Sunteți pe pagina 1din 3

INDIVID. GRUP. SOCIALIZARE.

GRUP SOCIAL-
GRUP ȘCOLAR
1. Considerații generale
Psihologia socială a fost definită ca studiul științific al felului în care gândurile,
sentimentele și comportamentele indivizilor sunt influențate de prezența reală sau imaginată a
altora/ grupului. […] Ea nu trebuie confundată în niciun fel cu psihologia grupurilor pe care o
include, abordând procese intrapsihice. Spre deosebire de psihologia generală, cea socială
studiază conduita umană, luând în calcul influența diverselor context sociale. Cât privește
psihologia socială școlară, aceasta are în vedere în principal studiul interacțiunii sociale între
profesor și elevi sau între elevi și elevi. Deși scopul școlarizării îl constituie progresul
individual, educația este un proces social (Neculau, Boncu, 1999, p. 229)
Din perspectiva corelațiilor interdisciplinare cu psihologia socială, pedagogia socială
studiază modul în care rezultatele psihologiei sociale - felul în care gândurile, sentimentele și
comportamentele indivizilor sunt influențate de prezența reală sau imaginată a altora –
dobândesc semnificație, cu posibilități de valorizare în context educațional. Succesul școlar
nu se obține numai în urma eforturilor individuale de raportare la conținuturile livrate de
profesor, ci presupune învățarea normelor ce guvernează comportamentele acceptate în
grupurile de elevi și în școală.

2. Individul și dimensiunile identității personale


Studiile sistematice asupra identităţii personale îşi au începuturile la începutul anilor '50 ai
secolului al XX-lea şi datorează mult cercetărilor psihologului E. Erikson și teoriei sale
referitoare la perspectiva dezvoltării identității. În 1970, manifestărilor de debut li s-a adăugat
preocuparea pentru cercetarea identităţilor multiple, astfel încât pierderea, căutarea sau
afirmarea identităţii de grup (etnic, sexual, rasial, etc.) au devenit obiecte privilegiate de
studiu pentru ştiinţele sociale contemporane.
Mihai Dinu Gheorghiu (2004, pp. 22-23) definește identitatea personală printr-o dublă
raportare: la sine însuşi şi la ceilalţi. De primul tip de raportare ţine faptul de a te percepe ca
fiind acelaşi cu cel care ai fost de când te ştii. Această conştiinţă a persistenţei şi continuităţii
proprii este desemnată în limba franceză prin substantivul mêmeté (din même = acelaşi).
Termenul pereche ipséité (din latinul ipse = însuşi) desemnează totalitatea sentimentelor şi
reprezentărilor prin care individul se singularizează în raport cu semenii săi. Identitatea apare
astfel ca fiind acel ceva care mă face deopotrivă asemănător mie şi deosebit de ceilalţi şi, ca

1
atare, nu poate fi definită corect şi complet decât în cadrul relaţiilor sociale interpersonale.
Voi trece în revistă cele şapte dimensiuni ale identităţii personale:
• Continuitatea în spaţiul şi timpul individual şi colectiv; în context pedagogic,
continuitatea se referă la consecvența între comportamentele private și cele publice, valorizate
la nivelul colectivului.
• Integrarea conduitelor şi rolurilor jucate vizează permanenta ajustare a
comportamentului individual la normele unanim acceptate la nivel social; această ajustare
poate fi mediată în context didactic fie de cadrul didactic, prin abordarea explicită a
ansamblului de reguli care orientează activitatea grupului, fie poate constitui rezultatul unui
efort personal de receptare și interiorizare a unor norme implicite.
• Separarea, înţeleasă ca efort de autonomizare în raport cu ceilalţi, prin diferenţiere
cognitivă şi opoziţie afectivă; dimensiunea dobândește valoare în contextul în care diferența
constituie sursă pentru învățarea a noi coordonate comportamentale, atitudinale.
•Dedublarea, constând într-un clivaj intern ce constituie baza însăşi a conştiinţei
individuale. Atât în literatura anglosaxonă, cât și în cea francofonă, se discută frecvent despre
faptul că spaţiul mental al omului s-a populat cu două entităţi aflate în dialog (I şi me sau je şi
moi) care deliberează şi iau hotărâri în comun sau pot ajunge la conflicte interne în cadrul
comunicării intrapersonale. Se poate afirma astfel că identitatea personală se construieşte,
paradoxal, pe o dublă dualizare: separarea de celălalt şi dedublarea interioară;
• Unicitatea, adică acel sentiment al originalităţii care ne face “incomparabili” cu oricare
dintre celelalte fiinţe umane;
•Componenta acţională, indispensabilă definirii identităţii, întrucât aceasta nu se poate
limita la un ansamblu de reprezentări de sine, ci depinde de activităţile practice în care ne
angajăm. Identitatea nu se confundă cu aceste activităţi, dar se înrădăcinează în acţiune, în
munca de creaţie individuală ce favorizează afirmarea şi consolidarea sentimentului identitar;
•Autovalorizarea, prin care încercăm să ne ridicăm în proprii ochi, dar şi în ochii
celorlalţi, dând dovadă deopotrivă de conformism în raport cu normele grupului social şi de
doza necesară de originalitate pentru a ieşi în relief.

3. Eul personal/ individual – Eul social.

Orice relaţie interumană începe prin a fi impersonală şi dobândeşte treptat caracter


interpersonal. Tranziţia graduală de la o categorie la alta este posibilă în condițiile în care eul
personal este corelat cu cel social, în contextul socializării. Distincții între cele două ipostaze
realizează Elisabeta Stănciulescu (1997, p. 226) ambele subsumate procesului socializării:

2
•Eu personal (individual) se referă la o componentă a personalității constituită din trăsături
(comportamente) originale, care îl deosebesc pe individ de ceilalți membrii ai colectivității;
exprimă raportul de diferențiere între individ și colectivitate; deși presupune un ansamblu de
premise biologice înnăscute, comportamentele originale ale individului sunt, de asemenea,
dobândite în experiența sa socială;

•Eu social (personalitate socială; tip individual mediu, normal) este conceptul care
desemnează o componentă a personalității constituită din trăsături (comportamente) articulate
într-o unitate relativ coerentă și relativ stabilă, comune majorității membrilor unei
colectivități; exprimă raportul de identitate între individ și colectivitate; cu toate că presupune
o serie de premise biologice, nu este înnăscut, ci dobândit în contactul, direct și/sau mijlocit,
real și/sau imaginar, prelungit și/sau intens, cu colectivitatea; întrucât orice individ intră în
astfel de contacte cu o multitudine de colectivități, personalitatea sa socială este multiplă;„eul
social asigură coeziunea, stabilitatea grupului, conservarea ordinii sociale,
reproducerea„ structurii sociale; el are, însă, și rolul de a normaliza un comportament
original și de a-l fixa, stabiliza, obiectiva în instituții.