TEMA: "Tactica intervenţiei poliţieneşti–ramură de bază a

învăţământului juridic poliţienesc"

PLANUL LECŢIEI:

1. Aspecte generale de tactică poliţienească.

2. Principii generale privind tactica intervenţiei poliţieneşti.
2.1.Analiza situaţiei de fapt în împrejurările pregătirii sau comiterii propriu-zise a
faptelor antisociale.
2.2.Adaptarea modalităţii de acţiune la cadrul juridic.
2.3.Stabilirea unei strategii de acţiune în împrejurările pregătirii sau comiterii propriu-
zise a faptelor antisociale.
2.4.Modalităţi de intervenţie tactică în diverse situaţii.
2.5.Antrenamentul – premisă a succesului intervenţiei poliţieneşti.

1. Aspecte generale de tactică poliţienească.

Forta constrangerii statului este organizata de puterea legislativa si se indeplineste de
puterea executiva. Fata de reglementarile actuale din lume, elementele fortei publice prin
care se asigura dreptul de constrangere, de politie al statului sunt: a) organele de ordine (de
interne); b) organele de siguranta si c) armata.
Organele de interne au ca atribuţii apărarea persoanei şi a avutului său, a avutului
public, vegheaza la mentinerea ordinii si linistii publice si respectarea regulilor de
convietuire sociala. În rîndul acestora distingem organele de poliţie subordonate
Inspectoratului General al Poliţiei şi organele care asigură ordinea în stat, cum ar fi:
Serviciul Informaţii şi Securitate, Serviciul Protecţie Pază de Stat, politia de frontiera etc.
Tot în randul forţelor poliţieneşti de ordine trebuie să includem şi organele cu atribuţii în
domeniul executării pedepselor, de la penitenciare.
Poliţia este instituţia specializată care are atribuţii în vederea apărării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, avutului public şi privat, prevenirii şi descoperirii
infracţiunilor, respectării ordinii şi liniştii publice, în strictă conformitatea cu legislaţia în
vigoare.
 Poliţistul are drepturi şi obligaţii specifice, prevăzute de actele normative şi alte
dispoziţii legale care reglementează activitatea poliţiei. El este obligat să intervină faţă de
orice persoană, uneori chiar cu forţa, indiferent de naţionalitate, sex, religie, sau poziţie
socială a acesteia, atunci când sunt puse în pericol siguranţa de stat, avutul public şi privat,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, ordinea şi liniştea publică etc. Misiunile
zilnice pot fi duse la realizare numai dacă sunt utilizate cele mai eficiente şi progresiste
metode, mijloace şi procedee, respectând anumite reguli de tactică poliţienească1.
Necesitatea existenţei unei anumite tactici a intervenţiei folosite de poliţist este
determinată de faptul că dispoziţiile legale se ocrotesc de valorile sociale, precum şi de cele
ce reglementează atribuţiile poliţiei, drepturile şi îndatoririle poliţistului nu prevăd
modalităţi concrete de acţiune pentru rezolvarea diferitelor cazuri. De asemenea, acestea nu
reglementează nici probleme legate de comportarea, autoritatea, modul de intervenţie,
reacţia la evenimente, iniţiativa fiecărui poliţist în parte, de care depinde în mare măsură
reuşita sau eşecul unei intervenţii.
Respectarea regulilor tactice îl fereşte pe poliţist de abuzuri şi de greşeli în
intervenţie, mai mult îi asigură reuşita şi succesul în acţiunile sale.
Respectarea regulilor tactice îl fereşte pe poliţist de săvârşirea unor abuzuri şi
greşeli în intervenţii, îi asigură succesul, dominarea adversarului, fără însă a se putea
vorbi de existenţa unor reţete şi şabloane de acţiune. Capacitatea de adaptare la situaţia
concretă din teren este întotdeauna extrem de importantă.
Când interveniţi, aveţi în vedere următoarele reguli:
a) respectarea drepturilor constituţionale ale persoanelor; Poliţistul este obligat să
respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării,
jurământul de credinţă faţă de România, prevederile dispoziţiilor interne. El trebuie să fie
perceput de către membrii comunităţii ca un factor de echilibru, o persoană de încredere,
gata oricând să acorde sprijin atunci când este solicitată. Toate acţiunile sale vor fi făcute
în strictă concordanţă cu drepturile şi obligaţiile ce îi sunt acordate prin lege, dar şi cu
respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale membrilor comunităţii.
b) respectarea principiului imparţialităţii şi al nediscriminării; Conform art. 16 din
Constituţia României: "cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
1
I.Popescu, E.Tudorescu, I.Stanciu, Tactica intervenţiei poliţieneşti. Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1999, p.3.
privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege". Discriminarea
reprezintă un comportament de excludere sau de reducere a accesului unor indivizi la
anumite resurse. Legislaţia în vigoare defineşte discriminarea ca fiind: "orice deosebire,
excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,
categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică
necontagioasă, infectare H.I.V., apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice
alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei
sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau
în orice alte domenii ale vieţii publice. . Grupurile supuse cel mai adesea discriminării
sunt minorităţile etnice, rasiale, religioase şi grupurile de imigranţi. Poliţistul nu trebuie
să se lase influenţat de niciun partid, grupare politică, sindicală sau de altă natură, de
apartenenţa persoanelor la o anumită religie ori grupare etnică, el slujind în exclusivitate
cetăţeanul, libertatea şi democraţia; Făcând parte dintr-o instituţie depolitizată, poliţistul
trebuie să cunoască faptul că el nu are alt judecător decât legea şi propria lui conştiinţă.
În intervenţiile sale este exclusă discriminarea persoanelor pe bază de rasă, cetăţenie, sex,
religie, apartenenţă politică ori statut social, singurul criteriu de diferenţiere a intensităţii
măsurilor luate este gradul de implicare, vinovăţia fiecăruia la comiterea faptei ilicite,
precum şi gradul de ripostă a persoanei.
c) justificarea legală a tuturor acţiunilor; Această regulă presupune ca activităţile
desfăşurate să fie exercitate numai în scopul îndeplinirii sarcinilor de serviciu şi nu dintr-
o altă motivaţie (şicanare, răzbunare etc.).
d) respectarea în intervenţie a principiilor proporţionalităţii şi al gradualităţii
(aceste aspecte sunt tratate în capitolul privind imobilizarea persoanelor);
e) stabilirea modului de acţiune şi evaluarea necesarului de forţe înainte de
intervenţie; Înainte de a lua o decizie sau a continua o acţiune se vor evalua toate riscurile
pe care aceasta le presupune comparativ cu ceea ce se poate realiza în fmal. În acest sens
este necesar ca poliţistul să perceapă, evalueze şi să riposteze prompt la orice semn de
ameninţare. De asemenea este necesară obţinerea unor informaţii substanţiale din mediile
cu potenţial criminogen ridicat şi concepţia acţiunii pe baza unui plan bine gândit.
Instinctul, intuiţia şi nu în ultimul rând experienţa îşi pot spune cuvântul în acţiunea ce
urmează a fi întreprinsă. Trebuie stabilit modul de acţiune şi evaluarea necesarului de
forţe înainte de intervenţie, în funcţie de condiţiile şi împrejurările existente şi solicitarea
de ajutor, în caz de nevoie. Atunci când cere ajutorul unei persoane, poliţistul trebuie să
fie foarte explicit şi să se convingă de faptul că cel în cauză a înţeles clar ceea ce are de
făcut.
f) pregătirea şi asigurarea din timp a armamentului şi a celorlalte mijloace din
dotare, în scopul evitării dezarmării sau a deposedării şi în vederea folosirii la nevoie a
acestora cu maximă eficienţă; Fiecare poliţist trebuie să cunoască şi să respecte regulile
privind portul armamentului şi al celorlalte mijloace din dotare. Formarea deprinderilor
corecte în acest sens îi dă încredere şi siguranţă în acţiunile sale, fiind în permanenţă
pregătit pentru intervenţie. Pistolul, muniţia şi celelalte mijloace din dotare vor fi
verificate cu ocazia intrării în serviciu, precum şi după fiecare utilizare.
g) cercetarea din timp a împrejurimilor locului în care se acţionează; Poliţistul va
avea mereu percepţia clară a străzii sau a locului în care se află, în aşa fel încât, dacă se
află într-o eventuală intervenţie să beneficieze de avantajul terenului. În acest sens trebuie
să cunoască: topografia străzilor, căile de acces pe rute mai scurte, căile de acces în
imobile, punctele de acces ale obiectivelor din zonă, posturile şi patrulele poliţiştilor
comunitari, locuri de parcare auto păzite şi nepăzite, locurile şi mediile favorabi le
comiterii de infracţiuni, precum şi cele în care se constată încălcări frecvente ale ordinii
publice, etc.
h) evaluarea gradului de periculozitate a persoanelor faţă de care urmează a se lua
măsuri; Poliţistul nu trebuie să uite că un adversar, chiar dacă nu este înarmat, poate
riposta cu orice obiect pe care îl are la îndemână. În timp ce poartă o conversaţie cu o
persoană, el trebuie să se aşeze în aşa fel încât să poată observa tot ce se întâmplă, astfel
încât să fie în măsură să acţioneze în cazul caracterizat prin tact, politeţe, să asculte cu
atenţie şi mult calm mărturiile celor implicaţi în situaţia respectivă, pentru clarificarea
justă a acesteia. Lucrând cu oamenii, poliţistul trebuie să depună eforturi pentru a-i
înţelege, plecând de la cunoaşterea propriei personalităţi şi de la o percepţie corectă a
rolului şi statutului său în cadrul comunităţii. Într-un fel va fi tratată o persoană violentă
ori recalcitrantă, agresivă, aflată în stare de ebrietate sau sub influenţa băuturilor
alcoolice, şi în alt fel copiii, tinerii, femeile, victimele unor infracţiuni; într-un mod o
persoană izolată, faţă de una aflată în grup, în cercul de prieteni, în anturajul colegilor
sau al şefilor, al subordonaţilor, o persoană normală faţă de o persoană bolnavă psihic
etc. q) folosirea mijloacelor şi a procedeelor de imobilizare şi autoapărare se va face
numai în condiţiile legii şi dacă situaţia o impune;
Poliţistul de ordine publică execută serviciul doar în uniformă, având asupra sa
dotarea corespunzătoare, pe care o poartă, în permanenţă, pe centura aplicată peste
îmbrăcăminte, cu accesoriile fixate în tocurile şi dispozitivele special destinate, dispuse
după cum urmează: -dreapta lateral: baston de cauciuc/tomfa, -pistol; la spate: cătuşe,
port carnet; -lateral stânga: spray iritant lacrimogen; -stânga faţă: staţie emisie recepţie;
Un bun poliţist trebuie să se menţină într-o condiţie fizică optimă, lipsa acesteia putându-l
pune uneori în dificultate. Cu o gândire rapidă şi cu o rezistenţă fizică corespunzătoare,
poliţistul va fi capabil să aleagă şi să aplice forţa potrivită la momentul potrivit. În primul
rând, el trebuie să observe adversarul, ce obiecte are asupra sa, pentru a-l domina şi
dezarma dacă este cazul. Dacă există obiecte pe care oponentul le poate folosi ca armă,
trebuie să se plaseze între acestea şi eventualul atacator, pentru a-l impiedica să ajungă la
ele. În asemenea situaţii, poliţistul va face apel la forţă, respectând principiile folosirii
acesteia, acţionând până la înfrângerea rezistenţei persoanei agresive, nu mai mult.
r) declinarea competenţei în cazul unor conflicte de interese. După luarea primelor
măsuri ce nu suferă amânare, poliţistul va raporta în scris orice situaţie în care trebuie să
intervină împotriva unor persoane din cercul de prieteni, rude apropiate, persoane care
locuiesc în imediata vecinătate sau faţă de care are obligaţii morale sau materiale. Munca
de poliţie solicită personalităţi puternice care să inspire respect şi încredere publicului.
Prezenţa poliţistului în cadrul comunităţii implică din partea acestuia o comportare mult
mai corectă şi mai demnă decât a oricărui alt cetăţean. Regulile generale de tactică
poliţienească trebuie respectate şi aplicate în funcţie de o multitudine de factori, cum sunt:
situaţia concretă care impune intervenţia, acţiunea şi conduita persoanei faţă de care se
intervine, împrejurările de timp şi loc în care urmează să se acţioneze, scopul urmărit prin
intervenţie, forţele aflate la dispoziţie, pregătirea şi experienţa poliţistului etc.
 Intrând în relaţii cu semenii săi, indivizii sunt predispuşi de a săvârşi acte ilegale, în
situaţiile de conflict. Uneori, avertizarea unei persoane poate fi suficientă pentru oprirea de
la săvârşirea actelor ilegale. Însă, cu părere de rău, apar cazuri când poliţistul este nevoit să
aplice forţa fizică, mijloacele speciale sau chiar să facă uz de arme pentru lichidarea
situaţiei conflictuale, pentru apărarea ordinii şi siguranţei publice, situaţii în care acesta se
expune unor pericole din partea agresorilor.
Tipul intervenţiei şi metodele folosite de către poliţist trebuie să corespundă
cuantumului şi gravităţii pericolului. Adică, acesta trebuie să intervină exact în detrimentul
situaţiei ivite şi să efectueze acele acţiuni şi procedee de care este nevoie pentru a
neutraliza pericolul. Cu alte cuvinte poliţistul trebuie să poată aprecia de sine stătător
situaţia creată, făcându-şi datoria cu succes şi riscuri minime.
Orice intervenţie poliţienească, trebuie să fie efectuată în strictă conformitate cu
legea, cu drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, cît şi ale funcţionarilor de
poliţie.
Practica a demonstrat că în multe cazuri nereuşita intervenţiilor poliţieneşti se
datorează acţiunilor incorecte ale funcţionarilor de poliţie, neîncrederii în sine, genei,
bruscării persoanelor etc. Toate acestea duc la o situaţie de dezaprobarea generală, la
agitarea publicului, la reacţii nefavorabile, la amplificarea dezordinii, la eşecul intervenţiei
şi ultragierea poliţistului. De aceea, în timpul intervenţiei, poliţistul trebuie să adopte o
conduită corespunzătoare, corectă, dar autoritară. El trebuie să fie calm, să acţioneze cu
hotărâre curaj şi fermitate, în raport cu situaţia creată, cu starea psihică şi fizică a
persoanelor, pentru a putea intui reacţia lor.
Intervenţia poliţienească este compusă din două compartimente:
a) constrângerea verbală;
b) folosirea forţei fizice, mijloacelor speciale şi a armei de foc.
În multe cazuri în care se impune necesitatea intervenţiei poliţieneşti, constrângerea
verbală poate fi suficientă ca să oprească oamenii de la acţiunile ilegale şi să-i determine să
se supună cerinţelor legale ale funcţionarilor poliţieneşti. În acest scop, este nevoie ca
poliţiştii să vorbească rar şi răspicat, folosind un ton potrivit, dar autoritar, un vocabular
adecvat, civilizat, convingător, bazat pe argumente logice şi juridice. O astfel de intervenţie
poate determina pe infractor să se oprească şi să renunţe ori să înceteze acţiunea
infracţională, pe sinucigaş să cugete şi să ezite, pe certăreţi să se calmeze, iar poliţistul să
devină treptat stăpân deplin al situaţiei.
Oportunitatea intervenţiei şi executarea sarcinilor profesionale ale poliţistului
implică respectarea demnităţii persoanelor şi presupune omenie, politeţe, tact respect,
evitarea afirmaţiilor incerte lipsite de temei legal, tendenţioase ori ameninţătoare, discuţii
scurte şi concise.
Discutând prea mult cu un delicvent, acesta poate pretinde că a fost jignit, ameninţat,
iar în unele cazuri s-ar putea ca expresiile poliţistului să fie deformate şi interpretate de
acesta, pentru a-l acuza de abuz, discriminare, şantaj, constrângere etc.
În plus, în timpul intervenţiei poliţistul nu trebuie să fie dominat de emoţii şi trebuie
să acţioneze în mod firesc, consecvent, cu păstrarea stăpânirii de sine.
Folosirea forţei fizice, mijloacelor speciale şi a armei de foc sunt măsuri extreme la
care recurge poliţia, atunci când este absolut necesară aplicarea uneia dintre aceste măsuri
şi au fost epuizate toate celelalte procedee de constrîngere verbală. Astfel, în cazul
intervenţiei unui poliţist, va fi necesar să se evite orice discuţie, alarmă sau strigăt de
prisos, precum şi orice aplicare de forţă care să depăşească cuantumul necesar pentru a
ameliora situaţia creată şi a realiza sarcinile poliţiei. Poliţistul va recurge numai la forţa
legală, moderată, rezonabilă care este necesară pentru înlăturarea surselor de pericol. El
trebuie să fie gata oricînd să facă uz de forţă, mijloace speciale şi armă de foc, pentru a
proteja populaţia împotriva infractorilor, dar nu trebuie să scape din vedere faptul că
folosirea şi aplicarea acestor procedee poate pe de o parte potoli (neutraliza) delicventul şi
nemulţumi pe cei din jur pe de altă parte.
Folosirea forţei fizice, mijloacelor speciale şi a armei de foc sunt acceptate numai
pentru şi pînă la dezarmarea şi imobilizarea adversarului. În acest sens poliţistul trebuie să
se menţină într-o condiţie fizică bună în permanenţă, lipsa căreia i-ar crea un pericol real
vieţii acestuia. Având o gîndire rapidă şi o rezistenţă fizică corespunzătoare, poliţistul este
capabil să aleagă şi să aplice forţa potrivită la momentul potrivit. În primul rînd, poliţistul
trebuie să poată observa adversarul, cum acesta este îmbrăcat, ce obiecte are asupra sa, de
ce sau de cine este înconjurat, să poată găsi punctul slab al acestuia, pentru ca să profite
ulterior de acesta, cu scop de a-l imobiliza sau dezarma dacă este cazul. În această ordine
de idei, poliţistul trebuie să observe, să improvizeze şi să utilizeze orice obiect sau obiectiv
din apropiere pentru apărarea persoanelor, pentru autoapărare şi pentru a-l imobiliza pe
adversar. În afară de aceasta poliţistul trebuie să ţină cont de faptul că adversarii de
asemenea pot utiliza obiectele din jur pentru a se apăra, de aceia primii trebuie să se
plaseze în aşa fel încît primii să nu poată face uz de aceste obiecte.
Atitudinea poliţistului, chiar în cadrul legal, trebuie să fie diferită faţă de un
infractor, de o persoană violentă, agresivă, faţă de tineri, minori şi copii, de victime ale
infracţiunii, faţă de femei sau persoane aflate sub influienţa băuturilor alcoolice, sau
substanţelor narcotice, faţă de o persoană izolată sau de o persoană bolnavă psihic.
De asemeni poliţistul nu trebuie să scape din vedere că, de obicei oamenii se
îndreaptă spre el, considerându-l îndrumător, protector, autoritatea cea mai apropiată, care
este chemată să le facă dreptate. El trebuie să încurajeze victimele şi să le acorde ajutorul
medical la nevoie, să le indice căile şi instituţiile legale unde se vor putea adresa pentru
eventualele pretenţii.
În cazurile în care poliţistul acţionează într-un mediu familial trebuie să ţină cont de
reacţia copiilor, soţilor, părinţilor, buneilor, după caz, să nu umilească pe unul în faţa
altora. Deasemeni, poliţistul trebuie să evite aplicarea intervenţiei poliţieneşti în prezenţa
altor membri ai familiei, deoarece aceşti îl pot împiedica în realizarea sarcinilor sale
profesionale şi pot căpăta o atitudine negativă faţă de poliţie. Este inadmisibil faptul ca
dintr-o problemă familială să se facă o chestiune de poliţie şi nici nu trebuie să se renunţe
la îndeplinirea sarcinilor pe motive de familie. În asemenea cazuri ar fi binevenit să se
intervină atunci cînd individul a ieşit din cadrul familiei.
În activitatea cotidiană a funcţionarilor de poliţie sunt deseori întîlnite cazuri cînd
aceştia sunt nevoiţi să intervină împotriva persoanelor care fac parte din cercul său de
prieteni, rude, vecini etc. În asemenea cazuri este binevenit ca după luarea măsurilor ce nu
suferă amînare să se raporteze şefului pentru a fi înlocuit.
 În afară de cele menţionate mai sus succesul acţiunii poliţistului este asigurat de
reputaţia acestuia, care este obţinută prin comportament demn la serviciu şi în societate,
prin portul şi respectarea ţinutei militare, prin o înfăţişare curată şi plăcută.
Conduita poliţiştilor trebuie să se înscrie pe coordonatele unei atitudini civilizate,
politicoase, pline de solicitudine. Prin modalitatea operativă şi eficientă de soluţionare a
litigiilor, prin tactul şi limbajul folosit poliţistul asigură creşterea prestigiului poliţiei în
general. De aceea serviciul în poliţie necesită oameni de valoare, personalităţi puternice,
care inspiră respect şi încredere publicului. Opinia publică cere de la el un comportament
mult mai concret şi mai demn decât de la un alt cetăţean, deoarece acest comportament
devine obiectul analizei şi criticii din partea publicului.
2. Principii generale privind tactica intervenţiei poliţieneşti.
Poliţistul are îndatorirea de a interveni în mod oficial, atunci când situaţia o impune,
faţă de orice persoană, indiferent de rangul sau poziţia socială a acesteia. Acţiunea sa
trebuie să fie motivată de necesitatea apărării avutului privat şi public, a persoanei, de
menţinerea climatului de siguranţă publică.
În activitatea practică poliţiştii se confruntă cu o multitudine de situaţii, pe care
aceştia trebuie să le rezolve în spiritul şi pe baza legilor, apelând de fiecare dată la
cunoştinţele şi experienţa acumulată, recurgând la o metodă sau alta, folosind regulile
tactice adecvate. Rezultatul obţinut este singura măsură care arată dacă s-a acţionat bine
sau nu, totodată desprinzându-se din el concluziile şi învăţămintele pentru activitatea de
viitor. Misiunile zilnice pot fi duse la îndeplinire numai dacă se întrebuinţează cele mai
eficiente metode şi procedee, se respectă anumite reguli de tactică poliţienească ce sunt
rezultatul experienţei unităţilor de poliţie, din care, în timp, s-au tras învăţăminte cu
caracter general.
 Pe lângă aspecte de ordin tehnic ce trebuie soluţionate, activitatea poliţienească mai
presupune luarea în considerare a câtorva principii care reprezintă fundamentul acesteia şi
de care depinde în mare măsură reuşita activităţii poliţieneşti. Aceste principii izvorăsc din
prevederile legale existente (legi, hotărâri, ordine, instrucţiuni etc.), dar şi din experienţa
acumulată de către poliţişti pe parcursul activităţii lor şi ele ar constitui un îndrumar pentru
toţi cei care îşi exercită activitatea în teren.
Astfel, la acest capitol s-au evidenţiat cinci principii fundamentale pe care se
bazează şi care sunt înrudite fiecărei intervenţii poliţieneşti.
2.1. Analiza situaţiei de fapt în împrejurările pregătirii sau comiterii propriu -
zise a faptelor antisociale. Acesta este primul principiu al intervenţiei poliţieneşti şi
constă în analiza şi luarea în calcul a tuturor împrejurărilor şi circumstanţelor referitor la
timpul, locul, personalitatea celor ce pregătesc sau comit fapte antisociale, prezenţa
persoanelor străine în preajma comiterii acesteia, existenţa şi gravitatea pericolului
potenţial.
Situaţia de fapt sau situaţia operativ-poliţienească reprezintă ansamblul elementelor
şi al împrejurărilor ce redau realitatea existentă într-o perioadă dată (luna, trimestru,
semestru, an), pe un anumit teritoriu (comună, oraş, judeţ, municipiu, ţară), sub aspectul
modului cum se asigură respectarea legilor şi normelor de convieţuire socială, a
mijloacelor umane şi materiale antrenate în această activitate2.
Din punct de vedere structural situaţia de fapt ar cuprinde următoarele elemente:
a) teritoriul de competenţă;
b) populaţia;
c) situaţia infracţională şi cea contravenţională;
d) evenimentele şi acţiunile cu caracter politic, administrativ, economic, cultural-
artistic, sportiv şi tradiţional;
e) forţele şi mijloacele de care dispune poliţia, precum şi capacitatea lor de acţiune.
Aceste date, elemente sau împrejurări ce necesită a fi cunoscute se referă la factorii
care influenţează sau favorizează comiterea de infracţiuni sau contravenţii administrative,
respectiv în ce măsură sunt respectate sau încălcate legile şi împrejurările (condiţiile) care

2
M.Bîrgău, Gr.Beşleagă, Pregătirea profesională în organele de interne. Chişinău, 2002, p.109
determină aceste încălcări, forţele şi mijloacele optimale de care dispune unitatea de poliţie
pentru a le preveni şi descoperi.
Cunoaşterea şi analiza situaţiei de fapt, atât la nivelul unităţii de poliţie, cât şi al
subdiviziunilor ce o compun trebuie făcută permanent pentru obţinerea de date obiective,
concrete şi reale privind schimbările survenite, tendinţele, structura şi dinamica
elementelor ce o compun, în vederea desprinderii unor concluzii corecte, care ar servi drept
fundament al măsurilor de intervenţie poliţienească ce necesită să fie aplicate.
Această situaţie de fapt poate uşura foarte mult activitatea poliţistului în cazul în
care acesta o cunoaşte la perfecţie şi într-un mod detaliat, deoarece îi permite să-şi
organizeze activitatea într-un mod eficient şi, dimpotrivă, poate face mai dificilă această
activitate, când poliţiştii nu cunosc sau nu folosesc temeinic şi efectiv aceste date.
În concluzie putem menţiona faptul că cunoaşterea situaţiei de fapt de către
funcţionarii de poliţie reprezintă o condiţie extrem de necesară şi obligatorie în activitatea
acestora, deoarece este de ne conceput să acţionezi pe un anumit teritoriu sau într-un
anumit mediu fără a-i cunoaşte detaliile şi caracteristicile în vederea exploatării lor în
interesul activităţii poliţiei.

2.2. Adaptarea modalităţii de acţiune la cadrul juridic. Este de asemeni un

principiu important al intervenţiei poliţieneşti deoarece această intervenţie trebuie să se
desfăşoare într-un cadru legal, iar sarcina poliţistului este de a stabili cu obiectivitate
contextul juridic în care acţionează (infracţiune flagrantă, existenţa unei contravenţii,
legitimare, percheziţie corporală, ameliorarea unui scandal ori acordarea ajutorului victimei
unei infracţiuni), în scopul adaptării comportamentului şi modului său de acţiune în raport
cu acest cadru juridic, fără însă a pierde din vedere faptul că finalitatea acţiunilor sale
înseamnă aplicarea legii în cazuri concrete. Deci, poliţistul stabileşte dacă va folosi forţa
fizică, mijloacele speciale ori arma de foc, sau numai constrângerea verbală.
În cazul în care funcţionarul de poliţie foloseşte forţa fizică, mijloacele speciale sau
arma de foc nu trebuie să uite de metodele şi tehnica de aplicare a acestora, care trebuie
folosite chibzuit şi în limitele legale. Iar în cazul când se aplică constrângerea verbală
poliţistul trebuie să ţină cont de modul de adresare (încredere în sine, fermitate, dinamism)
care pot duce la o rezolvare competentă a situaţiei, însă aici el nu trebuie să uite de statutul
său de funcţionar al poliţiei în raport cu statutul persoanei faţă de care se aplică intervenţia
poliţienească care de obicei este o persoană care a săvârşit sau se pregăteşte să săvârşească
o faptă ilegală, de aceia primul trebuie să aibă o poziţie autoritară faţă de celălalt.
2.3. Stabilirea unei strategii de acţiune în împrejurările pregătirii sau comiterii
propriu-zise a faptelor antisociale. Presupune repartizarea concretă a sarcinilor şi
metodelor adecvate de intervenţie fiecărui poliţist care ia parte la o intervenţie concretă.
Astfel, în timpul efectuării unei intervenţii poliţieneşti pot fi repartizate şi realizate
următoarele sarcini şi metode de acţiune:
a) Protecţia. Funcţie realizată de către unul dintre poliţiştii care iau parte la
intervenţie şi constă în plasarea acestuia în imediata apropiere a funcţionarului de poliţie
care intervine. Poliţistul care înfăptuieşte această măsură este obligat să asigure securitatea
celui ce intervine, cât şi să supravegheze în permanenţă împrejurările locului acţiunii.
Rolul de protecţie este încredinţat, ca regulă, unui poliţist cu o experienţă avansată în
activitatea poliţienească, care este sigur în intervenţie.
b) Legătura. Constă în asigurarea şi menţinerea legăturii între echipa de intervenţie
şi Unitatea de Gardă a unităţii de poliţie în care aceştia activează pe de o parte şi asigurarea
şi menţinerea colaborării între membrii echipei de intervenţie pe de altă parte. Reieşind din
cele menţionate mai sus distingem două modalităţi de legătură: una centrală, orientată spre
unitatea de poliţie şi alta locală, realizată între membrii echipei de intervenţie.
Legătura centrală cu subdiviziunea poliţienească se realizează, ca regulă, prin
intermediul mijloacelor de telecomunicaţie din dotarea poliţiei (staţia radio, viola,
motorola), sau prin intermediul telefoanelor mobile ori fixe. Acest tip de legătură este
asigurat de către unul dintre membrii echipei de intervenţie special desemnat pentru acest
lucru.
Legătura locală, între membrii echipei de intervenţie poate fi realizată atât prin
intermediul mijloacelor tehnice, cât şi prin intermediul agenţilor. Ca regulă, însă în
activitatea cotidiană a poliţiei mai frecvent se foloseşte legătura la vedere datorită
specificului activităţii de intervenţie în stradă, numărului redus al membrilor echipei de
intervenţie şi insuficienţei dotării poliţiei. Astfel, în asemenea situaţii, un rol decisiv îl
joacă nivelul de pregătire a membrilor echipei şi modalitatea de corelare a acţiunilor
proprii care ar trebui să funcţioneze ca un mecanism, deziderate care nu pot fi obţinute
decât prin antrenamente corespunzătoare şi regulate.
c) Intervenţia. Reprezintă funcţia care este încredinţată, de regulă, unuia sau mai
multor poliţişti cu experienţă avansată, bine pregătiţi fizic şi psihic, dinamici şi încrezuţi în
acţiunile proprii.
Pentru reuşita acţiunilor sale poliţiştii care execută intervenţii poliţieneşti trebuie să
ţină cont de următoarele elemente:
- înainte de intervenţie se stabilesc modalitatea şi mijloacele de legătură, se
repartizează sarcinile fiecărui membru al echipei de intervenţie şi se reactualizează
consemnele pentru asigurarea securităţii proprii;
- poliţistul care intervine trebuie să evite întotdeauna să se plaseze între
poliţistul care asigură protecţia şi persoana asupra căreia se acţionează pentru a nu
îngreuna acordarea sprijinului;
- în timpul intervenţiei trebuie respectate sarcinile prestabilite pentru fiecare
membru, iar schimbarea unei funcţii este admisibilă numai în cazul de forţă majoră,
însă în astfel de situaţii se cere obligatoriu de a anunţa colegilor despre modificarea
survenită. În afară de aceasta se cere de a aduce la cunoştinţă orice indiciu, chiar dacă
acesta pare ne esenţial.
Cu toate că la prima vedere s-ar părea că unele funcţii ale activităţii de intervenţie
sunt mai puţin importante decât celelalte, totuşi nici un rol sau funcţie dintre cele
enumerate mai sus nu este minor sau inferior altuia deoarece ele funcţionează ca un tot
întreg (ca un mecanism), iar minimalizarea uneia dintre aceste funcţii poate duce la urmări
deosebit de grave.
În afară de aceasta, la acest capitol este important de menţionat faptul că în cazul
agravării situaţiei sau inferiorităţii numerice a poliţiştilor funcţiile „protecţie” şi „legătură”
pot fi cumulate şi exercitate de către o singură persoană, orice altă modificare ar putea
pune în pericol succesul intervenţiei şi securitatea poliţiştilor3.
2.4. Modalităţi de intervenţie tactică în diverse situaţii.

3
I.Popescu, E.Tudorescu, I.Stanciu, Tactica intervenţiei poliţieneşti. Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1999, p.3.
 Referindu-ne la ansamblul activităţilor poliţieneşti, sesizăm faptul că unele dintre
acestea prezintă un risc redus pentru funcţionarii de poliţie şi cetăţeni, altele dimpotrivă,
pot naşte situaţii sau confruntări mai mult sau mai puţin violente.
Reieşind din gradul de risc şi pericolul pe care îl presupune fiecare modalitate de
intervenţie tactică, s-au conturat trei categorii tip de intervenţii:
a) primul caz se referă la ambianţa obişnuită de lucru a poliţiei şi se conturează în
activitatea pe care poliţiştii o exercită zilnic în teren (patrulări, raiduri, controale, verificări
etc.), gradul de risc în astfel de situaţii fiind minim;
b) al doilea caz se referă la situaţiile de intervenţie care se efectuează faţă de
persoanele, ce dintr-un motiv sau altul par suspecte în comiterea faptelor ilegale sau se ştie
cu certitudine că acestea au comis deja asemenea fapte, respectiv în cazul acestui tip de
intervenţie gradul de pericol este mult mai mare decât în primul caz;
c) cel de al treilea caz are în vedere modalităţile de intervenţie tactică asupra
persoanelor despre care se cunoaşte faptul că sunt infractori periculoşi sau deosebit de
periculoşi, evadaţi sau dezertori, respectiv gradul de risc este maxim.
2.5. Antrenamentul – premisă a succesului intervenţiei poliţieneşti.

Însuşirea şi respectarea cu stricteţe a regulilor generale de tactică poliţienească

garantează reuşita intervenţiei şi îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu. Din
păcate în activitatea practică se întâmplă frecvent ca poliţiştii să plătească "tribut"
nerespectării regulilor de tactică mai sus menţionate, sau neatenţiei de care dau dovadă în
executarea intervenţiei în anumite situaţii, motiv pentru care ne permitem să prezentăm
câteva greşeli pentru care "oameni ai legii" cu totul excepţionali au plătit cu viaţa:
1. Atitudinea. Dacă nu te concentrezi asupra muncii când eşti în misiune sau
continui să fii obsedat de problemele de acasă e de aşteptat să comiţi greşeli care ar putea
să te coste scump.
2. Sindromul Superman. Nimeni nu se îndoieşte că eşti puternic şi bine pregătit dar
în situaţii delicate şi, atunci când timpul îţi permite, este înţelept să aştepţi ajutor. Nu uita
că sunt puţine împrejurările în care te poţi hazarda să acţionezi singur.
 3. Odihnă insuficientă. Pentru a-ţi face ireproşabil datoria trebuie să fii mereu în
alertă. Dacă eşti "adormit" poţi ajunge la discreţia infractorilor care au şansa să te ia prin
surprindere şi să te facă să greşeşti.
4. Să ai o poziţie dezavantajoasă. Niciodată să nu permiţi celui pe care vrei să-l
somezi să ocupe o poziţie mai bună ca a ta sau a maşinii tale. Alungă rutina.
5. Să nu observi semnele de pericol. Ca poliţist vei ajunge să ai un fler special, să
sesizezi anumite semne de pericol, mişcări perfide, ocupanţi suspecţi ai unei maşini,
"umflături" ale hainelor. Toate acestea trebuie să te pună în gardă. Apropie-te cu multă
prudenţă.
6. Să nu-ţi fixezi privirea asupra mâinilor suspectului. El sau ea ascunde o armă?
E pregătit să te lovească? De unde poate veni o ameninţare directă şi mortală dacă nu de la
mâinile infractorului?
7. Să le relaxezi prematur. Falsele alarme te pot face să cobori garda. Atenţie, însă!
E viaţa ta în joc. Intervenţia s-a terminat doar atunci când suspectul încătuşat preventiv, se
află după gratii.
8. Să încătuşezi incorect sau să nu încătuşezi deloc. Când imobilizezi pe cineva,
trebuie să-l încătuşezi corect (cu mâinile la spate). Să te asiguri că mâinile Care te-ar putea
răni sunt bine imobilizate.
9. Să faci un control corporal superficial. Sunt multe locuri unde se pot ascunde
amie şi dacă nu le descoperi rişti enorm, tu sau partenerul tău de misiune.
10. Să ai arme murdare sau inoperante. Ţi-ai curăţat bine pistolul? Funcţionează
la nevoie?