Sunteți pe pagina 1din 25

Capitolul III

Izvoarele dreptului internațional public1

1. Privire introductivă

În ordinea juridică internă prin noțiunea de izvor de drept


se înțeleg acele acte normative edictate de către legislativ sau
de alte organe abilitate și care produc efecte. Dreptul pozitiv al
României este format spre exemplu de totalitatea actelor
normative ce sunt în vigoare la un anumit moment temporal.
Literatura de specialitate clasifică normele de drept în funcție de
diferite criterii, bine cunoscută este clasificarea lui Kelsen, care
plasează legea fundamentală în vârful ierarhiei actelor
normative.

În ordinea juridică internă cel mai important și mai uzitat


izvor de drept este legea. Fiecare stat își reglementează de sine
stătător sistemul juridico-legislativ, astfel în anumite state, izvor
de drept poate fi și o hotărâre judecătorească emisă la un
moment dat. Este cazul sistemelor de common law, în care o
decizie dată într-o speță similară poate fi temei pentru a
definitiva cazul supus judecății. Sistemul continental, cunoscut
1
Copierea, tipărirea sau multiplicarea prin orice mijloc a acestui
document sau a unei porțiuni a acestuia sunt strict interzise. Nu
este permis utilizatorilor acestui document să faciliteze altor
persoane accesul la document sau la porțiuni din acesta, fără
permisiunea scrisă explicită a titularului drepturilor de autor, dr.
Alexandru Jădăneanț
în doctrină și drept sistemul codurilor lui Napoleon, este mai
rigid din acest punct de vedere, judecătorul fiind ținut să
interpreteze strict litera, dar și spiritul legii.

Ordinea juridică internațională nu este comparabilă din


acest punct de vedere cu cea internă, în primul rând pentru că
nu există o lege fundamentală la nivel internațional, pentru că nu
există un legislativ sau alte organe ”permanente” de la care să
emane norme juridice. Cu toate acestea, domeniul relațiilor
internaționale este unul deservit de o multitudine de reguli cu
caracter juridic.

Izvoarele dreptului internațional sunt: tratatul


internațional, cutuma și principiile generale ale dreptului
internațional. Vom prezenta aceste instituții ale dreptului
internațional, pentru că acestea reprezintă un real interes pentru
specialiștii în domeniul diplomației sau al relațiilor internaționale,
în general. Practicianul va trebui să cunoască întregul spectru
de norme, cu care va trebui să lucreze în activitatea sa de zi cu
zi.

Doctrina, atunci când analizează izvoarele dreptului


internațional le clasifică pe acestea în izvoare primare si
secundare. Tot teoreticienii sunt cei care recunosc faptul că art.
38 alin. 1 al Statutului Curții Internaționale de Justiție2 prezinte

2
Articolul 38
1. Curtea, a cărei misiune este de a soluționa conform dreptului internațional
diferendele care îi sunt supuse, va aplica:
a. convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
b. cutuma internaționala, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
d. sub rezerva dispozițiilor Articolului 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai
calificați specialiști în drept public ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de
determinare a regulilor de drept.
catalogul cel mai exact al izvoarelor primare ale dreptului
internațional.

Art. 38 alin.1 din Statutul CIJ este de o foarte mare


importanță pentru această materie, primo pentru că sunt
individualizate acele norme ce sunt folosite de către această
instanță internațională pentru soluționarea conflictelor și
secundo pentru că oferă totuși un spațiu de interpretare destul
de permisiv, dacă este să ne gândim la faptul că opiniile avizate
ale celor mai importanți specialiști pot ajuta Curtea în luarea
unei decizii. Desigur că scrierile doctrinare nu sunt izvoare de
drept, dar trebuie să ne punem întrebarea dacă în era
globalizării în care trăim, putem să acceptăm că există doar trei
izvoare primare ale dreptului internațional, știut fiind faptul că în
prezent se discută despre actul unilateral3 ca și izvor al dreptului
internațional.

Părinții fondatori ai ONU nu au dorit să se pronunțe


asupra următorului aspect: enumerarea făcută este una
ierarhică sau nu. Intrăm pe un tărâm destul de minat de
literatura de specialitate, achiesăm la opiniile care susțin faptul
că nu s-a dorit o ierarhizare a izvoarelor dreptului internațional
prin enumerarea de la art. 38. Este însă evident că atunci când
instanța internațională va avea o cauză supusă judecății, în care
aplicabile ar fi, pe de o parte o normă expresă convențională și
pe de altă parte o normă permisivă cutumiară, judecătorii
internaționali vor aplica norma provenită din tratatul
internațional, cu excepția cazului în care prevederea cutumiară
nu se bucură de rangul normei de ius cogens. Scenariul se
poate repeta și în schema: cutuma internațională vs. principiu
general de drept. Judecătorul este chemat mai întâi să verifice

3
Vitzthum, Vol, pag. 1-85
dacă nu cumva una dintre normele aplicabile nu are caracterul
de normă obligatorie.

La începutul acestei subdiviziuni am arătat că în ordinea


juridică internă normele juridice cunosc o ierarhizare strictă. În
dreptul internațional acest lucru nu este posibil și vom arăta că
tratatul și cutuma se poziționează pe aceeași treaptă din punct
de vedere al forței juridice. Atunci când trebuie aleasă norma ce
se aplica, dacă există un concurs de norme, judecătorul
internațional va aplica principiul lex specialis derogat legi
generali. Faptul că nu cunoaștem în domeniul izvoarelor de
drept internațional o ierarhie, instanțele internaționale vor putea
aplica și principiul lex posterior derogat legi priori.

Principiile generale ale dreptului internațional sunt utile și


importante, dar sunt activate doar în momentul în care se
descoperă un vid de legislație într-un domeniu ce este supus
examinării în fața unei jurisdicții internaționale.

2. Tratatul internațional

a. Introducere

Istoricii ne vor putea condamna pentru faptul că începem


analiza noastră cu discuția referitoare la tratat și nu pornim la
acest drum prin prezentarea principiilor sau a cutumei
internaționale. Tratatul este în prezent cel mai important izvor de
drept internațional, deoarece în ultimele decenii, statele au
înțeles că reglementarea interacțiunilor dintre acestea să fie
statuate în tratate internaționale.

Clasificarea tratatelor este una destul de ușor realizabilă,


dacă ne raportăm la numărul subiectelor ce încheie tratatul,
acesta poate fi bilateral sau multilateral. Din perspectiva
subiectelor ce pot participa la un tratat, acesta poate fi deschis
sau unul închis. Tratatele bilaterale trebuie definite ca fiind izvor
de drept internațional doar pentru cele două entități ce l-au
încheiat. Tratatele multilaterale produc efecte doar pentru acele
state care l-au ratificat și care au depus la depozitar
instrumentele de ratificare.

Unele tratate, care au un caracter general și universal


formează baza dreptului internațional public, așa spre pildă
Charta ONU este un astfel de document, deoarece orice stat ce
aderă la principiile și regulile acestei organizații poate să
semneze și să ratifice Charta. Aceste tratate îndeplinesc funcția
legislativă din ordinea juridică internă, formal fiind ținute a le
respecta doar statele semnatare. Literatura folosește termenul
de law making treaties pentru a le defini, în anumite cazuri
excepționale astfel de tratate produc efecte și pentru statele
nesemnatare. Oferim un singur exemplu: Convenția referitoare
la genocid, care conține o serie de definiții a ceea ce înseamnă
de fapt această crimă împotriva umanității și ce măsuri pot fi
luate pentru a se contracara o astfel de situație. Norma această
are o valabilitate generală fiind opozabilă tuturor subiectelor
dreptului internațional.

Convențiile de la Viena referitoare la dreptul tratatelor


sau la statutul diplomaților sunt de asemenea acte ce sunt
respectate și de state care nu le-au ratificat, motivul fiind
importanța normelor înscrise în aceste documente
internaționale. În domeniul diplomației spre exemplu, trebuie să
fie urmat un anumit tipic, trebuie să fie uzuale aceleași reguli
pentru situații asemănătoare.

Cu cât un tratat multilateral este semnat și ratificat de


mai puține state, cu atât forța lui juridică este una scăzută,
deoarece opozabilitatea lui este una restrânsă. De remarcat
faptul că subiectele de drept internațional au libertatea de a
alege normele pe care doresc să și le însușească, aceasta fiind
o diferență importantă vis-à-vis de ordinea juridică internă.

La începutul anilor ´80, la nivelul ONU s-a conturat


ideea, potrivit căreia ar fi util un proces de codificare al cutumei
internaționale, proces ce a fost inițiat și constant urmărit de
International Law Commission.

b. Termenul de ”tratat”

Tratatele la nivel internațional au o multitudine de funcții,


reglementează relațiile bilaterale dintre state, sunt adevărate
”constituții” pentru organizațiile internaționale ori sunt izvoare
generale de drept.

Terminologia folosită de dreptul internațional în acest


domeniu este destul de vastă, termenul generic este cel de
”tratat”. Pentru analiza pe care o efectuăm nu are nici un fel de
relevanță denumirea tratatului internațional, fie ea convenție,
înțelegere, pact, protocol sau cartă. Aceste denumiri nu au nici o
relevanță juridică, acesta fiind motivul pentru care doctrina a
ales să folosească un singur termen, atunci când se analizează
teoretic această materie. Dacă în corpul lucrării noastre vom
folosi și alți termeni decât cel de ”tratat”, atunci aceștia sunt
folosiți în spiritul sinonimiei.

Convenția de la Viena referitoare la dreptul tratatelor


semnată la 1969 și intrată în vigoare în anul 1980 folosește
termeni tehnici pentru a reglementa materia dreptului tratatelor,
trebuie însă remarcat faptul că această convenție recunoaște
libertatea părților de a-și intitula liber normele ce doresc a le
încheia. Mai mult, literatura de specialitate recunoaște că actul
normativ semnat la Viena nu face altceva decât să codifice
cutumele existente în materia încheierii tratatelor internaționale,
motiv pentru care și state ce nu au ratificat convenția, o
respectă.

c. Încheierea tratatelor internaționale

Pășim pe un teren foarte captivant, și anume încheierea


tratatului internațional. Pentru un specialist în formare în
domeniul relațiilor internaționale, intrarea în acest laborator nu
poate fi decât de bun augur și sperăm că prin prezentarea
făcută de noi, interesul pentru aprofundarea subiectului să fie
născut. În analiza noastră nu vom putea insista foarte mult pe
aspectele ce țin de diplomație sau de protocolul diplomatic,
recomandăm însă studierea manualelor specializate, care oferă
o imagine complexă a fenomenului încheierii tratatelor
internaționale.

Suntem nevoiți să facem o scurtă paranteză, prezentând


telegrafic mecanismul legislativ la nivel statal. Statul de drept se
caracterizează prin separarea puterilor în stat, executivul este
de regulă organul ce are inițiativă legislativă, Parlamentul fiind
organismul care dezbate proiecte și votează o anumită formă a
acestora. Am dorit să facem această precizare pentru că vom
vedea că în ordinea juridică internațională acest scenariu nu
este viabil.

Regulile generale ale dreptului tratatelor se aplică atât în


cazul încheierii tratatelor bilaterale și a celor multilaterale,
doctrina a identificat anumite particularități. Inițiativa încheierii
tratatelor bilaterale izvorăște din activitatea ministerelor
afacerilor externe, textul fiind negociat la nivel de ambasadori ce
sunt consiliați de o serie de specialiști. Prin intermediul notelor
diplomatice se negociază conținutul tratatului, până în momentul
în care cele două state ajung la un concept acceptat. Tratatele
multilaterale cu puține state semnatare se negociază, de regulă,
conform celor arătate în cazul tratatelor bilaterale. Schimbări
intervin în cazul tratatelor la care doresc să participe un număr
ridicat de state sau alte subiecte de drept internațional. De cele
mai multe ori se identifică un nucleu de state interesate în
reglementarea la nivel internațional a unei problematici, acest
nucleu propunând statelor un schelet de idei de la care să
pornească negocierile tratatului. Astfel de tratate se discută și
negociază în cadrul unor conferințe diplomatice, statele
interesate de proiect fiind reprezentate de delegații. Delegațiilor
le vor fi puse la îndemână proiecte sau teze ale documentului ce
va fi negociat, din practică putem face afirmația că acestea sunt
inițiate fie de câteva state, de organizații internaționale sau de
Comisia de drept internațional de pe lângă Organizația
Națiunilor Unite. Art. 9 din Convenția privind dreptul tratatelor
arată că aceste documente stau la baza viitorului text al
tratatului ce va fi supus ratificării.

Activitatea depusă de reprezentanții statelor în cadrul


conferințelor diplomatice în care se negociază textul unui tratat
multilateral se aseamănă procesului legislativ din cadrul unui
parlament național. Delegațiile oficiale pot propune anumite
amendamente sau modificări, întâlnim fenomenul alianțelor de
state formate ad-hoc pentru a se asigura forța de a impune o
modificare sau întâlnim la un nivel foarte rafinat tehnici de
negociere politică. Lucrările conferinței pot fi împărțite pe comisii
de specialitate, în care își concentrează activitatea specialiștii pe
anumite domenii bine delimitate. Raportorii prezintă apoi fie
delegaților, fie plenului rezultatele ce au putut fi atinse.
Procesele-verbale ce se încheie în cadrul unei astfel de
conferințe sunt documente prețioase, mai ales pentru istoricii
relațiilor internaționale, deoarece aceștia pot primi informații
prețioase cu ajutorul cărora se pot explica anumite reacții sau
decizii luate de unul sau altul dintre statele participante. Actul
final al unei astfel de conferințe diplomatice conține de cele mai
multe ori propunerea de text pentru tratatul ce urmează a fi
semnat și apoi ratificat. De cele mai multe ori, acest document
conține forma autentică și finală a textului tratatului.

Considerăm utilă prezentarea schematică4 a etapelor


încheierii unui tratat internațional.

 Negocierea – se desfășoară între reprezentanții


statelor interesate de încheierea tratatului. Statele
eliberează acestora depline puteri5, fie doar
pentru etapa negocieri, fie și pentru semnarea
textului ce urmează a fi convenit.
 Autentificarea textului negociat. Cunoaștem patru
modalități: semnarea definitivă, când se proclamă
în mod solemn că negocierile s-au finalizat, iar
textul semnat reprezintă voința părților. Odată cu
semnarea definitivă, textul tratatului nu mai poate
fi modificat unilateral. Prin semnarea ad
referendum, negocierile sunt încheiate, cel care
semnează însă nu are deplinele puteri să și
semneze definitiv textul tratatului, astfel acesta va
trebui să fie semnat definitiv. Parafarea este
procedura prin care negociatorul își pune inițialele

4
Năstase/sinteze 171
5
Prin depline puteri înțelegem acel document emis de autoritatea competentă a statului
prin care este identificată persoana sau persoanele ce sunt împuternicite a reprezenta
respectivul stat în cadrul procesului de încheiere a unui tratat internațional. În
contemporaneitate, depline puteri sunt oferite doar pentru stadiul final al procesului, și
anume semnarea tratatului.
pe text, efectul fiind același ca și în cazul
semnării ad referendum. A patra modalitate este
cea a semnării amânate.
 Exprimarea consimțământului de a deveni parte
la tratat. Practica internațională ne-a arătat că
există o serie întreagă de forme prin care poate fi
exprimată voința de a fi parte la un tratat
internațional. În cazul unor tratate, prin semnarea
definitivă se exprimă și acest consimțământ.
Ratificarea este procedura ce mai des întâlnită,
prin care parlamentul național aprobă printr-un
act de drept intern participarea statului respectiv
la tratat. Aderarea, aprobarea și acceptarea sunt
alte modalități prin care statele își pot afirma
consimțământul de a fi parte la un anumit tratat
de drept internațional.
 În cadrul tratatelor bilaterale, are loc schimbul
instrumentelor de ratificare, în cazul celor
multilaterale instrumentele de ratificare sunt
depuse la un depozitar6.

Asupra unui singur aspect mai dorim să insistăm:


ratificarea. După cum am afirmat mai sus, ratificarea este
procedura ce are loc în cadrul legislativului național al statului
semnatar. Când am făcut această afirmație ne gândeam desigur
la modelul impus de Constituția României. Fiecare stat este
suveran să-și reglementeze modalitatea prin care își exprimă
consimțământul de a fi parte la un tratat. Majoritatea statelor
ratifică tratatele la care doresc să fie parte prin intermediul

6
Prin depozitar înțelegem fie desemnarea unui minister de extern al unui stat semnatar,
care va depozita atât varianta autentică a tratatului cât și toate instrumentele de ratificare
primite de la statele semnatare, fie Secretariatul general al ONU care îndeplinește și
această funcție.
legislativului. Așa este și cazul României, cele două camere
reunite trebuie să se pronunțe asupra tratatului ce a fost în
prealabil semnat de un reprezentant al statului român. Există
două variante, fie se ratifică textul așa cum el a fost negociat și
semnat, ori se respinge textul pe motivul că respectivul text nu
răspunde intereselor României. În alte sisteme de organizare
etatică, procedura ratificării îi implică direct și pe cetățeni, cazul
Irlandei de Nord este emblematic, irlandezii în cadrul
referendumurilor organizate au respins inițial tratatul de la Nisa,
cât și pe cel de la Lisabona. Acestea au putut intra în vigoare
numai după o regândire a anumitor prevederi din tratat, după o
puternică campanie de promovare a prevederilor tratatului și a
oportunităților aduse Irlandei de Nord.

d. Intrarea în vigoare a tratatului internațional

Tratatele bilaterale intră în vigoare din momentul stabilit


de state în chiar corpul tratatului. Complicații pot apărea în cazul
tratatelor multilaterale. Diferențele sunt marcate de numărul de
state semnatare și care doresc să ratifice tratatul. În cazul
tratatelor multilaterale cu puține state semnatare, este respectat
tipicul tratatelor bilaterale. Când multe state semnează un tratat
internațional, cum este de pildă Protocolul de la Kyoto, atunci
într-o clauză finală a tratatului se prevede momentul din care
acel tratat produce efecte. Subiectul trebuie să fie nuanțat și
explicitat pentru a nu se crea confuzie. Ipotetic vorbind suntem
de acord că un număr de 75 de state au negociat și apoi au
semnat un tratat internațional. În art. n+1 se stabilește că tratatul
intră în vigoare la o lună de la depunerea celui de-al cincizecilea
instrument de ratificare la depozitarul tratatului. Din acel moment
tratatul intră în vigoare și produce efecte exclusiv pentru cele
cincizeci de state ce l-au ratificat. Celelalte state care au semnat
acel acord îl vor putea ratifica, iar după ce vor îndeplini toate
cerințele pentru ratificare, textul le va fi opozabil.

e. Rezerva la tratat

O instituție importantă ce este dezvoltată de dreptul


tratatelor este rezerva la tratat. Art. 2 alin.1 lit. d Convenția de la
Viena referitoare la dreptul tratatelor spune: ”prin expresia
“rezervă” se înţelege o declaraţie unilaterală, oricare ar fi
conţinutul sau denumirea sa, făcută de un stat atunci când
semnează, acceptă sau aprobă un tratat, ori aderă la acesta,
prin care îşi manifestă intenţia de a exclude sau modifica efectul
juridic al unor dispoziţii din tratat cu privire la aplicarea lor faţă
de statul respectiv”. Literatura de specialitate a arătat că
rezervele sunt posibile doar în cazul tratatelor multilaterale, în
cele bilaterale acestea nu-și au sensul, căci subiectele de drept
internațional care doresc să încheie un tratat bilateral pot
negocia până când ajung la un consens în ceea ce privește
conținutul acestuia. În cazul convențiilor cu multiple subiecte de
drept participante la negocieri, se prea poate întâmpla ca pe un
anumit subiect să nu se poată ajunge la un compromis, statele
care doresc să fie parte la tratat, pot ridica rezerve. Mecanismul
acestora este unul destul de complicat, doctrina discută despre
diferitele situații și feluri de tratate în care pot fi introduse
rezervele.

Dacă privim puțin definiția oferită de textul convențional


citat mai sus, atunci putem identifica următoarele elemente
constitutive ale rezervei:

 Declarație unilaterală a unui subiect de drept


internațional participant la procesul de încheiere
a tratatului multilateral
 Este ridicată cu intenția ca o anumită prevedere
a tratatului să nu producă efecte juridice față de
statul ce a ridicat-o

Convenția de la Viena din 1969 privitoare la dreptul


tratatelor conține trei cazuri, în care rezervele nu pot fi ridicate:

 Tratatul interzice printr-o clauză expresă dreptul


statelor semnatare de a ridica rezerve
 Tratatul permite doar anumite categorii de
rezerve, iar cea ridicată nu se încadrează în nici
una dintre acestea
 Conținutul rezervei este contrar scopului pentru
care a fost semnat tratatul

Primele două excepții sunt clare și nu necesită nici un fel


de comentariu. Cea de-a treia excepție conținută de art. 19 al
Convenției de la Viena din 1969 este discutabilă și susceptibilă
de interpretare. Juriștii sunt chemați mai mereu în ordinea
juridică internă să identifice spiritul legii pe care doresc să o
aplice. Normele de drept internațional se caracterizează în
general prin claritate și tehnicitate. Acestea nu lasă loc
interpretărilor, iată că există și cazuri în care tot judecătorii sunt
cei care vor trebui să decidă care a fost voința statelor ce au
ratificat Convenția de la Viena, atunci când au reglementat
situațiile în care nu pot fi introduse rezerve.

Ca și doctrinar este greu să oferi un răspuns întrebării:


ce trebuie să presupună rezerva ca să încalce scopul unui
tratat? Jurisprudența ne oferă soluții, așa spre pildă Curtea
Interamericană a drepturilor omului a statuat într-o decizie de
speță că este inadmisibilă rezerva la Convenția americană a
drepturilor omului ridicată de un stat membru prin care s-ar
anula sau s-ar paraliza un drept fundamental prevăzut de
aceasta. Pentru a fi și mai expliciți, mergem de la prezumția
potrivit căreia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar
declara ca și inadmisibilă rezerva statului european X prin care
acesta anunță că acesta nu înțelege să-i fie opozabilă
prevederea prin care se reglementează dreptul fundamental la
viață. O astfel de rezervă nu are cum să fie tolerată, datorită
faptului că scopul convenției, și anume, protecția drepturilor și
libertăților fundamentale la nivel european ar deveni o himeră.
Revenind la Curtea Interamericană a drepturilor omului aceasta
în decizia de speță citată își argumentează hotărârea pe faptul
că textul Convenției obligă statele semnatare ca acestea să
respecte drepturile fundamentale înscrise în aceasta și pe
perioadă de război și în cazul unei situații de urgență, astfel
aceste drepturi sunt de o importanță majoră pentru sistemul
creat pe cale convențională, așadar orice rezervă nu ar face
altceva decât să modifice scopul pentru care respectiva
convenție a fost încheiată.

Odată ce am stabilit că rezerva nu poate fi ridicată în


cadrul unui tratat bilateral, ne vom concentra atenția asupra
modalității prin care rezerva produce efecte pentru statul ce o
solicită. Identificăm mai multe scenarii posibile, în cazul unui
tratat multilateral cu puține state semnatare, se prea poate
solicita ca rezerva să fie acceptată de către toate statele
semnatare, în traducere toate statele să recunoască dreptul
statului solicitant de a nu i se aplica o prevedere din tratat. În
cazul tratatelor multilaterale cu multe state semnatare, se prea
poate întâmpla ca doar o parte dintre acestea să recunoască
dreptului unuia dintre ei izvorât din rezerva ridicată. Potrivit art.
20 alin. 2 din Convenția de la Viena referitoare la dreptul
tratatelor, există categorii de tratate, care prin natura lor solicită
ca rezerva să fie recunoscută de către toate statele semnatare,
așa spre pildă ne gândim la tratatul care stă la baza creării unei
organizații internaționale. Și în această materie întâlnim excepții,
așa spre exemplu, există state ale UE cărora nu li se aplică
anumite prevederi ale dreptului comunitar, dar cum Uniunea
Europeană nu este o organizație internațională de tip clasic,
lăsăm subiectul pentru o discuție în cadrul cursului de drept
comunitar.

Propunem următorul exercițiu ipotetic: dorim să cercetăm


care sunt relațiile contractuale între statele ce vor fi enumerate
imediat având în vedere scenariul ce-l supunem atenției. Vorbim
despre un tratat multilateral cu multe state semnatare, statul X
dorește să ratifice tratatul împreună cu o rezervă, prin care
modifică o anumită prevedere din tratat (art. n.). Statul Y
acceptă rezerva, statul Z respinge rezerva fără însă a se opune
ratificării, iar statul R se opune vehement rezervei ridicate și nu
dorește că tratatul dintre R și X să intre în vigoare.

Dacă ne ghidăm după normele dreptului tratatelor, atunci


putem identifică următoarele răspunsuri:

o Între statul X și Y, tratatul produce efecte,


avându-se în vedere cele stipulate de către X în
textul rezervei
o Între statul X și Z tratatul produce efecte, art. n nu
este aplicabil
o Tratatul nu este în vigoare între statele X și R
o Relațiile dintre Y, Z și R nu sunt afectate de către
rezerva ridicată de X, tratatul produce efecte între
cele trei state.

Ipoteticul nostru caz s-a dovedit a fi destul de ușor de


rezolvat, problemele reale apar în cazul tratatelor internaționale
multilaterale cu multe state părți, și care fiecare introduce opinii
sau rezerve la respectivul text.
f. Aplicarea tratatului internațional

Atât în ordinea juridică internă, cât și în cea


internațională este interesant de analizat modalitatea în care
sunt aplicabile normele edictate. La nivel internațional momentul
din care se aplică tratatul este ușor detectabil nefiind astfel o
problemă pentru literatura de specialitate.

Art. 26 din Convenția de la Viena spune: ”orice tratat în


vigoare leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu buna
credinţă”. Doctrina a consolidat principiul pacta sunt servanda,
atunci când discută buna credință a statelor atunci când acestea
aplică prevederile unui tratat internațional. Art. 27 din convenția
amintită reglementează situația conflictului ce ar putea să apară
între o normă de drept intern și una de drept internațional, textul
spune: ”o parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern
pentru a justifica neexecutarea unui tratat”, ceea înseamnă că
norma de drept intern nu poate reprezenta o cauză pentru ca un
stat să nu se achite de obligațiile ce și le-a asumat prin
ratificarea tratatului. Introducem în economia discursului nostru
un nou caz ipotetic: statul A este semnatar al tratatului X (pe
care l-a și ratificat, iar din momentul îndeplinirii numărului minim
de instrumente de ratificare ce au fost depuse la depozitar,
tratatul produce efecte) prin care se angajează să acorde sprijin
financiar și logistic în caz de catastrofe naturale statelor
partenere. Statul B, care este și el stat semnatar al tratatului X,
se află într-una dintre situațiile descrise de tratat. A refuză
acordarea sprijinului logistic promis, pe motiv că dacă s-ar
conforma tratatului, ar încălca o decizie luată la nivel
administrativ. Acest scenariu este de netolerat, un stat nu poate
să-și motiveze inacțiunea sau mai clar spus neaplicarea
normelor de drept internațional datorită unor prevederi din
ordinea juridică internă.
Aplicabilitatea unei norme juridice se face temporal și
teritorial. Din perspectivă teritorială, tratatele se aplică, de
regulă, statelor ce le-au ratificat. Nici textul Convenției de la
Viena nu este mai lămuritor, se arată că dacă nu există clauze
contrare, atunci tratatul produce efecte pe întregul teritoriu în
care respectivul stat își exercită suveranitatea.

g. Interpretarea tratatului

În ordinea juridică internă rolul de a interpreta norma


juridică îi revine judecătorului. Aceasta este chemat să identifice
cele mai bune soluții de implementare a normei juridice în
cazurile supuse judecării. Instrumentele folosite în acest
procedeu de judecătorul național, pe lângă norma juridică sunt:
doctrina, principiile generale de drept sau jurisprudența.

În ordinea juridică internațională, interpretarea tratatului se face


după niște reguli bine definite în art. 31 din Convenția de la
Viena, textul articolului spune:

”1. Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună credinţă potrivit


sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în
contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său.

2. În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afara


de text, prealabil şi anexe:

a) orice acord în legătura cu tratatul şi care a intervenit între toate


părţile cu prilejul încheierii tratatului;

b) orice instrument stabilit de către una sau mai multe părţi cu


prilejul încheierii tratatului şi acceptat de celelalte părţi ca
instrument având legătura cu tratatul.
3. Se va ţine seama, odată cu contextul:

a) de orice acord ulterior intervenit între părţi cu privire la


interpretarea tratatului sau la aplicarea dispoziţiilor sale;

b) de orice practica urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care


este stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării tratatului;

c) de orice regulă pertinenţa de drept internaţional aplicabilă


relaţiilor dintre părţi.

4. Un termen va fi înţeles intr-un sens special dacă este stabilit că


aceasta a fost intenţia părţilor.”

Principiul de bază în această materie indică faptul că


tratatul trebuie să fie interpretat în integralitatea sa, nefiind
permise scoateri din context, normele ce-l alcătuiesc trebuie să
fie privite și interpretate sistemic. Practica ne-a demonstrat că în
procedura interpretării, părți ale tratatului cum ar fi preambulul,
pot juca un rol important pentru deslușirea voinței statelor
semnatare. Cel mai la îndemână exemplu ne este oferit de
Curtea Europeană de Justiție, care într-o celebră decizie de speță
a statuat că normele dreptului comunitar primar pot fi invocate de
către resortisanții statelor membre în fața instanțelor naționale,
deoarece în preambulul tratatului constitutiv apare termenul de
”popoare”. Speța despre care am relatat este Van Gend en Loos
c. Administratie der Belastingen rezolvată în 1963, iar pasajul
relevant în materia cercetată de noi este:

”Prima întrebare este dacă art. 12 din Tratat are efect direct în
dreptul intern, respectiv dacă resortisanții statelor membre pot
să invoce, în acest temei, drepturi pe care instanțele naționale
trebuie sa le protejeze.
Pentru a știi dacă dispozițiile unui tratat internațional au un
domeniu de aplicare atât de larg, este necesar să se aibă în
vedere spiritul, cadrul general și formularea acestor dispoziții.

Obiectivul Tratatului CEE, care este de a institui o piață comună,


a cărei funcționare este de interes direct pentru justițiabilii din
Comunitate, implica faptul că acest Tratat este mai mult decât
un acord, care doar dă naștere unor obligații reciproce între
statele contractante.

Această concepție este confirmată de preambulul Tratatului,


care nu menționează numai guvernele, ci și popoarele, precum
și, în mod concret, înființarea de organe care instituționalizează
drepturi suverane, al căror exercițiu incumba atât statelor
membre, cât și cetățenilor acestora.

Trebuie remarcat că, în plus, cetățenii statelor care fac parte din
Comunitate sunt chemați să colaboreze, prin intermediul
Parlamentului European și al Consiliului Economic și Social,
pentru buna funcționare a acestei Comunități”.

Prin acest pasaj am dorit să demonstrăm faptul că nu


întotdeauna cheia interpretării normelor de drept internațional
stă în prevederile înscrise în articole, ci contează contextul și
spiritul care a stat la baza edictării tratatului.

Din alt punct de vedere în momentul interpretării


tratatului se aplică și principiul in dubio mitius, potrivit căruia
normele trebuie interpretate restrictiv, ceea ce înseamnă că
statele nu pot fi obligate la mai mult decât s-au angajat prin
tratat.

Specialiștii în drept internațional au analizat dacă se


poate identifica un efect al tratatelor internaționale pentru statele
terțe. Reținem cu titlu de regulă că pentru statele terțe, tratatul
încheiat între A și B nu produce efecte. Excepțiile există, dar
acestea nu vor fi analizate de noi în acest context.

Normele de drept nu sunt perene, fapt ce este


demonstrat de activitatea legislativă înregistrată după anii ´90 în
România. Regulile impuse unei societăți se schimbă mereu, legi
noi intră în vigoare, altele fie cad în desuetudine sau sunt
abrogate. În ordinea juridică internațională întâlnim acest
fenomen, statele pot renunța la tratate la care sunt parte, pot
încheia noi relații bi- sau multilaterale. Exemplificăm cu
prevederea din tratatul de la Lisabona, mai exact clauza de
retragere prin care sunt definite modalitățile și procedura prin
care un stat membru al Uniunii Europene poate părăsi
construcția europeană.

3. Cutuma

În ordinea juridică internă, cutuma este cunoscută sub


denumirea de obicei sau tradiție. Odată cu introducerea
culegerilor de coduri în statele europene, cutuma nu mai este
folosită, pierzându-și cu timpul calitatea de izvor de drept. Legea
locului, așa cum este cunoscută cutuma în literatura de
specialitate a pierdut teren odată cu apariția legilor scrise, a
legilor prin care se uneau sisteme juridice diferite. Cutuma
cunoscută într-un anumit domeniu în Țara Făgărașului diferea
de cea din Muntenia, prin care se reglementa aceeași situație
de fapt. Cutuma întâlneam în domeniul încheierii căsătoriei, și
ne gândim la valoarea dotei sau a cadourilor ce trebuiau să fie
făcute sau în domeniul delimitării proprietăților.

În sistemul de common law, cutuma este uzitată și în


prezent ca și izvor de drept, nu trebuie să uităm că Regatul Unit
al Marii Britanii și Irlandei de Nord nu cunoaște o constituție
scrisă, ci una cutumiară. În acest sistem, cutumele sunt
importante izvoare de drept, fiind folosite de judecători pentru
rezolvarea pricinilor cu care sunt investiți. În altă ordine de idei,
sistemul de common law nu a cunoscut prea mari ”revoluții”, prin
care să fie perturbată societatea și regulile impuse la un
moment dat. Desigur că și societatea britanică este una care a
ținut pasul cu revoluția tehnologică, fiind un stat ce a jucat un rol
de pionier în domeniul industrializării, normele juridice fiind însă
adaptate noilor nevoi ale societății.

Art. 38 alin. 1 lit. b al Statutului Curții Internaționale de


Justiției oferă o definiție a cutumei: ”dovadă a unei practici
generale, acceptată ca drept”. American Law Institute, o
prestigioasă instituție ce oferă analize serioase în varii domenii
ale dreptului, a oferit o definiție cutumei de drept internațional,
prin care se arată că aceasta se bazează pe practica generală
și constantă a statelor, care au convingerea, că prin încălcarea
acesteia s-ar atinge o prevedere legală.

Înainte de a aprofunda instituția cutumei internaționale,


trebuie să arătăm faptul că în ordinea juridică internațională,
cutuma este izvor de drept, judecătorii internaționali putând să
folosească în rezolvarea conflictelor și prevederile cutumiare.
Există largi domenii ale dreptului internațional, care nu sunt
reglementate la nivel convențional, regulile cutumiare sunt cele
care descriu cele acceptate de către state. În dreptul mării, spre
pildă întâlnim cutume, pe când în domeniul spațiului cosmic,
acestea sunt greu detectabile, explicația fiind una destul de
simplă: spațiul cosmic a putut fi explorat abia în secolul al XX-
lea, când relațiile internaționale erau deja dominate de tratat.

Cutuma este recunoscută de subiectele de drept


internațional ca având forță juridică, iar cum în ordinea juridică a
acestor subiecte, ierarhiile normelor neavând nici o semnificație,
cutuma este folosită atât pentru bunul mers al domeniului
reglementat, cât și pentru sancționarea abaterilor.

Cutuma internațională are la bază practica statelor în


anumite domenii de activitate, ceea ce definește elementul
material al acesteia. Practica aceasta este exprimată prin
diverse modalități: explicații oferite în cadrul conferințelor
internaționale, opinii exprimate în cadrul unor divergențe
diplomatice, decizii ale instanțelor judecătorești sau prin
punctele de vedere exprimate de către reprezentanții statului în
legătură cu un anumit subiect discutat la nivel internațional.

Simpla practică sau pentru a folosi și un alt termen,


simplul exercițiu nu duce la crearea unei cutume. Cutuma se
afirmă în timp și ea trebuie să fie recunoscută de state ca fiind o
regulă juridică. Elementul opinio juris sive necessitatis este vital,
atunci când o normă este cercetată din perspectiva calității ei
cutumiare. Elementul subiectiv descris mai sus nu este realizat,
dacă statul are acest comportament din curtoazie sau dacă
trăiesc cu convingerea că pot oricând devia de la regula
cutumiară.

Literatura juridică clasifică cutumele de drept


internațional după diferite criterii, dorim în acest context să
arătăm doar anumite nuanțe ce prezintă interes pentru
înțelegerea relațiilor internaționale. Definiția cutumei
internaționale ne arată că practica trebuie să fie recunoscută în
timp ca și normă juridică de cât mai multe state. Variabila
numărului de state sau variabila timp cunosc modificări de-a
lungul dezvoltării dreptului internațional. Cunoaștem cutume
existente chiar între două state, cum ar fi spre exemplu
recunoașterea dreptului de trecere prin teritoriul indian – templul
Preah Vihear. Factorul timp cunoaște o nouă recalibrare în
lumea contemporană, astfel întâlnim cutume ce sunt formate în
mai puțin de 50 de ani, cum ar fi spre exemplu cutuma ce
reglementează instituția platoului continental.

Ca și regulă trebuie să arătăm că norma cutumiară se


formează în timp, la aceasta achiesând cât mai multe state. Mai
trebuie arătat și faptul că regula impusă prin cutumă trebuie să
fie contestată de cât mai puține state. Statului permanent
objector nu îi este opozabilă cutuma ce este astfel contestată.
Obiecția față de cutuma trebuie să fie una neechivocă, clară și
publică.
Ne punem întrebarea dacă un stat ce a participat la
procesul de creare a unei cutume, poate la un moment dat să o
renege. Literatura de specialitate este destul de neunitară în
formularea unui răspuns, considerăm că opinia, potrivit căreia
statul poate să denunțe oricând regula cutumiară este cea
validă. În același context amintim faptul că există cutume ce s-
au dezvoltat doar în anumite regiuni, așa spre pildă anumite
reguli în domeniul dreptului de azil s-au format pe cale
cutumiară doar în spațiul latino-american. Anumite standarde în
materia protecției drepturilor omului sunt tot reguli cutumiare ce
sunt identificabile cu precădere în spațiul occidental.

Cutuma rămâne un punct important pentru dezvoltarea


dreptului internațional, lumea contemporană însă folosește însă
instrumentul tratatului internațional pentru a reglementa noile
realități pe care le confruntă. Cu toate acestea, cutuma rămâne
un izvor de drept ce se manifestă și astăzi în domeniul protecției
diplomatice sau în dreptul mării.

Fenomenul codificării cutumei internaționale nu este unul


nou, ONU lucrează prin organisme specializate pentru atingerea
acestui deziderat. Întregul procedeu este greoi, pentru că statele
ce au recunoscut cutuma, trebuie să stabilească un cadru
convențional prin care să o transpună. De multe ori, aceste
proceduri echivalează cu deschiderea cutiei Pandorei, deoarece
prin începerea negocierilor se pot fisura echilibre și construcții
relaționale foarte vechi. Prin procedura de codificare a cutumei,
statele participante redefinesc cadrul și normele instituției ce a
fost reglementată prin cutumă, este ocazia în care subiectele de
drept pot aduce modificări sau pot impune noi reguli domeniului
ce urmează a fi normat.

4. Principiile generale de drept

Statul Curții Internaționale de Justiției, atunci când


descrie instrumentarul avut la dispoziție de judecătorii
internaționali, atunci când vor avea de rezolvat un caz,
amintește și de principiile generale de drept ce sunt recunoscute
la nivel larg. Sunt de fapt, acele principii ce au fost dezvoltate în
interiorul marilor sisteme juridice, care deci formează baza pe
care acestea s-au construit. Principiile generale de drept au
jucat un rol important la crearea și dezvoltarea dreptului
internațional, acestea formându-se în ordinea juridică internă în
diferite domenii, cum ar fi dreptul constituțional, dreptul
administrativ, dreptul civil sau cel penal. Nu toate principiile de
drept ce au fost consolidate de sistemele juridice ale statelor au
fost preluate de către dreptul internațional. Unele dintre acestea
își trag seva din viziunea naturalistă asupra dreptului, ne gândim
la principiul bunei credințe, principiu ce este de bază și în
domeniul relațiilor dintre state. Alte principii ale dreptului
internațional sunt opera logicii juridice, oferind spre
exemplificare regulile lex specialis derogat legi generali sau lex
posterior derogat legi priori. Alte principii generale ale dreptului
internațional au aplicabilitate restrânsă doar în această materie,
acestea dezvoltându-se în cadrul ordinii juridice internaționale.
Amintim principiul egalității suverane între state, statele fiind în
acest context definite drept subiecte de drept.

Dreptul internațional contemporan face apel tot mai rar la


principiile generale, explicația fiind una la îndemână: multe
reguli ce s-au inspirat din acestea s-au transformat fie în regulă
cutumiară, fie în normă convențională. Prin acest procedeu,
statele nu au făcut altceva decât să acopere din perspectivă
normativă spațiile nereglementate din domeniul dreptului
internațional. Cu toate acestea, atunci când se interpretează o
normă dintr-un tratat, de foarte multe ori în cadrul analizei ce
este efectuată, cel chemat să ofere o interpretare, face trimitere
la principiile generale. Acestea reprezintă o constantă necesară
în orice proces de interpretare.

5. Caracteristicile dreptului internațional contemporan


Prezentarea izvoarelor dreptului internațional ne-a
relevat câteva aspecte ce merită a fi reținute. Sistemul dreptului
internațional cunoaște o mecanică specială, mai ales dacă ne
gândim la procesul de dezvoltare a acestuia. Dinamica acestui
sistem nu este comparabilă cu cea a sistemului normativ intern
al unui stat. Pe plan intern normele se adoptă mult mai ușor și
mai rapid, normele juridice sunt modificate cu rapiditate, atunci
când își dovedesc inutilitatea. Pe plan internațional, statele nu
doresc să acționeze cu aceeași viteză, explicația fiind acea că în
domeniul relațiilor internaționale, precauția, analiza și
observarea sunt elementele ce pot aduce succes.

Am identificat trei importante izvoare ale dreptului


internațional, ce nu sunt ierarhizate: tratatul internațional,
cutuma și principiile generale de drept. Am ajuns la concluzia ca
în contemporaneitate, tratatul internațional este cel mai folosit
mijloc de reglementare la acest nivel, existând domenii în care
cele mai întâlnite norme sunt cele cutumiare. Atât cutuma, cât și
tratatele au ca și punct de inspirație principiile generale. Acestea
din urmă sunt rar invocate, sunt însă instrumente prețioase
pentru cel chemat să interpreteze o prevedere dintr-un tratat sau
o normă a dreptului măririi ce s-a format pe cale cutumiară.

Hectica mileniului III ne demonstrează că, din


perspectivă clasică, nici cutuma nu se mai poate dezvolta ca si
izvor de drept, deoarece statele au înțeles că cel mai sigur mod
de a reglementa relațiile dintre ele este tratatul. Dreptul clasic
vorbea de zeci sau sute de ani necesari pentru formarea și
impunerea unei cutume, în contemporaneitate, în cadrul unei
conferințe internaționale în câțiva ani se poate ajunge la un
compromis între statele interesate, compromis care ia forma
unui tratat. Cutuma rămâne un izvor important, este de remarcat
și procesul de codificare a acesteia.