Sunteți pe pagina 1din 76

Universitatea ”Lucian Blaga” Sibiu

Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu”


Specializarea Drept

VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT

Coordonator ştiinţific:
Prof.univ.dr.Ovidiu Ungureanu

Absolvent:
PETRE ( ULICI- PETRE) RALUCA CRISTINA

2009
CUPRINS

VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ACTELE


JURIDICE
I.1. Definiţia şi clasificare actelor juridice civile
I.2. Noţiuni generale despre condiţiile actului juridic civil
I.2.1. Capacitatea
1.2.2. Consimţământul
I.2.3. Obiectul actului juridic civil
1.2.4. Cauza (scopul) actului juridic civil
I.3. Consimţământul
I.3.1. Voinţa juridică
I.3.2. Principiile voinţei juridice
A. Principiul autonomiei de voinţă sau a libertăţii actelor juridice
B. Principiul voinţei reale (voinţei interne)
I. 3.3. Condiţiile consimţământului
A. Consimţământul trebuie să fie dat de o persoană
cu discernământ
B. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat (declarat)
C. Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a
produce efecte juridice
D. Consimţământul să nu fie alterat de vreun viciu
de consimţământ

CAPITOLUL II: VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT


II.1. Noţiuni introductive
II.2. Viciile de consimţământ. Enumerare

CAPITOLUL III: EROAREA


III.1. Noţiune şi reglementare legală
III.2. Criterii de clasificare
III.2.1. Eroarea obstacol
III.2.2. Eroarea - viciu de consimţământ
III.2.3. Eroarea indiferentă

1
III.3. Condiţiile de existenţă a erorii – viciu de consimţământ
III.4. Sancţiunea erorii

CAPITOLUL IV: DOLUL


IV.1. Noţiune şi reglementare legală
IV.2. Elementele dolului
IV.3. Criterii de clasificare a dolului
IV.4. Condiţiile dolului
IV.5. Proba dolului
IV.6 Sancţiunea dolului

CAPITOLUL V: VIOLENŢA
V.1. Noţiunea de violenţă. Reglementarea juridică a noţiunii
V.2. Structura violenţei şi tipurile de violenţă
V.2.1 Violenţa fizică
V.2.2 Violenţa morală
V.2.3 Violenţa legitimă
V.2.4 Violenţa nelegitimă
V.5. Sancţiunea violenţei, viciu de consimţământ

CAPITOLUL V: LEZIUNEA
VI.1. Noţiunea şi reglementarea juridică a noţiunii
VI.2. Structura leziunii
VI.3. . Condiţiile de anulabilitate pentru leziune
VI.4. . Sancţiunea leziunii

CAPITOLUL VI: COMPARAŢIE ÎNRE VICIILE DE


CONSIMŢĂMÂNT. EXEMPLE DE PRACTICA JUDICIARA

2
CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ACTELE JURIDICE

I.1. Definiţia şi clasificarea actelor juridice civile

Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu


intenţia de a produce efecte juridice, adică a naşte, modifica sau stinge un
raport juridic civil concret.
Din această definiţie rezultă că elementele caracteristice actului juridic
civil sunt următoarele: prezenţa unei manifestări de voinţă, care poate să
provină de la una sau de la mai multe persoane fizice ori juridice;
manifestarea de voinţă este exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice
civile ( prin acest element, actul juridic civil se deosebete de faptul juridic
civil, acesta din urmă fiind săvârşit fără intenţia de a produce efecte juridice,
efecte care însă se produc în temeiul legii); efectele juridice urmărite pot
consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret
( prin acest element, actul juridic civil se delimitează de actele juridice din
alte ramuri de drept).
Trebuie ubliniat că termenul „ act” poate avea două înţelesuri. 1 Primul
sens este acela care se desprinde din definiţia de mai sus, deci de operaţiune
juridică. Pentru acest sens, se utilitzează şi formula negotium iuri sau, mai
simplu, cuvântul negotium. Însă, atât în legislaţie, cât şi în doctrină sau în
jurisprudenţă, prin „act” (uneori chiar prin sintagma act juridic) se
desemnează şi înscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică suportul
material care consemnează sau redă operaţiunea juridică. Pentru acest al
doilea sens se foloseşte şi expresia instrumentum probationis sau mai simplu,
cuvântul instrumentum. Într-o expimare riguros exactă, pentru al doilea sens
ar trebui să se folosească termenul de înscris.
1.1.1.Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice
multilaterale.
În funcţie de numărul părţilor, actele juridice civile se clasifică în
unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
Actul juridic unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi.2
1
În terminologia juridică, expresia act juridic este întrebuinţată în două sensuri diferite: pe de o parte, în
sensul de operaţie juridică ( negotium), iar pe de altă parte însensul de înscris probator, pentru dovedirea
operaţiei ( instrumentum); ele nu trebuie confundate. O. Ungureanu, Drept civil.Introducere, ed.a VII a, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2005.
2
O singură persoană numai prin voinţa sa poate să determine proucerea de efecte juridice. Dar nimeni nu va
putea crea prin voinţa sa singulară o obligaţie pentru o terţă personă. Există deci regula inadmisibilităţii
actului juridic în detrimentul terţilor. . O. Ungureanu, Drept civil.Introducere, ed.a VI a, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2002.

3
Categoria actelor juridice civile unilatrale include: testamentul,
acceptarea moştenirii, renunţarea la moştenire, denunţarea unui contract de
către una din părţi ( în măsura în care legea permite aceasta ori părţile au
stipulat în contract posibilitatea denunţării unilaterale), oferta de a contracta,
promisiunea publică de recompensă, ofertade purgă3, ratificarea unui act
juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta,
confirmarea unui act juridic anulabil4, mărturisirea.
După cum formarea sau producerea efectelor impune sau nu
comunicarea manifestării de voinţă de către destinatarul direct al actului,
actele juridice unilaterale se subclasifică în acte supuse comunicării ( oferta,
promisiunea publică de recompens, denunţarea unilaterală a contractului de
mandat) şi acte nesupuse comunicării ( de exemplu, testamentul).
Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă ( acordul de
voinţă) a două părţi. Sunt acte juridice bilaterale: contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de schimb, contractul de donaţie, contrctul de locaţiune,
contractul de mandat.
Actul juridi multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau
mai multe părţi. Un asemenea act este contractul de societate civilă, dacă a
fost încheiat de celpuţin trei asociaţi5. Din împrejurarea că, de regulă, acesta
este singurul exemplu oferit în literatura de specialitate, nu trebuie trasă
concluzia că nu ar mai exista şi alte acte juridice multilaterale. Dimpotrivă, în
această categorie mai putem include: convenţia de împărţeală atunci când sunt
trei sau mai mulţi copărtaşi, contractul de tranzacţie încheiat de cel puţin trei
părţi, contractul de joc sau prinsoare dintre trei sau mai multe persoane.
În ceea ce priveşte criteriul acestei clasificări, subliniem că nu trebuie
pus semnul egalităţii între noţiunile de parte a actului juridic civil şi de
persoană, întrucât o parte poate să fie formată din două sau mai multe
persoane. Spre exemplu, dacă doi coproprietari fac o ofertă de vânzare,
suntem în prezenţa unui act juridic unilateral, deoarece, deşi este vorba de
două persoane, ele formeaz o singură parte ( ofertantul).
Această primă clasificare a actelor juridice civile prezintă importanţă
practică sub următoarele aspecte:

3
Oferta de purgă este acea ofertă făcută de dobânditorul nui imobil ipotecat către creditorul ipotecar de a
plăti datoriile şi sarcinile ipotecare până la concurenţa preţului prevăzut în actul cu titlu oneros prin care a
dobândit imobilul sau după caz, până la valoarea de preţuire a imobilului dobândit prin act cu titlu gratuit. În
cazul în care creditorul ipotecar acceptă această ofertă, iar dobânditorul plăteşte preţul sau consemnează
suma, imobilul este curăţit ( purgat) de ipoteca respectivă.
4
Actul confirmativ este acel act prin care o persoană renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă a
actului juridic.
5
În cazul contractului de societate civilă, fiecare asociat se obligă la un aport şi la desfăşurarea unei anumite
activităţi, existând însă o particularitate spre deosebire de celelalte contracte, în sensul că în cazul
contractului de societate obligaţiile părţilor sunt convergente ( iar nu concurente, diferite), iar scopul urmărit
de părţi este comun ( iar nu diferit) – Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami,
Bucureşti,1999.

4
- cât priveşte formarea valabilă a lor, în cazul actelor juridice
unilaterale, cercetarea valabilităţii voinţei unice este nu numai
necesară, dar şi suficientă, pe când în cazul actelor juridice
bilaterale sau mulilaterale, trebuie să se cerceteze fiecare din
cele două sau mai multe manifestări de voinţă
- regimul juridic al viciilor de consimţământ este diferenţiat
- actele juridice bilaterale sau multilaterale pot fi revocate de
comun acord de către părţi, deci printr-un act simetric celui de
constituire ( mutuus consensus- mutuus dissensus), în vreme ce
asupra actelor juridice unilaterale nu se poate reveni prin
manifestarea de voinţă în sens contrar a autorului actului, cu
excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.

1.1.2 Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit


După scopul urmărit la încheierea lor, deosebim acte juridice cu titlu
oneros şi acte juridice civile cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, în schimbul folosului
patrimonial procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui
folos patrimonial. Spre exemplu, în contractul de vânzare cumpărare,
vânzătorul urmăreşte să obţină preţul în schimbul bunului, iar cumpărătorul
urmăreşte să obţină bunul în schimbul preţului.
Actul juridic cu titlu gratuit este acela în care se procură un folos
patrimonial fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb. Ca
exemple de acte juridice civile cu titlu gratuit cităm: donaţia 6, comodatul
(împrumutul de folosinţă), împrumutul de consumaţie fără dobândă, mandatul
gratuit, depozitul neremunerat, contractul de voluntariat7, legatul.
Importanţa practică a acestei clasificări a actelor juridice vizează
următoarele aspecte:
- există un regim juridic diferit din punct de vedere al capacităţii, legea fiind
în general mai exigentă atunci când este vorba de acte juridice cu titlu gratuit
(sunt instituite anumite incapacităţi speciale; actele cu titlu gratuit (sunt
instituite anumite incapacităţi speciale; actele cu titlu gratuit nu pot fi
încheiate de către persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă nici prin reprezentantul legal sau, după caz,
nici cu autorizarea prealabilă a ocrotitorului legal);
- în principiu, regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă, după cum
este vorba de un act cu titlu oneros sau de un act cu titlu gratuit (de exemplu,
problema leziunii nu se pune în actele juridice cu titlu gratuit; spre a fi vorba

6
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de dreptul civil român, vol.I, 1928, reeditat de edit.
All, 1996;
7
Contractul de voluntariat este acel contract, prin care o persoană fizică, numită voluntar, se obligă faţă de o
persoană juridică, numită organizaţie gazdă, să presteze o activitate de interes public fără a obţine o
contraprestaţie materială ( art.2, lit.d din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului).

5
de o eroare viciu de consimţământ, în cazul actelor cu titlu oneros este
necesară o cerinţă suplimentară faţă de actele cu titlu gratuit)
- în cazul actelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor sunt reglementate cu mai
multă severitate ( de exemplu garanţia împotriva evicţiunii apare, de regulă, în
actele cu titlu oneros şi numai în mod excepţional în cele cu titlu gratuit), iar
răspunderea se apreciază cu mai multă severitate ( spre exemplu în materia
mandatului, art.1540 alin.2 C.civ. prevede că „ pentru culpă, când mandatul
este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puţină rigurozitate decât în caz
contrariu”
- acţiunea revocatorie ( pauliană)8 va reuşi în condiţii mai lesnicioase dacă se
pune problema revocării unor acte cu titlu gratuit, fiind suficient să se
dovedească frauda săvârşită de către debitor, iar nu şi participarea la fraudă a
terţului dobânditor al bunului
- în materie succesorală, există o serie de reguli deosebite pentru anumite acte
cu titlu gratuit.
La rândul lor actelr juridice cu titlu oneros se subclasifică în acte
comutative şi acte aleatorii. Distincţia dintre actele juridice comutative şi
actele juridice aleatorii prezintă consecinţe practice, precum: problema
resciziunii pentru leziune se poate numai în cazul actelor comutative, nu însă
şi în cazul celor aleatorii; actele juridice aleatorii care se referă la jocuri de
noroc interzise de lege sunt lovite de nulitate absolută, pentru cauză ilicită.
Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor în acte
dezinteresate şi liberalităţi. Importanţa distincţiei între liberalităţi şi acte
dezinteresate constă în următoarele: condiţiile de formă sunt mai resstrictive
în cazul liberalităţilor ( în general, liberalităţile sunt acte juridice solemne,
ceea ce nu este cazul actelor dezinteresate);: regulile prevăzute în materie
succesorală în legătură cu reducţiunea şi raportul se aplică numai în aczul
liberalităţilor.

1.1.3. Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice


declarative.
Clasificarea actelor juridice în constitutive, translative şi declarative se
face după criteriul efectului lor.9
Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unui drept subiectiv
civil ce nu a existat anterior. Ca exemple de acte juridice constitutive

8
Prin acţiunea revocatorie , reglementată de art.975 C.civ.,creditorii unei persoane urmăresc să obţină
desfiinţarea actelor juridice frauduloase ale debitorului şi care au adus atingere dreptului lor de gaj general
( este vorba de desfiinţarea actului juridic numai faţă decreditorul care a exercitat acţiunea revocatorie, nu şi
faţă de alte persoane, deci de înlăturarea inopozabilităţii acelui act juridic faţă de creditorul respectiv)
9
După acelaşi criteriu ( efectele produse), se mai poate face o altă clasificare a actelor juridic, anume acte
juridice constitutive sau translative de drepturi reale şi acte juridice generatoare de drepturi de creanţă. A se
vedea pentru această clasificarea contractelor, C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiunilor, ed. a III a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000.

6
menţionăm: instituirea unui uzufruct, convenţia prin care se instituie un drept
de gaj sau o garanţie reală mobiliară, convenţia de ipotecă etc.
Actul juridic transltiv de proprietate este acela care are efect
strămutarea unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul
altei persoane. Sunt translative, de exemplu: contractul de vânzare cumpărare,
donaţia, cesiunea de creanţă etc.

Actul juridic declarativ este acela cae are ca efect consolidarea sau
definitivarea unui drept subiectiv ciil preexistent. Fac parte din această
categorie: convenţia de partaj ( de împărţeală), actul confirmativ, tranzacţia.10

1.1.4. Actele juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte


juridice de dispoziţie.
În raport cu importanţa lor, actele juridice civile pot fi: de conservare,
de administrare şi de dispoziţie.
Actul juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte
preîntâmpinarea pierderii unui drep subiectiv civil. Actul de conservare este
întotdeauna un act avantajos pentru autorul său, deoarece presupune cheltuieli
de o valoare mult mai mică decât valoarea dreptului ce se tinde a fi salvat.
Sunt considerate acte de conservare: întreruperea unei prescripţii, înscrierea
unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia, punerea peceţilor etc.
Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se
urmăreşte să se realizeze normală punere în valoare a unui bun sau
patrimoniu. În legăură cu aceste acte, trebuie făcută distincţia, impusă chiar de
dispoziţiile legale în materie ( de ex., art. 105, art.124, art.129 C.fam), între
actul de administrare a unui bun singular ( ut singuli) şi actul de administrare
a unui patrimoniu. Primu are semnificaţia de act de punere în valoare a unui
bun, fără să se ajungă la înstrăinarea lui. Cel de-al doilea include însă şi acte
care raportate la un anumit bun, reprezintă acte de înstrăinare, dar, raportate la
u anumit patrimoniu, reprezintă măsuri de normală folosire, exploatare,
valorificare a patrimoniului respectiv. Sunt socotite acte de administrare:
culegerea fructelor, asigurarea unui bun, locaţiunea unui bun.11

1.1.5. Acte juridice consensuale, acte juridice solemne ( formale) şi acte


juridice reale.
În funcţie de modulde formare, actele juridice civile se împart în
consensuale, solemne( formale) şi reale.

10
Deşi în principiu, tranzacţia produce efecte declarative, în anumite cazuri ea poate produce şi efecte
constitutive sau translative ( de exemplu, aunci când în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte
efectuează sau promite anumite prestaţii). A se vedea pentru dezvoltări, Fr. Deack, op.cit.
11
Precizăm însă că locaţiune unui imobil, încheiată pe o durată ce depăşeşte termenul de 5 ani, este
considerată de lege ca fiind un act juridic de dispoziţie ( art.1419 C.civ., care, ca normă de trimitere a
încorporat şi dispoziţiile corespunzătoare ale fostului art.1268 C.civ.).

7
Actul juridic consensual este acel act juridic care ia naştere în mod
valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţii sau a părţilor, neînsoţită de
nici un fel de formă. Chiar dacă părţile înţeleg să însoţească manifestarea de
voinţă de redactarea unui înscris care să consemneze, ele o fac nu pentru
validitatea actului ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă privind încheierea
şi conţinutul acestuia. Trebuie subliniat că, din punctul de vedere al formei în
care de încheie actele juridice, actul juridic consensual reprezintă regula,
vorbindu-se astfel despre principiul consensualismului.
Actul juridicsolemn ( denumit şi formal) este acel act juridic pentru
formarea căruia simpla manifestare de voinţă nu este suficientă, ci aceasta
trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisă de lege. Această formă( de
regulă forma autentică) reprezintă o condiţie pentru însăşi valabilitatea actului
juridc respectiv. Se obişnuieşte să se spună că forma este cerută ad
validitatem sau ad solemnitatem. Sunt acte juridice solemne: testamentul,
donaţia, contractul de ipotecă etc.
Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă
manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea ( predarea bunului). Deci ,
actele juridice reale nu iau naştere în mod valabil decât în momentul predării
( remiterii materiale ) a bunului. Înţelegerea prealabilă predării poate fi
considerată ca având valoarea unei simple promsiuni ( unilaterale sau, după
caz bilaterale) de a încheia actul juridic real, dar nu se confundă cu acesta din
urmă. Fac parte din categoria actelor juridice reale: împrumutul de folosinţă
( comodatul), cel de consumaţie ( mutuum), depozitul, darul manual, gajul cu
deposedare etc.

1.1.6. Acte jurdice patrimoniale şi acte juriice nepatrimoniale.


După criteriul conţinutuui lor, actele juridice civile se clasifică în
patrimoniale şi nepatrmoniale.
Actul juridic este patrimonial dacă are un conţinut evaluabil pecuniar.
În principiu, sunt asemenea acte cele care privesc drepturile reale şi de
creanţă.
Actul juridic este nepatrimonial dacă are un conţinut neevaluabil în
bani. Spre exemplu, înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei c
acesta să ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.

1.1.7. Acte juridice civile între vii şi acte juridice civile pentru cauză de
moarte.
În funcţie de momentul în care îşi produc efectele, actele juridice civile
se împart în acte între vii şi acte pentru cauză de moarte
Actul juridic între vii ( inter vivos) este acela care îşi produce efectele
necondiţionat de moartea autorului sau autorilolor lui. Actele inter vivos
reprezintă majoritatea actelor juridice civile.

8
Actul juridic pentru cauză de moarte ( mortis causa) este acela de a
cărui esenţă este faptul că nu îşi produce efectele decât la moartea autorului
său, un asemenea act juridic fiind făcut tocmai în considerarea morţii.
Testamentul este un act juridic mortis cauza.

1.1.8. Acte juridice civile subiectie şi acte juridice civile condiţie.


Dup legătura lor cu modalităţile ( termen, condiţie, sarcină), deosebim
acte juridice pure şisimple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.
Actul juridic pur şi simplu este acela care nu cuprinde o madalitate. De
altfel, unele acte juridice sunt incompatibile cu modalităţile, spre exemplu,
actul de opţiune succesorală ( acceptarea sau renunţarea la moştenire),
recunoaşterea filiaţiei , căsătoria, adpopţia etc.
Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate,
adică un termen, o condiţie sau o sarcină. Unele cte juridice civle sunt
esenţialmente acte afecate de modalităţi, de exemplu, contractul de împrumut,
cntractul de rentă viageră, contractul de întreţinere, contractul de donaţie cu
sarcină, contractul de asigurare etc.

1.1.9. Acte juridice civle principale şi acte juridice civile accesorii.


După raportul dintre ele, actele juridice pot fi principale sau accesorii12.
Actul juridic principal este acel act care are o existenţă de sine
stătătoare, regimul său juridic nedepinzând de cel al altui act juridic. În
circuitul civil, cele mai multe acte juridice sunt acte principale.
Actul juridic accesoriu nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa
juridică depinzând de soarta altui act jurdic, principal13. Sunt acte juridice
civile accesorii: clauza penală, fidejusiunea, arvuna, contractul de gaj,
contractul de constituire a unei garanţii reale mobiliare, convenţia de ipotecă
etc. Actul juridic accesoriu poate fi încheiat în acelaşi timp cu actul juridic
principal, dar şi într-un moment diferit; de asemenea, el poate fi un act
separat, dar poate fi inclus şi în actul principal, sub forma unor clauze.

1.1.10. Acte juridice civile cauzale şi acte juridice civile abstracte.


După legătura cu cauza ( scopul) actele juridice civile se clasifică în
cauzale şi abstracte.
Prin act juridic cauzal se înţelege acel act a cărui valabilitate implică
analiza cauzei sale ( scopului său); în cazul în care cauza lipseşte, este falsă,

12
Importanţa clasificării rezultă din faptul că actele juridice accesorii urmează soarta juridică a actelor
principale pe lângă care stau ( accesorium sequitur principalem). O. Ungureanu,Drept civil. Introducere., ed.
a VII a, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2005, p.117
13
Chiar dacă prin elementele sale intrinseci actul juridic accesriu îndeplineşte toate condiţiile de valabilitate,
el nu poate roduce nici un efect dacă actul principal nu este şi el valabil. O. Ungureanu, Drept civil.
Introducere., ed. a VII a, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2005, p.117

9
ilicită, imorală, însuşi actul juridic este lovit de nulitate. Cele mai multe acte
juridice civile sunt cauzale.
Prin act juridic abstract se desemnează acel act a cărui valabilitate nu
implică analiza cauzei. Apariţia actelor juridice abstracte a fost impusă de
nevoile circuitului civil şi comercia, care presupun uneori o desfăşurare rapidă
a anumitor operaţii juridice şi prin aceasta, eliminarea posibilităţii permanente
de a pune în discuţie valabilitatea lor din punctul de vedere al cauzei. Pe
aceste premise, au apărut titlurile de valoare. În cazul acestora, actul juridic
( negotium), care a dat naştere unui raport obligaţional, este inseparabil de
înscrisul constatator ( instrumentum), deci înscrisul respectiv încorporează
creanţa ce a luat naştere din actul juridic. Avantajul titluilor de valoare constă
în faptul că executarea lor nu cere o cercetare a scopului ( cauzei) actului
juridic, debitorul neputând invoca excepţia nevalabilităţii cauzei pentru a
refuza executarea.
Această clasificare îşi manifestă importanţa pe planul valabilităţii
actelor juridice, precum şi al regimului probatoriu.

1.1.11. Acte juridice civile strict personale şi acte juridice care pot fi
încheiate prin reprezentant.
Această clasificare se face în raport de modalitatea încheierii actelor
juridice.
Actul juridic strict personal este acel act care nu poate fi încheiat decât
personal nefiind deci susceptibil de a fi încheia prin reprezentare. Cu titlu
exemplificativ, pot fi incluse în această categorie: testamentul, căsătoria,
recunoaşterea unui copil.
Majoritatea actelor juridice civile este formată din acele acte ce pot
încheiate personal, dar care pot fi încheiate şi prin reprezentant.

1.1.12. Acte jurdice civile numite şi acte juridice civile nenumite.


După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civie se
clasifică în acte juridice numite ( tipice) şi acte juridice nenumite ( atipice)14.
Prin act juridic civil numit ( tipic) se înţelege acel act care are o
denumire stabilită de leea civilă, precum şi o reglementare proprie.
Prin act juridic civil nenumit ( atipic) se înţelege acel act care nu se
bucură de denumire legală şi de o reglementare proprie. Aceste acte juridice
dau expresie principiului libertăţii actelor juridice.
Este însă de reţinut că în categoria contractelor nenumite nu se includ şi
contractele complexe,15 adică acee contracte care reunesc elementele a două
sau mai multe contracte numite ( de exemplu contractul hotelier, ce reuneşte
elementele contractului de locaţiune, în privinţa camerei închiriate, precum şi
ale contractului de depozit, în privinţa lucrurilor călătorului aduse în hotel).
14 D. Chirică..., op. cit., p. 259

15 Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 167.

10
Pentru asemenea contracte, în măsura în care nu ar exista o reglementare
specială, se vor aplica normele prevăzute de lege pentru elementele
(contractele ) componente.16

1.1.13. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată şi acte juridice civile cu
executare succesivă.
Această clasificare are drept criteriu modul de executare a actelor
juridice civile.
Actul juridic civil cu executare dintr-o dată ( uno ictu) este acel act a
cărui executare presupune o singură prestaţie din partea debitorului. El se mai
numeşte şi act cu executare instantanee.
Actul juridic civil cu executare succesivă este acel act a cărui executare
presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp. Pot fi incluse în această
categorie: contractul de locaţiune, contractul de arendare, contractul de
închiriere a suprafeţelor locative, contractul de societate civilă etc.

I.2. Noţiuni generale despre condiţiile de valabilitate ale


actului juridic.
După reglementările de bază pe care ni le oferă doctrina juridică
condiţiile esenţiale17 pentru validitatea convenţiilor sunt:
Capacitatea de a contracta.
Consimţământul valabil al părţii care se obligă.
Un obiect determinat.
O cauză licită.
În legătură cu aceste prevederi se impun a fi făcute unele precizări.
Astfel deşi textul se referă la convenţii, condţiile enumerate sunt necesare şi
valabile pentru toate actele juridice, indiferent că acestea sunt unilaterale sau
bilaterale. Pe de altă parte, deşi textul se referă la consimţământul valabil al
părţii care se obligă, totuşi toate părţile actului juridic, inclusiv creditorul,
trebuie să exprime un consimţământ valabil.
De asemenea actul juridic este valid nu numai când obiectul este
determinat, ci şi atunci când acest obiect este doar determinabil, iar în ceea ce
priveşte cauza nu este suficient ca să fie numai licită, ci în plus trebuie să fie
reală şi corespunzătoare regulilor de morală.
În afara condiţiilor arătate mai sus, o condiţie esenţială pentru
validitatea actelor juridice o constituie forma pentru actele formale sau
solemne.

16
În acest sens, a se vedea Fr. Deack, op.cit.
17
Nu trebuie să confundăm condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil cu elementele raportului juridic
şi, evident, nici cu condiţiile obiectului actului juridic civil. O. Ungureanu,Drept civil. Introducere., ed. a VII
a, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2005, p.119

11
Pe lângă condiţiile esenţiale, actul juridic poate cuprinde şi condiţii
neesenţiale sau întâmplătoare, a căror lipsă nu poate influenţa valabilitatea
actelor juridice, cum ar fi, spre exemplu, modalităţile actului juridic (termenul
şi condiţia).
În literatura de specialitate, condiţiile esenţiale de validitate ale actelor
juridice au fost desemnate şi prin termenul de elemente esenţiale. Nu credem
că ar fi vreo greşeală ca pentru desemnarea termenului de condiţii esenţiale de
validitate ale actelor juridice şi expresia “cerinţele esenţiale de validitate ale
actului juridic”.
Prin condiţii de validitate ale actului juridic trebuie să de înţeleagă toate
cerinţele sau elementele prevăzute de lege sau stabilite de părţi pentru
validitatea actului juridic civil.
Condiţiile de validitate ale actului juridic civil se clasifică după mai
multe criterii18:
A) După criteriul aspectului la care se referă condiţiile de validitate ale
actului juridic civil, pot fi:
a) condiţii de fond care se referă la conţinutul actului juridic ( aici intră
cele patru condiţii esenţiale de vaiditate enumerate de art. 948 C.civ., precum
şi- atunci când este cazul- autorizarea administrativă prealabilă pentru
încheierea anumitor acte juridice)
b) condiţii de formă care se referă fie la forma de manifestare a
consimţământului părţilor la încheierea actelor ( forma cerută de lege ad
validitatem pentru actele juridice solemne), fie la forma în care se
concretizează sau materializează actul juridic pentru a putea fi dovedit ( forma
cerută de lege ad probationem); de reţinut că forma cerută pentru validitatea
actului juridic se referă la actul privit ca negotium, pe când forma cerută de
lege pentru dovedrea existenţei şi conţinutului actului se referă la actul privit
ca instrumentum;
c) condiţii de publicitate cerute de lege pentru ca anumite acte juridice
să devină opozabile faţă de terţele persoane.

B) După importanţa lor pentru existenţa actului, condiţiile sau


elementele structurale ale actelor juridice civile pot fi:
a) condiţii esenţiale, fără a căror îndeplinire actu juridic ( negotium) nu
poate fi încheiat valabil ( cele atru condiţii enumerate de art. 948 C.civ. plus
forma actului în cazul actelor solemne)
b) condiţii neesenţiale ( întâmplătoare) care pot fi prezente în anumite
acte juridice fără însă ca lipsa lor să le afecteze validitatea ( de exemplu,
forma actelor juridice consensuale).19 De reţinut că unul şi acelaşi element
18 Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002,
19
Un împrumut de folosinţă este la fel de valabil fie că părţile l-au încheiat verbal, fie că l-auîncheiat sub
forma unui înscris sub semnătură privatăsau chiar autentic. O. Ungureanu,Drept civil. Introducere., ed. a VII
a, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2005, p.121

12
poate avea valoarea unei condiţii esenţiale în anumite acte juridice dar poate fi
neesenţial în alte acte juridice.20

C) După criteriul izvorului formal, cndiţiile de validitate pot fi:


a) condiţii legale, prevăzute anume în textele de lege21
b) condţii convenţionale sau voluntare care sunt prevăzute a atare prin
voina părţilor, fără a fi impuse de lege.22

D) După criteriul legăturii lor cu actul la care se referă condiţiile de


validitate pt fi:
a) condiţii intrinseci care privesc elementele constitutive, structurale ale
actului: consimţământul, obiectul, cauza
b) condiţii extrinseci care privesc situaţii, fapte sau acte exterioare
actului juridic considerat: autorizaţia administrativă prealabilă, formele de
publicitate etc.

E) După criteriul efectelor pe care lipsa lor le poduce, condiţiile pot fi:
a) condiţii de validitate de care depinde însăşi existenţa şi valabilitatea
actului juridic
b) condiţii de eficacitate de care depinde doar producerea efectelor
actului juridic fără a influenţa într-un fel însăşi valablitatea actului juridic ( de
exemplu: termenul ca modalitate a actului)
Fiecare din aceste clasificări poate prezenta interes nu numai teoretic,
dar şi practic prin consecinţele diferite cărora le dă naştere nerespectarea unei
condiţii dintr-o categorie sau alta. Astfel, lipsa unei condiţii de fond sau a unei
condiţii esenţiale atrage nulitatea actului juridic, pe când lipsa unei condiţii de
publicitate atrage numai inopozabilitatea actului faţă de terţi; lipsa termenului
într-o convenţie atrage exigibilitatea imediată a obligaţiei, pe când prezenţa
unui termen poate antrena, după caz, amânarea exigibilităţii sau stingerea unui
drept.

I.2.1 Capacitatea de a încheia actul juridic civil

20
Termenul ca modalitate a actului juridic este o condiţie esenţială în contractele de împrumut, de vânzare în
rate etc. dar este o condiţie eesenţială în alte contracte cum este vânzarea de bunuri obişnuită. O. Ungureanu,
Drept civil. Introducere., ed. a VII a, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2005, p.121
21
La rândul lor, condiţiile legale sunt clasificate de unii autori, în condiţii generale care se cer oricărui act
juridic şi condiţii speciale care se cer oricărui act juridic şi condiţii speciale care se numai pentru anumite
acte juridice.( de ex. Autorizaţia C..C. pentru înstrăinarea unei construcţii este cerută numai cu privire la
construcţiile care au fost ridicate cu credit de stat nerambursat integral până la data înstrăinării) O.
Ungureanu, Drept civil. Introducere., ed. a VIII a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2008, p.121
22
Părţile se înţeleg ca un contract consensual- pentru care legea nu cere forma solemnă- să fie valabil încheiat
între ele numa prin înscris autentic. O. Ungureanu, Drept civil. Introducere., ed. a VII a, Ed.Rosetti,
Bucureşti, 2005, p.121

13
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este una din condiţiile de
fond, esenţială pentru validitatea actului juridic.
Prin capacitate de a încheia acte juridice civile se înţelege aptitudinea
subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin
încheierea de acte de drept civil. Concepută în acest fel, capacitatea de a
încheia acte juridice civile se înfăţişează ca o parte a capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice şi juridice, în sensul posibil (aptitudinii) de a avea drepturi şi
obligaţii civile, precum şi ca o premisă a capacităţii de exerciţiu, alături de
discernământ, de a dobândi drepturi subiective civile şi obligaţii prin
încheierea de acte juridice civile23. Cu alte cuvinte, capacitatea de a încheia
acte juridice civile se întemeiază atât pe ideea de a dobândi prin încheierea de
acte juridice civile.
Unele reglementări privind capacitatea de a încheia acte juridice civile
au ca obiect diferite categorii de acte juridice civile. Astfel, potrivit
dispoziţiilor art… , minorul de 16 ani poate dispune prin testament de
jumătate din bunurile de care poate dispune potrivit legii persoana majoră, iar
în art  …  se consacră principiul potrivit căruia “orice persoană este capabilă
de a face testament, dacă nu este oprită de lege”. De asemenea, în toată
materia contractelor de vânzare-cumpărare potrivit art …. “Pot cumpăra şi
vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”
Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu
Regula în această materie, consacrată în doctrină şi stabilită şi de practica
judecătorească este că orice persoană are capacitate de a încheia acte juridice
civile, incapacităţile constituind excepţii de la această regulă. În legătură cu
această regulă în articolul 12 C. Civ. Se prevede expres că “nimeni nu poate fi
îngrădit în capacitate de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege”.
În ceea ce priveşte persoanele juridice regula capacităţii de a încheia
acte juridice este subordonarea principiului specialităţii capacitatea de
folosinţă consacrată prin art. 29 din C. Civ. Potrivit căruia “persoana juridică
are capacitate juridică de folosinţă potrivit scopului activităţii ei”
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia naştere în momentul
aprobării statutului sau regulamentului ei, iar în cazurile când urmează să
funcţioneze pe baza regulamentului general privind organizaţiile de stat,
respectiv – din momentul publicării de către organul competent a hotărârii de

23
Enumerându-se condiţiile esenţiale pentru validitatea unui act juridic, la pct 1 se prevede expres capacitatea
de a contracta. În afara acestui text de lege, capacitatea de a încheia acte juridice civile mai este reglementată
de art.949 C.civ., potrivit căruia “poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege” şi
art. 950 C.civ., care enumeră persoanele incapabile de a încheia contracte şi anume minorii, interzişii, precum
şi toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte. O. Ungureanu,Drept civil. Introducere., ed. a VII a,
Ed.Rosetti, Bucureşti, 2005.

14
înfiinţare a ei. Dacă statutul urmează să fie înregistrat, capacitatea de folosinţă
a persoanei juridice ia naştere din momentul înregistrării.
Toate actele juridice care nu sunt încheiate în vederea realizării
scopului persoanei juridice sunt sancţionate cu nulitatea.
Incapacitatea de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută
de lege, iar textele de lege prin care sunt reglementate astfel de excepţii sunt
de strictă interpretare şi aplicare.
Faţă de noţiunea şi reglementările legale privitoare la capacitatea de a
încheia acte juridice civile, se poate concluziona că această capacitate este o
stare de drept în comparaţie cu discernământul care este o stare de fapt care se
apreciază de la persoană la persoană, în funcţie de aptitudinea şi puterea
psihointelectuală a acesteia de a aprecia între bine şi rău, licit şi ilicit, moral şi
imoral, etc.

I.2.2 .Definiţia consimţământul.


Prin consimţămant se inţelege acea condiţie esentială, de fond şi
generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act
juridic civil manifestată în exterior.24
Sub aspectul terminologic, este de arătat că termenul "consimţământ"
are fie înţelesul de voinţă exteriorizată a uneia dintre părţtile actului bilateral
ori a autorului actului unilateral - cum este în art.953 din Codul Civil,
menţionat mai sus - ,fie sensul de acord de voinţă - cum este în contextul
art.969 alin.2 din Codul Civil:"Ele se pot revoca prin consimţămantul mutual
sau din cauze autorizate de lege".

I.2.3. Obiectul actului juridic


Prin obiect al actului al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor
stabilită prin acel act juridic, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt
îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile.
Obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi
generală a actului juridic civil.
Se observă că obiectul actului juridic civil coincide cu obiectul
raportului juridic civil care s-a născut din actul juridic respectiv. Aşa cum
pentru obiectul raportului juridic civil sunt luate în considerare şi bunurile la
care se referă conduita părţilor, tot astfel şi pentru obiectul actului juridic civil
bunurile pot fi socotite ca obiect derivat al actului juridic civil.
Obiectul actului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul sau
efectele actului juridic civil, deci cu drepturile subietive civile şi obligaţiile
civile născute din actul juridic25.

24
Ungureanu O. Drept civil. Introducere. Edit a VIII a. – Bucureşti: All Beck, 2008-
25
De exemplu, nu se poate pune semnul egalităţii între obligaţia vânzătorului de a preda lucrul
cumpărătorului, pe de o parte,iar, pe de altă parte, predarea însăşi.

15
Cerinţele valabilităţii obiectului actului juridic civil
Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebui să
îndeplinească următoarele cerinţe: să existe; să fie în circuitul civil; să fie
determinat sau determinabil; să fie posibil; să fie licit şi moral. Acestea sunt
deci cerinţele generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil.
Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice acte juridice
civile, există însă şi cerinţe speciale: obiectul să fie un fapt personal al celui
care se obligă; cel care se obligă să fie titularul dreptului subiectiv civil; să
existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevăzută de lege 26. De
asemenea, natura unor acte juridice impune ca obiectul lor să privească numai
anumite bunuri, de exemplu, împrumutul de folosinţă privşte numai bunuri
neconsumptibile, împrumutule de consumaţie nu poate privi decât bunuri
fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor, gajul se referă la un bun mobil,
ipoteca nu se poate constitui decât cu privire la un bun imobil etc.27
În cazul unor acte juridice care au ca obiect (derivat) anumite bunuri,
sub sancţiunea nulităţii absolute, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se
obţine autorizaţia administrativă preăzută de lege. În acest sens, Legea nr.
295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor instituie obligativitatea
obţinerii prealabile de autorizaţie în vederea încheierii de cate juridice
privitoare la arme şi muniţii. Alteori, încheierea valabilă a unor acte juridice
este condiţionată de existena unei autorizaţii judiciare.28
În sistemul Legii nr. 19/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii
imobiliare, până la rambursarea integrală a creditului, imobilul ipotecat poate
fi înstrăinat de către debitorul care a constituit ipoteca numai cu acordul
prealabil al creditorului ipotecar, acordat pentru fecare înstrăinare, sub
sancţiunea nuităţii absolute ( art. 5 din Legea nr.190/1999).

I.2.4. Cauza ( scopul) actului juridic civil


Prin cauza actului juridic civil se înţelege obiectivul urmărit la
încheierea acestuia.
Cuza este o condiţie de fond esenţială, de validitate şi generală a actului
juridic civil. Ea răspunde la întrebarea „ pentru ce s-a încheiat actul juridic
civil?”
Cauza actului juridic nu se confundă cu consimţământul, ci,
dimpotrivă, împreună cu acesta formeazăvoinţa juridică, aceasta din urmă
cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la
încheierea actului juridic, obligaţia care şi-a asumat-o nereprezentând altceva

26
Ungureanu O. Drept civil. Introducere. Edit a VIII a. – Bucureşti: All Beck, 2008. -
27
Gh. Beleiu, „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, ediţia a X-a
(revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007
28
De exemplu art. 49 alin.1 din Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară şi falimentul, cu
modificările ulterioare prevede că „ în afară de cazurile prevăzute de lege sau de cele autorizate judecătorul
sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile prestate de debitor, ulterior deschiderii procedurii, sunt nule”

16
decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv. De
asemenea, cauza actuui juridic civil nu trebuie confundată nici cu obiectul
acestuia şi nici cu izvorul raportului juridic civil concret.
Dacă ţinem cont şi de sensul filosofic al noţiunii de cauză ( causa
efficiens), constatăm că terminologia folosită de Codul civil este relativ
improprie, fiind preferabil ca pentru desemnarea acestei condiţii a actului
juridic civil să se utilizeze cuvântul scop. Eşi, aparent, cauza în sens juridic
( causa finalis ori scopul) ar urma efectului, în sensul că realizarea scopului
propus este ulterioară momentului încheierii actului juridic, în realitate cauza
precede efectului, întrucât, fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit, se
realizează înainte şi în vederea încheierii actului juridic.
În doctrina actuală, se subliniază constant că în structura cauzei actului
juridic civil intră două elemente, anume scopul imediat şi scopul mediat, că
acestea două sunt elemente componente ale noţiunii unice, complexe, de
cauză, iar nu două elemente autonome.
Scopul imediat ( causa proxima), numit şi scopul obligaţiei, este stabilit
pe principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează: în
contractele sinalagmatice- reprezentarea sau prefigurarea mentală, de fiecare
pate, a contraprestaţiei ( o parte se bligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei,
se obligă); în actele juridice cu titlu gatuit care sunt liberalităţi – intenţia de a
gratifica ( animus donandi); în actele juridice reale – prefigurarea remiterii
bunului; în contractele aleatorii – prefigurarea unei împrejurări viitoare şi
incerte de care depinde şansa câştigului sau riscul perderii.
Scopul mediat ( causa remota), numit şi scopul actului juridic civil,
constă în motivul determinant al încheierii actului juridic şi se referă fie la
însuşirile unei prestaţii fie la calităţile unei persoane. Scopul mediat se
caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de
acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleaşi categorii de acte juridice civil.
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe cumulativ:
Cauza să existe: Această cerinţă este prevăzută în mod expres de
art.966 C.civ., care dispune că „ obligaţia fără cauză (...) nu poate avea nici un
efect”.
Astfel, s-a susţinut că lipa cauzei se confundă cu cauza falsă, care, la
rândul său, nu este decât o eroare asupra cauzei. 29 S-a mai arătat că, de regulă
absenţa cauzei se reduce propriu-zis la o eroare asupra existenţei cauzei 30, ori
că, în ce priveşte scopul imediat, inexistenţa şi falsitatea cauzei nu se

29
A. Ionaşcu, op.cit.- în sensul că această cerinţă se înglobează în cerinţa potrivit căreia cauza trebuie să fie
reală, deoarece o oligaţie nu poate fi lipsită de cauză decât atunci când este fondată pe o cauză falsă.
30
G. Boroi, L. Stătescu, Drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, ed.a III a revăzută şi actualizată, Editura
Hamangiu,2006

17
confundă în toate cazurile, iar în ce priveşte scopul mediat, lipsa acestuia se
reduce la eroare asupra cauzei, deci la cauza falsă.31
Cauza să fie reală: Şi această cerinţă este consacrată expres tot de
art.966 C.civ. ( „obligaţia....fondată pe o cauză falsă....nu poate avea nici un
efect”).
Cauza nu este reală ci falsă, dacă există eroare asupra motivului
determinant, adică asupra scopului mediat. Sancţiunea care intervine constă în
nulitatea relativă actului juridic, însă numai dacă sunt îndeplinite cerinţele
erorii grave ( eroarea- viciu de consimţământ ), ceea ce evidenţiază strânsa
legătură ce există între această cerinţă a cauzei şi eroarea viciu de
consimţământ ( error in substantiam şi error in personam).32
Cauza este falsă şiatunci când, într-un act juridic nenumit ( atipic), ar
exista eroare asupra scopului imediat.33
Cauza să fie licită şi morală: Cerinşa este prevăzută tot de art.966
C.civ. („ obligaţia... nelicită nu poate avea nici un efect”), iarconţinutul ei este
precizat de art. 968 C.civ., potrivit căruia „ cauza este nelicită când este
prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice).
Se observă că, în concepţia legiuitorului, cerinţa cauzei de a fi morală
nu este distinctă ci, dimpotrivă, este o componetă a cerinţei cauzei de a fi
licită, aceasta din urmă cuprinzând şi o a doua componentă, care vizează
concordanţa cuzei cu legea.
În doctină s-a pus problema corelaţiei dintre art. 968 C.civ. şi art.5
C.civ., întrucât aparent, ar exista o suprapunere între sferele de aplicare ale
celor două texte. S-a ajuns la concluzia, justă, că art.968 C.civ. nu ste inutil,
deoarece în baza art.5 C.civ. pot fi declarate nule numai actele juridice având
o cauză ce contravine dispoziţiilor exprese care interesează ordinea publică şi
morala, aşa încât, vor putea fi dclarate nule numai pe temeiul art.968 C.civ.,
acele acte a căror cauză, deşi iorală, nu contravine unei dispoziţii legale
exprese ( spre exemplu, convenţia încheiată în scopul începerii, menţinerii sau
reluării unei relaţii de concubinaj).
Sancţiunea care intervine în cazul cauzei ilicite (imorale) este nulitatea
absolută a actului juridic respectiv.
Subliniem că, pentru actele juridice numite (tipice), numai scopul
mediat poate să fie ilicit. În schimb, în cazul actelor juridice civile nenumite
(atipice), ar fi posibil ca şi scopul imediat să aibă caracter ilicit, de exemplu,

31
Gh. Beleiu, „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, ediţia a X-a
(revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007
32
Spre exemplu s-ar putea obţine anularea unui legat pentru cauză falsă dacă se face dovada că testatorul nu a
ştiut că i se va naşte un copil (ceea ce implică necunoaşterea de către testator a sarcinii femeii) şi că dacă ar
fi cunoscut această împrejurare, nu ar mai fi lăsat legatul.
33
În acest sens M. Mureşan, op.cit.- în mod justificat, autorul subliniază că, prin excepţie poate exista eroare
asupra scopului imediat şi la actele juridice numite ( tipice), spre exemplu, în cazul vânzării lucrului altuia,
cumpărătorul de bună credinţă îşi reprezintă greşit contraprestaţia vânzătorului neproprietar ( transferul
dreptului de proprietate asupra lucrului vândut).

18
convenţia prin care Primus se obligă să-i plătească lui Secundus o sumă de
bani dacă acesta in urmă săvârşeşte o anumită infracţiune. Aşa cum s-a
observat în literatura de specialitate, dacă obiectul actului juridic civil este
ilicit sau imoral, atunci şi cauza actului juridic respectiv este ilicită sau
imorală, în scimb pot exista situaşii în care cauza actului juridic să fie ilicită
sau imorală, iar obiectul acelui act să fie licit şi moral.

I.3. Consimţământul

Pentru ca un act juridic să ia fiinţă şi să producă efecte, este absolut


necesară existenţa unei voinţe care să-l creeze, deoarece actul juridic este
manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de
a crea, modifica, transmite  sau stinge un raport juridic civil.

I.3.1. Voinţa juridică


Privită în realitatea ei psihologică, voinţa este un fenomen complex
care cuprinde în conţinutul ei stări intelective (senzaţii, percepţii, gândire,
memorie); stări afective (emoţii şi sentimente) şi stări volitive (reglarea
conduitei, propunerea de scopuri deliberări, luări de decizii) şi sub aspectul ei
juridic voinţa este un fenomen complex, deoarece structura ei este formată din
două elemente: consimţământ şi cauză a (scop).
Corelaţia care există aşadar, între voinţă şi consimţământ este de tipul
întreg parte, voinţa alcătuind întregul, iar consimţământul o parte a acestuia.34

Formarea voinţei juridice


Ceea ce îi determină pe oameni să încheie acte juridice este nevoia lor
de a-şi satisface cerinţele de ordin material şi spiritual ale vieţii cotidiene.
Aceasta înseamnă că orice act de voinţă urmăreşte realizarea unui anumit
scop. Sub influenţa nevoilor se formează motivele acţiunilor omeneşti,
motivele constituind, aşadar, elementul care-l îndeamnă pe om să-şi propună
anumite scopuri, iar scopul reprezintă ceea ce omul tinde să realizeze. Tocmai
această trăsătură a acţiunii omeneşti, de a urmări conştient realizarea unui
anumit scop, ne îngăduie să denumim acţiunea sa ca act de voinţă.
Cântărind motivele care o îndeamnă să acţioneze, persoana deliberează
până când intervine motivul determinant care antrenează hotărârea de a o
încheia actul juridic proiectat.
În procesul psihologic de formare a consimţământului distingem, prin
urmare, mai multe etape, şi anume: reflectarea nevoilor în conştiinţă, apariţia
sub - impulsul lor – a motivelor care îndeamnă la acţiune; deliberarea;
intervenţia motivului determinant care este reprezentarea intelectuală a
34
Ungureanu O. Drept civil. Introducere. Edit a VIII a. – Bucureşti: All Beck, 2008. -

19
scopului principal, urmărit şi, în fine hotărârea de a încheia actul juridic
necesar pentru împlinirea scopului urmărit, adică pentru împlinirea nevoilor
care au constituit punctul de plecare al procesului psihologic de formare a
voinţei juridice.
Din punct de vedere juridic interesează numai intervenţia motivului
determinant şi hotărârea de a încheia actul juridic, care constituie cele două
elemente ale voinţei juridice şi anume:
a) consimţământul, care înseamnă hotărârea de a încheia actul juridic;
b) cauza prin  care se înţelege scopul concret urmărit prin încheierea actului
respectiv, scop a cărui reprezentare intelectuală a constituit motivul
determinant ale încheierii actului juridic civil.

I.3.2. Principiile vonţei juridice.


Doctrina juridică civilă consacră două principii ce guvernează voinţa
juridică şi anume principiul libertăţii actelor juridice civile, cunoscut şi sub
numele de principiu autonom de voinţă şi principiul voinţei reale, numit şi
principiul voinţei interne35.
De aici rezultă că subiectele de drept civil sunt libere să încheie orice
acte juridice, dar respectând legea şi bunele moravuri. Cu respectarea legii şi a
regulilor de morală, subiectele  de drept civil pot să dea actului juridic
încheiat, conţinutul dorit de ele. Ele sunt, de asemenea, libere să modifice sau
să pună capăt actului juridic pe care l-au încheiat.
Pentru a produce efecte juridice, respectiv, pentru a crea, modifica,
transmite sau stinge raporturi juridice de drept civil, voinţa trebuie să fie
exteriorizată de forul interior al autorului ei. Cu alte cuvinte, voinţa internă
trebuie manifestată în exterior pentru a fi cunoscută de alte persoane. Voinţa
juridică cuprinde, aşadar, două elemente: voinţa internă (reală) şi voinţa
declarată (exteriorizată). Pentru a putea da naştere la efecte juridice între
voinţa internă şi cea declarată trebuie să existe o concordanţă deplină. Există
însă cazuri în care nu există concordanţă între voinţa şi cea internă, situaţie în
care se ridică problema căreia dintre acesteia trebuie să i se acorde prioritate.
A. Principiul autonomiei de voinţă sau a libertăţii actelor juridice este
consacrat, indirect, în art.969 alin.1 C.civ., potrivit căruia „ convenţiile
legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, precum şi în
art.5 C.civ., care prevede că „ nu se poate deroga prin convenţii sau
dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi
bunele moravuri”. Din aceste două dispoziţii legale rezultă sintetic,
conşinutul principiului libertăţii actelor juridice civile, şi anume, dacă
se respectă legea şiregulile de convieţuire socială ( morală), subiectele
de drept civil sunt libere să încheie convenţii ori să facă acte juridice
unilaterale. Analitic, conţinutul principiului în discuţie poate fi
35
O. Ungureanu,Drept civil. Introducere., ed. a VII a, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2005, p.124

20
exprimat după cum urmează: subiectele de drept civil sunt libere să
încheie ori nu un act juridic civil; în cazul în care încheie un act juridic
civil, părţile sunt libere să stabilească, aşa cum doresc, conţinutul
acestuia; părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice ori să pună
capăt actului juridic pe care l-au încheiat anterior36.
B. Principiul voinţei reale (voinţei interne): este cel de-al doilea principiu
care guvernează formarea voinţei juridice, acesta din urmă cuprinzând
un element intern (psihologic) şi un element extern (social). Codul civil
a consacrat, principiul voinţei interne, astfel, art.977 C.civ. prevede că
„interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. De asemenea,
art.1175 C.civ. dispune că „ actul secret care modifică un act public nu
poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii
loruniversali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra
altor persoane”.37 Un alt argument de text în sprijinul existenţei
principiului voinţei îl reprezintă art.953 C.civ., potriit căruia
„consimţământul nu ste valabil când este dat prin eroare, smuls prin
violenţă sau surprins prin dol”, în sensul că, din această dispoziţie
legală, rezultă că manifestarea de voinţă este producătoare de efecte
juridice dacă a fost liberă şi conştientă,adică reală, iar nu şi atunci când
a fost alterată printr-un viciu de consimţământ.

I.3.3. Condiţiile consimţământului

Pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa intruneasca conditiile


urmatoare:
- sa provina de la o persoana cu discernamant;
- sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;
- sa fie exteriorizat;
- sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant;

A.Consimtamantul trebuie sa provina de la o persoana cu discernamant.


Conditia aceasta decurge din caracterul constient al actului juridic civil,
iar subiectul de drept civil trebuie sa aiba puterea de a aprecia, de a discerne
efectele juridice care se produc in baza manifestarii sale de vointa.
De retinut ca, daca capacitatea de a incheia actul juridic civil este, asa
cum am aratat, o stare de drept, prezenta ori lipsa discernamantului este, in
primul rand, o stare de fapt. De aici necesitatea de a nu confunda conditia

36
O. Ungureanu,Drept civil. Introducere., ed. a VII a, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2005, p.124
37
Rezultă că în materie de simulaţie, înre părţi produce efecte actul secret, care este real, corespunzând deci
voinţei interne, iar nu actul public, ce corespunde voinţei declarate.

21
capacitatii cu aceasta prima cerinta de valabilitate a consimtamantului: sa
provina de la o persoana cu discernamant.
Persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu este prezumata ca are
discernamant juridic necesar pentru a incheia acte juridice civile.
Persoana lipsita de capacitatea de exercitiu, adica minorul sub 14 ani si
cel pus sub interdictie judecatoreasca, este prezumată a nu avea discernământ,
fie datorita vârstei fragede, fie stării de sănatate mintala.
Minorul intre 14 si 18 ani are discernamantul juridic in curs de formare.
Pentru persoana juridica nu se pun probleme deoarece reprezentantul ei
legal este, intotdeauna, o persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu38.
In sensul aratat este si practica noastra judiciara. Astfel, intr-o decizie
din 1987 se precizeaza ca:".....pentru validitatea testamentului este necesar,
intre altele, ca dispunatorul sa aiba discernamant in momentul in care il
intocmeste, in sensul de a nu exista incapacitati legale si nici cele naturale,
adica lipsa unei vointe constiente" , indiferent daca aceasta se datoreaza unei
cauze trecatoare sau uneia permanente. De aceea, daca se dovedeste ca in
momentul intocmirii testamentului dispunatorul era lipsit de discernamant,
instanta are indatorirea sa anuleze actul. Pentru a se pronunta insa anularea
unui testamant, este necesar sa se dovedeasca in mod neechivoclipsa de
discernamant a dispunatorului, deoarece potrivit prevederilor art.856 din
Codul Civil "orice persoana este capabila sa dispuna prin testamant, daca nu
este oprita prin lege, capacitatea fiind regula in materie iar incapacitatea
exceptia"
.
B.Consimtamantul trebuie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice.
Aceasta conditie decurge din esenta actului juridic civil, care este o
manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice 39, adica a
crea, a modifica ori a stinge un raport juridic civil concret.
Aceasta conditie de valabilitate a consimtamantului nu este indeplinita :
- cand manifestarea de vointa a fost facuta in gluma, din prietenie, curtoazie
sau pura complezenta;

38
Asa cum invedereaza practica, in afara de incapacitatile legale, cazuri in care legea prezuma persoana ca
lipsita de discernamant, exista si cazuri de incapacitati naturale in care se gasesc persoane capabile dupa lege.
Deci, in drept, persoana este capabila (are discernamant) dar, in fapt ea este lipsita temporar de discernamant.
In acest sens se citeaza cazurile de betie, hipnoza, somnambulism, manie puternica. Ungureanu O. Drept
civil. Introducere. Edit a VIII a. – Bucureşti: All Beck, 2008. -

39
Delimitarea între declaraţiile de voinţă non-juridică şi cele juridice ridică uneori dificultăţi. Fără a enunţa o
regulă generală, unele elemente sunt, în acest sens ajutătoare. De pildă, gratuitatea prestaţiei, felul pestaţiei,
cauza ( animus contrahendi) şiscopul actului, importanţa economică şi juridică a operaţunii, valoarea bunului,
riscul celui ce face prestaţia; subliniaem că acestea pot fi numai indici pentru delimitarea manifestării de
voinţă producătoare de efecte juridice de cea lipsită de aceste efecte. O. Ungureanu. Drept civil. Introducere,
ed. a VII a, Ed Rosetti, Bucureşti, 2005, p.131

22
- cand s-au facut sub conditie pur potestativa, "din partea celui care se obliga"
(art.1010 din Codul Civil) ,adica:"ma oblig daca vreau";
- cand manifestarea de vointa este prea vaga;
- cand manifestarea de vointa s-a facut cu o rezerva mintala cunoscuta de
contractant, asa cum se intampla in cazul actului fictiv, ca varietate de
simulatie.

C.Consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat.


Aceasta conditie este impusa de chiar definitia consimtamantului:
hotararea de a incheia actul manifestata in exterior, adica exteriorizata.
Principiul aplicabil exteriorizarii consimtamantului este acela al
consensualismului, care inseamna ca partile sunt libere sa aleaga forma de
exteriorizare a vointei lor. In alti termeni, simpla manifestare de vointa este nu
numai necesara, ci si suficienta pentru ca actul civil sa se nasca valabil din
punctul de vedera al formei sale.
De la acest principiu exista si exceptii, cum este cazul actelor solemne,
in cazul carora manifestarea de vointa trebuie sa imbrace o forma speciala, de
regula, forma autentica.
Manifestarea de vointa poate fi exteriorizata intr-o forma expresa sau
tacita. Pentru anumite acte este necesara manifestarea expresa a vointei, asa
cum este cazul actelor solemne, pe cand alte acte pot fi facute printr-o
manifestare expresa ori tacita de vointa, asa cum este cazul acceptarii
mostenirii, la care se refera art.689 din Codul Civil.
Modalitati de exteriorizare a consimtamantului sunt: in scris, verbal si
prin gesturi ori fapte concludente, neechivoce. O problema care s-a pus in
doctrina este cea a valorii juridice a tacerii adica a masurii in care in dreptul
civil se aplica adagiul:"qui tacit consentire videtur" (cine tace este de acord)
sau:" qui tacit non negat" (cine tace nu tace).
In practica nu s-a admis ca tacerea ar valora consimtamantul.
Daca, de exemplu, o editura trimite unor persoane care nu si-au
manifestat dorinta de a primi, diferite ziare sau reviste cu precizarea ca
nerestituirea lor ar insemna acceptarea unui abonament, nu se poate admite
ideea formarii unui contract din simpla tacere a acelor persoane care, de altfel,
nu-si asuma obligatia restituirii ziarelor sau revistelor ce le-au fost trimise din
propria initiativa a editurii.
D.Consimtamantul trebuie sa nu fie alterat printr-un viciu de consimtamant.
Conditia aceasta este impusa de caracterul constient, liber al actului
juridic civil.
Integritatea consimtamantului poate fi alterata prin eroare, dol, violenta
si leziune. Intrucat viciile de consimtamant presupun analiza mai multor
aspecte, este necesara o prezentare distincta a lor.

23
In afara de textul care se refera, in general, la viciile de consimtamant si
anume art.953 din Codul Civil potrivit caruia:" Consimtamantului nu este
valabil cand este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol"
exista si reglementari speciale pentru fiecare dintre viciile mentionate mai sus.
Consimţământul este condiţia esenţială, de fond, prevăzută de lege,
pentru validitatea actului juridic civil.
Prin consimţământ se înţelege hotărârea unei persoane de a se obliga
juridiceşte şi manifestarea în exterior a acestei hotărâri. Consimţământul este
în această accepţiune, un element fundamental şi necesar al oricărui act juridic
civil.
Într-un alt sens, mai apropiat de sensul  etimologic al cuvântului prin
consimţământ se desemnează acordul de voinţă al părţilor, în actele juridice
bilaterale şi multilaterale.
Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele cerinţe:
a) hotărârea de a încheia actul juridic trebuie să fie exteriorizată. Atâta timp
cât consimţământul nu a fost exteriorizat nu are nici o semnificaţie juridică.
b) consimţământul trebuie să provină de la o persoană care are
discernământ.
c) consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice, adică de a angaja, pe autorul lui din punct de vedere juridic.
d) Consimţământul să nu fie alterat prin vreun viciu de consimţământ40.

40
Caracterul conştient şi liber al consimţământului poate fi alterat de anumite împrejurări denumite vicii de
consimţământ. Într-adevăr, potrivit  dispoziţiilor art, c civ “consimţământul nu este valabil când este dat prin
eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”. Viciile care alterează caracterul conştient şi liber al
consimţământului sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

24
CAPITOLUL II

VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT

II.1. Noţiuni introductive


În teoria generală a dreptului civil, viciile de consimţământ sunt
regăsite între condiţiile care se cer a fi întrunite pentru exprimarea unui
consimţământ valabil. Mai precis, pentru formarea valabilă a oricărui act
juridic, nu este sufficient ca manifestarea de voinţă să fie conştientă,
exteriorizată şi făcută cu intenţia de a produce efecte juridice; este necesar ca
aceasta să fie liber exprimată şi în cunoştinţă de cauză, altfel spus, se impune
nevicierea consimţământului.
Ceea ce explică şi justifică viciile de consimţământ este libertatea
voinţei, ca o extindere a libertăţii persoanei. „Liberul arbitru juridic”
desemnează posibilitatea fiecărei persoane de a alege un anumit
comportament, materializat prin încheierea unor operaţiuni juridice.
Libertatea voinţei interne este o consecinţă a libertăţii contractuale, dar spre
deosebire de aceasta, care este o stare de drept, libertatea voinţei este o stare
de fapt.
Mergând mai departe, libertatea voinţei exclude ideea de forţă, oricare
ar fi forma sa de manifestare şi de oriunde ar veni şi include ideea de
conştienţă de sine şi de lumea înconjurătoare. În acest context, viciile de
consimţământ apar ca
deficienţe ale voinţei interne, vizibile, din punct de vedere juridic, tocmai
pentru că voinţa a fost exteriorizată cu intenţia de a produce efecte juridice.
Toate viciile de consimţământ se constituie într-o instituţie juridică cu
fizionomie proprie, fiind plasate între lipsa voinţei şi un consimţământ liber şi
conştient, apt să producă efectele juridice urmărite prin încheierea actului
juridic.
Cu alte cuvinte, intervenţia acestora va afecta voinţa internă şi, în final,
consimţământul, dar nu atât de puternic încât săi determine inexistenţa, ci în
măsura în care îi lezează dimensiunea sa conştientă şi liberă.
Vointa este tulburata, atunci cand intervine o cauza de eroare, care fara
a fi destul de grava pentru a o distruge, este totusi destul de grava pentru a o
tulbura. Cand cauza erorii se datoreaza unui fapt fortuit, iar nu vointei unei
personae, tulburarea poarta numele de eroare propiu-zisa; iar cand cauza
erorii se datoreaza manoperelor frauduloase ale unei personae, eroarea ia
numele de dol.
Element psihic, constă în reprezentarea inexactă a realităţii la
încheierea unui act juridic: de pildă o parte consimte să se oblige prin contract

25
numai fiindcă îşi închipuie că obiectul pe care îl oferă cealaltă parte are o
anumită însuşire, pe care în realitate acesta nu o are. Persoana respectivă a
voit într-adevăr ceea ce a exprimat, dar aceasta doar datorită erorii.
Viciile vointei se mai numesc si vicii de consimtamant. Aici cuvantul
consimtamant este intors de la sensul sau tehnic, in care inseamna vointa
uneia din parti intr-un act bilateral; el e luat intr-un sens larg si inseamna
vointa in general, inclusa in manifestarile ei unilaterale.
Pentru a atinge validitatea actului juridic, un viciu, trbuie sa aiba o
oarecare gravitate. Ca regula generala se poate spune ca viciul trebuie sa fie
destul de grav pentru a determina pe autor sa faca actul juridic, cu alte
cuvinte, viciul trebuie sa fie de asa natura, incat partea, a carei vointa a fost
viciata, n-ar fi facut actul daca vointa sa ar fi fost netulburata, si n-a facut
actul decat tocmai din cauza erorii.
Viciile vointei nu impiedica formarea actului juridic, prin aceasta se
disting de absenta vointei. O vointa exista de fapt si deci poate forma un act
juridic; insa ea nu s-a putut manifesta in deplina libertate sau in deplina
cunostinta de cauza. De aceea legea permite parti a carei vointa a fost viciata,
sa ceara in justitie anularea actului juridic, printr-o actiune numita actiune in
nulitate. Atata timp cat aceasta actiune nu este exercitata, actul exista si isi
produce efectele, insa indata ce, in urma cererii parti, a carei vointa a fost
viciata, justitia constata existenta viciului, actul cade.
Orice obligaţie asumată de o persoană persoană presupune un scop; nu
se poate concepe ca o persoană să se oblige fără a urmări realizarea unui scop.
Actul de voinţă prin care o persoană se obligă, include, aşadar, nu
numai consimţămînutul său de a-şi asuma o obligaţie, ci în acelaşi timp şi
consideraţiunea scopului pe care vrea să-l înfăptuiască prin obligaţia asumată,
obligaţia fiind numai un mijloc pentru a ajunge la realizarea unui anumit scop
(de pildă vînzătorul se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui
lucru al său, în scopul de a obţine suma de bani pe care o reprezină preţul). În
drept acest scop este desemnat prin termenul cauză.
II.2. . Viciile de consimţământ. Enumerare
Din punct de vedere juridic, modurile prin care voinţa subiectului de
drepteste alterată şi nu valorează consimţământ valabil exprimat sunt
prevăzute de art.953 Cod civil („Consimţământul nu este valabil când este dat
prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol ”).
Alături de eroare, violenţă şi dol, doctrina juridică a tratat şi leziunea –
viciu de consimţământ, aplicată pentru anumite acte juridice şi pentru anumite
persoane fizice, dar asupra existenţei acestui din urmă viciu de consimţământ
există controverse în a fi sau nu fi considerat caz de viciere al
consimţământului.41

41
G. Beliu- Drept civil român. Introducere în dreptul civil.Subiectele dreptuli civil., ed. a IX a revăzută şi
adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Universul juridic, Bucureşti, 2007

26
CAPITOLUL III

EROAREA

III.1. Noţiune şi reglementare legală.


Prin eroare se înţelege „ falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui
act juridic civil” 42
În Codul Civil se găsesc trei dispoziţii legale cu caracter de principiu
relativ la eroare, şi anume: art. 953 – 954 şi 961. Prima şi ultima sunt
dispoziţii comune atât erorii cât şi dolului şi violenţei, numai art. 954 se referă
în exclusivitate la eroare.
Potrivit art. 954 : „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra
substanţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a
contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală,
pentru care s-a făcut convenţia”
În primul alineat este reglementată eroarea asupra calităţilor
substanţiale ale obiectului actului ( error in substantiam), iar în al doilea,
eroarea asupra identităţii ori calităţilor persoanei contractante ( error in
personam).
Pentru ca actul juridic să producă efecte normale şi să fie deplin valabil,
nu este destul să existe o voinţă care să-l creeze; această vointaă trebuie, în
plus, să nu fie viciată. Voinţa este viciată, atunci când nu este liberă şi
netulburată în manifestarea ei.
Voinţa este tulburată, atunci când intervine o cauză de eroare, care făra
a fi destul de grava pentru a o distruge, este totuşi destul de gravă pentru a o
tulbura. Cand cauza erorii se datorează unui fapt fortuit, iar nu voinţei unei
persoane, tulburarea poartă numele de eroare propiu-zisă; iar când cauza
erorii se datorează manoperelor frauduloase ale unei persoane, eroarea ia
numele de dol.
Viciile voinţei se mai numesc şi vicii de consimţământ. Aici cuvântul
consimţământ este întors de la sensul său tehnic, în care înseamnă voinţa
uneia din părţi într-un act bilateral; el e luat într-un sens larg şi înseamnă
voinţa în general, inclusă în manifestările ei unilaterale43.
Pentru a atinge validitatea actului juridic, un viciu, trebuie să aibă o
oarecare gravitate. Ca regulă generală se poate spune ca viciul trebuie să fie
destul de grav pentru a determina pe autor să facă actul juridic, cu alte
42
O. Ungureanu, Reflecţii privind eroarea în dreptul civil, în Juridica nr.4/2001.
43
E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil, Vol. I, Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006

27
cuvinte, viciul trebuie să fie de aşa natură, încât partea, a cărei voinţă a fost
viciata, n-ar fi făcut actul dacă voinţa sa ar fi fost netulburată, şi n-a făcut
actul decât tocmai din cauza erorii.
Viciile voinţei nu împiedică formarea actului juridic, prin aceasta se
disting de absenţa voinţei. O voinţă există de fapt şi deci poate forma un act
juridic; însă ea nu s-a putut manifesta în deplină libertate sau în deplină
cunoştiinţă de cauză44. De aceea legea permite părtii a cărei voinţă a fost
viciată, să ceară în justiţie anularea actului juridic, printr-o acţiune numită
acţiune in nulitate. Atâta timp cât această acţiune nu este exercitată, actul
există şi îşi produce efectele, însă îndată ce, în urma cererii părtii, a cărei
voinţă a fost viciată, justiţia constată existenţa viciului, actul cade.
Dar fără a fi absolut inconştientă voinţa poate să fie, în chiar momentul
când ea se manifestă, determinată printr-o întunecime internă provenind din
ignoranţa autorului actului, sau prinr-o influentă exterioară de constrângere
sau de amăgire. În asemenea cazuri voinţa există totuşi, şi continuă a-şi
produce efectele juridice determinate prin natura actului juridic care s-a
produs până când autorul actului sau acel care reprezintă puterile sale, nu vor
pretinde a se desfiinţa eficacitatea juridică a actului dovedind ca voinţa a fost
determinată sau prin ignoranţa interna a autorului, prin eroare sau prin
influenţa amăgitoare manifestată prin manoperele frauduloase exercitate
asupra autorului actului de o alta persoana, prin dol sau prin constrângere
morala manifestată prin ameninţări sau acte de violenta exercitate asupra
autorului actului de o alta persoana, prin violenţă.
Eroarea fie internă, fie produsă prin manoperele frauduloase ale
altuia,constituie viciu de voinţă făra distincţia între cazul când ea e referitoare
la o stare de fapt, şi cazul când e privitoare la un precept al legii 45. Principiul
“nemo jus ignorare censetur” nu se aplică în cazurile în care legea apară
voinţa individuală de propiile ei greşeli.
Eroarea ( fie de drept, fie de fapt, legea nu distinge) poate, să fie ceva
mai mult decat un viciu; ea poate sa fie o cauză de dezacord, şi atunci
contractul nu s-a putut forma, pentru ca lipseşte acordul. Dezacordul asupra
naturii prestaţiei sau a prestaţiilor reciproce care au a se naşte din contract, sau
asupra identitaţii obiectului la care prestaţia se referă, sau asupra modalitaţilor
sub care una din părţi a înţeles să se oblige.
În afară de aceste cazuri, eroarea nu duce la stricarea convenţiei decât
atunci când cade asupra substanţei obiectului. Cuvântul de substanţă nu
trebuie luat într-un înţeles metafizic, în care el nu ar corespunde cu interesul
44
M. Mureşan, Drept civil. Partea generală, Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1992;
45
Se pot ivi cazuri în care eroarea uneia sau a ambelor persoane între care un raport juridic se naste să dea
loc la un dezacord între părti cu privire la o modalitate a raportului. In asemenea cazuri eroarea constituie
mai mult decât un viciu de consimţământ, întrucat dezacordul pe care îl produce între părti împiedică raportul
de a se forma; nu este numai viciu de voinţă ci este lipsa de consimţământ, adica de acord. O. Ungureanu,
Drept civil. Introducere., ed. a VII a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005.

28
subiectiv care e conţinutul oricărui drept privat. Pe de altă parte substanţa
obiectului convenţiei, nu e substanţa unui lucru material, ci substanţa
prestaţiei sau a prestaţiilor la care o parte s-a obligat sau la care părţile s-au
obligat reciproc, căci aceste prestaţii iar nu materialitatea lucrului formează
obiectul direct al contractului. Dar prestaţia e aceea pe care părţile
contractante au determinat-o, de unde rezultă că elementele constitutive ale
prestaţiei vor fi sau nu private ca substanţiale după cum interesul părtilor le-a
dat sau nu acest caracter. În alte cuvinte caracterul substanţial al obiectului
trebuie ca să corespundă cu o noţiune juridica şi să fie apreciat subiectiv nu
obiectiv.
Substanţa poate deci să consiste după împrejurări, sau în validitatea
juridică a prestaţiei, sau în posibilitatea ei într-un anumit moment sau în
anumite condiţii voite de părţi, sau cu privire la lucru, în materia lui,, sau în
vechimea lui, sau în originea lui şi aşa mai departe, şi o eroare asupra unuia
din aceste elemente, va putea fi considerată ca substanţială şi duce la nulitatea
contractului după cum se va stabili că acel element a fost determinant al
voinţei părtii. Substanţa obiectului nu poate însă să fie nici valoarea
comercială a lucrului, căci atunci anularea ar fi o resciziune pentru cauză de
leziune, pe care legea noastră n-o admite între părţi capabile (art. 1165), nici
mobilul dar exterior contractului care a îndemnat pe parte de a contracta ,
afară de cazul când acest mobil se traduce într-un element al contractului sub
forma de condiţie.46 Eroarea asupra substanţei poate să fie o cauză de stricare
a contractului şi în cazul când există numai în persoana uneia din părţi. Dacă
în asemenea caz celalaltă parte a fost de rea-credinţă, adică a cunoscut
eroarea în care a căzut ea ignorând eroarea, atunci stricându-se contractul,
partea care a căzut în eroare va putea eventual să fie condamnată să plătească
celuilalt contractant despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin anulare. Ar fi
atunci un caz de aplicaţie pe care Ihering il denumeste culpa in contrahendo
adică47 greşeala care se comite de una din părţile contractante cu ocazia
formării contractului, şi care se întemeiază pe această idee că la încheierea
unui contract fiecare parte gartantează celeilalte că,consimţământul ei nu
conţine elemente de natură a primejdui nici existenţa raportului, nici urmările
care au fost in intenţia comună a parţilor.
Într-un sistem juridic în care prevalează autonomia de voinţă orice act
încheiat sub imperiul unei fale reprezentări ar trebui anulat 48. Soluţia ar
antrena însă consecinţe inadmisibile pentru comerţul juridic pentru ca oricine
ar putea ataca actul încheiat invocând credinţa sa greşită privind anumite
calitaţi ale obiectului. Prin urmare, două sunt imperativele ce se cer avute în
vedere; pe de-o parte preocuparea de a nu da eficienţa juridică unui

46
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia 8, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
47
E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil, Vol. I, Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006
48
E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil, Vol. I, Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006

29
angajament ce nu corespunde voinţei reale, pe de alta parte preocuparea de a
pune la adăpost partea contractantă de o nulitate care nu putea fi prevazută.
Formula la care s-a oprit Codul civil francez preluată de Codul nostru
civil in art. 954 este următoarea; “ Eroare nu produce nulitate decât când cade
asupra substanţei obiectului convenţiei”.
Într-o primă opinie49 se consideră că eroarea de drept nu are valoare de
viciu de consimţământ, deoarece legiuitorul prezumă că legea este cunoscută
de toţi şi nimeni nu poate invoca necunoaşterea ei (nemo consetur ignorare
legem). După alţi autori50, eroarea poate constitui viciu de consimţământ şi
deci cauza a anulabilitaţii unui act juridic, dacă nu se încalcă dispoziţiile unei
norme de drept imperative. Argumentele lor se bazează pe art. 953, 993 şi
1206 alin. 2 Cod civil. Conform art.953, (consimământul nu este valabil,
atunci când este dat prin eroare (…)”. Legiuitorul nu precizează despre ce fel
de eroare este vorba, de fapt sau de drept, şi unde legiuitorul nu distinge, nici
interpretul nu o poate face.Pentru identitate de raţiune s-a admis că
dispoziţiile art. 993 Cod civil, care prevăd că “acela care, din eroare,
crezându-se debitor, a plătit o datorie (…)” se aplica atât erorii de fapt, cât şi
celei de drept. În sfârşit atunci când legiuitorul a dorit să distingă între cele
doua tipuri de eroare, a făcut-o în mod expres în cuprinsul art. 1206 alin. 2
Cod civil, prevăzând că mărturisirea judiciară poate fi atacată numai pentru
eroare de fapt.
Eroarea este ideea greşită pe care o avem despre un lucru, sau mai
precis credinţa în existenţa unei calităţi sau a unui fapt, relativ la un fapt
juridic, calitate sau fapt care nu există în realitate. Am văzut că eroarea asupra
naturii actului sau asupra identitaţii obiectului nu este un simplu viciu al
voinţei, ci este distructivă de voinţa.
Eroarea constituie un viciu în cazuri mai putin grave, totuşi ea trebuie
sa aibă o gravitate suficientă. Eroarea uşoară nu este nici măcar un viciu şi nu
pune în joc soarta actului juridic.
Cum putem distinge eroarea destul de gravă pentru a fi un viciu de
voinţă de eroarea uşoară care nu atinge validitatea actului juridic? Este greu să
fixăm o regulă invariabilă, deoarece aprecierea gravitaţii erorii depinde mult
de felul actului juridic. Astfel, într-un fel se apreciază eroarea în materie de
căsătorie-unde eroarea nu constituie o cauză de nevaliditate decât în cazuri
excepţionale-, şi-n alt fel se apreciază în contractele ordinare şi mai ales în
actele unilaterale. Este totuşi posibil să fixm un criteriu general. Putem spune
ca în general, eroarea este un viciu, când partea care a comis-o n-ar fi făcut
actul juridic dacă eroarea n-ar fi existat, şi dimpotrivă, nu este un viciu, când
partea ar fi făcut actul, chiar dacă n-ar fi fost indusă în eroare. Conduşi de
49
O. Ungureanu, Reflecţii privind eroarea în dreptul civil, Juridica, nr.4/2001, p.153-154
50
Gh. Beleiu, „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, ediţia a X-a
(revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007

30
acest principiu, vom putea rezolva de cele mai multe ori, făra prea mare
greutate, dificultaţile relative la aprecierea erorii.
Astfel se decide că eroarea constituie un viciu de voinţă când este
relativă la substanta obiectului actului juridic (art 954 alin 1 ). Însă, după cum
am mai spus autorii discută ce trebuie să înţelegem prin substanţa obiectului.
Unii spun că substanţa este constituită din elemente materiale ce compun
obiectul, precum şi din propietaţile al căror ansamblu determină natura
specifică a obiectului, distingându-l de orice altă specie de obiect.
Alţii înglobează în noţiunea de substantă, pe langă elementele materiale
sau propietaţiile specifice,şi calităţile care îl individualizează. Dar putem
aplica criteriul general fixat mai sus: substanţa obiectului este constituită din
calitaţile în lipsa cărora autorul n-ar fi făcut actul dacă ar fi cunoscut această
lipsă, fiindcă în redactarea actului el a avut în vedere tocmai acele calităţi şi a
făcut din ele condiţia esenţială a declaraţiei de voinţă. De exemplu, există
eroare asupra substanţei când o persoană, dorind să cumpere un tablou
autentic, cumpară din eroare o copie; sau când cumpară un obiect fiindcă îl
crede de aur, iar în realitate obiectul este de alama; căci este evident că
persoana n-ar fi cumpărat copia sau obiectul de alamă, dacă ar fi cunoscut
adevaratele calităţi ale obiectelor cumpărate.
Eroarea constituie de asemenea un viciu, când este relativă la
identitatea persoanei cu care se contractează, în actele în care identitatea şi
calităţile persoanei sunt cauza determinantă sau principală a actului (art 954
alin 2 ). Astfel, când o persoană, dorind să comande un tablou unui pictor
consacrat, se adresează din eroare altuia, eroarea constituie un viciu de voinţă,
deoarece acea persoană n-ar fi comandat tabloul dacă cunoştea identitatea
aceluia căruia i se adresa. În general, identitatea şi calităţile persoanei sunt
determinante în actele cu titlu gratuit.
Dimpotrivă, eroarea asupra identităţii şi calităţii persoanei nu constituie
un viciu de consimţământ, în actele care n-au în vedere identitatea persoanei
şi în care calităţile persoanei, cu care se încheie actul, sunt indiferente (art 954
alin 2 )51
De asemenea, eroarea relativă la o calitate nesubstanţială a obiectului,
adică la o calitate care nu a determinat pe autor să facă actul, nu constituie un
viciu. De exemplu, o persoană cumpară o mobile veche, opera a unui artist
celebru, şi a cărei valoare constă numai în antichitatea şi valoarea sa artistică,
faptul că cumparătorul o crede din lemn de nuc, când în realitate ea este din
lemn de stejar, constituie o eroare uşoară, care lasă neatinsă vânzarea,

51
Astfel, pentru un negustor, care vinde obiecte in pravalia sa oricui se prezinta cu bani gheata, persoana
cumparatorului ii este indiferenta; prin urmare, faptul ca vinde un obiect lui X, pe care il confunda cu Y,nu
constituie o eroare care sa atinga validitatea vanzarii. O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia 8, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2007

31
deoarece felul lemnului este o calitate nesubstanţială, care n-a determinat
încheierea vânzării.
Se consideră de asemenea, că eroarea asupra motivului actelor nu este
un viciu de voinţă.
Eroarea poate fi de drept sau de fapt ( deşi legea nu distinge). Eroarea
este de fapt când autorul actului se înşeală asupra unei circumstanţe de fapt,
eroarea este de drept când autorul actului se înşeală asupra unei dispoziţii
legale, adică atunci cand ignoră.
În materie de convenţii şi, în mod mai general, în materie de autonomie
a voinţei, unde prescripţiile legii sunt numai supletive, eroarea de fapt ca şi
cea de drept viciaza actul, cu condiţia să aibă o gravitate suficientă, am văzut
că în această materie nu se aplică regula nemo censetur ignorare legem, şi că
autorul indus în eroare poate cere anularea actului, chiar dacă eroarea sa se
datorează numai ignorării efectelor legii. În schimb, eroarea de drept, nu
viciază actul şi autorul nu poate cere anularea actului pentru acest motiv,
referitor la dispoziţiile imperative ale legii, de la care nimeni nu se poate
sustrage sub motiv de ignoranţă sau eroare; aici se aplica regula nemo
censetur ignorare legem. De altfel, dacă proiectul noului cod civil va fi
adoptat în forma sa actuală, eroarea de drept va fi sancţionată juridic, drept o
cauză de viciere a consimţământului şi de anulare a actului juridic civil „când
este singura ori principala sa cauză”.

III.2. Criterii de clasificare


După natura realităţii fals reprezentate se distinge între eroarea de fapt
şi eroarea de drept.
Eroarea de fapt consta în falsa reprezentare a unei stări ori situaţii
faptice ( fizice sau intelectuale) la încheierea actului juridic. Ea priveşte fie
obiectul sau valoarea actului, fie persoana contractantă.
Eroarea de drept înseamnă falsa reprezentare a existenţei sau
conţinutului unei norme juridice civile.
Facem precizarea că problema admisibilităţii erorii de drept ca viciu de
consimţământ este controversată în literatura de specialitate 52
Într-o primă opinie 53, susţinându-se teza inadmisibilităţii erorii de drept
ca viciu de consimţământ, se aduce ca argument obligaţia cunoaşterii legii
întemeiată pe prezumţia de cunoaştere a legilor, astfel încât nimănui nu-i
poate fi îngăduită apărarea bazată pe invocarea necunoaşterii legii civile, căci
nemo censetur ignorare legem. Realitatea dezminte, această supoziţie
demonstrând că multă lume nu cunoaşte legile civile.

52
Gh. Beleiu, op. cit., pg. 136.
53
Aurelian Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pg 83.

32
Într-o altă opinie 54, la care ne raliem, se consideră, dimpotrivă,
admisibilă eroarea de drept ca viciu de consimţământ cu condiţia să nu fie
vorba de norme imperative ( de ordine publică). Această soluţie se sprijină pe
câteva argumente :
1) art. 953 C. Civ. prevăzând nevalabilitatea consimţământului „ când este dat
din eroare” nu distinge între eroarea de fapt şi eroarea de drept; or, ubi lex non
distinquit, nec nos distinquere debemus;
2) dacă legea prevede expres, în situaţii speciale, cazul când eroarea de drept
nu este admisă – cum e art. 1206 alin. 2 C. Civ. În privinţa mărturisirii –
înseamnă, per a contrario, că în celelalte cazuri ea este admisă;
3) „ în măsura în care se produce efectiv, eroarea de drept are acelaşi efect ca
şi eroarea de fapt: falsa reprezentare a realităţii”; or, ubi eadem est ratio, ibi
eadem solutio esse debet;
4) practica judiciară admite în soluţii de speţă şi eroarea de drept ca viciu de
consimţământ.
După consecinţele produse ( sau gravitatea ei), eroarea este de trei
feluri:
1) eroarea – obstacol;
2) eroarea – viciu de consimţământ;
3) eroarea indiferentă.

III.2.1. Eroarea obstacol ( numită şi distructivă de voinţă) – cea mai gravă


formă a erorii – împiedică formarea actului juridic şi îmbracă – în funcţie de
natura realităţii asupra căreia cade – două forme:
a) eroarea asupra naturii actului ce se încheie ( error in negatium) constând în
faptul că una din părţi crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte
crede că încheie un alt act juridic; spre exemplu, o parte crede că încheie un
contract de vânzare – cumpărare, iar cealaltă parte consideră că e vorba
numai de un contract de închiriere 55.
b) eroarea asupra identităţii fizice a obiectului actului ( error in corpore)
constând în faptul că una din părţi crede că obiectul actului juridic îl
constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte, dimpotrivă, are în vedere un
alt bun;.56

54
Jozsef Kocşis, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, în „Dreptul” nr. 8/1992
55
Într-o speţă, s-a admis acţiunea în declararea nulităţii absolute a unui contract de vânzare cumpărare pentru
eroare obstacol, întrucât înstrăinătorul a făcut dovada că a dorit să încheie un cotract de întreţinere, iar nude
vânzare cumpărare- Trib. Bucureşti, s. a IV a civ., dec. nr. 1564/1996, în C.P.J.C. 1993-1997; pentru aceeaşi
situaţie, a se vedea şi Trib. Bucureşti, s. a IV a civ., dec. nr. 3332/1998, în C.P.J.C. 1998.
56
La cele două cazuri, unii autori mi adaugă şi un al treilea caz de eroare obstacol, anume eroarea asupra
existenţei cauzei actului juridic, oferindu-se ca exemplu ipoteza în care o persoană se obligă să plătească o
datorie care în realitate nu există. Acest exemplu poate fi însă considerat şi ca un caz particular de error in
negotium-spre exemplu, o parte vrea să vândă un imobil din provincie, iar cealaltă parte acceptă crezând că
este vorba de un imobil situat în Bucureşti. O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed.a VII a, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2005.

33
Se observă că eroarea obstacol este mai mult decât un viciu de
cosimţământ, deoarece, practic, partea nu şi-a dat consimţământul pentru
încheierea actului juridic în cauză, or, viciul de consimţământ presupune
totuşi un consimţământ exprimat.
Tocmai datorită faptului că eroarea obstacol echivalează cu lipsa
consimţământului, sancţiunea care intervine în cazul erorii obstacol, în
ambele sale forme, este nulitatea absolută a actului juridic, deoarece aceasta
este sancţiunea lipsei totale a consimţământului.

III.2.2. Eroarea - viciu de consimţământ sau eroarea gravă consimţământ


constă în alterarea consimţământului de natură să atragă nevalabilitatea
actului. Eroarea gravă presupune că falsa reprezentare cade fie asupra
calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic ( error in substantiam), fie
asupra persoanei co-contractante sau beneficiare a actului juridic, însă numai
dacă actul juridic s-a încheiat în considerarea unei anumie persoane ( error in
personam).
Atunci când vorbim despre calităţile substanţiale ale obiectului actului
juridic, trebuie să avem în vedere nu numai lucrul considerat în materialitatea
lui, ci şi conţinutul prestaţiei ( acţiunea sau inacţiunea) ce constituie obiectul
actului juridic, iar cum prestaţia este determinată de părţile actului juridic,
rezultă că elementele ce alcătuiesc prestaţia vor fi privite sau nu ca
substanţiale după cum părţile au intenţionat ori nu să le dea acest caracter.
Aşa cum s-a subliniat în jurisprudenţă,57 substanţa obiectului actului juridic
civil este constituită din acele calităţi ale sale care au fost determinante pentru
părţi sau parte într-o asemenea măsură încât, dacă ar fi fost cunoscută lipsa
acestora, actul juridic nu s-ar mai fi încheiat ( de exemplu, cumpărătorul s-a
înşelat în privinţa originii lucrului, a vechimii sale ori asupra prsoanei care a
confecţionat lucrul respectiv). Precizăm totuşi că, în doctrina mai veche, s-a
susţinut şi opinia că noţiunea de substanţă are un înţeles obiectiv, referindu-se
fie la materia din care este alcătuit obiectul actului juridic, fie la ansamblul
calităţilor sau proprietăţilor ce îi sunt specifice şi care îl deosebesc de
obiectele de altă speţă.58 În unele cazuri, atât concepţia obiectivă, cât şi
concepţia subiectivă asupra noţiunii de substanţă a obiectului actului juridic
duc la acelaşi rezultat.59 spre exemplu, dacă o persoană cumpără un lucru
57
C.S.J., s. civ., dec. nr. 160/1993, în Dreptul nr. 7/1994. În această decizie se mai precizează, în mod
justificat, că eroarea asupra substanţei obiectului actului juridic nu tebuie confundată cu viciile ascunse ale
lucrului.
58
Aubry et Rau, op.cit., tome IV.
59
Spre exemplu, dacă o persoană cumpără un lucru confecţionat din bronz, crezându-l confecţionat din aur,
deoarece, substanţa considerată sub aspect obiectiv este metalul din care sete confecţionat lucrul, iar, din
punct de vedere subiectiv, calitatea determinantă pe care cumpărătorul o are în vedere este tot metalul
respectiv, deci, în ambele concepţii, vânzarea este anulabilă pentru eroar asupra substanţei obiectului actului
juridic; pot exista însă şi situaţii în care soluţia diferă, de exemplu, dacă o persoană cumpără o bijuterie ,
având în vedere antichitatea ei, dar o crede confecţionată din aur, deşi aceasta este confecţionată din bronz, în

34
confecţionat din bronz, crezându-l confecţionat din aur, deoarece, substanţa
considerată sub aspect obiectiv este metalul din care sete confecţionat lucrul,
iar, din punct de vedere subiectiv, calitatea determinantă pe care
cumpărătorul o are în vedere este tot metalul respectiv, deci, în ambele
concepţii, vânzarea este anulabilă pentru eroar asupra substanţei obiectului
actului juridic; pot exista însă şi situaţii în care soluţia diferă, de exemplu,
dacă o persoană cumpără o bijuterie , având în vedere antichitatea ei, dar o
crede confecţionată din aur, deşi aceasta este confecţionată din bronz, în
cadrul teoriei subiective, nu va interveni nulitatea, deoarece calitatea
determinantă nu este metalul din care este confecţionată bijuteria, ci
antichitatea ei.
Eroarea asupra identităţii sau însuşirilor esenţiale ale persoanei co-
contractante sau beneficiare a acului juridic vizează, aşa cum rezultă din
art.954 alin.(2) C.civ., actele juridice încheiate n considerarea unei anumite
persoane, deci actele juridice intuitu personae.
Eroarea gravă ( eroarea- viciu de consimţământ) atrage nulitatea
relativă a actului juridic respectiv. Trebuie reţinut că atnci când falsa
reprezentare cade asupra valorii economice a contra- prestaţiei, este vorba de
o eroare lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la eroarea gravă
( error in substanţiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimţământ
ceea ce înseamnă că majorul nu va putea obţine anularea catului juridic astfel
încheiat60

III.2.3. Eroarea indiferentă ( numită şi „ eroare fără efecte asupra validităţii


actului juridic”) constituie falsa reprezentare a unor elemente ( împrejurări)
neesenţiale la încheierea actului, fără consecinţe directe asupra valabilităţii
înseşi a actului 61. Tocmai de aceea , uneori, o asemenea eroare este denumită
eroare fără efecte asupra validităţii actului juridic sau chiar eroare uşoară.
Eroarea indiferentă poate atrage cel mult o diminuare valorică a
prestaţiei, însă poate să rămână chiar şi fără vreo consecinţă juridică.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de două
feluri
- eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau
situaţii faptice la încheierea actului juridic civil.
- eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului
juridic a existenţei sau conţinutului unei norme juridice.

cadrul teoriei subiective, nu va interveni nulitatea, deoarece calitatea determinantă nu este metalul din care
este confecţionată bijuteria, ci antichitatea ei. O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed.a VII a, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2005.
60
Trib. Suprem, s.civ., dec.nr.1985/1975, în C.D. 1975
61
Gh. Beleiu, op. cit.,

35
În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar în ceea
ce priveşte problema de a şti dacă este admisibilă eroarea de drept ca viciu de
consimţământ.
În favoarea soluţiei inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de
consimţământ s-a adus ca argument obligaţia cunoşterii legii, întemeiată pe
prezumţia cunoaşterii legii, astfel încât nu ar fi îngăduită apărarea bazată pe
invocarea necunoşterii legii- nemo cenesetur ignorare legem.62
În ce ne priveşte, apreciem, în acord cu majoritatea doctrinei şi cu
jurisprudenţa, că se impne soluţia admisibilităţii erorii de drept ca viciu de
consimţământ, în considerarea următoarelor argumente: art. 953 C.civ. preede
nevalabilitatea consimţământului „ când este dat din eroare”, fără a distinge
între roarea de drept şi eroarea de fapt, iar ubi lex non distinquit, nec nos
distiquere debemus; legea prevede o serie de cazuri în care nu este admisă
eroarea de drept ( de exemplu, art.1206 alin. (2) C.civ. în privinţa mărturisirii
judiciare), ceea ce înseamnă că în celelalte cazuri eroarea de drept este
admisă; în măsura în care se produce, eroarea de drept are acelaşi efect ca şi
eroarea de fapt, anume falsa reprezentare a realităţii, iar ubi eadem est ratio,
ibi eadem solutio esse debet.

III.3. Condiţiile de existenţă a erorii – viciu de consimţământ

Pentru ca falsa reprezentare a realităţii, la încheierea actului, să aibă


valoare juridică de viciu de consimţământ se cer a fi întrunite cumulativ,
următoarele două condiţii:
a) elementul ( de fapt sau de drept) asupra căruia există eroare să fi fost
hotărâtor, determinant pentru încheierea actului, în sensul că, dacă ar fi fost
cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat 63.
b) cealaltă parte cocontractantă să fi cunoscut sau să fi trebuit ştie că faptul
asupra căruia există eroare este determinant, hotărâtor pentru încheierea
actului ( în cazul actelor bilaterale cu titlu oneros).
Pe lângă cele două condiţii necesare pentru ca eroarea să fie viciu de

62
A. Ionaşcu, Drept civil. Parte generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1963. Precizăm însă că încă
î doctrina mai veche a fost exprimat şi punctul de vedere potrivit căruia principiul nemo cenesetur ignorare
legem îşi găseşte aplicare numai în dreptul public, nu şi în dreptul privat. Menţionăm c ă, relativ recent, a fost
reafirmată opinia potrivit căreia eroarea de drept ar fi inadmisibilă, aducându-se ca argument în plus faptul că
art. 954 C.civ. precizează situaţiile când eroarea constituie viciu de consimţământ, neamintind însă de reoarea
de drept- E. Poenaru, Introducere n dreptul civil. Teoria generală. Persoanele, Ed. Dacia Nova, Lugoj, 2001.
Apreciem însă că acest argument nu este convingător, deoarece se amestecă două clasificări ale erorii, ce au
la bază criterii diferite. Mai mult, autorul menţionat admite eroarea de drept în aczul normelor imperative
sau de ordine publică, îns această distincţie nu se sprijină pe vreo dipoziţie legală; de vreme ce, la încheierea
unui act juridic, o parte a avut o falsă reprezentare asupra existenţei sau conţinutului unei norme juridice,
soluţia, sub aspectul vicierii consimţământului, trebuie să fie aceeaşi indiferent dacă norma juridică
respectivă este dispozitivă sau imperativă.
63
Dimpotrivă, dacă actul s-ar fi încheiat, dar în alte condiţii, există eroare-indiferentă, iar nu eroare viciu de
consimţământ, atrăgând un alt tratament juridic decât anulabilitatea actului

36
consimţământ, o altă condiţie se conturează, în această materie, mai ales în
lumina textului proiectului noului cod civil, şi anume aceea ca eroarea să fie
scuzabilă.Scuzabilitatea erorii presupune analiza ignoranţei şi a culpei, în
fapt a lipsei acestei, şi în strânsă legătură cu ultima a noţiunii de bună
credinţă.
Asupra celor două condiţii mai sus arătate avem de făcut anumite
precizări:
Mai întâi, în ce priveşte prima condiţie, aprecierea caracterului
determinant al elementului fals reprezentat trebuie să se facă, în principiu,
după un caracter subiectiv, adică în concret, de la caz la caz; prin excepţie,
deci, s-ar putea apela la criteriul obiectiv, abstract ( comportarea oricărei
persoane într-o asemenea situaţie).
Apoi, în caz de eroare lezionară ( reprezentare falsă a valorii economice
a contraprestaţiei celeilalte părţi) se urmează regulile de la leziune – viciu de
consimţământ, iar nicidecum pe cele de la eroarea – viciu de consimţământ
(error in substantiam).
În al treilea rând, este de reţinut, în legătură cu cea de-a doua condiţie,
că ea este impusă de nevoia asigurării stabilităţii (siguranţei) în circuitul
civil, fiindcă, altfel, cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor
cocontractantului său care ar putea obţine cu mai multă uşurinţă desfiinţarea
actului sub pretextul existenţei unei erori căreia i-ar fi căzut victimă, deşi, în
realitate, din diferite motive, aceasta nu mai e de acord cu menţinerea
actului.
Cu toate că nu avem un text de lege în acest sens, cea de-a doua
condiţie – cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi trebuit să ştie că elementul
asupra căruia există eroare a fost determinant la încheierea actului – se
admite în doctrină că se referă doar la actele cu titlu oneros, iar nu şi la cele
cu titlu gratuit în cazul cărora – ni se pare –principiul ocrotirii voinţei
dispunătorului trebuie să prevaleze faţă de principiul stabilităţii raporturilor
juridice; aceasta, întrucât, spre deosebire de victima erorii, care se luptă
pentru a evita o pagubă ( certat de damno vitando), beneficiarul liberalităţii,
dimpotrivă, se străduieşte să păstreze un câştig ( certat de lucro captando).
În fine, o ultimă menţiune, în actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare
parte să se găsească în eroare, ci e suficient să cadă în eroare numai una
dintre ele; evident, dacă ambele părţi au fost în eroare, fiecare poate cere
anularea actului pentru eroarea căreia îi este victimă, nefiind însă necesar ca
amândouă părţile să facă acest lucru ori să fie întrunite condiţiile de existenţă
a erorii – viciu de consimţământ în ambele cazuri.64

64
De asemenea, în actele unilaterale – fie că sunt gratuite, fie că sunt cu titlu oneros (cum e cazul promisiunii
publice de recompensă) – nici nu se pune această condiţie deoarece, prin ipoteză, lipseşte „cocontractantul”
ori „cealaltă parte”. O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed.a VII a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005.

37
Viciile vointei se mai numesc si vicii de consimtamant. Aici cuvantul
consimtamant este intors de la sensul sau tehnic, in care inseamna vointa
uneia din parti intr-un act bilateral; el e luat intr-un sens larg si inseamna
vointa in general, inclusa in manifestarile ei unilaterale.
Pentru a atinge validitatea actului juridic, un viciu, trbuie sa aiba o
oarecare gravitate. Ca regula generala se poate spune ca viciul trebuie sa fie
destul de grav pentru a determina pe autor sa faca actul juridic, cu alte
cuvinte, viciul trebuie sa fie de asa natura, incat partea, a carei vointa a fost
viciata, n-ar fi facut actul daca vointa sa ar fi fost netulburata, si n-a facut
actul decat tocmai din cauza erorii.
Viciile vointei nu impiedica formarea actului juridic, prin aceasta se
disting de absenta vointei. O vointa exista de fapt si deci poate forma un act
juridic; insa ea nu s-a putut manifesta in deplina libertate sau in deplina
cunostinta de cauza. De aceea legea permite parti a carei vointa a fost viciata,
sa ceara in justitie anularea actului juridic, printr-o actiune numita actiune in
nulitate. Atata timp cat aceasta actiune nu este exercitata, actul exista si isi
produce efectele, insa indata ce, in urma cererii parti, a carei vointa a fost
viciata, justitia constata existenta viciului, actul cade.
Orice obligaţie asumată de o persoană persoană presupune un scop; nu
se poate concepe ca o persoană să se oblige fără a urmări realizarea unui scop.
Actul de voinţă prin care o persoană se obligă, include, aşadar, nu
numai consimţămînutul său de a-şi asuma o obligaţie, ci în acelaşi timp şi
consideraţiunea scopului pe care vrea să-l înfăptuiască prin obligaţia asumată,
obligaţia fiind numai un mijloc pentru a ajunge la realizarea unui anumit scop
(de pildă vînzătorul se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui
lucru al său, în scopul de a obţine suma de bani pe care o reprezină preţul). În
drept acest scop este desemnat prin termenul cauză.Pentru a desprinde şi mai
bine noţiunea de cauză nu trebuie să ne întrebăm de ce debitorul se află
obligat sau care este temeiul juridic al obligaţiei lui, deoarece, la acestă
întrebare răspunsul îl constituie însăşi existenţa contractului pe care l-a
încheiat, ci urmează să ne întrebăm numai pentru ce a consimţit debitorul să
se oblige.
De aici rezultă, pe de o parte, că problema cauzei se pune în privinţa
obligaţiilor ce se nasc prin voinţa celui ce se obligă, iar pe de altă parte, că
noţiunea de cauză a obligaţiei este luată în sensul de finalitate, adică de scop;
numai în vederea realizării căruia a înţeles debitorul să-şi asume obligaţia.
Cauza astfel determinată constituie o parte componentă a voinţei juridice
(adică a voinţei de a se obliga a părţii contractante), distinctă de
consimţămînt. Noţiunea de consimţămînt răspunde deci la întrebarea dacă
partea a voit să se oblige, în timp ce cauza invederează pentru ce a vrut patrea
să se oblige; fiecare dintre aceste două elemente ale voinţei de a se obliga are,
prin urmare, un domeniu diferit.

38
Cauza este de asemenea distinctă de obiectul obligaţiei, acesta din urmă
fiind prestaţia pe care debitorul se obligă să o furnizeze creditorului. Obiectul
unei obligaţii constituie răspunsul la întrebarea: ce se datorează? (quid
debetur?) în timp ce cauza unei obligaţii este răspunsul la întrebarea: pentru
ce a vrut partea să se oblige? De aceea o obligaţie poate avea drept obiect o
prestaţie licită prin ea însăşi şi cu toate acestea cauza obligaţiei să fie ilicită.
Conţinutul noţiunii de cauză se precizează mai ales prin referire la fiecare
categorie de contracte.
În contractele sinalagmatice, cauza fiecăreia dintre obligaţiile părţilor o
constituie perspectiva executării prestaţiei promise de cealaltă parte (ex.:
vînzarea-cumpărarea).
În contractele cu titlu gratuit, cauza obligaţiei celui care dispune constă
în intenţia acestuia de a mări patrimoniul celui gratificat cu un elemant activ,
fără a primi în schimb vreo contraprestaţie. Cauza este deci intenţia liberală
manifestată în privinţa persoanei gratificate.
În contractele aleatorii elementul risc constituie cauza obligaţiilor.
Condiţiile de validitate. În privinţa cauzei obligaţiei, legea prevede că
ea trebuie să fie reală şi licită.
- Cauza nu este reală, ci falsă cînd debitorul s-a obligat numai în
credinţa greşită a existenţei sale.
- "Cauza este nelicită cînd este prohibită de legi, cînd este contrarie
bunelor moravuri şi ordinii publice" (art. 968 c.civ.).
Astfel, într-un contract de vânzare cu privire la un bun scos din
circuitul civil, obligaţia cumpărătorului este nulă pentru că are o cauză ilicită.
Uneori noţiunea de cauză ilicită pare să facă dublă întrebuinţare cu
aceea de obiect ilicit. Dar pentru a evita o confuzie trebuie să se ţină seama
că, cel mai adesea cauza pare ilicită sub aspectul său subiectiv ce trebuie
desprins din intenţia comună a părţilor, ceea ce duce la concluzia că, pentru a
vicia contractul, cauza ilicită trebuie să fi fost cunoscută de către cealaltă
parte. În privinţa cauzei, legea dispune: "Convenţia este valabilă, cu toate că
cauza nu este expresă", iar mai departe adaugă:"Cauza este prezumată pînă la
dovada contrarie" (art. 967 c.civ.).
Drept urmare, cel care invocă inexistenţa cauzei trebuie să dovedească
acest fapt.
Prin incheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al
părţilor asupra clauzelor contractuale, adică întâlnirea pe deplină concordanţă
a ofertei de a contracta cu accptarea ofertei. Validarea contractului presupune
examinarea capacităţii părţilor contractante (capacitatea de folosinţă şi de
exerciţiu) şi examinarea voinţei juridice (sub aspectul consimtământului şi
cauzei sau scopului actului juridic). Deci se analizează raportul dintre voinţa
internă şi cea exprimată, declarată, precum şi viciile de voinţă.

39
Cel de al doilea element al voinţei juridice - cauza sau scopul actului
juridic - precizează limitele întinderii voinţei interne. Validitatea contractului
va fi conditionată de caracterul licit şi moral al cauzei sau scopului său.
În plus este necesar ca contractul să aiba un obiect determinat, licit şi moral.
Deci încheierea contractelor poate fi analizată sub aspectul
mecanismului formării acordului de vointa şi sub aspectul formării valabile a
acestui acord. Mecanismul formării acordului de voinţă al părţilor, adică al
încheierii contractului.65
Una din obligatiile principale ale vanzatorului stipulata in art.1314 Cod
civil este cea de predare. Prin predare se intelege punerea lucrului vandut la
dispozitia cumparatorului. Deoarece proprietatea se transmite, de regula, din
momentul incheierii contractului predarea nu are semnificatia transferarii
dreptului de proprietate si nici chiar a posesiei, ci numai a detentiei,
cumparatorul posedand din momentul in care a devenit proprietar66. In ceea ce
priveste modul de executare,
Vanzatorul, dupa cum am vazut, are si obligatia accesorie de a pastra si
conserva lucrul vandut pana la predarea sa cumparatorului.Obligatia
vanzatorului de predare a lucrului vandut catre cumparator este reglementata
de Codul civil prin norme dispozitive (art.1314-1335), de la care partile pot
deroga prin conventia lor.
In ceea ce priveste obiectul predarii, vanzatorul este obligat sa predea
lucrul vandut in masura determinata prin contract potrivit art.1326 Cod civil.
In cazul unui lucru individual determinat si existent in momentul incheierii
contractului, in starea in care se afla in momentul vanzarii, iar in cazul
lucrurilor de gen si viitoare in cantitatea si calitatea ori alte criterii
determinate in contract (mostre, esantioane, standarde etc), fiind aplicabile
regulile generale referitoare la obiectul platii.
Cu privire la obiectul predarii, reguli speciale sunt prevazute in materie
de vanzare de imobile in special terenuri, reguli aplicate in lipsa de stipulatie,
expresa sau tacita, contrara in contract, si in caz de frauda chiar daca
intelegerea intre parti este diferita (fraus omnia currumpit) pentru ipoteza in
65
Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune. Uneori oferta este precedată de reclamă,
publicitate, discuţii, negocieri concretizate în cele din urmă într-o oferta valabilă din punct de vedere juridic.
O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed.a VII a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005.
66
Predarea presupune in unele cazuri numai o atitudine pur pasiva din partea vanzatorului, cum ar fi lasarea
lucrului la dispozitia cumparatorului, cand lucrul se afla in detentia lui ca depozitar sau comodator, sau exista
posibilitatea preluarii fara concursul vanzatorului, iar in unele cazuri indeplinirea unor acte sau fapte pozitive
necesare pentru ca cumparatorul sa intre in stapanirea efectiva a lucrului cumparat, de exemplu, predarea
cheilor cladirii, remiterea titlului de proprietatea sau de creanta, eliberarea cladirii de catre vanzator si
persoanele care au un drept opozabil cumparatorului. Gabriel Boroi, Drept civil. Curs selectiv pentru licenţă,
ediţia 3 revăzută şi actualizată O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed.a VII a, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2005.

40
care vanzatorul preda imobilul prevazut in contract, dar intinderea lui este
diferita fata de aceea specificata in contract:
a)Daca imobilul s-a vandut “cu aratare de cuprinsul sau si pe atat
masura” (art.1327 Cod civil), de exemplu, un teren de 500 mp, pe un pret de
10euro/mp, si la predare sau ulterior se constata ca intinderea nu corespunde
celei aratate in contract diferenta va fi luata in considerare dupa cum urmeaza:
- daca intinderea este mai mica, cumparatorul poate cere completarea,
in cazul in care vanzatorul mai are alaturi teren, sau o reducere din pret
proportionala cu intinderea gasita lipsa. Reducerea pretului poate fi ceruta
chiar daca in contract s-a mentionat ca suprafata este nereglementata sau
situata intr-o zona de restructurare. Rezolutiunea contractului poate fi ceruta
numai daca imobilul nu poate fi folosit pentru destinatia avuta in vedere la
incheierea contractului.
- daca intinderea este mai mare, cumparatorul este obligat sa plateasca
in plus pretul excedentului, sau daca excedentul dovedit prin masuratoare
depaseste a 20 –a parte a intinderii aratate in contract, el poate cere
rezolutiunea contractului potrivit art.1328 Cod civil.
b) Daca vanzarea este facuta pe un pret global (de exempu, locul de
casa situat in orasul Iasi cu pretul de 30.000euro) diferenta (in plus sau in
minim) intre intinderea declarata si cea reala nu se iau in consideratie; ea
poate insa provoca un spor sau o micsorare a pretului daca valoreaza cel putin
o a 20-a parte din pretul total al vanzarii. In caz de excedent peste a 20-a
parte, cumparatorul poate opta si pentu rezolutiunea vanzarii. In caz de
intindere lipsa, cumparatorul nu poate cere completarea terenului sau
rezolutiunea contractului.
c) Daca s-au vandut doua sau mai multe imobile cu aratarea intinderii
print-un singur contract si pret iar intinderea unuia este mai mare, a celuilalt
mai mica diferentele de pret datorate potrivit regulilor aratate se
compenseaza.
In toate cazurile cand cumparatorul cere rezolutiunea vanzarii el are
dreptul, pe langa pret la restituirea cheltuielilor vanzarii si la daune-interese
conform regulilor generale, fiindca vanzatorul este in culpa. Iar daca
cumparatorul pastreaza imobilul este obligat sa plateasca dobanda la
suplimentul de plati.
Dreptul la actiune pentru majorarea sau scaderea pretului ori
rezolutiunea vanzarii se prescrie intr-un an de la data incheierii contractului
potrivit art.1334 Cod civil. Termenul de prescriptie prevazut de art.1334 Cod
civil, este aplicabil numai in cazurile in care la vanzarile de imobile se
constata , dupa predarea bunului vandut, ca acesta are o intindere mai mare
sau mai mica decat suprafata specificata in contract. 67
67
In alte cazuri, cererea de plata a unui rest de pret, reducerea pretului pentru viciile ascunse ale lucrului
vandut, restituirea pretului in caz de evictiune, vanzari de lucruri mobile, se aplica dispozitiile
corespunzatoare din Decretul nr.167/1958. O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed.a VII a, Ed. Rosetti,

41
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar tacit. Uneori şi tăcerea,
în functie de condiţiile concrete, poate constitui o ofertă; de exemplu
staţionarea unui taxiu într-o staţie de taxiuri - sau poate fi tacită, ca în cazul
tacitei reconducţiuni. Nu se cere pentru valabilitatea ofertei o condiţie
specială de formă.Oferta poate fi adresată unei persoane determinate sau unor
persoane nedeterminate (ex.: publicului prin expunerea mărfurilor într-o
vitrină). Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen de acceptare de către
destinatar.
Condiţiile ofertei care este o latură a consimţământului:
a) să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă,
neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;
b) să fie fermă, neândoielnică pentru un angajament juridic;
c) să fie neechivocă;
d) să fie precisă şi completă.
Forţa obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ofertei. Forţa
obligatorie a ofertei priveşte momentele anterioare încheierii contractului,
adică ale acceptarii ei, pentru că dupa aceea avem de-a face cu un contract
format.
Cât timp oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în
mod liber şi fără consecinte. Daca oferta a ajuns la destinaţie, se distinge dacă
ea a fost făcută cu termen sau fără termen:
- în cazul ofertei cu termen, ofertantul este obligat să o menţină până la
expirarea termenului; după expirarea lui, oferta este caducă;
- în cazul ofertei fără termen, ofertantul e obligat să o menţină un timp
rezonabil, apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt ale speţei.
Dacă înainte de acceptarea ofertei ofertantul devine incapabil ori
decedează, oferta devine caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine
fără efect. Retragerea ofertei înainte de termen atrage răspunderea ofertantului
pentru toate prejudiciile produse ca urmare a revocării intempestive.
Termenul răspunderii este diferit după autori: răspunderea are ca temei fie un
antecontract, fie un act unilateral, fie un fapt juridic exterior ofertei care
angajează răspunderea delictuală a persoanei responsabile pentru exerciţiul
abuziv al dreptului de a revoca oferta.68

Bucureşti, 2005.
68
Mulţi autori spun că, deşi oferta a fost revocată, dacă acceptarea ei s-a produs în termen, contractul ar
trebui considerat încheiat.Cu alte cuvinte, că oferta este obligatorie până la expirarea termenului şi că, deci,
revocarea ei anterioara expirării termenului ar fi fără efect. Oferta şi antecontractul (promisiunea de a
contracta). Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală. Antecontractul este un contract, deci un act
juridic de formatie bilaterală, având la bază un acord de voinţă. Exemplu de antecontract:în condiţiile art. 12
din Decretul nr. 144/1958 se prevedea posibilitatea ca instanţa să dispunţ încheierea contractului de vânzare-
cumpărare imobiliară, hotărârea pronunţată în cauză ţinând loc de contract. În condiţiile abrogării Decretului
nr.144/1958, Curtea Supremă a decis ca azi instanţele judecătoresti pot pronuţa, pe baza unui antecontract de
vânzare-cumpărare, o hotărâre care să ţina loc de act autentic de înstrăinare, întemeindu-se pe art.1073 şi
1077 C.civ.

42
Unii autori fac o distincţie între antecontract (promisiunea de a
contracta) şi promisiunea sinalagmatică de contract (compromisul), acesta din
urmă fiind definit ca un angajament (acord) al părţilor de a încheia un
contract, de regulă de vânzare imobiliară, care nu s-ar putea încheia imediat
pe baza acordului de voinţă al părţilor, fiind necesara îndeplinirea unei
anumite formalităţi (o autorizaţie administrativă sau întocmirea actului în
forma autentică la notar)
În literatura juridica straină, în special franceză, sunt analizate şi aşa-
numitele contracte preparatorii (care preced încheierea contractului propriu-
zis şi fac parte din procedura negocierii acestuia, cum ar fi pactul de
preferinţă, clauza de exclusivitate, clauza de monopol, antecontractele-cadru).
Acceptarea ofertei poate fi făcuta în scris sau verbal, expres sau tacit, adică să
rezulte în mod cert, din anumite împrejurari, gesturi sau atitudini ale
acceptantului. Simpla tăcere nu poate avea în principiu valoare de acceptare69.
Numai excepţional, prin lege sau în practica judecatoreasca tăcerii i se
acorda efecte:
a) când legea admite tacita reconducţiune (ex. la închiriere);
b) când părţile au convenit ca simpla tăcere după primirea ofertei, să
aibă valoare de acceptare;
c) atunci când oferta e făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi, ea
poate fi considerată ca exceptata, chiar dacă partea căreia i-a fost adresată
tace.
Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul,
acceptarea trebuie să îndeplinească anumite condiţii specifice:
a. să concorde cu oferta. Dacă nu concordă, ea are valoarea unei
contraoferte;
b. să fie neândoielnică;
c. daca oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai aceasta
persoana o poate accepta;
d. acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să devină caducă ori
să fi fost revocată.
Momentul încheierii contractului este cel în care acceptarea întalneşte
oferta şi deci este format consimţământul. Există deci trei ipoteze privind
modalitatea în care acceptarea se poate întâlni cu oferta şi care determină
momentul încheierii contractului:
1) între prezenţi contractul este încheiat în momentul când se realizează
acordul;
2) prin telefon contractul este considerat încheiat, ca şi între prezenti, în
momentul în care părţile contractante au ajuns la acord;
3) prin corespondenţa (între absenţi). În cazul încheierii contractului
prin corespondenţă, sistemul care si-a găsit consacrarea în practică este cel al
69
Gheorghe Beleiu. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ediţia a X-a
revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Pertică Truşcă. Universul Juridic. Bucureşti. 2005.

43
informării, deci momentul încheierii contractului este cel când ofertantul a
luat, efectiv, cunostinţă de acceptare.70
Eroarea fie interna, fie produsa prin manoperele frauduloase ale
altuia,constituie viciu de vointa fara distinctia intre cazul cand ea e referitoare
la o stare de fapt, si cazul cand e privitoare la un precept al legii. Principiul
-nemo jus ignorare censetur- nu se aplica in cazurile in care legea apara vointa
individuala de propiile ei greseli. Se pot ivi cazuri in care eroarea uneia sau a
ambelor personae intre care un raport juridic se naste sa dea loc la un
dezacord intre parti cu privire la o modalitate a raportului.
In asemenea cazuri eroarea constituie mai mult decat un viciu de
consimtamant, intrucat dezacordul pe care il produce intre parti impiedica
raportul de a se forma; nu este numai viciu de vointa ci este lipsa de
consimtamant, adica de acord. Eroarea ( fie de drept, fie de fapt, legea nu
distinge) poate, sa fie ceva mai mult decat un viciu; ea poate sa fie o cauza de
dezacord, si atunci contractul nu s-a putut forma, pentru ca lipseste acordul.
Dezacordul asupra naturii prestatiei sau a prestatiilor reciproce care au
a se naste din contract, sau asupra identitatii obiectului la care prestatia se
refera, sau asupra modalitatilor sub care una din parti a inteles a se oblige. In
afara de aceste cazuri, eroarea nu duce la stricarea conventiei decat atunci
cand cade asupra substantei obiectului. Cuvantul de substanta nu trebuie luat
intr-un inteles metafizic, in care el nu ar corespunde cu interesul subiectiv
care e continutul oricarui drept privat. Pe de alta parte substanta obiectului
conventiei, nu e substanta unui lucru material, ci substanta prestatiei sau a
prestatiilor la care o parte s-a obligat sau la care partiile s-au obligat reciproc,
caci aceste prestatii iar nu materialitatea lucrului formeaza obiectul direct al
contractului.
Dar prestatia e aceea pe care partial contractante au determinat-o, de
unde rezulta ca elementele constitutive ale prestatiei vor fi sau nu private ca
substantiale dupa cum interesul partilor le-a dat sau nu acest character. In alte
cuvinte caracterul substantial al obiectului trebuie ca sa corespunda cu o
notiune juridical sis a fie apreciat subiectiv nu obiectiv.
Substanta poate deci sa consiste dupa imprejurari, sau in validitatea
juridica a prestatiei, sau in posibilitatea ei intr-un anumit moment sau in
anumite conditii voite de parti, sau cu privire la lucru, in materia lui,, sau in
vechimea lui, sau in originea lui si asa mai departe, si o eroare asupra unui din

70
În practică se consideră că simpla primire de către ofertant a corespondenţei expediate de acceptant şi în
care fireste se găseşte acceptarea, constituie o prezumţie relativă că ofertantul a luat cunostinţă de acceptare.
Asfel, sistemul informării se confundă cu cel al recepţiei. Nu sunt acceptate sistemul emisiuni (declaraţiunii)
şi nici cel al expedierii acceptării, pentru ca până la ajungerea la destinatar a acceptării, acceptantul poate să-
şi retragă acceptarea. Oferta cu termen şi momentul încheierii contractului Pentru a se produce încheierea
contractului e necesar ca acceptarea să fi ajuns la ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă.
Gabriel Boroi, Drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, ediţia 3 revăzută şi actualizată

44
aceste elemente, va putea fi considerate ca substantiala si duce la nulitatea
contractului dupa cum se va stabili ca acel element a fost determinant al
vointei partii.71
Eroarea asupra substantei poate sa fie o cauza de stricare a contractului
si in cazul cand exista numai in persoana uneia din parti. Daca in asemenea
caz celalalta parte a fost de rea-credinta, adica a cunoscut eroarea in care a
cazut ea ignorand eroarea, atunci stricandu-se contractul, partea care a cazut
in eroare va putea eventual sa fie condamnata sa plateasca celuilalt
contractant despagubiri pentru prejudicial cauzat prin anulare. Ar fi atunci un
caz de aplicatie pe care Ihering il denumeste culpa in contrahendo adica
greseala care se comite de una din partile contractante cu ocazia formarii
contractului, si care se intemeiaza pe aceasta idée ca la incheierea unui
contract fiecare parte gartanteaza celeilalte ca consimtamantul ei nu contine
elemente de natura a primejdui nici existenta raportului, nici urmarile care au
fost in intentia comuna a partilor.
Intr-un sistem juridic in care prevaleaza autonomia de vointa orice act
incheiat sub imperiul unei fale reprezentari ar trebui anulat. Solutia ar antrna
insa consecinte inadmisibile pentru comertul juridic pentru ca oricine ar putea
ataca actul incheiat invocand credinta sa gresita prtvind anumite calitati ale
obiectului. Prin urmare, doua sunt imperativele ce se cer avute in vedere; pe
de-o parte preocuparea de a nu da eficienta juridical unui angajament ce nu
corespunde vointei reale, pe de alta parte preocuparea de a pune la adapost
partea contractanta de o nulitate care nu putea fi prevazuta.
Eroarea este ideea gresita pe care o avem despre un lucru, sau mai
précis credinta in existenta unei calitati sau a unui fapt, relativ la un fapt
juridic, calitate sau fapt care nu exista in realitate. Am vazut ca eroarea asupra
naturii actului sau asupra identitatii obiectului nu este un simplu viciu al
vointei, ci este distructiva de vointa. Eroarea constituie un viciu in cazuri mai
putin grave, totusi ea trebuie sa aiba o gravitate suficienta. Eroarea usoara nu
este nici macar un viciu sin u pune in joc soarta actului juridic.
Cum putem distinge eroarea destul de grava pentru a fi un viciu de
vointa de eroarea usoara care nu atinge validitatea actului juridic? Este greu sa
fixam o regula invariabila, deoarece aprecierea gravitatii erorii depinde mult
de felul actului juridic. Astfel, intr-un fel se apreciaza eroarea in materie de
casatorie-unde eroarea nu constituie o cauza de nevaliditate decat in cazuri
exceptionale-, si-n alt fel se apreciaza in contractele ordinare si mai ales in
actele unilaterale. Este totusi posibil sa fixam un criteriu general. Putem
71
Substanta obiectului nu poate insa sa fie nici valoarea comerciala a lucrului, caci atunci anularea ar fi o
reciziune pentru cauza de leziune, pe care legea noastra n-o admite intre parti capabile (art. 1165), nici
mobilul dar exterior contractului care a indemnat pe parte de a contracta , afara de cazul cand acest mobil se
traduce intr-un element al contractului sub forma de conditie. Gabriel Boroi, Drept civil. Curs selectiv pentru
licenţă, ediţia 3 revăzută şi actualizată.

45
spune ca in general, eroarea este un viciu, cand partea care a comis-o n-ar fi
facut actul juridic daca eroarea n-ar fi existat, si dimpotriva, nu este un viciu,
cand partea ar fi facut actul, chiar daca n-ar fi fost indusa in eroare. Condusi
de acest principiu, vom putea rezolva de cele mai multe ori, fara prea mare
greutate, dificultatile relative la aprecierea erorii.
Astfel se decide ca eroarea constituie un viciu de vointa cand este
relative la substanta obiectului actului juridic (art 954 alin 1 ). Insa, dupa cum
am mai spus autorii discuta ce trbuie sa intelegem prin substanta obiectului.
Unii spun ca substanta este constituita din elemente materiale ce compun
obiectul, precum si din propietatile al caror ansamblu determina natura
specifica a obiectului, distingandu-l de orice alta specie de obiect.
Altii inglobeaza in notiunea de substanta, pe langa elementele materiale
sau propietatiile specifice, si calitatile care il individualizeaza. Dar putem
aplica criteriul general fixat mai sus: substanta obiectului este constituita din
calitatile in lipsa carora autorul n-ar fi facut actul daca ar fi cunoscut aceasta
lipsa, fiindca in redactarea actului el a avut in vedere tocmai acele calitati si a
facut din ele conditia esentiala a declaratiei de vointa. De exemplu, exista
eroare asupra substantei cand o persoana, dorind sa cumpere un tablou
autentic, cumpara din eroare o copie; sau cand cumpara un obiect fiindca il
crede de aur, iar in realitate obiectul este de alama; caci este evident ca
persoana n-ar fi cumparat copia sau obiectul de alama, daca ar fi cunoscut
adevaratele calitati ale obiectelor cumparate.
Eroarea constituie de asemenea un viciu, cand este relativa la
identitatea persoanei cu care se contracteaza, in actele in care identitatea si
calitatile persoanei sunt cauza determinanta sau principala a actului (art 954
alin 2 ).72
Dimpotriva, eroarea asupra identitatii si calitatii persoanei nu constituie
un viciu de consimtamant, in actele care n-au in vedere identitatea persoanei
si in care calitatile persoanei, cu care se incheie actul, sunt indiferente (art 954
alin 2 )73
De asemenea, eroarea relative la o calitate nesubstantiala a obiectului,
adica la o calitate care nu a determinat pe autor sa faca actul, nu constituie un
viciu. De exemplu, o persoana cumpara o mobile veche, opera a unui artist
celebru, si a carei valoare consta numai in antichitatea si valoarea sa artistica,
faptul ca cumparatorul o crede din lemn de nuc, cand in realitate ea este din
72
Astfel, cand o persoana, dorind sa comande un tablou unui pictor consacrat, se adreseaza din eroare altuia,
eroarea constituie un viciu de vointa, deoarece acea persoana n-ar fi comandat tabloul daca cunostea
identitatea aceluia caruia i se adresa.In general, identitatea si calitatile persoanei sunt determinante in actele
cu titlu gratuit. O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VIII a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
73
Astfel, pentru un negustor, care vinde obiecte in pravalia sa oricui se prezinta cu bani gheata, persoana
cumparatorului ii este indiferenta; prin urmare, faptul ca vinde un obiect lui X, pe care il confunda cu Y,nu
constituie o eroare care sa atinga validitatea vanzarii. . Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VIII a,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007

46
lemn de stejar, constituie o eroare usoara, care lasa neatinsa vanzarea,
deoarece felul lemnului este o calitate nesubstantiala, care n-a determinat
incheierea vanzarii.
Eroarea este falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act civil.
Se considera de asemenea, ca eroarea asupra motivului actelor nu este
un viciu de vointa.
Eroarea poate fi de drept sau de fapt ( desi legea nu distinge). Eroarea
este de fapt cand autorul actului se insala asupra unei circumstante de fapt,
eroarea este de drept cand autorul actului se insala asupra unei dispozitii
legale, adica atunci cand ignora, relative la actul pe care-l face sensul si
efectele prescriptiilor legale.
In materie de conventii si, in mod mai general, in materie de autonomie
a vointei, unde prescriptiile legii sunt numai supletive, eroarea de fapt ca si
cea de drept viciaza actul, cu conditia sa aiba o gravitate suficienta, am vazut
ca in aceasta materie nu se aplica regula nemo censetur ignorare legem, si ca
autorul indus in eroare poate cere anularea actului, chiar daca eroarea sa se
datoreaza numai ignorarii efectelor legii.
In schimb, eroarea de drept, nu viciaza actul si autorul nu poate cere
anularea actului pentru acest motiv, relative la dispozitiile imperative ale
legii, de la care nimeni nu se poate sustrage sub motiv de ignoranta sau
eroare; aici se aplica regula nemo censetur ignorare legem.

III.4. Sancţiunea erorii


Anularea contractului
Viciile de consimţământ atrag nulitatea relativă a contractului, adică ea
poate fi cerută doar de partea interesată sau de succesorii ei universali sau cu
titlu universal.
Nulitatea relatuvă intrevine când este încălcată o normă legală care
ocroteşte un interes particular. Anularea pentru eroare nu este consiţionată de
cauzarea unui prejudiciu celui care o cere, pentru că acest lucru este valabil în
cadrul răspunderii civile delictuale, care este o instituţie distictă de nulitate.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare.
În comparaţie cu nulitatea absolută, care este imprescriptibilă, nulitatea
relativă este prescriptibilă. “Iniţial, prescripţia acţiunii în nulitate relativă a
fost justificată pe idea de confirmare tacită a actului, dedusă din împrejurarea
că titularul dreptului la acţiune a lăsat să se împlinească termenul de
prescripţie fără a intenta actiunea în anulare. Această explicaţie, insă nu a fost
bine primită. Prescriptibilitatea acţiunii în nulitate relativă se justifică prin
aceea că nulitatea relativă, fiind instituită pentru ocrotirea unor interese

47
individuale, urmează să cedeze în faţa intereselor generale, pe care le asigură
instituţia prescripţiei extinctive.”74
Acţiunea în nulitate relativă pentru eroare se prescrie în termen de 3
ani, termen care curge de la data cunoaşterii cauzei de anulare de către cel
aflat în eroare, dar nu mai târziu de 18 luni de la data încheierii contractului. 75

Repararea prejudiciilor cauzate unei părţi de încheierea contractului din


eroare
Eroarea atrage nulitatea contractului independent de culpa părţilor,
Eroarea poate fi imputabilă reclamantului, întru-cât nu s-a informat suficient,
pârâtului, care eventual cunoştea realitatea şi nu i-a comunicat-o celeilalte
părţi, sau unui terţ.
Dacă a rezultat un prejuduciu din anularea contractului, din cauza
erorii, acesta trebuie să fie reparat de către cel vinovat.
Acţiunea în anulare şi acţiunea pentru angajarea răspunderii au
fundamente diferite, deci nu sunt condiţionate una de cealaltă, putând fi astfel
exercitate separate. Fundamentul nulităţii este încălcarea unei norme
referitoare la formarea contractului, iar fundamental răspunderii este cauzarea
culpabilă a unui prejudiciu. Prejudiciul astfel născut, rezultă din încheierea
contractului cu nerespectarea normelor legale, deci răspunderea pentru
repararea lui este delictuală.
Pentru producerea prejudiciului poate fi vinovat chiar cel aflat în
eroare, care s-a înşelat în mod culpabil asupra realităţii, astfel încât la cererea
cocontractantului va fi obligat la repararea prejudiciului suferit de acesta.
Dacă cel vinovat de încheierea contractului este cocontractantul celui
aflat în eroare, atunci trebuie să repare prejudiciul. Dacă el cunoştea faptul că
cealaltă parte este în eroare şi nu i-a comunicat, atunci el se face vinovat de
dol. Contractul va putea fi desfiinţat sau din cauza erorii, sau din cauza
dolului, cel păgubit neputând introduce două acţiuni. Dacă însă, el nu a
comunicat realitatea celeilalte părţi dintr-o simplă neglijenţă, aceasta fiind
indusă în eroare fără intenţie, atunci contractul va fi desfiinţat pentru eroare
asupra substanţei. În ambele cazuri, cocontractantul va fi ţinut să repare
prejudiciul.
Mai poate fi vinovat de incheierea nevalabilă a contractului un terţ,
cum este de exemplu un expert care confirmă ceva, dar, în realitate este vorba
despre altceva. 76
În jurisprudenţa franceză, în ipoteza, în care cumpărătorul a plătit un
preţ mai mic pe un bun care valora mai mult, dar ulterior descoperind
valoarea reală a lucrului, doânditorul îl vinde pe un preţ corelativ, iar primul
vânzător descoperă acest lucru, cumpărătorul trebuie să-i plătească acestuia
74 Marian Nicolae, Prescripţia extinctivă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 434.
75 Idem, p. 235.
76 D. Chirică..., op. cit., p. 235.

48
preţul primit de la subdobâditorul bunului, care rămâne proprietar, fiind de
bună credinţă. Proprietarul iniţial, trebuie să-i plătească cumpărătorului, preţul
mic care la primit de la acesta. Primul cumpărător, fiind de rea credinţă,
descoperind ulterior valoarea bunului şi necomunicându-i-o vânzătorului,
trebuie sa-i plătească acestuia şi despăgubiri pentru munca depusă pentru
descoperirea valorii bunului. 77

Corelaţia dintre eroarea asupra substanţei şi predarea neconformă


Eroarea asupra substanţei se sancţionează cu nulitatea relativă, deci
presupune un contract nevalabil încheiat, pe când predarea neconformă ţine
de executarea contractului, deci presupune un contract valabil incheiat.
Într-o concepţie (tradiţională)78 sa apreciat că momentul la care se face
constatarea conformităţii sau neconformităţii este acela al predării bunului.
Predarea conformă inseamnă că lucrul pus de vânzător la dispoziţia
cumpăratorului este identic celui prevăzut în contract, corespunzător calităţii
şi cantităţii convenite. În această concepţie, lipsa de conformitate cuprinde
şi viciile ascunse, cumpărătorul putând să aleagă între a angaja raspunderea
contractuală a vânzătorului (specifică neîndeplinirii obligaţiei de predare
conformă) sau garanţia pentru vicii ascunse (specifică livrării unui lucru
afectat de vicii).
Într-o altă concepţie (funcţională sau monistă) predarea neconformă
inseamnă nu numai punerea la dispoziţia cumpărătorului a unui alt lucru, ci şi
punerea la dispoziţie a lucrului prevăzut în contract dar care nu corespunde
distinaţiei pentru care a fost contractat.
În prima concepţie predarea neconformă se poate reţine numai în cazul
în care vânzătorului îi este imputabilă neîndeplinirea unei obligaţii asumate,
deci se angajează raspunderea contractuală. În cea de-a doua concepţie, atunci
când lipseşte o calitate convenită de părţi şi aşteptată de la lucrul vândut este
vorba de eroare viciu de consimţământ, deci ţine de încheierea nevalabilă a
contractului.79

Corelaţia dintre eroare asupra substanţei şi garanţia pentru vicii ascunse


Este un aspect important deoarece termenul de prescripţie pentru vicii
ascunse este de 6 luni de la data descoperirii viciilor dacă nu au fost ascunse
cu viclenie, dar nu mai tarziu de un an de la data predării lucrului, pe când
acţiunea în nulitate a vânzării pentru eroare asupra substanţei se prescrie în
termen de 3 ani de la data descoperirii erorii, dar nu mai târziu de 18 luni de la
data încheierii contractului.

77 D. Chirică..., op. cit., p. 236.


78
E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil, Vol. I, Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006
79 D. Chirica…, op. cit., p. 238-239.

49
În dreptul nostru este exclus ca eroarea asupra substanţei şi viciile
ascunse să aibă vreun punct comun, deci se acţionează ori pe temeiul erorii
asupra substanţei, ori pe temeiul garanţiei pentru vicii ascunse.80

Corelaţia dintre eroare asupra substanţei şi garanţia pentru evicţiune


Termenele de prescripţie între cele două acţiuni sunt identice.
În cazul existenţei unui motiv de evicţiune care constituie în acelaşi
timp eroare asupra substanţei, cumpărătorul are opţiune între posibilitatea de a
acţiona fie pe temeiul garanţiei pentru evicţiune, fie pe temeiul erorii asupra
substanţei.

Eroarea asupra cocontractantului


De regulă, eroarea asupra persoanei cocontractantului nu atrage
nulitatea contractului, decât prin excepţie, în cazul contractelor intuitu
personae, în care persoana cocontractantului este determinantă pentru
incheierea contractului.
Modalitatea de apreciere a erori asupra persoanei este identică cu aceea
a erorii asupra substanţei. Eroarea poate purta asupra indentităţii fizice (sau
civile), sau asupra calităţilor fizice, intelectuale, morale sau juridice ale
persoanei.
De obicei, contractele intuitu personae sunt cele cu titlu gratuit (de
donaţie), fiind îincheiate în persoana beneficiarului.81

CAPITOLUL IV
80 Idem, p.240.
81 D. Chirica…, op. cit., p. 243-244.

50
DOLUL ( VICLENIA)

IV.1. Noţiune şi reglementare legală


Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care constă în
inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru
a o determina să încheie un act juridic. În esenţă, deci, dolul este o eroare
provocată (iar nu spontană, ca eroarea propriu-zisă).
În afară de art. 953 C. Civ. care, reamintim, prevede că
„Consimţământul nu este valabil când este ... surprins prin dol”, Codul civil
consacră dolului art. 960, în care se prevede: „Dolul este o cauză de nulitate a
convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel,
încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.
Dolul nu se presupune.”

IV.2. Elementele dolului


Dolul, ca viciu de consimţământ, este alcătuit din două elemente:
- un element obiectiv; material, constând în utilizarea de mijloace viclene
(maşinaţiuni, şiretenie, manopere dolosive, etc.) pentru a induce în eroare;
- un element subiectiv, intenţional, constând în intenţia de a induce în eroare o
persoană, pentru a o determina să încheie un act juridic civil.
În legătură cu primul element – obiectiv -, este de reţinut că el poate consta
atât într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv), cât şi în una negativă (fapt omisiv).
În materia liberalităţilor, spre exemplu, faptul comisiv se concretizează în
„sugestie” ori „captaţie” (care constă în specularea afecţiunii ori pasiunii unei
persoane pentru a o determina să facă o donaţie ori un legat).
Acţiunile viclene (minciuni, vicleşuguri) trebuie să prezinte o anumită
gravitate, să depăşească anumite limite.
Simpla tăcere82 nu contituie prin ea însăşi un dol decît numai cînd reticenţa
se referă la unele elemente asupra cărora partea, dat fiind pregătirea sa tehnică
şi profesională, era obligată să informeze pe contractant. Alteori însăşi natura
contractului obligă părţile la anumite informări (contractul de asigurare
Dacă o parte a fost complice la dolul practicat de către un terţ împotriva
celeilalte părţi, atunci dolul atrage, de asemenea anularea contractului.
(aceasta se explică prin faptul că şi în acest caz dolul a fost provocat de
celalaltă parte, chiar dacă a îmbrăcat numai forma complicităţii). Tot din
82
Tăcerea poate fi constitutivă de dol, aşa numitul dol prin reticenţă când partea ascunde sau nu comunică
cocontractantului o împrejurare importantă pe care acesta ar trebui să o cunoască înainte de încheierea
actului. Dolul negativ vizează şi menţinerea sau întreţinerea unei erori pentru ca astfel să determine o
persoană să încheie un act juridic. Se înţelege că autorul dolului trebuie să cunoască eroarea în care se află
cealaltă parte; per a contrario nu există dol. O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed. aVII a, Bucureşti,
2005.

51
această cauză atrage anularea contractului dolul săvîrşit de către
reprezentantul uneia dintre părţi sau de către prepusul acesteia. Considerăm că
şi în cazul în care dolul este opera exclusivă a unui terţ anularea contractului
se impune, în măsura în care dolul ar fi o eroare,care ar îndeplini condiţiile cu
privire la eroarea-viciu de consimţămînt (dar în acest caz anularea
contractului se cere invocînd eroarea şi nu numai dolul care a provocat-o).
Cînd victima cere anularea contractului, trebuie să fie îndeplinite toate
condiţiile arătate mai sus. Dacă, dimpotrivă, victima pretinde despăgubiri,
trebuie să fie îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale. Iar dacă, obţinînd
anularea contractului, victima continuă să sufere un prejudiciu, nimic nu se
opune ca ea să reclame despăgubiri, în condiţiile răspunderii civile delictuale.
În legătură cu cel de-al doilea element al dolului – cel subiectiv - , în
practica judiciară s-au făcut unele precizări importante, interesante,
precum:
1) lipsa discernământului şi dolul, sub forma captaţiei, se exclud 83,
datorită incompatibilităţii lor;
2) nu există dol dacă cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins
ascunsă 84;
3) provocarea unei erori din simplă neglijenţă, fără rea-credinţă, nu
constituie dol (în acest caz, partea „indusă” în eroare are dreptul să
solicite despăgubiri sau chiar să solicite anularea actului pentru eroare-
viciu de consimţământ,dacă este cazul).
Prin dol se înţelege faptul de a surprinde, printr-o eroare provocată,
consimţămîntul unei persoane şi de a o determina, în acest mod, să încheie un
contract.
Viciul voinţei este deci tot o eroare, dar, de data aceasta, eroarea nu
este spontană, ci provocată: o parte este indusă în eroare prin acţiunile viclene
ale celeilalte (de pildă fapta unui vînzător care furnizează date false asupra
valorii obiectului pe care îl vinde, constituie un dol).
Dolul apare deci ca o circumstanţă agravantă a erorii.
Pentru a fi viciu de consimtamant, dolul trebuie sa indeplineasca,
cumulativ, conditiile : sa fie determinat pentru incheierea actului juridic; sa
provina de la cealalta parte85. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin
orice mijloc de proba, inclusiv martori sau prezumtii simple.
Condiţii:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic;
- dolul trebuie să provină de la celălalt contractant; se admite anularea
actului şi atunci când dolul provine de la un terţ, dar cu ştirea celuilalt

83
Dec. nr. 98/1982 a Tribunalului judeţean Hunedoara, în R.R.D. nr. 2/1983, pg. 63.
84
Dec. Civ. nr. 1398/1986 a Tribunalului judeţean Suceava, în R.R.D. nr. 7/1987, pg.69.
85
O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed. aVII a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005.

52
contractant (devenit astfel complice, cel puţin prin reticenţă), ca şi atunci când
dolul este săvârşit de reprezentantul celuilalt contractant.
Dolul trebuie dovedit de partea care îl invocă, dolul nu se presupune" -
statuează art. 960 alin. 2 C. civ.
IV.3. Criterii de clasificare a dolului.
Având originea în dreptul privat roman – unde se distingea între dolus
malus (dolul grav) şi dolus bonus (dolul uşor) - , după consecinţele pe care le
are, ori nu, asupra valabilităţii actului juridic, se distinge între:
a) dolul principal (dolus dans causam contractui), este acela care cade asupra
unor elemente importante, determinate la încheierea actului juridic şi care
atrage anularea actului;
b) dolul incident (dolus incidens), numit şi incidental ori secundar, este acela
care cade asupra unor împrejurări nedeterminate pentru încheierea actului
juridic, neafectând însă şi valabilitatea lui, putându-se cere, cel mult, o
reducere a contravalorii prestaţiei respective, dacă este cazul.

IV.4. Condiţiile dolului


Pentru a constitui viciu de consimţământ, dolul trebuie să
îndeplinească, cumulativ, două condiţii:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic;
- să provină de la cealaltă parte.
Unele precizări sunt de făcut în legătură cu aceste două condiţii de
existenţă ale dolului.
Prima condiţie este expres prevăzută de art. 960 C. Civ., în formula
„mijloace viclene sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii,
cealaltă parte n-ar fi contractat”86. Caracterul determinant, hotărâtor al unui
element pentru încheierea actului civil se apreciază, ca şi la eroare, după un
criteriu subiectiv, adică în concreto. De reţinut, însă, că aria elementelor
determinate, la dol, este mai întinsă decât la eroare (unde, reamintim, trebuie
să fie vorba ori de „calităţile substanţiale ale obiectului” ori de „ calităţile
persoanei” cocontractante).
A doua condiţie, impusă la fel în mod expres de art. 960 C. Civ.:
„...mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi”. Textul lasă să înţeleagă
că dolul ar fi aplicabil doar actelor bilaterale (deoarece numai la acestea, prin
ipoteză, se poate vorbi de „cocontractant” sau „de cealaltă parte”). În realitate,
această a doua condiţie e inaplicabilă actului juridic unilateral întrucât, cum s-
a spus, pe de o parte, art.960 se referă la „convenţie” (act bilateral) şi, nici nu
s-ar fi putut altfel de vreme ce el este plasat în Titlul III al Codului civil
86
Nu constituie viciu de consimţământ dolul incident care nu este determinant pentru manifestarea de voinţă
la încheierea actului juridic, eoarece şi în lipsa lui s-ar fi încheiat actul. Caracterul determinant al dolului la
încheierea actului juridic se apreciază de la caz la caz adică in concreto. O. Ungureanu. Drept civil.
Introducere., ed. aVII a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005.

53
intitulat „Despre contracte sau convenţii” (în Secţiunea a II-a din Capitolul
II), dar pe de altă parte, în cazul acestei specii de act juridic nu se poate vorbi
de „cealaltă parte”. Or, ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex. De altfel, în
practică, dolul (sub forma sugestiei) este invocat frecvent pentru a se obţine
anularea unei dispoziţii testamentare (act unilateral) făcute de o persoană al
cărui consimţământ se pretinde că ar fi fost viciat.”
În doctrină se admite, întemeiat, că a doua condiţie – dolul să provină
de la cocontractant – este îndeplinită, în actele bilaterale, şi în următoarele
două situaţii:
1) dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul are cunoştinţă de această
împrejurare (e un fel de complicitate de dol);
2) dolul provine de la reprezentantul cocontractantului (ex. mandatarul) 87.
În fine, o precizare necesară, ca şi în cazul erorii, este următoarea: nu se
cere ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului
bilateral; dacă, totuşi, ar exista „reciprocitate de dol”, fiecare parte este în
drept să ceară anularea actului pentru dolul al cărui victimă este.

IV.5. Proba dolului


Alineatul 2 al art. 960 prevede că „Dolul nu se presupune”, ceea ce
înseamnă că persoana care invocă existenţa dolului, drept cauză de
anulabilitate a actului juridic civil, trebuie să-l dovedească.
Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă,
inclusiv martori sau prezumţii simple. Spre deosebire de proba erorii, dovada
dolului este mai uşor de făcut datorită elementului său material, obiectiv,
exterior.

IV.6. Sancţiunea dolului


Aşa cum a rezultat deja din cele menţionate mai sus, sancţiunea care
intervine în cazul dolului (principal) este nulitatea realativă a actului juridic88.
Precizăm că existenţa elementului material în structura dolului justifică
şi exercitarea unei acţiuni în temeiul art.998 C.civ., utilizarea de mijloace
viclene constituind o faptă ilicită.
Aşadar, victima dolului are la îndemână două acţiuni, anume, pe de o
parte, o acţiune în declararea nulităţii relative a actului juridic, iar, pe de altă
parte, o acţiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuinţarea

87
De menţionat că dacă nu este îndeplinită această condiţie a dolului, dar sunt întrunite cerinţele erorii-viciu
de consimţământ, actul juridic va fi anulabil pentru eroare (Gh. Beleiu, op. cit., 1989, pg 180, nota 45).
88
Actul sancţionat astfel poate fi confirmat de victima dolului tacit sau expres. O. Ungureanu. Drept civil.
Introducere., ed. aVII a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005.

54
de mijloace viclene în scopul inducerii sale în eroare. Acestedouă acţiuni pot
fi cumulate.
Întrucât dolul are o natură juridică dublă, de viciu de consimţământ şi
de faptă ilicită a autorului manoperelor dolosive, poate constitui temei atât
pentru anularea actului juridic civil, cât şi pentru acţiunea în despăgubire.
Dacă ne aflăm însă în prezenţa dolului secundar victima nu va mai
putea să ceară anularea actului ci eventual numai daune interese.
În sfârşit, dacă dolul principal întruneşte şi elementele constitutive ale
infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art.215 alin 3 C.pen., atunci va fi
antrenată sancţiunea penală a pedepsei ( dolul penl). Ea nu va exista însă în
cazul dolului prin reticenţă
În materia liberalităţilor pentru ca sugestia şi captaţia89 să poată provoca
anularea unui testament, trebuie ca ele să fie exercitate prin uneltiri viclene
sau alte maşinaţiuni, fără de care testatorul nu ar fi consimţit să dispună aşa
cum a dispus prin testament.

CAPITOLUL V

VIOLENŢA
89
Adică specularea afecţiunii ori pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau un legat;
ea are loc, de regulă prin mijloace ascunse şi tendenţioase

55
V.1. Noţiunea de violenţă. Reglementarea juridică a noţiunii
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea
unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie
un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
În afară de prevederile art. 953 C. Civ. – „ Consimţământul nu este
valabil când este ... smuls prin violenţă”, Codul Civil consacră încă patru
articole violenţei (art. 955-958). Astfel:
- art. 955: „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate,
chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a
făcut convenţia”;
- art. 956: „Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a
contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă
persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în
această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”;
- art. 957: „Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra
soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”;
- art.958: „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula
convenţia”.

V.2. Structura violenţei şi tipurile de violenţă


Ca şi dolul, violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită din două
elemente:
- un element obiectiv, exterior, care constă în ameninţarea cu un rău;
- un element subiectiv, constând în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate; ceea ce alterează consimţământul, în cazul violenţei, este
tocmai această temere insuflată victimei violenţei.
În legătură cu primul element – obiectiv – , este de reţinut că
ameninţarea poate să privească un rău de natură patrimonială (de exemplu,
distrugerea unui bun), un rău de natură fizică (de exemplu, vătămarea
integrităţii corporale) sau un rău de natură morală (de exemplu,
compromiterea reputaţiei persoanei).
Aşa cum rezultă din dispoziţiile Codului civil (art. 956-957), răul cu
care se ameninţă poate să se refere fie la persoane (în categoria
persoanelor intră nu numai persoana victimă a violenţei, respectiv cea cu
care se încheie actul juridic sub imperiul temerii, ci şi soţul său, după caz,
soţia, descendenţii şi ascendenţii acestuia), fie la bunuri.
În literatura de specialitate s-a arătat că enumerarea din art. 957 C. Civ.
nu trebuie socotită limitativă, textul urmând a fi interpretat extensiv.
Ca şi la dol, existenţa unui element obiectiv în structura violenţei
justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, pe

56
temeiul art. 998 C. Civ., ameninţarea (nelegitimă) cu un rău constituind
delict civil.
În legătură cu cel de-al doilea element – subiectiv – , trebuie reţinut că
tocmai temerea insuflată victimei violenţei alterează consimţământul
acesteia; starea de teamă, provocată de ameninţarea cu un rău este aceea
care dă naştere motivului (evitarea răului) ce determină victima violenţei
să încheie actul. De aceea, referirea din art. 956 C. Civ. la un „rău
considerabil şi prezent” nu este totuşi exactă, întrucât temerea trebuie să
fie considerabilă şi prezentă la naşterea actului juridic, iar răul putând fi şi
viitor 12. De aici rezultă că, ameninţarea cu un rău viitor poate constitui
violenţă, dacă este de natură să nască în sufletul persoanei o temere
actuală.
Violenţa-viciu de consimţământ poate fi clasificată după două criterii:
natura răului cu care se ameninţă şi caracterul acestei ameninţări.

V.2.1. Violenţa fizică – existentă atunci când ameninţarea cu răul priveşte


integritatea fizică ori bunurile persoanei; violenţa trebuie însă să lase loc
liber pentru voinţa de a acţiona a victimei, respectiv aceasta să aibă
„ alternativă de a încheia actul sau de a nu-l încheia.90

V.2.2 Violenţa morală– metus – existentă atunci când ameninţarea cu răul


se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.91

V.2.3 Violenţa legitimă - ameninţarea legitimă, justă cu un rău, care nu


este viciu de consimţământ (spre exemplu, creditorul îl ameninţă pe
debitor cu darea sa în judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte
îndatorirea pe care o are);

V.2.4 Violenţa nelegitimă- ameninţarea nelegitimă, injustă, cu un


rău;numai aceasta are semnificaţia juridică a viciului de consimţământ,
atrăgând anulabilitatea actului încheiat sub imperiul unei temeri insuflată de o
asemenea ameninţare.
În raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea
legitimă şi ameninţarea nelegitimă.
Ameninţarea legtimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de cosimţământ.
Ca exemplu, se citează cazul în care creitorul îl ameninţă pe debitorul său cu
90
Altfel spus , victima trebuie să poată alege între producerea răului şi încheierea actului.- de exemplu
constituie violenţă fapta unei persoane de a ameninţa cu bătaia pe o alta pentru ca aceasta din urmă să încheie
un anumi act juridic. O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed. aVII a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005.
91
În jurisprudenţă s-a concluzionat că este supus violenţei reclamantul care, contractând cu pârâtul clădirea
unei case, primeşte arvună 5.000 lei şi este chemat apoi la şeful de post decătre pârât ( care voieşte a reveni
asupra convenţiei) şi determinat sub ameninţarea arestării a semnat o chitanţă de împrumut pentru 5.000 de
lei, suma reprezentând chiar arvuna dată. O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed. aVII a, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2005.

57
darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie obligaţia. Însă, aşa cum s-a
decis constant în jurisprudenţa mai veche, dacă ameninţarea cu exercitarea
dreptului la acţiune a fost un prilej pentru creditor de a obţine un avantaj
exagerat şi injust, atunci este vorba de o violenţă care viciază consimţământul.
Numai ameninţarea nelegitimă ( injustă) cu un rău constituie viciu de
consimţământ atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub
imperiul ei.
Condiţii. Întocmai ca şi dolul, violenţa este nu numai un viciu al voinţei,
care poate atrage anularea contractului în măsura în care temerea ce a insuflat-
o a fost determinantă pentru contractare, dar şi un delict civil. De aici decurg
unele consecinţe:
a) Temerea insuflată persoanei trebuie să fi fost de aşa natură, încît fără
acestea partea nu ar fi contractat. Gravitatea suferinţei sau a ameninţării şi a
temerii pe care a determinat-o se apreciază in conctreto, ţinîndu-se seama în
această privinţă de vîrstă, sex, precum şi de alte asemenea împrejurări, adică
de criterii subiective.
b) Temerea insuflată pe calea violenţei este determinantă, desigur, cînd
ameninţarea se adresează persoanei contractante, al cărei consimţămînt se află
astfel viciat. Dar ea poate fi de asemenea determinantă cînd ameninţarea este
îndreptată împotriva unor alte persoane; în privinţa acestora din urmă legea
pare să facă o distincţie şi anume:
- dacă ameninţarea este îndreptată asupra soţului, descendenţilor sau
ascendenţilor unei părţi din contract, se prezumă că ea este determinantă în
aceeaşi măsură ca şi cum s-ar exercita asupra părţii contractante însăşi;
- dacă ameninţarea priveşte alte persoane apropiate victimei, partea va
trebui să facă dovada caracterului determinant al temerii insuflate, probînd, de
pildă legăturile de afecţiune cu acele persoane;
c) Ameninţarea constitutivă de violenţă este viciu de consimţămînt
chiar cînd provine de la un terţ. Mai mult, ea constituie un asemenea viciu,
chiar atunci cînd teama nu se datoreşte faptei unei persoane, ci unor cauze
naturale sau unor împrejurări care, prin ameninţarea unei primejdii, constrîng
voinţa părţii şi o silesc să contracteze sub imperiul stării de necesitate în care
se află.92
d) Ameninţarea trebuie să fie nelegitimă, adică să nu constituie
exerciţiul unui drept. Această condiţie invederează de altfel caracterul
violenţei de a fi un delict civil. Astfel fapta unui creditor de a ameninţa pe
debitor cu executarea silită, pentru a-l determina pe această cale să-i acorde o
garanţie, nu constituie violenţă care să ducă la anularea obligaţiei asumate în
92
Această soluţie se impune şi mai mult atunci cînd numai acţiunea unui asemenea factor extern părţilor
contractante dtermină partea să-şi dea consimţămîntul, iar cealaltă parte a profitat de pe urma stării de
necesitate pe care a cunoscut-o la momentul încheierii contractului; M. Mureşan, Drept civil. Partea generală,
Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1992;

58
asemenea condiţii, deoarece, procedînd în acest mod, creditorul nu face decît
să ameninţe cu exercitarea unui drept.
Incumbă celui care invocă violenţa de a proba atît faptul constitutiv de
violenţă, cît şi caracterul determinant al temerii insuflate. Fiind vorba de un
fapt, dovada violenţei se poate face prin orice mijloace de probă. Uneori prin
legi speciale se stabilesc prezumţii de violenţă cu privire la unele acte
juridice.
Întrucît violenţa constituie în acelaşi timp atît un viciu de consimţămînt, cît şi
un delict civil, ea poate justifica sancţiuni diferite: ca viciu de consimţămînt
atrage nulitatea relativă a contractului, întrucît este vorba de o nulitate de
protecţie, iar în măsura în care provoacă prejudicii, ea poate justifica,
întocmai ca şi dolul, o acţiune în răspundere civilă.
In cazul unei vanzari sub conditie suspensiva (art.1018 Cod civil) pana
la implinirea acesteia riscul pieirii lucrului ramane in sarcina vanzatorului a
carui obligatie se stinge in cazul pieirii fortuite a lucrului, iar daca se
deterioreaza fortuit, cumparatorul este obligat sa primeasca lucrul in starea in
care se afla in momentul indeplinirii conditiei suspensive fara scadere de pret.
In cazul unei vanzari sub conditie rezolutorie, cumparatorul este cel care
suporta riscul pierii fortuite a lucrului.
Desigur, din momentul incheierii contractului cumparatorul este
indreptatit sa perceapa fructele lucrului cumparat.
De la regula transmiterii proprietatii si a riscului concomitent cu
realizarea acordului de vointa a partilor exista si o serie de exceptii. Astfel,
este intarziata transmiterea proprietatii si a riscului in cazul vanzarii lucrurilor
de gen, a vanzarii de bunuri viitoare, precum si in cazul stabilirii de catre parti
a unor clauze care intarzie transmiterea proprietatii si a riscului- sau numai a
proprietatii, ori numai a riscului.
In cazul vanzarii bunurilor generic determinate, transmiterea
proprietatii si a riscului pieirii acestora in caz de forta majora are loc in
momentul individualizarii lor.
Cat priveste un bun viitor, transmiterea proprietatii are loc intr-un
moment ulterior incheierii contractului, pentru simplul fapt ca bunul nu exista
la acel moment si tot astfel nici riscul.
Astfel, in cazul vanzarii unui bun viitor individual determinat,
proprietatea se transmite in momentul in care bunul exista si poate fi predat
cumparatorului in starea convenita de parti.93 Dupa cum am vazut, regula
potrivit careia transmiterea proprietatii si a riscului pieirii bunului in caz de
forta majora are loc in momentul incheierii contractului are caracter supletiv,

93
De exemplu, cumparatorul recoltei de fructe dintr-o anumita livada devine proprietar si va suporta riscul
pieirii din momentul in care fructele sunt coapte pentru cules. In cazul in care bunul viitor care a format
obiectul vanzarii este un bun de gen, nu este suficienta existenta sa; pentru proprietatii si a riscului este
necesara si individualizarea bunurilor prin cantarire, masurare sau numarare- de exemplu, 1000kg mere dintr-
o recolta viitoare sau 1000 de crizanteme dintr-o sera, care vor inflori in toamna.

59
astfel ca partile pot deroga de la aceasta stabilind un termen la care sa se
produca transferul proprietatii, ori pot supune formarea vanzarii unei conditii.
In literatura de specialiatate s-a propus de lege ferenda transmiterea
proprietatii bunului vandut- deci si a riscului pieirii acestuia in momentul
predarii.

V.3. Sancţiunea violenţei, viciu de consimţământ


Sancţiunea care intervine în cazul violenţei-viciu de consimţământ
constă în nulitatea relativă a actului juridic.94
Ca şi în cazul doului, existenţa uni element obiectiv în structra violenţei
justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, pe temeiul
art.998 C.civ., ameninţarea (nelegitimă) cu un rău constitind delict civil.

CAPITOLUL VI

LEZIUNEA

VI.1. Noţiunea şi reglementarea juridică a noţiunii

94
S-a aprciat ă, în mod excepional, violenţa poate atrage şi nulitatea absolută a actului juridic, anume atunci
când, datorită ei, consimţământul lipseşte cu desăvârşire, spre exemplu, o persoană este silită să semneze
înscrisul constatator al unui act juridic, prin aceea că alte persoane îi ţin şi îi conduc mâna- C.Hamangiu, I.
Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit.,vol II. Se observă că în acest exemplu, este vorba mai mult decât de
o violenţă, ca viciu de consimţământ, care, în sensul Codului civil, presupune doar ameninţara cu un rău,
nefiind necesară şi exercitarea unor acte de violenţă.

60
Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una din
părţi din cauza disproporţiei vădite de valoare între contraprestaţii, ce
există în chiar momentul încheierii actului. În consecinţă, ca viciu de
consimţământ, leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între două
prestaţii.
În Codul Civil există următoarele dispoziţii referitoare la leziune:
- art. 951: „Minorele nu poate ataca angajamentul său pentru cauză de
necapacitate decât în caz de leziune”;
- art. 1157: „Minorul poate exercita acţiunea în reciziune pentru simpla
leziune în contra oricărei convenţii”;
- art.1158: „Când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi
neaşteptat, minorul n-are acţiunea în resciziune”;
- art. 1159: „ Minorul ce face o simplă declaraţie că este major are
acţiunea în resciziune”;
- art. 1160: „Minorul comerciant, bancher sau artizan, n-are acţiunea în
resciziune contra angajamentelor ce a luat pentru comerţul sau arta sa”95
- art. 1162: „Minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce
rezultă din delictele sau cvasi-delictele sale”;
- art. 1163: „Minorul nu mai poate exercita acţiune în resciziune în
contra angajamentului făcut în minoritate, dacă l-a ratificat după ce a
devenit major, şi aceasta şi în cazul când angajamentul este nul în forma
sa, şi în acela când produce numai leziune”;
- art. 1165: „Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în
resciziune”96.
Aceste dispoziţii legale, din Codul civil, trebuie raportate la dispoziţiile
art. 25 din Decretul nr. 32/1954, potrivit cărora: „ De la data intrării în
vigoare a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice,
aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru
leziune (adică ceea ce Codul civil numeşte „acţiune în resciziune”) se
restrânge la minorii care, având vârsta de paisprezece ani împliniţi, încheie
singuri fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a
95
Art. 10 alin. 1 din Codul comercial (din 1887) precedea că: „ Minorul de orice sex, pentru a putea face
comerţ şi prin urmare a fi considerat ca major, întrucât priveşte obligaţiunile contractate de dânsul ca
comerciant, va trebui să aibă etatea de 18 ani împliniţi, să fie emancipat, să aibă autorizaţiunea scrisă a tatălui
său, sau în caz de moarte, interdicţiune ori absenţă a tatălui, aceea a mamei sale, iar în lipsă de tată şi mamă,
autorizaţia tutorelui cu avizul consiliului de familie omologat de tribunalul civil”. Textul se aplica, la
adoptarea Codului comercial, deoarece majoratul civil era fixat la 21 de ani. Acest articol a fost abrogat prin
art. V din Decretul nr. 185/1949 (M. Of. Nr. 25/1949).
96
Se admite, totuşi, că majorul poate invoca leziunea în temeiul art. 694 C. Civ.: „Majorele nu poate să-şi
atace acceptarea expresă sau tacită a unei succesiuni decât în cazul când această acceptare a fost urmarea unei
viclenii ce s-a întrebuinţat în privinţa ei. El nu poate reclama în contra acceptării, pentru cuvinte de vătămare,
decât în cazul în care succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea
unui testament necunoscut în momentul acceptării”. Se poate observa că prima parte a textului conţine un caz
de dol, în partea a doua o eroare lezionară specială; într-un act unilateral. În literatura de specialitate s-a mai
precizat că „o viitoare legislaţie va trebui să admită – desigur restrictiv – şi pentru unele categorii de
majori ( O. Ungureanu, op. cit., pg. 150).

61
căror validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare,
dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
Actele juridice, ce se încheie de minorii care nu au împlinit
vârsta de paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu
este leziune.
Minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani nu răspund
pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu
discernământ”.

VI.2. Structura leziunii


Structura leziunii diferă în funcţie de concepţia care stă la baza
reglementării ei.
În concepţia subiectivă, leziunea presupune două elemente: unul
obiectiv, constând în disproporţia de valoare între contraprestaţii şi unul
subiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie în care se găseşte
cealaltă parte97.
În concepţia obiectivă, leziunea are un singur element: paguba
egală cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.
Dispoziţiile legale, citate mai sus – din Codul civil şi Decretul nr.
32/1954 – consacră concepţia obiectivă despre leziune; în consecinţă, cel ce
invocă leziunea nu are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare între
contraprestaţii. Când o parte a profitat, de starea de nevoie în care se găsea
cealaltă parte, în momentul încheierii actului juridic, acesta poate fi anulat
pentru cauză imorală. Orice contract are ca obiect crearea de obligaţii, al căror
obiect este întotdeauna o prestaţie (de a da, de a face, de a nu face); prestaţia,
la rîndul ei, are drept obiect fie transmiterea unui derpt, fie un fapt al
debitorului (fapt pozitiv sau o abstenţiune).
Cînd legea se referă la obiect ca o condiţie de validitate a contractului
(art. 962-965 c.civ.), ea cuprinde în reglementarea sa, deopotrivă, obiectul
contractului, obiectul obligaţieişi obiectul prestaţiei.
Cît priveşte obiectul contractului, adică felul obligaţiilor care se nasc,
părţile au o deplină libertate, mărginită numai de normele imperative şi de
regulile de convieţuire socială.
Prestaţia care formează obiectul obligaţiei contractuale poate fi
realizată în cele două forme ale sale:
- transmiterea unui drept către creditor, sau
- un fapt al debitorului.
Cînd prestaţia are ca obiect transmiterea unui drept se spune în mod
obişnuit că ea are ca obiect un lucru. În realitate, obiectul prestaţiei poate fi şi
un drept care nu poartă asupra lucrurilor. Dar chiar şi atunci cînd dreptul
97
G. Beliu- Drept civil român. Introducere în dreptul civil.Subiectele dreptuli civil., ed. a IX a revăzută şi
adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Universul juridic, Bucureşti, 2007

62
respectiv se referă la un lucru, ceea ce se transmite prin contract nu este
lucrul, ci dreptul real purtînd asupra lui.
Astfel, lucrul, obiect al prestaţiei de a da, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) Lucrul trebuie să existe în momentul încheierii contractului; cînd
părţile au contractat, ignorînd că lucrul nu mai există, lipseşte un element
esenţial al contractului, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestuia (legea
prevede că "dacă în momentul vînzării lucrul era pierit în tot, vinderea este
nulă").
Condiţia existenţei lucrului nu înseamnă însă că părţile nu pot conveni
cu privire la "lucrurile viitoare" (vînzarea recoltei viitoare, a unui lucru pe
care o întreprindere urmează să-l producă).
b) Lucrul trebuie să se afle în circuitul civil. Nu poate fae obiectul unei
obligaţii contractuale, în primul rînd lucrurile care prin natura lor nu sînt
susceptibile de a forma obiectul unui drept de proprietate, cum sînt lucrurile
ce se află la dispoziţia tuturor (aerul, lumina); de asemenea, lucrurile pe care
legea - din considerente de ordin economic, politic, social - le scoate din
circuitul civil.
c) Lucrul trebuie să fie determinat sau determinabil. În privinţa gradului
de determinare a lucrului, legea prevede că lucrul poate fi un corp cert, cînd el
este estimat chiar în individualitatea sa, sau un lucru determinat prin specia
din care face parte (genus).
Lucrul trebuie să fie determinat în privinţa cantităţii, în sensul precizării
cantităţii ce trebuie livrată, dar aceasta nu trebuie să fie exprimată neapărat în
cifre, ci este suficient ca în contract să existe elementele necesare pentru ca
obiectul să poată fi determinat ulterior, la epoca executării contractului. Cu
alte cuvinte este suficient ca la momentul încheierii contractului lucrul să fie
determinabil.98
Cînd prestaţia are ca obiect un fapt personal al debitorului,
aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Faptul promis trebuie să fie posibil. Imposibilitatea prestaţiei atrage
nulitatea absolută a contractului pentru lipsă de obiect. Dar pentru aceasta
imposibilitatea trebuie să aibă caracter obiectiv, executarea prestaţiei să fie cu
neputinţă nu numai pentru debitor ci şi pentru oricare altă persoană.

98
Într-un contract de vînzare, preţul, obiect al obligaţiei cumpărătorului, este supus aceloraşi reguli: el poate
fi determinat la încheierea contractului, după cum părţile pot conveni ca preţul să fie stabilit de către un terţ,
ori să fie cel arătat în tarifele oficiale. Poate fi determinat în cele din urmă de către instanţă. Cel care
transmite un drept real trebuie să fie titularul acestuia. Astfel o ipotecă constituită de către altă persoană decît
proprietarul imobilului a non domino este nulă (nulitatea absolută). O. Ungureanu, Drept civil. Introducere ,
ediţia a VI a, Editura Rosetti, Bucureşti,2002;

63
În caz contrar, contractul este valabil. Imposibilitatea prestaţiei trebuie
să existe în momentul încheierii contractului: dacă se iveşte ulterior ea nu
atrage anularea contractului, ci în cadrul contractelor sinalagmatice, ridică
numai problema riscului conractual.
b) Fapta promisă trebuie să fie licită, adică să nu contravină normelor
imperative sau regulilor de convieţuire socială;
c) Fapta trebuie să fie proprie celui care o promite. O persoană nu poate
fi obligată decît prin voinţa sa. Drept urmare, promisiunea cu privire la fapta
altuia nu are nici o eficienţă juridică;
d) Fapta promisă trebuie să prezinte interes pentru creditor. În caz
contrar, acesta nu va putea cere executarea prestaţiei prin acţiunea în justiţie,
care îi va fi respinsă, ca fiind lipsită de interes.
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia
vădită de valoare între două prestaţii. Structura leziunii diferă functie de
concepţia care stă la baza reglementării ei. În concepţia subiectivă, leziunea
presupune două elemente : unul obiectiv, constând în disproporţia de valoare
între contraprestaţii si unul subiectiv, constând în profitarea de stare de nevoie
în care se găseste cealaltă parte.
În concepţia obiectivă, leziunea are un singur element : paguba egală cu
disproporţia de valoare între contraprestaţii. Pentru anularea actului juridic
civil pentru leziune este necesar să fie întrunite următoarele condiţii : leziunea
sa fie o consecinţă directa a actului respectiv; leziunea să existe în raport cu
momentul încheierii actului juridic; disproporţia de valoare între
contraprestaţii trebuie să fie vădita. În starea actuală a legislaţiei noastre în
materie, leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, atât din punctul de
vedere al persoanelor care o pot invoca drept cauza de anulare, cat si din acela
al actelor susceptibile de anulare pentru leziune.
Intr-adevar, sub primul aspect, leziunea priveste minorii intre 14 si 18
ani, adica minorii cu capacitate de exercitiu restransa.
Sub cel de-al doilea aspect, sunt anulabile pentru leziune numai actele
juridice civile care, in acelasi timp : sunt acte de administrare; au fost
incheiate de minorul intre 14-18 ani singur, fara incuviintarea ocrotitorului
legal; sunt lezionare pentru minor; sunt comutative.

VI.3. Condiţiile de anulabilitate pentru leziune


Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune este necesar să
fie întrunite următoarele condiţii:
1) leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv (deoarece art.
1158 C. Civ. prevede că nu poate fi exercitată acţiunea în resciziune atunci
când leziunea rezultă dintr-un „eveniment cazual şi neaşteptat”);
2) leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
3) disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită

64
În starea actuală a legislaţiei noastre de materie, leziunea are un
domeniu restrâns de aplicare, atât din punctul de vedere al persoanelor
care o pot invoca drept cauză de anulare, cât şi din acela al actelor
susceptibile de anulare pentru leziune.
Într-adevăr, sub primul aspect, leziunea priveşte minorii între 14
şi 18 ani, adică minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Sub cel de-al doilea aspect, sunt anulabile pentru leziune numai
actele juridice civile care, în acelaşi timp:
1) sunt acte de administrare;
2) au fost încheiate de minorul între 14-18 ani singur, fără încuviinţarea
ocrotitorului legal;
3) sunt lezionare pentru minor
4) sunt comutative (iar nu aleatorii)
In cazul unei vanzari sub conditie suspensiva (art.1018 Cod civil) pana la
implinirea acesteia riscul pieirii lucrului ramane in sarcina vanzatorului a
carui obligatie se stinge in cazul pieirii fortuite a lucrului, iar daca se
deterioreaza fortuit, cumparatorul este obligat sa primeasca lucrul in starea in
care se afla in momentul indeplinirii conditiei suspensive fara scadere de pret.
In cazul unei vanzari sub conditie rezolutorie, cumparatorul este cel care
suporta riscul pierii fortuite a lucrului.
Desigur, din momentul incheierii contractului cumparatorul este
indreptatit sa perceapa fructele lucrului cumparat.
De la regula transmiterii proprietatii si a riscului concomitent cu
realizarea acordului de vointa a partilor exista si o serie de exceptii. Astfel,
este intarziata transmiterea proprietatii si a riscului in cazul vanzarii lucrurilor
de gen, a vanzarii de bunuri viitoare, precum si in cazul stabilirii de catre parti
a unor clauze care intarzie transmiterea proprietatii si a riscului- sau numai a
proprietatii, ori numai a riscului.
In cazul vanzarii bunurilor generic determinate, transmiterea
proprietatii si a riscului pieirii acestora in caz de forta majora are loc in
momentul individualizarii lor.
De regula, individualizarea acestor bunuri are loc in momentul predarii,
dar, uneori, ea se poate face anterior acelui moment si de aceea
individualizarea nu trebuie confundata cu predarea bunurilor. De exemplu,
daca 1000kg cafea naturala boabe vandute sunt ambalate in pachete etichetate
si raman in depozitul vanzatorului, bunul vandut a fost individualizat, desi nu
a fost inca predat.
Codul nostru civil, reglementand vanzarea bunurilor de gen, face
distinctie intre vanzarea lucrurilor care se cantaresc, se masoara, se numara
(art.1300) si vanzarea cu gramada (art.1299). In primul caz, vanzarea
bunurilor de gen se perfecteaza in momentul incheierii contractului dar efectul
translativ de proprietate se produce in momentul individualizarii bunurilor

65
prin cantarire, numarare sau masurare. In al doilea caz, vanzarea cu gramada
are ca obiect o cantitate determinata de bunuri- de exemplu, strugurii aflati
intr-o magazie, o stiva de lemne etc- pretul fiind determinat global; in aceasta
varietate de vanzare, obiectul vanzarii- tot bunuri de gen- este determinat,
astfel incat proprietatea si riscul se transmit concomitent in momentul
incheierii contractului.
Cat priveste un bun viitor, transmiterea proprietatii are loc intr-un
moment ulterior incheierii contractului, pentru simplul fapt ca bunul nu exista
la acel moment si tot astfel nici riscul.
Dupa cum am vazut, regula potrivit careia transmiterea proprietatii si a
riscului pieirii bunului in caz de forta majora are loc in momentul incheierii
contractului are caracter supletiv, astfel ca partile pot deroga de la aceasta
stabilind un termen la care sa se produca transferul proprietatii, ori pot supune
formarea vanzarii unei conditii.
In literatura de specialiatate s-a propus de lege ferenda transmiterea
proprietatii bunului vandut- deci si a riscului pieirii acestuia in momentul
predarii.

VI.4. . Sancţiunea leziunii


Se admite că, în principi, leziunea poate conduce la două sancţiuni
alternative:
- nulitatea relativă (acţiunea în justiţie princare se solicită
anularea actului juridic pentr leziune poartă denumirea de
acţiune în resciziune);
- reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii
În ipoteza prevăzută de art.694 teza aIIa C.civ., cel care a acceptat
moştenirea poate cere anularea actului uridic unulateral de acceptare.

CAPITOLUL VI

COMPARAŢIE ÎNRE VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT.


EXEMPLE DE PRACTICA JUDICIARA

Asemănări:

66
Principalele elemente comune viciilor de consimţământ sunt
următoarele:
- ca natură juridică: sunt împrejurări de fapt care împiedică formarea
sau darea unui consimţământ liber şi în deplină cunoştinţă de cauză;
- ca şi cerinţe de admisibilitate: viciul de consimţământ trebuie să fi
fost determinat pentru încheierea actului juridic; în actele bilaterale nu e
necesar ca viciul de consimţământ să fie comun; neprezumându-se, cel ce
invocă viciul de consimţământ trebuie sa-l dovedească;
- ca sancţiune (efecte juridice): sancţiunea este aceeaşi şi anume,
anulabilitatea actului juridic.

Deosebiri:
Dintre elementele care diferenţiază viciile de consimţământ, reţinem
următoarele:
- ca domeniu de aplicare: eroarea este aplicabilă atât actelor unilaterale
cât şi actelor bilaterale, pe când dolul, violenţa şi leziunea privesc, în
principal, actele bilaterale (cu menţiunea că leziunea este aplicabilă unei
categorii limitate de acte);
- proba lor: eroarea, constând doar într-un element subiectiv, este mai
greu de probat spre deosebire de celelalte vicii de consimţământ care
conţin în structura lor şi un element obiectiv;
- consecinţele juridice: în afară de nulitate, dolul şi violenţa, fiind, în
acelaşi timp şi fapte ilicite, pot atrage şi răspunderea civilă delictuală.

Exemple din practica judiciară:

Eroare-obstacol şi eroare-viciu de consimţământ. Deosebiri

Eroarea-obstacol se referă la natura actului juridic sau identitatea


obiectului acestui act şi este comună tuturor părţilor contractante. Când ea
cade asupra identităţii obiectului convenţiei (in ipso corpore rei), fiecare
parte, în cazul vânzării-cumpărării de valori, consimte la înstrăinarea,
respectiv achiziţionarea altui bun decât cel pe care-l are în vedere. În acest
caz, existând lipsă totală de voinţă (absenţa consimţământului), actul juridic
nu are fiinţă.

Într-o speţă, având ca obiect anularea unui act de vânzare-cumpărare,


prin care vânzătoarea a înstrăinat copiilor săi, în calitate de cumpărători,
întreaga sa avere, divizată în loturi, din cauza neatenţiei persoanei care a
întocmit planurile topografice, anexate contractului, un teren a fost trecut,
contrar voinţei vânzătoarei, din lotul unui copil în lotul altuia. În mod eronat,

67
instanţele au considerat că, într-un asemenea caz, ar fi vorba de o eroare-
obstacol.

În realitate, fiecare dintre bunurile vândute au fost înstrăinate în


consideraţia unei anumite persoane (intuitu personae), asemănător exemplului
de şcoală citat în literatură, când cineva face donaţia unui bun lui A, crezând
că o face lui B 1 . Într-un asemenea caz, eroarea cade asupra persoanei, în
sensul art. 954 alin. (2) şi art. 1712 C.civ., când convenţia este numai
anulabilă, iar nu lovită de nulitate absolută.

Cu motivarea că instanţa de apel a rezolvat cauza pe un alt temei de drept


decât cel avut în vedere de părţi, în recurs a fost reformată hotărârea recurată,
cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, pentru rejudecare, conform art. 312
alin. (2) C.proc.civ. 99

(Comentariu publicat în Dreptul nr. 12/2000, p. 85, 86 – V.Pătulea)

Eroare-obstacol. Natura convenţiei. Schimb şi nu vânzare-cumpărare

Eroarea asupra naturii convenţiei, numită eroare obstacol, face


inexistent acordul de voinţă. Tipic este cazul aceluia ce primeşte lucrul ca
dăruit, pe când, în realitate, i-a fost vândut 100, suficient pentru a înţelege că
părţile, voind două lucruri deosebite, sunt victima propriei lor erori, adică a
unui dezacord ce face absent consimţământul, fundamental pentru naşterea
convenţiei.

Într-o speţă, s-a pus problema dacă poate fi primită, ca apărare de fond,
existenţa erorii părţii asupra naturii convenţiei, în condiţiile în care deşi,
faptic, s-au încheiat două acte juridice autentice de vânzare-cumpărare a unor
imobile, executate fiecare prin plata preţului şi predarea bunului, în realitate s-
a voit schimbul acelor imobile.

Răspunsul instanţelor a fost negativ , soluţie la care subscriem.

Într-adevăr, schimbul este foarte asemănător vânzării , deoarece, ca şi


vânzarea, rămâne un contract sinalagmatic, oneros-comutativ, consensual şi
translativ de proprietate. Nu mai puţin, la vânzare există un vânzător şi
cumpărător, pe când la schimb, fiecare parte este, totodată, şi vânzător şi
cumpărător, în sarcina cărora se nasc, cu caracter reciproc, obligaţiile de
predare a lucrului schimbat şi de garanţie contra evicţiunii şi viciilor lucrului.
99
C.A. Suceava, secţia civilă, decizia nr. 90/2000 (nepublicată).
100
Schimbul este considerat „strămoşul” vânzării (a se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N.
Nedelcu, op. cit., p. 349).

68
De aceea, schimbului îi sunt aplicabile regulile generale de la vânzare (art.
1409 C.civ.). Există însă anumite deosebiri între schimb şi vânzare, între
care, cea mai importantă rămâne faptul că, la schimb, preţul este înlocuit
printr-un bun în natură 101 .

Eventual, inegalităţile valorice dintre bunurile schimbate se


reechilibrează prin plata unei diferenţe în bani, numită sultă. Dacă părţile nu
doresc să-şi echilibreze valoarea prestaţiei lor prin plata unei sulte, ele pot
recurge, cum s-a întâmplat în speţă, la încheierea unor acte de vânzare-
cumpărare pentru fiecare dintre bunurile supuse operaţiunii juridice voite de
ele, care până la urmă rămâne un schimb.

Indubitabil însă, încheierea unor acte în regulă, prin fixarea unui preţ
pentru fiecare dintre bunurile schimbate şi plata acestuia, reflectă, în sensul
art. 1294 C.civ., acordul (şi nu dezacordul) părţilor asupra transformării
schimbului în vânzare-cumpărare. Operaţiunea în sine, săvârşită între
persoane prezente în faţa notarului public, fiind precisă şi neechivocă asupra
naturii şi obiectului contractelor voite, exclude ideea erorii-obstacol, capabilă
să o anuleze. De aceea, în literatură s-a conchis că existenţa erorii-obstacol
poate fi concepută doar în cazul perfectării unor acte juridice între absenţi,
când”,la propunerea făcută, s-a dat răspunsul prin corespondenţă, fără
încheierea unui act în regulă” .

(Comentariu publicat în Dreptul nr. 12/2000, p. 84, 85- A.Ţiclea)

Schimb de imobile. Disproporţie vădită între valoarea bunurilor


schimbate. Leziune. Aplicabilitatea art. 968 C.civ.

Într-o speţă, s-a cerut, pe calea acţiunii în revendicare, restituirea unui


teren cedat prin contract de schimb încheiat în formă autentică, cu motivarea
că terenurile schimbate nu sunt egale ca suprafaţă şi nici echivalente valoric.

Soluţia respingerii acţiunii, confirmată în recurs , a fost motivată în sensul


arătat mai jos.

Într-adevăr, schimbul urmează regulile prevăzute pentru contractul de


vânzare-cumpărare (art. 1409 C.civ.), ceea ce înseamnă că, dacă există o
disproporţie vădită între valoarea prestaţiilor părţilor, vor fi aplicabile, pe
planul efectelor juridice, regulile specifice acestui contract. În acest caz,
revendicarea şi cu atât mai mult acţiunea în resciziune între majori, întemeiată
101
Cu privire la faptul că schimbul este guvernat de anumite reguli speciale şi că unele reguli ale vânzării
rămân fără aplicare schimbului, a se vedea F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, p. 89.

69
pe leziune, fiind inadmisibile, s-a admis totuşi posibilitatea valorificării unor
pretenţii, fondate pe dispoziţiile art. 968 C.civ. 6 , neinvocate însă în speţă,
pentru a putea fi examinate şi a nu constitui un ultra petita. Cum calea urmată
de recurente, a revendicării bunului cedat prin schimb, a fost greşit aleasă, s-a
conchis că, temeinic şi legal, a fost respinsă acţiunea.

(Comentariu publicat în Dreptul nr. 11/2002, p. 245)

Convenţie. Eroare privind natura actului juridic. Efecte

C.civ. art. 953, art. 954


Recurenta care pretinde că ar fi fost în eroare la încheierea actului de
vânzare – cumpărare, încheiat la data de 3 februarie 1994 la Notariatul de Stat
Iaşi, prin care şi-a înstrăinat cota sa indiviză asupra apartamentului bun
succesoral, cu rezerva dreptului de abitaţie, pentru că a înţeles că actul semnat
se referă la acceptarea succesiunii soţului decedat, nu a probat această situaţie
de fapt.
Existenţa unui interval de timp între dezbaterea succesiunii, finalizată
prin eliberarea certificatului de moştenitor la data de 20 decembrie 1993 şi
încheierea actului de vânzare – cumpărare la data de 3 februarie 1994, lipsa
afecţiunilor psihice, proba testimonială din care rezultă că toate succesoarele,
inclusiv fiica neînstrăinătoare, cunoşteau despre intenţia de a se închia actul
de vânzare – cumpărare, precum şi rezerva dreptului de abitaţie de către
recurentă, sunt probe care exclud confuzia cu privire la actul juridic încheiat,
mai ales că în faţa notarului şi-a manifestat consimţământul expres la
înstrăinare.
(C.A.Iaşi, decizia civilă nr. 732 din 31 martie 2000, în Jurisprudenţa
Curţii de Apel Iaşi în materie civilă şi procesual civilă pe anul 2000, p.49-51)

Notă: Dacă instanţa de apel, în rejudecare, a calificat juridic pretenţia


părţii ca reclamând lipsa consimţământului, iar instanţa de recurs a examinat
cauza prin prisma erorii, viciu de consimţământ, înseamnă că instanţa de
recurs a substituit motivarea instanţei de apel, considerată greşită în drept, cu
propria sa motivare, reţinând că soluţia dată procesului prin dispozitivul
hotărârii estea cea justă.
În opinia noastră , substituirea motivării operată de instanţa de recurs
este greşită. Atâta vreme cât partea pretinde că nu a înţeles în nici un mod să
se oblige juridic, ci să îşi consolideze un drept în succesiunea soţului decedat,
motiv pentru care a semnat actul a cărui nulitate se cere, nu se poate ca,
recalificată juridic această situaţie de fapt să fie adusă sub auspiciile erorii că
viciul de consimţământ, presupune existenţa consimţământului care, însă,
datorită premiselor false în cunoaşterea realităţii este viciat. Cu alte cuvinte,

70
partea a înţeles să încheie convenţia de vânzare – cumpărare, însă a avut în
vedere anumite calităţi ale obiectului prestaţiei (art. 954 alin. (1)C.civ.) ori a
vizat anumite calităţi esenţiale ale cocontractantului (art. 954 alin.(2) C.civ),
care în realitate nu există.
În speţă, alegaţia reclamantei se referă la împrejurarea că a înţeles să
încheie un act juridic unilateral – declaraţia de acceptare a succesiunii soţului
decedat – prin care dobândea un drept, şi nu să se oblige printr-o convenţie
bilaterală la transmiterea unui drept.
Într-o atare situaţie, ceea ce se invocă în cauză este lipsa
consimţământului la încheierea convenţiei datorat erorii obstacol privind
natura juridică a actului, care înseamnă o manifestare de voinţă
necorespunzătoare realităţii, distructivă de voinţă juridică, sancţionată cu
nulitatea absolută, împrejurare faţă de care calificarea juridică operată de
instanţa de apel era cea exactă.
Eroare – obstacol. Sancţiune. Dovada
Prin decizia civilă nr. 1139 din 22 iunie 2001 a Curţii de Apel Iaşi a
fost respins recursul formulat de reclamantă.
Instanţa de recurs a reţinut că soluţia respingerii acţiunii este legală şi
temeinică, deoarece reclamanta a invocat eroarea – obstacol cu privire la
substanţa prestaţiei părţilor contractante, dar susţinerile acesteia nu sunt
întemeiate.
Recurenta a fost prezentă la notariat şi a semnat contractul în care este
inserată clauza de abitaţie, clauză ce nu putea fi trecută în act fără o discuţie
prealabilă cu vânzătoarea, iar de la data întocmirii actului până la momentul
formulării acţiunii au trecut şapte ani.
Cât priveşte deficienţele de auz şi de vedere, chiar dacă au existat la
momentul semnării actului, reclamanta a avut posibilitatea cunoaşterii
conţinutului său, datorită obligaţiei notarului de a discuta cu părţile şi de a da
citire actului înaintea semnării lui.
(C.A.Iaşi, decizia civilă nr. 1139 din 22 iunie 2001, în Jurisprudenţa
Curţii de Apel Iaşi în materie civilă şi procesual civilă pe anul 2001, p.49-50)

Notă: Hotărârea mai sus rezumată ne oferă prilejul să detaliem asupra


erorii – obstacol şi a consecinţelor ei.
Dacă eroarea că viciul de consimţământ este reglementată în art. 953
C.civ., eroarea – obstacol nu este reglementată nici în Codul civil şi nici în
legi speciale.
Doctrina şi jurisprudenţa acceptă existenţa ei, limitând-o la două
situaţii: când eroarea poartă asupra naturii contractului; când eroarea priveşte
identitatea obiectului.

71
Eroarea asupra naturii juridice a actului (error în negotio) este produsul
neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă comună a părţilor
contractante şi voinţa exprimată prin contract.
Condiţia esenţială este că una din părţi să fi voit să încheie un alt act
juridic decât cel declarat, aşa cum s-a susţinut în procesul soluţionat prin
hotărârea rezumată. Reclamanta a pretins că la momentul încheierii
contractului a avut credinţa că încheie un contract de împrumut, şi nu unul de
vânzare – cumpărare.
Eroarea asupra identităţii obiectului (error in corpore) există atunci
când o parte crede că vinde un anumit lucru, iar cealaltă are credinţa
cumpărării altui lucru.
Dacă eroarea ca viciu de consimţământ este sancţionată cu nulitatea
relativă a actului, în cazul erorii – obstacol voinţele părţilor nu se întâlnesc.
Existând un obstacol la formarea contractului, datorită lipsei
consimţământului, sancţiunea este nulitatea absolută.
Dovada erorii – obstacol trebuie făcută de partea care o invocă.
Referitor la natura actului sau identitatea obiectului, proba că voinţa reală nu
este cea care rezultă din consimţământul actului scris este însă greu de făcut.
De aceea, pentru stabilirea voinţei părţilor, pe lângă conţinutul
contractului pot fi avute în vedere şi unele elemente extrinseci, în raport cu
care, în speţă, s-a constatat că nu există eroare - obstacol.

Contract de vânzare – cumpărare. Eroare cu privire la natura juridică a


actului încheiat. Eroare – obstacol
C.Civ., art. 948 pct.2
Eroarea asupra naturii actului juridic (error în negotio) este produsul
neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor
contractante şi voinţa exprimată în actul juridic.
Prin urmare, este suficient ca una din părţile contractante să fi voit
(voinţa internă) un alt act juridic decât cel declarat, pentru ca acesta din urmă
să poată fi caracterizat ca lipsit de consimţământ şi, ca atare, nul absolut.
Prin sentinţa civilă nr. 3279 din 2 noiembrie 1995 Judecătoria Buftea a
admis acţiunea formulată de reclamanta G.Z. împotriva pârâtului G.V., a
constatat nulitatea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.
2182 din 6 aprilie 1992, încheiat între părţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că părţile au încheiat un
contract de vânzare – cumpărare având ca obiect cota de 5/8 din dreptul de
proprietate, cotă ce aparţinea reclamantei – vânzătoare, din imobilul – casă şi
teren, în suprafaţă de 5.000 mp – situat în comuna Corbeanca, jud. Ilfov.
Înţelegerea reală a părţilor a fost în sensul înstrăinării imobilului în
schimbul întreţinerii, astfel încât contractul este lovit de nulitate pentru eroare
asupra naturii juridice a actului (error în negotio).

72
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru faptul că
s-a reţinut greşit că actul a fost încheiat cu o eroare – obstacol, faţă de faptul
că reclamanta a consimţit la vânzarea cotei ideale de proprietate pentru preţul
de 15.000 lei, care a fost achitat la data autentificării.
Apelul este nefondat.
Prima instanţă a reţinut, în mod corect, că părţile au încheiat contractul,
fiecare având reprezentarea că-şi dă consimţământul potrivit celor convenite.
Astfel, pârâtul apelant a avut convingerea că încheie contractul de
vânzare – cumpărare a cotei ideale din dreptul de proprietate asupra
imobilului, iar reclamanta – intimată a fost convinsă că încheie contractul de
întreţinere.
(Trib.Mun.Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1564 din 11
septembrie 1996, în Culegerea de practică judiciară pe anii 1993 – 1997,
p.45-46)

- BIBLIOGRAFIE –

1. Codul civil român

2. Gh. Beleiu, „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele


dreptului civil”, ediţia a X-a (revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă),
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007

3. E. Chelaru, Drept civil. Partea generală, ediţia 2, Editura C.H. Beck,


Bucureşti, 2007

4. D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura ştiinţifică,


Bucureşti, 1969

73
.5. I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, Editura C.H. Beck,
Bucureşti,2007

6.. E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil, Vol. I, Partea generală,


Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006

7.. M. Mureşan, Drept civil. Partea generală, Editura Cordial, Cluj-Napoca,


1992;

8. A. Puşcă, Drept civil. Partea generală, Editura Fundaţiei Academice


DANUBIUS,Galaţi, 2006

9. A. Puşcă, Drept civil român. Persoanele fizice şi persoanele juridice,


Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 2006;

10. P. Truşcă, Drept civil. Introducere în dreptul civil, ediţia a IV-a revăzută
şi adăugită, Bucureşti, 2007

11. O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VIII a, Editura C.H.


Beck, Bucureşti, 2007

12. O. Ungureanu, Drept civil. Introducere , ediţia a VI a, Editura Rosetti,


Bucureşti,2002;

13. Gabriel Boroi, Drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, ediţia 3 revăzută
şi actualizată

14. Gheorghe Beleiu. Drept civil român. Introducere în dreptul civil.


Subiectele dreptului civil. Ediţia a X-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae
şi Pertică Truşcă. Universul Juridic. Bucureşti. 2005.

15.Gabriel Boroi. Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a III-a,


Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.

16.Dan Chirică, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Volulul I, Vânzarea


şi schimbul, Editura CH. Beck, Bucureşti, 2008.

17.Ionuţ Florin Pop, Dolul şi obligaţia de informare în contractele


sinalagmatice, Dreptul nr. 7/2002.

18.Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a II-a,


Editura All Beck, Bucureşti, 2002.

74
75