muncii, cât și codul de procedură îi indică lui X pașii ce
trebuie urmați, precum și instanța de fond ce este competentă a
judeca cauza, în această speță, prima instanță ce trebuie să fie
sesizată fiind tribunalul județean. Este foarte clar din cele
expuse mai sus, că în ordinea juridică internă competența este
reglementată strict. În dreptul internațional public, chestiunea
este puțin mai sensibilă, datorită faptului că statele trebuie să fie
de acord cu recunoașterea competenței unei curți internaționale
de a judeca cauza. Să luăm spre pildă, statele X si Y care sunt
state ce împart aceeași graniță. Cele două state sunt membre
ale ONU și recunosc implicit statutul Curții Internaționale de
Justiție. Între cele două state apare un incident de frontieră,
negocierile și medierea nu au putut rezolva diferendul. Dacă
cele două state recunosc competența CIJ de a soluționa acest
caz, atunci curtea de la Haga poate oferi soluția ce este
acceptată de către părți prin însăși cererea de acceptare a
competenței. Diferența dintre ordinea juridică internă și cea
internațională, este că în plan internațional, subiectele de drept
trebuie să recunoască pentru fiecare speță competența de
rezolvare a cauzei unei instanțe internaționale. O excepție
întâlnim în cazul instanțelor extraordinare pentru cercetarea
crimelor împotriva umanității, acest aspect fiind unul tehnic, îl
vom dezbate cel mult într-o oră de seminar.

Revenind la executarea hotărârilor judecătorești edictate


de către curțile internaționale, trebuie să arătăm faptul că la
nivel internațional nu există un sistem de executare a acestor
decizii, dar cu toate acestea practica nu ne semnalează o
cazuistică în care state condamnate prin deciziile unor instanțe
internaționale nu s-ar conform celor precizate de acele instanțe.
În joc este totuși problema legitimității politice a conducerii
statului, a loialității și credibilității respectivei entități etatice.
Domeniul relațiilor internaționale este unul foarte sensibil și orice
”greșeală” este taxată cu asprime de către celelalte subiecte de
drept.