Sunteți pe pagina 1din 20

Capitolul VII

Mijloace politico-diplomatice și jurisdicționale de soluționare a


diferendelor internaționale1

Ca în orice societate, și în cea internațională conflictele


sunt inerente și solicită energie din partea actorilor implicați. Într-
o comunitate cum este cea a unui bloc de locuit apar diferende
între proprietari, acestea putând fi rezolvate prin mediere, dialog
sau se poate recurge la instanța de judecată care este astfel
chemată să pronunțe o hotărâre care să deslușească cauzele
ce au dus la diferend oferind și soluția ce trebuie să fie urmată
în speța dată.

Diferendul la nivel internațional este înțeles ca acel


dezacord, neînțelegere sau litigiu ce poate să apară între două
sau mai multe subiecte de drept internațional. Cauza
diferendului poate fi un drept pretins de acele subiecte, o
pretenție sau un interes ce se dovedește a fi comun pentru mai
multe state.

1
Copierea, tipărirea sau multiplicarea prin orice mijloc a acestui
document sau a unei porțiuni a acestuia sunt strict interzise. Nu
este permis utilizatorilor acestui document să faciliteze altor
persoane accesul la document sau la porțiuni din acesta, fără
permisiunea scrisă explicită a titularului drepturilor de autor, dr.
Alexandru Jădăneanț
Diferendele internaționale se soluționează fie pe cale
pașnică, fie pe calea forței. Ne vom ocupă în acest capitol doar
de mijloace pașnice de rezolvare a conflictelor, motivul constând
în faptul că în cadrul altor discipline de specialitate se va
aprofunda acest aspect.

Pe cale convențională s-a arătat că diferendele


internaționale sunt de două categorii:

 Diferende politice
 Diferende juridice

Relevanța acestei clasificări este dată tocmai de


instituțiile chemate să rezolve aceste tipuri de conflicte, cele
politice sunt de cele mai multe ori rezolvate prin mijloace
diplomatice, pe când diferendele juridice sunt analizate și
supuse rezolvării unei jurisdicții internaționale.

Diferendele juridice sunt amintite în Carta ONU,


exemplificativ vom aminti:

 Interpretarea clauzelor tratatelor internaționale


(avem în vedere că folosim în acest context
termenul generic de ”tratat”)
 Orice problemă ce se naște din interpretarea
normelor de drept internațional, fie ele
convenționale sau cutumiare
 Existența oricărei situații, care duce la încălcarea
unei obligații internaționale
 Despăgubirile ce sunt datorate de către
subiectele de drept pentru încălcarea unei
obligații izvorâte din dreptul internațional
Diferendele politice apar adesea în cadrul relațiilor
bilaterale, așa spre pildă declararea unui secretar III din cadrul
unei ambasade, persona non grata de către statul acreditar
declanșează un diferend politico-diplomatic, care însă nu va fi
supus rezolvării unei jurisdicții internaționale, ci va fi rezolvat
prin aplicarea principiului simetriei și a discuțiilor la nivel
diplomatic ce vor clarifica situația de fapt și de drept dintre cele
două state.

În astfel de cazuri, statele nici nu au interes ca


respectivele incidente să fie prea mediatizate, motiv pentru care
se apelează la metodele diplomatice de rezolvare a diferendului.
Un alt exemplu de diferend diplomatic poate fi identificat atunci
când pe teritoriul unui stat se fac declarații neprietenoase la
adresa unui stat cu care acesta întreține relații diplomatice,
statele fiind definite drept prietene. Ambasadorul statului în care
au avut loc atacuri acreditat în statul atacat va putea fi convocat
la Ministerul Afacerilor Externe pentru a da explicații. Este o
practică uzuală și productivă, căci prin folosirea acestei metode
se poate evita escaladarea diferendului, știut fiind faptul că
statele pot deveni sensibile când vine vorba despre propria lor
imagine în societatea internațională.

Art. 33 din Carta ONU enumeră care sunt mijloacele


pașnice puse la îndemâna statelor pentru ca acestea să-și
rezolve posibilele diferende:

 Negocierea
 Ancheta
 Medierea
 Concilierea
 Arbitraj
 Jurisdicțiile internaționale
Curtea Permanentă de Justiție Internațională a formulat
în 1924 o definiție a diferendului, ce ni se pare și astăzi de
actualitate. Potrivit acesteia, diferendul este un dezacord față de
o problemă de drept sau de fapt, o opoziție de norme juridice
sau de interese între state.

Carta ONU, atunci când legiferează căile pașnice de


rezolvare a diferendelor, folosește și termenul de ”situație”, ce
poate fi definit drept acea stare de fapt ce ar putea duce la
fricțiuni în ordinea juridică internațională ori să declanșeze un
diferend.

1. Mijloacele politico-diplomatice

Diplomația este o artă, iar cei care activează în acest


domeniu sunt chemați să aplaneze conflictele ce pot apărea
între diferitele subiecte de drept internațional. Prin știința și
cultura lor, diplomații trebuie să aibă o conduită care să nu
poată cauza diferende internaționale, realitatea ne-a arătat că în
orice societate, conflictele pot apărea spontan, ține de voința
părților de a le rezolva cu rapiditate fiind folosite mijloace
pașnice.

Diplomația a conturat câteva mijloace ce pot fi uzitate în


încercarea de aplanare a diferendelor ce apar la nivel
internațional. Le vom discuta pe scurt în cele ce urmează,
dorind să oferim și exemple din practica diplomatică.

a. Negocierea

Negocierea este cunoscută în limbajul de specialitate și


drept ”tratative”, motiv pentru care vom folosi ambele termene,
acestea fiind sinonime. Înainte de a trece la analiza acestui
mijloc de rezolvare a conflictului politic internațional, suntem
obligați să facem precizarea potrivit căreia ordinea în care
aceste mijloace sunt prezentate are următoarea logică, pornim
gradual de la mijlocul care nu presupune intervenția unui terț.

Negocierea se constituie în prima formă de rezolvare a


diferendului de la nivel internațional, fiind implicate statele direct
interesante, prin pornirea tratativelor subiectele de drept
internațional își demonstrează voința de a rezolva problemele
apărute. Din perspectivă logistică și economică, negocierea este
cea mai puțin costisitoare procedură diplomatică, practica
dovedind că nu există un tipic prestabilit pentru procedura
negocierii internaționale. Astfel stând lucrurile, părțile se pot
întâlni la nivel de reprezentanți sau pot să negocieze prin
intermediul documentelor diplomatice.

De cele mai multe negociatorii sunt înalți funcționari din


cadrul ministerelor afacerilor externe, din cadrul altor ministere
competente în domeniul diferendului sau din cadrul
reprezentanțelor diplomatice. Regula simetriei funcționează și în
acest domeniu, ceea ce înseamnă că negociatorii trebuie să
dețină același grad diplomatic sau o funcție politică comparabilă
ca și grad.

Avantajul negocierilor constă și în faptul că acestea se


pot închide la un anumit nivel, fiind deschise la alte nivele, astfel
munca depusă în beneficiul atingerii momentului stingerii
diferendului nu este deloc întreruptă.

Doctrina actuală de drept internațional dorește să


impună un nou curent în materia rezolvării pe cale diplomatică a
diferendelor, discutând despre obligativitatea angajării de
negocieri directe înainte ca subiectele de drept internațional să
apeleze la alte mijloace pașnice de rezolvare diferendului ce le
desparte. Considerăm că această opinie este discutabilă,
deoarece nu poate fi impusă subiectului de drept conduita ce
trebuie urmată pentru rezolvarea diferendului. Considerăm că
statele implicate într-un diferend internațional pot apela direct la
mediere.

Odată angrenate în procedura tratativelor, statele trebuie


să acționeze cu bună credință, înțelegând prin aceasta că
acestea au demarat această procedură cu intenția de a găsi o
soluție echitabilă pentru ambele părți, ceea ce înseamnă că
statele trebuie să dea dovadă de flexibilitate în negocieri, să fie
dornice de compromis.

Literatura de specialitate a arătat că negocierile pot dura


de la câteva zile la ani întregi, definitoriu pentru perioada alocată
acestui proces fiind gradul de complexitate al diferendului.

b. Bunele oficii

Dacă negocierile nu pot avea loc, statele aflate în conflict


neavând capacitatea de a se pune la masa negocierilor, pot
apela la instituția bunelor oficii.

Prin bune oficii înțelegem acțiunea unui terț, prin care se


dorește crearea unor premise favorabile pentru ca statele aflate
în diferend să reușească rezolvarea acestuia pe calea
tratativelor.

De cele mai multe ori bunele oficii sunt oferite de către


persoane ce prezintă încredere pentru ambele state, sunt
personalități recunoscute la nivel internațional bucurându-se de
o foarte bună imagine. Secretarul General al ONU este solicitat
de multe ori să faciliteze reluarea negocierilor ce au fost aduse
într-un punct mort. Cel ce își oferă bunele oficii poate să
intervină și pentru reluarea negocierilor, trebuie să reținem faptul
că acesta nu se implică deloc în cadrul tratativelor.

Bunele oficii sunt caracterizate drept intervenție amicală,


din dorința terțului ca statele implicate să identifice soluțiile
diferendului lor în cadrul procesului de negociere. Așa spre
pildă, U Thant, Secretar General al ONU a oferit în 1962 bunele
sale oficii Statelor Unite ale Americii și URSS pentru ca aceste
puteri să-și rezolve pașnic pe calea tratativelor criza din Marea
Caraibilor, cunoscută profan ca și criza rachetelor din Cuba.

c. Medierea

Dacă statele aflate în diferend consideră că tratativele


nu-l pot soluționa, atunci pot apela la instituția medierii.
Mediatorul este terțul care aduce la masa tratativelor statele
aflate în conflict, propune regulile după care acestea sunt
purtate, poate interveni prin diferite propuneri și soluții pe care le
consideră optime pentru speța dată.

În tratatele universitare de drept internațional se discută


intens despre persoana care poate asigura acest serviciu, s-a
ajuns la un punct comun, potrivit căruia mediatorul poate fi un
terț - persoană fizică care se bucură de o neștirbită probitate
morală, un stat sau state ori medierea poate avea loc și sub
auspiciile unei organizații internaționale.

Mediatorul, fie el stat ori personalitate publică, trebuie să


fie acceptate de părțile aflate în conflict, doar așa medierea
poate să producă efecte benefice.

Subiectele de drept internațional ce sunt implicate în


diferende optează de cele mai multe ori pentru soluția medierii,
deoarece această procedură este una foarte permisivă nefiind
instaurate reguli foarte stricte, însemnând că adaptabilitatea
procedurală este un punct ce oferă siguranță actorilor
internaționali. Procedura medierii poate fi întreruptă pentru a se
acorda timpi celor implicați pentru analizarea propunerilor,
medierea poate fi abandonată pentru calea mult mai directă a
tratativelor ori medierea poate fi reactivată după un moment de
eșec al dialogului direct. Trebuie reținut că această flexibilitate
trebuie să fie acceptată și de către mediator, de cele mai multe
ori, acesta acceptând reluarea procedurii tocmai din dorința de a
finaliza procedura cu un rezultat pozitiv.

Secretarul General al ONU sau Adunarea Generală a


ONU pot delega mediatori pentru diferendele pentru a căror
soluționare au fost solicitați. Așa spre exemplu, Consiliul de
Securitate al ONU a însărcinat un mediator cu rezolvarea
problemei cipriote ori în 1948 Adunarea Generală a numit un
mediator pentru diferendul palestinian.

Cele expuse mai sus ne arată că organizațiile


internaționale activează activ în acest domeniu al diplomației
tocmai pentru că acestea dispun de forțele, de infrastructura și
de tehnica necesare unui procedeu deloc ușor, cum este cel al
medierii la nivel internațional.

Mediatorul poate să ofere soluții părților aflate în


diferend, acestea nu sunt ținute să-și însușească respectivele
propuneri, acestea pot fi modificate sau respinse în întregime.
Rolul mediatorului este acela de a aduce la masa dialogului
statele adverse, să instituie o regulă a dialogului, să propună
soluții, de la care să pornească dezbaterile dintre subiectele
implicate. Propunerile trebuie să fie unele credibile și formulate
cu bună credință.

d. Ancheta internațională
Acest mijloc pașnic de rezolvare a unui diferend are ca și
scop stabilirea exactă a faptelor și a împrejurărilor ce au dus la
crearea diferendului dintre subiectele de drept. Este o
operațiune ce poate fi comparată cu cea a procurorului care
încearcă, în cel mai obiectiv cu putință fel, să strângă probe
asupra situației ce trebuie să o cerceteze.

Ancheta internațională este o tehnică ce a fost uzitată de


la începuturile dreptului internațional, aceasta fiind reglementată
la nivel cutumiar. Intervin în cadrul acestei instituții și elementele
convenției, căci în contemporaneitate ancheta are loc doar dacă
este încheiat un acord între statele aflate în conflict. Prin acordul
încheiat se vor stabili obiectivele ce trebuie să fie anchetate,
comisia de anchetă și durata întregii proceduri.

Comisiile de anchetă sunt constituite în baza acordului


de voință a statelor implicate în diferend, și se compun dintr-un
număr impar de membri, ce sunt denumiți generic, comisari.
Comisarii pot fi resortisanți ai statelor implicate în conflict, dar
aceștia pot fi și cetățenii unui stat terț sau pot să-și exercite
misiunea de anchetă în numele unei organizații internaționale.
Cei ce sunt aleși într-o astfel de comisie de anchetă sunt
specialiști în domeniul cercetat, neavând nici o relevanță
cetățenia pe care aceștia o dețin. Comisia de anchetă se va
întruni pentru a dezbate procedurile ce trebuie să fie urmate,
mai apoi se vor analiza și rezultatele, dezbaterile acestei fiind
definite prin contradictorialitate.

Libertatea de acțiune a unei comisii de anchetă


internaționale este destul de mare, dacă se bucură de acordul
statului pe teritoriul căruia se desfășoară ancheta. Comisarii pot
inspecta locații, pot solicita probe, audiază martori iar în final
redactează un raport, ce este aprobat, de regulă, de majoritatea
celor din comisia de anchetă. Prin acest raport se prezintă
starea de fapt într-o culoare cât mai neutră, nefiind propuse
soluții de rezolvare a diferendului.

Practica ne-a arătat că puține sunt cazurile în care


statele recurg la ancheta internațională, și asta deoarece
acestea evită o expunere mediatică și publică ce nu poate să le
aducă nici un serviciu. Situațiile în care este pusă la încercare
onoarea sau interesele vitale ale unui sunt monitorizate atent și
acestea se rezolvă prin mijloace mult mai discrete.

Irak-ul sub Saddam Hussein a permis efectuarea unei


anchete internaționale sub girul ONU, comisie ce a avut ca și
misiune detectarea așezămintelor militare irakiene prin care se
mascau potențiale arme chimice de distrugere în masă.

e. Concilierea internațională

Concilierea internațională preia elementele anchetei


internaționale, făcând totuși un salt calitativ, deoarece după
epuizarea fazei de anchetă, comisia propune un text ce odată
adoptat duce la încheierea diferendului.

Statele aflate în conflict au la dispoziție o ultimă metodă


diplomatico-politică de a rezolva conflictul ce le animă,
concilierea internațională fiind o etapă premergătoare sesizării
instanțelor de contencios internațional, dacă nu se poate ajunge
la o înțelegere de comun acord.

Comisia ce este chemată la viață în cadrul procedurii de


conciliere este formată din comisari ce sunt aleși de părți.
aceștia anchetează starea de fapt și de drept, propunând un
document ce conțin termenii unei înțelegeri ce trebuie să fie
susceptibilă de a fi acceptată de către părți.
Procedura concilierii cunoaște două mari etape:

 Ancheta – etapă în care comisia adună informații


și se asigură că toate probele relevante în speță
sunt bine conservate. În această etapă
procedurală se pot cristaliza cauzele ce au dus la
izbucnirea diferendului.
 Concilierea – este etapa ce se caracterizează
prin contradictorialitate, părțile putând să-și spună
punctul de vedere referitor la modul în care
comisia a anchetat diferendul, dar și prin
posibilitatea părților de a se exprima liber.

La sfârșitul procedurii, comisia de conciliere va elabora


un document prin care să expună situația de fapt și de drept,
precum și soluțiile ce sunt propuse pentru depășirea de către
state a diferendului.

Raportul comisiei de conciliere nu produce efecte pentru


state, nebucurându-se de forță obligatorie pentru statele
implicate.

2. Mijloacele jurisdicționale

Nu întotdeauna un conflict iscat într-o anumită societate


se poate aplana prin alte căi decât cele jurisdicționale. Cauza
unui divorț o poate reprezenta ”diferendul” dintre cei doi soți
referitor la probleme ce țin de viața de cuplu. Divorțul trebuie să
fie pronunțat de către o autoritate a statului, și făcând abstracție
de ultimele prevederi în materie, aceasta era reprezentată de o
curte de justiție.
Ordinea juridică internațională nu este nici ea ferită de
turbulențe, fiind de-a lungul istoriei contemporane sesizabile
diferende ce au fost aduse în fața jurisdicțiilor internaționale.

În cadrul mijloacelor cu caracter jurisdicțional se


identifică două mari categorii de proceduri: arbitrajul și justiția
internațională.

a. Arbitrajul internațional

Instituția arbitrajului este una ce este cunoscută încă din


antichitate, iar în epoca modernă arbitrajul este folosit în
domenii ca dreptul comercial ori dreptul comerțului internațional.

Arbitrajul internațional urmează să fie definit ca acel


mijloc pașnic de rezolvare a diferendului, în care statele aflate în
conflict încredințează rezolvarea acestuia unui terț sau unor
terți, statele recunoscând faptul că în urma procedurii
contencioase înțeleg să se supună hotărârii arbitrilor. În cadrul
arbitrajului internațional, hotărârea luată este una definitivă.

În Evul Mediu, diferendele ce apăreau între statele


europene erau supuse arbitrajului exercitate de către Papa de la
Roma. După această perioadă istorică, s-a încercat
reglementarea juridică a arbitrajului internațional, fiind încheiate
la Haga câteva convenții în această materie. Din anul 1902
funcționează o Curte Permanentă de Arbitraj cu sediul la Haga,
aceasta fiind și astăzi în funcție, doar că din 1945 aceasta nu a
mai fost sesizată cu nici un diferend.

Pactul Societății Națiunilor este relevant pentru instituția


arbitrajului internațional, deoarece statele ce se află într-o
situație conflictuală sunt obligate să recurgă la arbitraj sau la
jurisdicția internațională, dacă soluțiile politico-diplomatice nu le
mulțumește.

Până în 1955, când Comisia de Drept Internațional a


hotărât că este necesară elaborarea unui cod privind arbitrajul
internațional, se identifică o serie de alte norme convenționale
care reglementează această instituție.

Arbitrajul se fundamentează pe două elemente ce nu


sunt îndeplinite cumulativ: clauza compromisorie și
compromisul.

Clauza compromisorie este acea clauză identificabilă în


corpul unui tratat internațional public potrivit căreia diferendele
sau litigiile viitoare ce au o legătură cu tratatul respectiv, se vor
supune arbitrajului.

În cazul în care tratatul nu conține nici o clauză


compromisorie, dar statele aflate în diferend aleg soluția
arbitrajului, atunci acestea vor încheia un acord internațional
prin care statele convin să încredințeze rezolvarea speței unui
complet de arbitraj. Compromisul este un autentic tratat
internațional, încheierea și ratificarea acestuia urmând toate
regulile și procedurile dreptului internațional.

Părțile ce aleg să tranșeze conflictul pe calea arbitrală


joacă un rol foarte important în această procedură. Statele sunt
cele care aleg numărul arbitrilor, de regulă un număr impar, care
stabilesc competențele acestora și chestiunile ce trebuie să fie
clarificate prin hotărârea arbitrală. Dacă în diferend se întâlnesc
două state, cutuma arată că fiecare stat deleagă un arbitru, cei
doi aleg apoi un supraarbitru. Părțile sunt libere să decidă care
este dreptul ce este aplicat, arbitrii sunt ținuți să respecte toate
aceste decizii, mai mult practica ne-a arătat că statele implicate
într-o procedură de acest gen stabilesc și etapele procedurale,
de regulă fiind întâlnite două etape cheie: faza scrisă, în care se
introduc în ecuația procedurii actele și documentele ce sunt
considerate relevante de către părți și faza orală, când pot fi
audiați martori ori apărătorii părților pot pleda cauza clienților lor.

Trebuie arătat faptul, că procedura arbitrală, atât în


ordinea juridică internă, cât și în cea internațională este una ce
respectă principiul celerității, motiv pentru care spre exemplu, în
domeniul dreptului comercial aceasta este folosită cu succes.

Sentința pronunțată de către arbitrii este obligatorie și


definitivă pentru părți, bucurându-se de autoritatea lucrului
judecat.

b. Justiția internațională

Când analizăm ordinea juridică internă din perspectivă


instituțională, identificăm printre cele mai importante instituții, pe
cea jurisdicțională, la nivel național fiind dezvoltat un întreg
sistem al instanțelor de judecată.

Relațiile internaționale nu se caracterizează în


permanență prin liniște și pace, se pot identifica mai mereu în
istoria subiectelor de drept internațional conflicte ce apar din
motive politice, religioase ori economice.

Justiția internațională este un domeniu ce a fost


reglementat abia în secolul XX, Pactul Societății Națiunilor
stabilind înființarea unei Curți Permanente de Justiție
Internațională. Aceasta a fost operațională din 1922 până în
momentul declanșării primei conflagrații mondiale, perioadă în
care a edictat 88 de decizii, o treime din acestea fiind sentințe
judecătorești.
Continuatoarea Societății Națiunilor, Organizația
Națiunilor Unite a prevăzut în Cartă crearea unei instanțe
judecătorești la nivel internațional, fiind atașat tratatului
constitutiv al ONU și Statutul Curții Internaționale de Justiție.

Curtea Internațională de Justiție cu sediul la Haga, se


caracterizează prin următoarele particularități:

 Corpul judecătorilor este format din 15 judecători


permanență aleși printr-o metodă de codecizie de
către Consiliul de Securitate și de Adunarea
Generală a ONU pentru un mandat de 9 ani.
Judecătorii trebuie să provină din diferite sisteme
juridice, trebuie să aibă cetățenii diferite și în
această procedură se pune accentul pe
independența acestora
 Orice stat ce este parte la un diferend poate numi
un judecător ad-hoc, dacă printre cei 15
judecători nu se află unul ce deține cetățenia
respectivului stat. Judecătorul ad-hoc se bucură
de aceleași drepturi și privilegii ca și judecătorii
permanenți, mandatul acestuia expiră în
momentul în care a fost edictată hotărârea
judecătorească.
 Curtea poate lucra și în Camere, ce își
demonstrează utilitatea atunci când sunt supuse
judecății cauze nu foarte complicate. Părțile la
diferend pot solicita CIJ ca speța supusă judecării
să fie analizată de către o Cameră a instanței de
la Haga.

Atunci când în ordinea juridică internă o instanță este


sesizată cu deslușirea unei pricini, judecătorul va verifica dacă
este competent să judece respectiva cauză, adică dacă s-au
respectat regulile procedurale referitoare la competență. Și
Curtea Internațională de Justiție execută un astfel de examen,
atunci când este sesizată, competența fiind analizată din două
perspective:

 Competența ratione personae ne arată care sunt


subiectele de drept ce se pot adresa Curții, iar
potrivit Statutului, doar statele sunt cele care o
pot sesiza. De regulă, statele membre ale
Organizației Națiunilor Unite pot să se adreseze
acesteia, Consiliul de Securitate poate stabili
reguli pentru statele nemembre ONU care doresc
să apeleze la această jurisdicție internațională.
De reținut că persoanele fizice sau juridice nu au
dreptul de a se adresa CIJ
 Competența ratione materiae ne precizează
cauzele ce pot fi judecate de către judecătorii de
la Haga. Arătăm cu această ocazie că în cadrul
acestei competențe se încadrează primo, cauzele
supuse de către părți iar secundo, toate
chestiunile prevăzute fie în Cartă, fie în tratate
internaționale.

Jurisdicția Curții trebuie să fie una acceptată de către


statele aflate în litigiu, acordul și consimțământul poate fi
acordat a priori sau a posteriori producerii diferendului.

În luarea deciziei judecătorii de la Haga vor aplica:

 Convențiile internaționale la care statele aflate în


diferend sunt parte
 Cutuma internațională
 Principiile generale ale dreptului internațional
 Jurisprudența
 Doctrina și opiniile celor mai de seamă
teoreticieni ai dreptului internațional
 Echitatea

Procedura din fața Curții este una foarte tehnică și


riguros protocolară, fiind distinse două etape: faza orală și cea
scrisă, dezbaterile fiind publice. Judecătorii ce se află în
minoritate din punct de vedere al deciziei luate, pot formula
opinii separate. Împotriva deciziilor edictate de către Curtea de
la Haga nu se poate exercita nici o cale de atac, cu excepția
cererii de revizuire, dacă se identifică elemente noi ce ar putea
aduce schimbări în economia dosarului.

Deciziile Curții cu sediul în Palatul Păcii sunt definitive iar


statele trebuie să le respecte, în caz contrar Consiliul de
Securitate al ONU putând lua măsuri ca acestea să fie duse la
îndeplinire.

Curtea Internațională de Justiție poate fi solicitată să


acorde avize, ceea ce ține de competența consultativă a Curții.
Aceste avize consultative sunt cerute de către Adunarea
Generală a ONU sau de către Consiliul de Securitate, care
poate autoriza și altor organe ale ONU solicitarea unor astfel de
avize.

Suntem conștienți că partea aceasta prea tehnică poate


crea probleme în procesul de acumulare al informațiilor,
considerăm că este necesar să oferim analiza unei spețe ce a
fost dezbătută de Curte, tocmai pentru a reliefa și mai bine
procedura din fața acestei curți internaționale. Speța ce va fi
analizată este cunoscută în doctrină drept ”speța Nottebohm”,
un diferend între Guatemala și Liechtenstein.

Curtea Internaţională de Justiţie s-a confruntat în speţa


Nottebohm cu problema naturii juridice a cetăţeniei şi a legăturii
ce trebuie să existe, din punctul de vedere al dreptului
internaţional, între cetăţean şi statul de cetățenie.

Starea de fapt s-ar putea rezuma astfel: cetăţeanul


german Nottebohm trăieşte încă din anul 1905 în Guatemala,
unde desfăşoară activitate comercială și de afaceri, fiind şi un
investitor în agricultură, achiziţionând terenuri agricole, pe care
le exploatează. În 1939 acesta face o călătorie prin Europa,
vizitându-şi cu această ocazie şi fratele care locuia în principatul
Liechtenstein. Nottebohm face o cerere prin care solicită
acordarea cetăţeniei principatului, iar într-o lună de zile, cererea
este rezolvată afirmativ, chiar dacă nu s-a îndeplinit cerinţa unei
şederi minime de 3 ani pe teritoriul principatului. Nottebohm
primeşte viza de intrare în Guatemala pe paşaportul eliberat de
principatul Liechtenstein. Cum în 1941, Guatemala a fost parte
beligerantă în războiul împotriva Germaniei, Nottebohm a fost
considerat duşman, fiind arestat şi internat, iar averea i-a fost
confiscată. În 1951, principatul Liechtenstein a chemat în
judecată Guatemala la Curtea Internaţională de Justiţie pentru a
solicita pentru cetăţeanul Nottebohm reparaţii şi reintrarea
acestuia în posesia averii confiscate.

Soluţia oferită de înalta instanţă de la Haga, este una


foarte clară. Pentru început, Curtea Internaţională de Justiţie
postulează competenţa exclusivă a statelor de a reglementa
dreptul cetăţeniei. Problema care se pune, este dacă Guatemala
trebuie să recunoască cetăţenia principatului Liechtenstein ce a
fost acordată lui Nottebohm. Curtea a respins acţiunea intentată
de Liechtenstein, arătând că Guatemala nu trebuie să
recunoască cetăţenia acordată lui Nottebohm, deci nu trebuie să
ofere principatului Liechtenstein nici un fel de explicaţii
referitoare la atitudinea faţă de cetăţeanul Nottebohm.
Argumentul principal al hotărârii curţii de la Haga privind
neopozabilitatea cetăţeniei noi dobândite a lui Nottebohm făţă
de statul Guatemala este că lipseşte „genuine link”-ul dintre
cetăţean şi statul care a acordat cetăţenia. Nottebohm nu s-a
născut în principat, părinţii nu au fost cetăţenii statului
Liechtenstein, nu există legături de nici un fel cu acest stat, nici
măcar economice, care să întrevadă o posibilă stabilire pe
teritoriul principatului. Curtea de la Haga arată că cetăţenia nu
trebuie privită doar ca un simplu raport juridic, ci aceasta trebuie
să fie susţinută de o relaţie activă, prin care să se poată exprima
această legătură. În cazul domnului Nottebohm lipsea o astfel
de legătură. Este important să notăm faptul că instanţa de la
Haga nu concepe cetăţenia doar ca un simplu raport juridic.

În cazul în care raportul juridic dintre Nottebohm şi


principatul cu capitala la Vaduz era fortificat de „genuine link”,
atunci speţa ar fi avut o cu totul altă rezolvare, căci în cazul în
care se identifica acea legătură specifică dintre cetăţean şi stat,
atunci principatul Liechtenstein ar fi putut oferi protecţie
diplomatică şi consulară cetăţeanului Nottebohm. Protecţia
diplomatică este răspunsul pe care un stat îl dă altui stat, care
încalcă drepturile cetăţeanului primului stat. Cum cetăţenii nu
sunt subiecte de drept în dreptul internaţional public, exceptând
domeniul drepturilor omului, statele sunt cele care reglează
conflictele apărute între cetăţenii unui stat cu un altul. Statul este
chiar obligat să intervină, atunci când unul dintre cetăţenii săi se
află într-o stare dificilă în afara graniţelor. Dacă în speţă s-ar fi
demonstrat existenţa legăturii definite de curtea de la Haga,
atunci Liechtenstein ar fi avut câştig de cauză, pentru că
Guatemala nu putea confisca averea lui Nottebohm, deoarece
acesta nu mai era considerat doar cetăţean german.