CASTRAVETELE

Castravetele (Cucumis sativus) este o plantă legumicolă din familia Cucurbitaceae care

include dovlecelul, dovleacul, pepenele galben și cel verde etc., și este cultivat pe scară largă.
Provine din India și este cultivat în regiuni tropicale și temperate. Se cultivă în numeroase
varietăți, datorită diversității fructelor.

Planta de castravete este o viță târâtoare de 1,5 – 2 m lungime, care crește agățându-se pe
spaliere sau alte structuri de susținere cu ajutorul cârceilor. Planta are frunze mari care acoperă
fructul. Acesta este cilindric, alungit, cu margini rotunjite, și poate crește până la 60 cm, cu un
diametru de 10 cm. De obicei crește de cam de 10 cm lungime. Castraveții pot fi mâncați în stare
crudă sau murați (murături).

Planta se dezvoltă dintr-o sămânță închisă. Din punct de vedere științific, rezultatul polenizării
plantei de castravete este un fruct. Clasificarea acesteia ca legumă, ca și în cazul roșiilor și a
dovlecelului, de exemplu, este arbitrară și se bazează în principal pe folosirea acestuia în
bucătărie.

Înflorire și polenizare

Câteva varietăți de castravete sunt partenocarpice, rezultând fructe fără semințe, pentru aceste
varietăți polenizarea reducându-le potențialul calitativ. De obicei aceste varietăți sunt crescute în
sere, unde polenizarea prin insecte este eliminată. În Europa sunt preferate soiurile de castravete
care pot produce semințe și care necesită polenizare. Polenizarea acestor varietăți este făcută de
albine, bondari și diverse alte soiuri de insecte, apicultorii preferând să-și aducă stupii în preajma
terenurilor însămânțate cu legume.

În cazul în care polenizarea nu a avut succes, fructul rezultat se poate îngălbeni, cădea, sau poate
crește strâmb. Fructele parțial polenizate pot fi verzi la capătul de lângă pețiol dar galbene și
prost formate lângă locul unde a fost floarea.

Aliment
Consumat ca aliment, castravetele cu coajă, în stare crudă, are un aport de 20kcal la 100 grame,
din care carbohidrați aproximativ 3,63g, grăsimi 0,11g, proteine 0,65g, vitamina B1 0,027 mg,
vitamina B2 0,033 mg, vitamina B3 0,098g, urme de vitamina B6 și B9, vitamina C 2,8 mg, fier,
magneziu, fosfor, potasiu, zinc.

Castravetele este cules când are culoarea verde, și poate fi consumat crud sau murat. De
asemenea, varietățile fără semințe sunt folosite în industria decorațiunilor alimentare. Pentru
murat se folosesc îndeosebi castraveții a căror formă nu este așa de plăcută ochiului, cei cu formă
neregulată, prea groși sau strâmbi, sau cu coaja grunzuroasă. Pentru murare se folosește de obicei
saramura sau oțetul, în combinație cu diverse plante aromatice. Procedeul de murare reduce
conținutul de vitamine din legume, dar le păstrează în niște valori crescute față de alte procedee
de conservare (de exemplu, fierberea). În plus, le conservă pentru mai mult timp. Gustul deosebit
și multiplele întrebuințări pe care le are în gastronomie, alături de eliminarea prin murare a unei
componente cam indigeste a castravetelui crud, fac din castravetele murat o piesă de rezistență a
alimentației umane, în special alături de produse din carne, în sezonul rece.

Tratamente naturale pe bază de castravete

Castravetele datorită calităților terapeutice poate fi utilizat ca remediu natural în tratamentul:

iritațiilor intestinelor, reumatismului, gutei, arsurilor solare, constipației. De asemenea, acesta
este un bun laxativ și contribuie la eliminarea toxinelor din organism.

Ridurile pot fi combătute prin aplicarea unor creme sau măști pe bază de castravete. Proprietăți
terapeutice extraordinare au și semințele de castravete care tratează afecțiuni variate: tuse,
probleme ale tenului, probleme cu expectorația.

Istoric

Castravetele este cultivat de cel puțin 3000 de ani, în Asia de vest; în Europa a ajuns în timpul
Imperiului Roman. Sunt cronici din secolul al IX-lea, din Franța, care amintesc de cultivarea
castravetelui.
Se crede că este o plantă nativă a teritoriului Indiei de azi. Castravetele este menționat în legenda
lui Gilgamesh, între produsele vechiului oraș Ur, fiind consumat de către locuitorii acestuia.
Unele surse spun că a fost produs pe scară largă în Tracia; apartenența sa la bucătăria
bulgărească și turcească vin să întărească această teorie. Din India, castravetele a ajuns în Grecia
(unde este numit "vilwos") și în peninsula italică, unde populația este foarte amatoare de această
legumă. Fructul castravetelui este menționat și în Vechiul Testament (Cartea Numerelor 11:5), ca
fiind o plantă foarte răspândită în Egipt, chiar și sclavilor israeliți: Ne amintim de Pește, pe care
l-am avut pe mesele noastre în timpul robiei egiptene / de castraveți, pepeni, praz, ceapă, usturoi.
Israeliții vor rămâne, astfel, foarte atașați de aceste legume, care vor fi folosite adeseori în mesele
lor tradiționale de sărbători.

Despre împăratul roman Tiberius se spune că servea castraveți la fiecare masă, indiferent de
anotimp. Astfel, pe teritoriul Imperiului Roman a fost dezvoltat pentru prima dată un sistem
artificial de creștere a fructelor și legumelor în condiții speciale, similar cu o seră agricolă, pentru
a asigura prezența pe masa împăratului a legumei sale favorite. Sistemul de creștere era
combinat, pe timpul zilei vasele cu plante de castravete fiind ținute la soare, apoi puse la adăpost
în zone acoperite, la căldură, sau erau acoperite cu pânză îmbibată cu ulei, pentru a nu permite
circulația curenților de aer. Aceste pânze erau numite specularia.

În însemnările sale, Plinius cel Bătrân consemnează existența unui castravete foarte mic, probabil
soiul cornișon, care crește nu mai mare de 8 cm și are coaja neregulată, cu broboane și grunji.
Plinius descrie și pregătirea unor remedii naturale din castravete, cu toate că unele cercetări spun
că ar fi fost vorba de o plantă diferită, un soi de castravete sălbatic, necultivat. Totodată, este
menționată folosirea fructului castravetelui pentru tratarea mușcăturii de scorpion, pentru cei cu
vederea slabă și pentru a îndepărta șoarecii din hambare. Nevestele care doreau să rămână
însărcinate îi purtau la cingătoare, la fel și moașele chemate la câte o naștere mai grea, și îi
aruncau după ce copilul se năștea.
În Evul Mediu, la curtea regelui Carol cel Mare (Franța secolului al XI-lea) se creșteau
castraveți. Ei au fost introduși în Anglia la începutul secolului al XIV-lea, pierduți, apoi
reintroduși după 250 de ani. În Lumea Nouă, castraveții au ajuns în 1494, în Haiti, o dată cu
expedițiile lui Cristofor Columb.

În 1535, Jacques Cartier, explorator francez care a călătorit în zona a ceea ce astăzi se numește
Canada, spunea că a găsit castraveți imenși în zona orașului Montreal. În secolele XV-XVII,
vânătorii europeni de blănuri, comercianții, exploratorii, vor face schimburi și trocuri cu
popoarele indigene amerindinene, inclusiv cu produse agricole. Triburile din Marile Câmpii și
din zona Munților Stâncoși au învățat de la conchistadori cum să cultive legumele și fructele
europene. Cei mai buni agricultori erau cei din triburile Mandan, din zona Dakota de Nord și de
Sud. Ei au învățat să cultive soiuri de castraveți și de pepeni și le-au adăugat rapid în alimentație,
pe lângă soiuri de porumb, fasole, și altele din aceeași familie a cucurbitaceelor, dovleac,
dovlecel și tărtăcuță. Triburile Iroqueze cunoșteau deja planta, la momentul la care au fost
vizitați de primii europeni.

În 1630, reverendul Francis Higginson a publicat o carte pe nume „Plante din Noua Anglie”, în
care se descrie o grădină din insula Conant, în portul din Boston, „grădina Guvernatorului”.
Acolo sunt descrise multitudinea produselor vegetale cultivate, printre care și „țelină, sfecle,
morcovi, care cresc aici mult mai mari și mai dulci decât sunt îndeobște cunoscute în Anglia.
Sunt aici și soiuri de dovleac și de castravete de care nu aveam cunoștință înainte”.

În 1633, William Wood publică o carte care conține observațiile sale referitoare la plantele pe
care le întâlnise în America „Pământul este foarte bun pentru creșterea verdețurilor de bucătărie,
toate soiurile cunoscute în Anglia și altele noi, și care sunt mai mari și mai gustoase”. Câțiva ani
mai târziu apar, tot în Anglia, un număr de articole publicate în reviste de specialitate cu profil
medical, în care se specifică faptul că verdețurile sunt responsabile de un număr tot mai mare de
îmbolnăviri pe timpul verii și că legumele crude nu trebuie consumate de către copii.
Castravetele a fost unul din legumele marcate de această proastă reputație, fiind retras din
alimentația umană și păstrat doar pentru animale, în special vaci, schimbându-i-se și numele în
engleză din cucumber în cowcumber. Nefiind preferat în alimentație, soiurile de castravete au
degenerat, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, transformându-se într-o plantă de dimensiuni
reduse, cu inflorescență redusă și cu fructe foarte mici.

În jurnalul său, Samuel Pepys nota, în data de 22 septembrie 1663: „Azi, Sir W. Batten m-a
informat de trista soartă a unei doamne, Newhouse, care a murit din pricină că a consumat
castraveți. Și cred că am mai auzit de un caz asemănător acum câteva zile.”Castravetele este
inrudit cu pepenele si cactusul. Conține multă apă.

Industrie

În industria alimentară, castravetele este foarte preferat în varianta murată, fiind unul din cele
mai consumate alimente, inclusiv în industria fast-food.

În industria cosmeticelor, este foarte întrebuințat în diverse creme și loțiuni pentru ten, având un
efect calmant, de restabilire a pH-ului pielii, fiind ușor astringent. Totodată, aroma de castravete
proaspăt este considerată a fi afrodisiacă.