Sunteți pe pagina 1din 21

Biologie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Jump to navigationJump to search

Biologia se ocupă cu studiul vieții și al organismelor.

• sus: bacteria E. coli și o gazelă


• jos: Goliathus și o ferigă

Animale și plante
Pești

Biologia este știința naturală care se ocupă cu studiul vieții și al


tuturor organismelor vii. Ca știință a vieții, biologia studiază organismele din punct de
vedere structural, al proceselor chimice, al interacțiilor moleculare, al mecanismelor
fiziologice, al dezvoltării și al evoluției.[1] În ciuda complexității acestei științe, există
doar câteva concepte simple care stau la baza acesteia, și anume teoria
celulară, evoluția, genetica și homeostazia.[2] Astfel, în teoria fundamentală a
biologiei spune că celula este unitatea de bază a vieții, gena este unitatea de bază
a eredității, iar evoluția este motivul pentru apariția sau extincția speciilor.
Organismele vii sunt sisteme termodinamice a căror supraviețuire se bazează pe
transformarea continuă a energiei și pe descreșterea entropiei locale, cu scopul
menținerii homeostaziei (stării de echilibru intern a unui organism).[3][4]
Termenul a fost creat și introdus în știință in 1802 de către Jean-Baptiste de
Lamarck și G. Treviranus[5] și provine din cuvintele grecești βίος / bios, « viață »
și λόγος / logos, « cuvânt, discurs, știință ». Cele mai vechi cunoștințe scrise din
domeniul biologiei datează de la Aristotel și Teofrast. Dintre personalitățile biologiei
mondiale putem aminti pe G.L.L. de Buffon, G. Cuvier, J.H. Fabre, Ernst
Haeckel, Jean-Baptiste de Lamarck, Carl Linné, Charles Darwin, G.J. Mendel, Th.
Schwann, H. de Vries, Alfred Russel Wallace, A. Weismann. În prezent, este una
dintre materiile standard de învățământ în școli și universități de pretutindeni, iar
peste un milion de articole sunt publicate anual într-un număr mare de jurnale din
domeniul biologiei și medicinei.[6]
Subdomeniile sau ramurile biologiei sunt diverse și sunt definite în funcție de
metodele de cercetare implicate și de sistemele biologice luate în
studiu: biomatematica utilizează metode matematice cu scopul formulării unor
modele cantitative, în timp ce biologia experimentală se bazează pe date empirice
pentru validarea unor teorii propuse. Astfel, se dorește înțelegerea mecanismelor
vieții, modului în care aceasta a apărut și a evoluat din materie anorganică, lipsită de
viață, în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani în urmă și motivul pentru care
sistemele biologice au continuat să crească în complexitate.[7][8][9]

Cuprins

• 1Istorie
o 1.1Apariția termenului
o 1.2Începuturile biologiei
o 1.3Biologia modernă
o 1.4Biologia în România
• 2Principii fundamentale
o 2.1Teoria celulară
o 2.2Evoluția
o 2.3Genetica
o 2.4Homeostazia
o 2.5Energia
• 3Studiu și cercetare
o 3.1Structural
o 3.2Fiziologic
o 3.3Evolutiv
o 3.4Sistematic
▪ 3.4.1Regnuri
o 3.5Ecologic și de mediu
• 4Subdomenii
• 5Definiții ale diverșilor autori
• 6Ramuri ale biologiei
• 7Clasificarea organismelor
• 8Vezi și
• 9Note
• 10Bibliografie
• 11Legături externe

Istorie[modificare | modificare sursă]


Articol principal: istoria biologiei.

O reprezentare grafică a unei muște, preluată din lucrarea Micrographia a lui Robert Hooke, din anul 1665

Apariția termenului[modificare | modificare sursă]


Termenul biologie este derivat din cuvântul grecesc βίος, bios, „viață”, la care s-a
alipit sufixul -λογία, -logia, „studiu”.[10][11] Versiunea în limba latină a termenului a fost
utilizată pentru prima dată în anul 1736, când savantul suedez Carl Linnaeus (Carl
von Linné) a folosit termenul biologi în lucrarea sa, Bibliotheca botanica. Termenul a
reapărut în anul 1766 în lucrarea Philosophiae naturalis sive physicae: tomus III,
continens geologian, biologian, phytologian generalis, realizată de către Michael
Christoph Hanov, discipolul lui Christian Wolff. Prima variantă a termenului în limba
germană, Biologie, a fost utilizat abia în anul 1771 în traducerea cărții lui Linné. În
1797, Theodor Georg August Roose a utilizat denumirea într-o prefață a cărții
sale, Grundzüge der Lehre van der Lebenskraft. Karl Friedrich Burdach a folosit
termenul într-un sens mai restrâns, indicând studiul ființei umane din punctul de
vedere morfologic, fiziologic și psihologic (Propädeutik zum Studien der gesammten
Heilkunst). Utilizarea modernă a termenului a fost implementată odată cu publicarea
tratatului Biologie, oder Philosophie der lebenden Natur (1802–22) de Gottfried
Reinhold Treviranus, care prevedea:[12]
Obiectul cercetării noastre este reprezentat de diferitele forme și manifestări
ale vieții, condițiile și legile care guvernează modul în care aceste fenomene
au loc și cauzele pentru care acestea au avut loc. Știința care se ocupă cu
aceste probleme va fi indicată sub denumirea de biologie [Biologie] sau
doctrina vieții [Lebenslehre].
Începuturile biologiei[modificare | modificare sursă]
Deși biologia modernă a cunoscut o dezvoltare relativ recentă, științele pe care
aceasta o includ și care sunt în relație cu aceasta au fost studiate încă din timpuri
străvechi. Filozofia naturală a fost studiată începând încă din civilizațiile antice
ale Mesopotamia, Egypt, the Indian subcontinent, and China. Totuși, biologia
modernă cunoscută astăzi și modul de abordare al studiului naturii își regăsesc
originea în Grecia Antică.[13][14] În timp ce studiul formal al medicinei începe încă
din timpul lui Hipocrate (cca. 460–370 î. Hr.), Aristotel (384–322 î. Hr.) a fost cel
care a adus o contribuție extrem de însemnată la dezvoltarea biologiei. Cele mai
importante lucrări publicate sunt Historia Animālium (Istoria Animalelor) și alte
lucrări în care și-a prezentat viziunea naturalistă, iar ulterior a publicat lucrări mai
empirice, care aveau ca punct central cauzalitatea biologiei și diversitatea vieții.
Succesorul lui Aristotel, Teofrast, a realizat o serie de cărți în domeniul botanicii,
care au rămas în istorie considerate drept cea mai importantă contribuție antică
în domeniul studiului organismelor vegetale, chiar și până la finalul Evului
Mediu.[15]
Deși conceptul biologiei ca domeniu separat de știință a apărut în secolul XIX,
științele biologice își au originile din tradițiile medicinei și istoria
naturală din Grecia și Roma antică și au fost mai dezvoltate în Evul mediu de
vindecători musulmani, spre exemplu Al-Jahiz[16] Avicenna,[17] Avenzoar[18] și Ibn
al-Nafis[19]. În timpul Renașterii și Evului Modern, cugetul biologic a fost
revoluționat în Europa datorită interesului restaurat de empirism și descopeririea
multor organisme noi. Andreas Vesalius și William Harvey au fost persoane
prominente ale acestei mișcări fiindcă au utilizat experimentări și observări atente
cercetând fiziologia. Trebuie menționați aici și naturaliști cum ar fi Carl
Linné sau Georges-Louis Leclerc de Buffon, care au început să clasifice
organismele și fosilele precum și dezvoltarea și comportarea ființelor vii. Datorită
dezvoltării microscopiei a fost descoperită lumea microorganismelor, punând
bazele pentru teoria celulară. Importanța crescătoare a teologiei naturale, parțial
un răspuns pentru filozofia mecanică, a susținut dezvoltarea rapidă a istoriei
naturale[20][21].
După cum s-a menționat, printre savanții din lumea Islamică medievală cu
importanță asupra dezvoltării domeniului biologiei se numără al-Jahiz (781–869),
botanistul Al-Dīnawarī (828–896),[22] și anatomistul și fiziologul Rhazes (865–
925). Medicina a fost studiată în special de către cărturarii islamici, care s-au
bazat pe tradițiile filozofice grecești, în timp ce istoria naturală s-a bazat foarte
mult pe gândirea aristoteliană.
O contribuție extrem de însemnată, care practic a marcat începutul dezvoltării
rapide a biologiei moderne, a fost dezvoltarea microscopiei realizată de
către Anton van Leeuwenhoek. Doar ulterior dezvoltării microscopiei savanților li
s-a oferit șansa de a descoperi diversitatea lumii microscopice, ceea ce s-a
concretizat prin primele observații
asupra bacteriilor, infuzoarelor și spermatozoizilor. Investigațiile lui Jan
Swammerdam au dus la mărirea interesului pentru studiul entomologiei și au
contribuit la dezvoltarea unor tehnici de bază de disecție și colorație în
microscopie.[23]
De asemenea, dezvoltarea microscopiei a lăsat și un impact profund asupra
gândirii biologice. La începutul secolului al XIX-lea, un număr mare de biologi a
adus în discuție relevanța mare a celulei. Ulterior, în
1838, Schleiden și Schwann au început să promoveze următoarele idei, astăzi
universal-acceptate: (1) celula este unitatea de bază a unui organism și (2)
celulele individuale prezintă toate caracteristicile vieții, deși a fost de asemenea
impusă și ideea că (3) toate celulele provin în urma diviziunii altor celule. Datorită
lucrărilor lui Robert Remak și Rudolf Virchow, până în anii 1860 majoritatea
biologilor vremii au acceptat aceste trei teorii ca fiind de bază, idee care s-a
concretizat sub denumirea de teoria celulară.[24][25]
Între timp, taxonomia și metodele de clasificare au fost domeniul de interes al
istoricilor naturali. Carl Linnaeus a pus bazele taxonomiei lumii naturale în anul
1735 (iar variațiile acesteia au fost folosite încă de atunci), iar în anii 1750 a fost
introdus sistemul de nomenclatură binomială științifică utilizat pentru denumirea
speciilor.[26] Georges-Louis Leclerc de Buffon a considerat ideea de specie ca
fiind o categorie artificială iar organismul viu ca fiind maleabil - chiar sugerând
posibilitatea unui strămoș comun. Deși nu a susținut ideea de evoluție, Buffon
este un reprezentant important în istoria gândirii evolutive. Lucrările sale au fost
o influență a teoriilor evolutive propuse de Lamarck și Darwin.[27]
Biologia modernă[modificare | modificare sursă]
Peste secolele XVIII și XIX, științele biologice cum ar fi botanică sau zoologie au
devenit din ce în ce mai rapid discipline științifice profesionale. Antoine
Lavoisier și alții chimiști și fizicieni au început să conecteze lumea animată și
neanimată prin chimie și fizică. Naturalist–exploratorii au cercetat interacțiunile
între organismele și ambianța și metode prin care aceste legături depind
de geografie — fondând discipline precum biogeografie, ecologie și etologie.
Naturaliștii au început să nu mai sprijine esențialismul și să ia în considerare
importanța extincției și caracterul schimbător al speciilor. Teoria celulară a dat o
nouă perspectivă asupra bazelor fundamentale ale vieții. Aceste dezvoltări,
precum și rezultatele cercetărilor embriologiei și paleontologiei, au fost sintetizate
în teoria evoluției prin selecția naturală a lui Charles Darwin. La sfârșitul secolului
XIX a fost părasită teoria generației spontanee fiind înlocuită de teoria
microbiană de boală. Totuși, mecanismul ereditării biologice a rămas un
mister[20][28][29].
La începuturile secolului XX, redescoperirea lucrărilor lui Gregor Mendel a adus
la dezvoltarea rapidă a geneticii. Domeniile noi au apărut repede ca consecință a
propunerii structurii ADN de către James Watson și Francis Crick. După
apariția dogmei centrale a biologiei moleculare și spargerea codului genetic,
biologia s-a împărțit în mult între biologia organismelor — grupul câmpurilor
științifice legate de organisme și grupuri ale organismelor — și biologia
moleculară și celulară. În cursul secolului XX, aceste curente au fost răsturnate,
biologii moleculari și celulari folosind metode utilizate în biologia organismelor și
invers[30][31][32][33].
Biologia în România[modificare | modificare sursă]
Contribuții remarcabile în domeniul biologiei au avut: Grigore Antipa, Dimitrie
Brândză, Aristide Caradja, Radu Codreanu, Constantin Motaș, Emil
Racoviță, Dimitrie Voinov, Alexandru Borza, Florian Porcius, Iuliu Prodan.

Principii fundamentale[modificare | modificare sursă]


Sunt cinci principii fundamentale care stau la baza teoriei biologice: [34]
Teoria celulară[modificare | modificare sursă]

Celule canceroase umane, cu nucleii colorați în albastru. Celula din centru și cea din partea
dreaptă se află în interfază, de aceea nucleul este bine delimitat, iar celula din stânga se află
în mitoză, așadar ADN-ul se regăsește sub formă condensată.

Articol principal: Teoria celulară.


Teoria celulară spune că toate organismele vii sunt compuse din cel mai puțin
o celulă, aceasta fiind unitatea fundamentală a vieții și cea mai mică unitate
funcțională a acesteia. Se consideră că toate organismele vii au apărut ca
urmare a diviziunii celulelor pre-existente. În cazul organismelor pluricelulare,
fiecare celulă care alcătuiește organismul derivă dintr-o singură celulă. De
asemenea, se mai consideră că celula este unitatea de bază a multor procese
patologice.[35] Un ultim aspect al teoriei celulare are în vedere modul în care
celulele prezintă reacții de adaptare față de schimbările condițiilor externe și
interne, ceea ce duce la studiul metabolismului.
Celulele sunt sediul informației ereditare (ADN-ul), așadar aceasta este
transmisă celorlalte celule prin intermediul diviziunii celulare. Studiul originii vieții,
denumit abiogeneză, are în vedere și determinarea originii primei celule.[36]
Evoluția[modificare | modificare sursă]
O diagramă reprezentativă pentru conceptul de selecție naturală.

Articole principale: Evoluție și Originea vieții.


Teoria evoluției este un concept central în biologie și face referire la idea că viața
suferă schimbări continue și se dezvoltă, astfel că fiecare formă de viață (încă
prezentă sau dispărută) prezintă o origine comună, un strămoș comun, sau altfel
spus prezintă un singur genofond antic. Se crede că ultimul strămoș comun al
tuturor organismelor a apărut acum aproximativ 3,5 miliarde de ani. [37] Biologii
privesc omniprezența codului genetic ca un indiciu evident în favoarea aprobării
teoriei strămoșului comun, pentru bacterii, arhebacterii și eucariote..[38]
Termenul de „evoluție” a fost introdus în terminologia științifică de către Jean-
Baptiste de Lamarck în anul 1809,[39] iar cincizeci de ani mai târziu
savantul Charles Darwin a postulat faptul că evoluția are ca model
științific selecția naturală.[40][41][42] Alfred Russel Wallace este recunoscut ca un
co-descoperitor al acestui concept, întrucât acesta a contribuit la studiile și la
experimentele legate de evoluție.[43] Conceptul de evoluție este utilizat în prezent
în biologia modernă pentru a explica variabilitatea extrem de mare a formelor de
viață de pe Pământ.
Teoria lui Darwin presupune ideea că speciile pot să prospere sau să dispară,
fiind supuse proceselor de selecție naturală sau de selecție
artificială.[44] Conceptul de derivă genetică a fost ulterior adoptat ca un mecanism
adițional al dezvoltării evolutive în contextele moderne ale teoriei.[45]
Istoria evolutivă a unei specii - care descrie caracteristicile diferitelor specii
descendente - împreună cu relațiile genealogice ale unei specii reprezintă
studiul filogeniei. Sunt utilizate diverse metode de studiu biologic pentru
obținerea informațiilor legate de filogenie. Printre acestea se numără studiile
comparative ale secvențelor de ADN, în cadrul biologiei moleculare (mai exact
în genomică) și studiile comparative ale fosilelor, în
cadrul paleontologiei.[46] Biologii organizează și analizează relațiile evolutive prin
metode variate, incluzând metodele filogenetice, fenetice și cladistice.
Importanța evoluției provine din faptul că oferă o explicație a modului în care
formele de viață au apărut și s-au dezvoltat, și de asemenea aceasta contribuie
la înțelegerea modului în care formele de viață sunt organizate în prezent. Totuși,
organizarea prezentă a speciilor poate fi concepută doar prin prisma evoluției
acestora de-a lungul timpului. Mai mult, evoluția este un concept central în toate
subdomeniile biologiei.[47]
Genetica[modificare | modificare sursă]

Un pătrat Punnett în care se poate observa încrucișarea dintre două soiuri de mazăre heterozigote
pentru petalele de culoare mov (B) și albe (b)

Articol principal: Genetică.


Teoria genelor spune că trăsăturile unui organism viu sunt codificate de
către acidul dezoxiribonucleic, care este componenta esențială a genelor.
Genele, unitățile primare ale transmiterii ereditare a caracterelor, corespund
anumitor regiuni din macromolecula de ADN, astfel că trăsăturile sunt moștenite
de la una generație la o altă prin aceste gene. Toate organismele, de la cele mai
simple până la cele mai complexe, prezintă același mecanism de bază prin care
ADN-ul este copiat și este tradus în proteine specifice. În celule, are
loc transcrierea unei gene din ADN într-o versiune ARN, iar în ribozomi are loc
așa numita sinteză proteică ce presupune traducerea ARN în secvența specifică
de aminoacizi din molecula polipeptidică. Codul de translație utilizat de ribozomi
pentru codificarea aminoacizilor este aproape identic pentru majoritatea
organismelor. De exemplu, secvența de ADN corespunzătoare pentru sinteza
de insulină în organismul uman de asemenea codifică sinteză de insulină și când
este inserată în alte organisme (de exemplu, în organisme vegetale). [48]
ADN-ul se regăsește sub formă de cromozomi, iar aceștia pot fi liniari, în
cazul eucariotelor, sau circulari, în cazul procariotelor. Cromozomul este o
structură organizată alcătuită din ADN și proteine histonice. Genomul reprezintă
totalitatea cromozomilor și a altor informații ereditare prezente în celulă (în acest
caz, informația genetică extranucleară din mitocondrii și cloroplaste). În cazul
eucariotelor, ADN-ul genomic este localizat în nucleul celular și în cantități mici
în mitocondrii și în cloroplaste. În cazul procariotelor, ADN-ul genomic se
regăsește sub forma unei structuri neregulate din citoplasmă, cunoscută sub
denumirea de nucleoid.[49] Informația genetică corespunzătoare unui genom este
deci depozitată în gene, iar totalitatea acestor informații dintr-un organism sunt
cunoscute sub denumirea de genotip.[50]
Toate informațiile curg de la genotip la fenotip, o caracteristică fizică sau
biochimică a organismului pe care se o poate observa. Deși fenotipul formulat de
genă se poate adapta la ambianța în care trăiește organismul, această informație
nu este retransmisă la gene. Doar prin procesul evoluției genele se schimbă ca
răspuns la condițiile ambientale.
Homeostazia[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Homeostazie.

În hipotalamus are loc secreția de CRH, care stimulează glanda pituitară să secrete ACTH. La
rândul său, ACTH-ul stimulează cortexul adrenal să secrete glucocorticoizi, precum cortizolul.
Odată produși în cantitate suficientă, glucocorticoizii reduc rata de secreția a hipotalamusului și a
glandei pituitare.[51]

Homeostazia reprezintă abilitatea unui sistem deschis de a regla mediul său


intern pentru menținerea unor condiții stabile, ceea ce se realizează prin diferite
mecanisme de ajustare a echilibrui dinamic intern. În cadrul organismelor,
homeostazia este realizată prin procesele fiziologice care permit acestuia să
mențină ambianța sa internă. Toate organismele, unicelulare sau pluricelulare,
prezintă homeostazie.[52]
Pentru a menține acest echilibru dinamic și pentru a realiza funcțiile specifice, un
sistem trebuie să detecteze și să răspundă la anumite constrângeri sau
perturbări. Ulterior detectării unei constrângeri, un sistem biologic răspunde
adesea printr-un mecanism de feedback negativ, care are ca scop stabilizarea
prin reducerea sau creșterea activității unui organ sau a unui sistem. Un exemplu
concret este secreția de glucagon ca urmarea a descreșterii nivelului
de glucoză.[53]

Rolurile energiei în funcționarea organismului uman.

Energia[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Energie.
Supraviețuirea unui organism viu depinde strict de cantitatea
de energie disponibilă. Reacțiile chimice care sunt responsabile de structura și
de funcția sa sunt astfel utilizate pentru a extrage energia din substanțele
chimice ingerate și pentru a le transforma în procesele de regenerare celulară și
de susținere a celulelor. În cadrul acestui proces, moleculele substanțelor
chimice care se regăsesc în hrană joacă două roluri majore. În primul rând,
acestea constituie o sursă de energie care poate fi transformată și reutilizată
prin reacții biochimice specifice organismului. În al doilea rând, hrana poate fi
transformată în noi structuri moleculare, cunoscute sub denumirea
de biomolecule, care au diverse roluri pentru acel organism.
Organismele responsabile pentru introducerea de energie într-un ecosistem sunt
cunoscute sub numele de producători sau organisme autotrofe. Majoritatea
organismelor din această categorie își procură energia de la lumina
solară.[54] Plantele și celelalte organisme fototofe utilizează energia solară prin
intermediul fotosintezei pentru a converti materiile anorganice în materii
organice, precum este adenozintrifosfatul (ATP-ul). În structura acestei molecule
există anumite legături macroergice care, în momentul în care sunt lizate,
eliberează energie.[55] Totuși, unele ecosisteme depind în întregime de energia
extrasă de organismele chemotrope din surse energetice precum metanul
și sulfurile, în lipsa energiei solare.[56]
O parte din energia astfel captată produce biomasa și energia care este
disponibilă pentru creșterea și pentru dezvoltarea altor forme de viață. Restul
biomasei și a energiei sunt pierdute sub formă de căldură și de moleculă
reziduale. Metabolismul[57] și respirația celulară[58] sunt cele mai importante
procese prin care are loc transformarea energiei înmagazinate în substanțele
chimice în energie folositoare pentru susținerea vieții.

Studiu și cercetare[modificare | modificare sursă]


Structural[modificare | modificare sursă]
Articole principale: biologie moleculară, biologie celulară, genetică și biologie de
dezvoltare.
Biologia moleculară este studiul biologiei la nivelul moleculelor. Coincide parțial
cu alte domenii, cum ar fi genetica și biochimia. Această disciplină se
concentrează la înțelegerea interacțiunilor între diverse sisteme ale celulelor,
incluzând o legătură între ADN, ARN, sinteza proteinelor și învățarea
mecanismelor acestor procese.
Biologia celulară cercetează proprietățile fiziologice ale celulelor precum și
comportarea, interacțiunile și ambianța lor. Experimentările se fac atât la nivelul
microscopic cât și molecular. Acest domeniu face cercetări pe organisme
monocelulare precum și pe celule specializate în organisme multicelulare cum ar
fi cele ale omului.
Ceea ce este fundamental pentru toate științele legate de biologie este de a
înțelege din ce sunt compuse și cum funcționează celulele. Cunoașterea
asemănărilor și diferențelor este în special importantă în biologia celulară și
moleculară.
Genetica este știința genelor, eredității și varietății ale organismelor. Genele
codează informații necesare pentru sinteza proteinelor care joacă un rol
important în influențare (dar în multe cazuri nu determină complet)
a fenotipului final al organismului. În cercetările moderne, genetică prevede
unelte importante în investigarea funcțiunilor ale genelor particulare și
analiza interacțiunilor genetice. Organismele țin informația genetică în general
în cromozoame unde este reprezentată de structura chimică a
moleculelor ADN particulare.
Biologia de dezvoltare cercetează procesele după care organismele cresc și se
dezvolt. Își are originile în embriologie. Biologia de dezvoltare modernă studiază
și controlul genetic al creșterii celulare, diferențierii, anatomiei și morfogeneză —
procesul care permite țesuturilor și organelor să apară și să dezvolte.
Fiziologic[modificare | modificare sursă]
Articol principal: fiziologie.
Fiziologia studiază procesele mecanice, fizice și biochimice ale organismelor vii
cu scopul de a înțelege cum funcționează toate structurile ca un întreg. Studii
fiziologice au fost împărțite tradițional în fiziologia oamenilor, fiziologia
plantelor și fiziologia animalelor. Totuși, regulile principale ale fiziologiei sunt
aceleași pentru orice organism. Fiziologia animalelor folosește metodele și
uneltele fiziologiei oamenilor pentru a cerceta alte animale, iar fiziologia plantelor
de împrumută tehnici ale ambelor discipline.
Anatomia este un subdomeniu important al fiziologiei și cercetează funcțiile și
interacțiunile sistemelor de organe ale animalelor. Acest studiu își are
subdiscipline orientate spre medicină, cum ar fi neurologia — studiul sistemului
nervos, sau cardiologia — studiul sistemului cardiovascular.
Evolutiv[modificare | modificare sursă]
Articol principal: evoluție.
Evoluția se preocupă cu originea și descindența speciilor și schimbările lor peste
timp și include oameni de știință din multe discipline legate de taxonomie. În
general, studiul evoluției are nevoie de oameni de știință specializați în anumite
grupuri ale organismelor: mamifere, păsări, plante sau reptile, comparând
rezultatele cercetărilor făcute de ei. Biologia evoluționară este bazată
pe paleontologie, studiul care folosește fosile pentru a răspunde la întrebări
legate de mod și timp al evoluției, dar și pe genetica populației și teoria evoluției.
Sistematic[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Sistematică și Taxonomie.
Diferite speciații au dus la crearea copacului filogenetic, astfel că relațiile dintre
diversele specii existente pe pământ poate fi reprezentată sub forma unui arbore.
Rolul sistematicii sau taxonomiei este acela de a studia aceste relații și astfel de
a identifica diferențele și asemănările dintre specii sau grupele de
specii.[59] Totuși, sistematica a fost un subiect de interes activ cu mult timp
înaintea dezvoltării teoriei evolutive.[60]
În teoria mai veche, organismele vii erau împărțire în cinci
regnuri: Monera, Protista, Fungi, Plantae și Animalia.[61] Totuși, în prezent
majoritatea oamenilor de știință consideră că acest sistem ar fi unul învechit.
Sistemele moderne alternative de clasificare încep având la bază un model bazat
pe trei domenii principale: Archaea (original Archaebacteria), Bacteria (original
Eubacteria)
și Eukaryota (incluzând protistele, fungii, plantele și animalele)[62] Fiecare dintre
aceste domenii sunt caracterizate prin prezența sau lipsa nucleului celular, dar și
prin diferențele date de compoziția chimică a
principalelor biomolecule componente, precum sunt ribozomii.[62]
În continuare, clasificarea taxonomică a fiecărei specii se face incluzând-o pe
aceasta în fiecare unitate taxonomică sau taxon corespunzător din punct de
vedere filogenetic; astfel, ordinea taxonilor în ierarhia taxonomică este
următoarea: domeniu, regn; încrengătură (sau
filum), clasă, ordin, familie, gen și specie.
Există și anumite structuri care nu se încadrează în aceste categorii, și
anume paraziții obligatoriu intracelulari, entități biologice care sunt considerate ca
fiind „la limita vieții”[63] datorită activității lor metabolice. Cu alte cuvinte, aceste
entități nu sunt considerate ca fiind structuri vii datorită lipsei a una sau mai multe
dintre funcțiile fundamentale caracteristice unui organism viu. Acestea
sunt virusurile, viroizii, prionii și virusurile satelite.
Denumirea științifică atribuită unui organism este binomială și se face reunind
numele genului din care face parte și un adjectiv în limba latină care este
corespunzător speciei respective. De exemplu, omul este denumit Homo
sapiens, după numele genului Homo și numele sapiens corespunzător speciei.
La scrierea numelui științific al unui organism, se consideră corectă scrierea
denumirii genului cu prima literă mare, iar denumirea speciei cu litere mici. [64] În
plus, se consideră corectă scrierea de tip cursiv (italic), în cadrul publicațiilor, a
denumirilor genurilor și a speciilor.[65]
Sistemul utilizat și acceptat în prezent este bazat pe sistemul de taxonomie
linneană, care presupune împărțirea fiecărui taxon și denumirea speciilor în
conformitate cu nomenclatura binară sau binomială. Modul de denumire al
organismelor este decis de către organe internaționale precum International
Code of Nomenclature for algae, fungi, and plants (ICN), International Code of
Zoological Nomenclature (ICZN) și International Code of Nomenclature of
Bacteria (ICNB). Clasificarea virusurilor este realizată de către International
Committee on Taxonomy of Viruses (ICTV) și este cunoscută sub denumirea de
International Code of Viral Classification and Nomenclature
(ICVCN).[66][67][68][69] Totuși, mai există și alte sisteme de clasificare. De exemplu,
BioCode a fost publicat în anul 1997 în încercarea de a standardiza
nomenclatura din aceste trei domenii, dar nu a fost încă acceptat
formal.[70] BioCode a primit o atenție scăzută de la publicare, iar o revizuire a sa
a fost propusă în 2011.[71][72][73]
Regnuri[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Regn (biologie).
Mai jos se regăsește câte un reprezentat din fiecare dintre regnurile prezentate.
Au fost incluse în această galerie și virusurile.

Animalia – Bos primigenius taurus

Plantae – genul Triticum

Fungi – Morchella esculenta

Stramenopila/Chromista – Fucus serratus


Bacteria – Gemmatimonas aurantiaca (-=1 micrometru)

Archaea – Halobacteria

Virus – fagul gamma

Ecologic și de mediu[modificare | modificare sursă]

Subdomenii[modificare | modificare sursă]


Majoritatea științelor biologice sunt discipline specializate, grupate în subdomenii
după tipul de organism care se cercetează în cadrul lor:

• botanică — studiul plantelor


• zoologie — studiul animalelor și microbiologie — studiul microorganismelor
• biochimie — studiul proceselor chimice care au loc în organisme
• biologie celulară — studiul celulelor
• fiziologie — studiul funcțiunilor de țesuturi, organe și sisteme de
organe ale organismului
• ecologie — studiul interacțiunilor între organismele însăși și între ele și
ambianță
• biologie marină – studiul vieții în bazinele oceanice, diversității viețuitoarelor
marine

Definiții ale diverșilor autori[modificare | modificare sursă]


• După Teofil Craciun (1989) (4), biologia este știința despre viață și materie vie,
ea studiind: originea, evoluția, reproducerea, ereditatea, caracteristicile
morfo-fiziologice, obiceiurile etc. plantelor și animalelor.
• După Kósa et al. (2000) (5), biologia este un sistem de discipline care studiază
legile vieții. Ea cercetează originea, dezvoltarea, complexitatea organismelor
vii.

Ramuri ale biologiei[modificare | modificare sursă]


Datorită aprofundării cunoștințelor din domeniul biologiei după inventarea
microscopului de către A. van Leeuwenhoek la mijlocul secolului al XVII-a, în
interiorul biologiei au început să se formeze numeroase ramuri cu domenii de
studiu bine definite. Unele din aceste ramuri au un caracter predominant teoretic
precum botanica, zoologia, taxonomia, iar altele — un caracter predominant
practic precum agricultura, horticultura.
Catego
ria
sistema Ramura Subramur Subramura
Regnul studiat Domeniul de studiu
tică biologiei a biologiei biologiei
studiat
ă
1 2 3 4 5 6
Entitat
e Virusologi
- Virusuri / viruși - -
(Biolog e
ie)
Bacterii (3) și alge Microbiol
Regn Monera (3) - -
albastre (3) ogie
Regn Fungi (3) Ciuperci (3) Micologie - -
Protozool
Protozoare (3) - -
ogia
Regn Protista (3) Mixomicete, (3) și Acras
- - -
iomicete (3)
Alge (3) Algologia - -
Citologie
-
vegetală
Anatomie
-
vegetală
Organi
sme Fiziologie
-
vegetală
Embriolog
Regn Plantae (3) Plante (3) Botanica -
ie vegetală
Palinologi
-
e
Filogenie
-
vegetală
Taxonomi
-
e vegetală
Zoologia
Regn Animalia (3) Animale (3) Zoologia nevertebr Entomologie
atelor
Ichtiologie
Zoologia Herpetologie
vertebrate Ornitologie
lor Mammologie sau T
eriologie
Embriolog
-
ie animală
Hidrobiol
-
ogie
Fiziologie
-
animală
Taxonomi
-
e animală
Filogenie
-
animală
Anatomia
comparată
a -
Anatomie vertebrate
lor
Anatomie
-
umană
Histologie - -
Neurobiol
- -
ogie
Etologie - -
Antropolo
- -
gie
Imunologi
- -
e
Genetică
- -
umană
Genetică
Ramuri ale -
generală
biologiei care
- Genetica Genetica
studiază entități și o
rganisme populațiilo -
r
Ecologie
-
marină
Bacterii, ciuperci, Ecologie
Ecologie
protozoare, plante, -
terestră
Ramuri ale animale
Paleontol
biologiei care - -
ogie
studiază organisme
aparținând mai Parazitolo
multor regnuri gie Helmintologie
Parazitolo generală
Protozoare, animale
gie Parazitolo
gie -
medicală
- - Biofizica - -
- - Biochimia - -
Bioacustic
- - - -
a
Științe
Biogeogra
de - - - -
fia
graniță
Biomatem
- - - -
atica

Clasificarea organismelor[modificare | modificare sursă]


Ordinea în clasificări este cea filogenetică, dată de autorii respectivi pentru
coloanele 2, 3, 4, 5.
După
Clasificarea făcută Clasificarea Clasificarea după
Withaker- Clasificare după Ariniș
de Aristotel (384 - după Sârbu Mohan GH. et all,
Margulis I. et al. 2000, (1)
322) îHr ( din 5). Anca, 1999 (3) 2004 (2)
(1978) ( din 5)
1 2 3 4 5
Nevertebrate Monera Monera Monera (Procariote) Procariota ( Monera)
Pești Protista Fungi Protoctista (Protista) Protista
Broaște Fungi Protista Plantae (Metaphyta) Fungi (Ciuperci)
Reptile Plantae Plantae Fungi (Eumycota) Plantae (Plante)
Păsări Animalia Animalia Animalia (Metazoa) Animalia (Animale)
Mamifere - - - -

Bibliografia folosită pentru acest tabel

1. Ariniș I. et al. Biologie. Manual pentru clasa a IX-a. Editura All, 2000
(Aprobat de Ministerul Educației și Cercetării cu OMEC nr.4205 din 12
august 1999);
2. Mohan GH., Corneanu C., Ardelean A. Biologie Manual pentru clasa a IX-
a, Editura Corint,2004. (Manualul a fost aprobat cu nr. 3886 din
24.05.2004 de Ministerul Educației și Cercetării);
3. Sârbu Anca, Biologie vegetală, Editura Universității din București,1999.
4. Crăciun T., Crăciun L.L., Dictionar de Biologie, Editura Albatros, 1989;
5. Hósa Maria, Rákosy-Tican Lenuța, DezsöAndrás, Biologie Manual pentru
clasa a IX-a Editura Niculescu ABC, București, 2000.

Vezi și[modificare | modificare sursă]


• Lista biologilor
• Istoria biologiei
• Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină
• Listă de zoologi după abrevierile de autor
• Etape în dezvoltarea biologiei

Note[modificare | modificare sursă]


1. ^ Based on definition from: „Aquarena Wetlands Project glossary of terms”. Texas State
University at San Marcos. Arhivat din original la 8 iunie 2004.
2. ^ Campbell, Neil A. (2006). Biology: Exploring Life. Boston, Massachusetts: Pearson Prentice
Hall. ISBN 0-13-250882-6. OCLC 75299209. Citare cu parametru
depășit |coauthors= (ajutor)
3. ^ Davies, PC; Rieper, E; Tuszynski, JA (ianuarie 2013). „Self-organization and entropy
reduction in a living cell”. Bio Systems. 111 (1): 1–
10. doi:10.1016/j.biosystems.2012.10.005. PMC 3712629  . PMID 23159919.
4. ^ Modell, Harold; Cliff, William; Michael, Joel; McFarland, Jenny; Wenderoth, Mary Pat;
Wright, Ann (decembrie 2015). „A physiologist's view of homeostasis”. Advances in
Physiology Education. 39 (4): 259–66. doi:10.1152/advan.00107.2015. ISSN 1043-
4046. PMC 4669363  . PMID 26628646.
5. ^ Gottfried Reinhold Treviranus a fost un naturalist german care s-a născut la 4
februarie 1776 la Bremen și a decedat la 16 februarie 1837 în același oraș.
6. ^ King, TJ & Roberts, MBV (1986). Biology: A Functional Approach. Thomas Nelson and
Sons. ISBN 978-0174480358. OCLC 20717292.
7. ^ Craig, Nancy (2014). Molecular Biology, Principles of Genome Function. ISBN 978-
0199658572.
8. ^ Mosconi, Francesco; Julou, Thomas; Desprat, Nicolas; Sinha, Deepak Kumar; Allemand,
Jean-François; Vincent Croquette; Bensimon, David (2008). „Some nonlinear challenges in
biology”. Nonlinearity (în engleză). 21 (8):
T131. Bibcode:2008Nonli..21..131M. doi:10.1088/0951-7715/21/8/T03. ISSN 0951-7715.
9. ^ Howell, Elizabeth (8 decembrie 2014). „How Did Life Become Complex, And Could It
Happen Beyond Earth?”. Astrobiology Magazine. Accesat în 14 februarie 2018.
10. ^ „Who coined the term biology?”. Info.com. Arhivat din original la 9 mai 2013. Accesat în 3
iunie 2012.
11. ^ „biology”. Online Etymology Dictionary. Arhivat din originalul de la 7 martie 2013.
12. ^ Richards, Robert J. (2002). The Romantic Conception of Life: Science and Philosophy in
the Age of Goethe. University of Chicago Press. ISBN 978-0226712109.
13. ^ Magner, Lois N. (2002). A History of the Life Sciences, Revised and Expanded. CRC
Press. ISBN 978-0203911006. Arhivat din originalul de la 24 martie 2015.
14. ^ Serafini, Anthony (2013). The Epic History of Biology. ISBN 978-1489963277. Accesat
în 14 iulie 2015.
15. ^ Acest articol conține text din Chisholm, Hugh, ed. (1911). „Theophrastus”. Encyclopædia
Britannica (ed. 11). Cambridge University Press., o publicație aparținând domeniului public.
16. ^ Conway Zirkle (1941), Natural Selection before the "Origin of Species", Proceedings of the
American Philosophical Society 84 (1): 71-123.
17. ^ D. Craig Brater and Walter J. Daly (2000), "Clinical pharmacology in the Middle Ages:
Principles that presage the 21st century", Clinical Pharmacology & Therapeutics 67 (5), p.
447-450 [449].
18. ^ Islamic medicine, Hutchinson Encyclopedia.
19. ^ S. A. Al-Dabbagh (1978). "Ibn Al-Nafis and the pulmonary circulation", The Lancet 1, p.
1148.
20. ^ a b Mayr, E (1985). The Growth of Biological Thought. Belknap Press. ISBN 978-
0674364462. OCLC 185404286.
21. ^ Magner, LN (2002). A History of the Life Sciences. TF-CRC. ISBN 978-
0824708245. OCLC 50410202 59472935 70724799 Verificați valoarea |oclc= (ajutor).
22. ^ Fahd, Toufic (1996). „Botany and agriculture”. În Morelon, Régis; Rashed,
Roshdi. Encyclopedia of the History of Arabic Science. 3. Routledge. p. 815. ISBN 978-
0415124102.
23. ^ Magner, Lois N. (2002). A History of the Life Sciences, Revised and Expanded. CRC Press.
pp. 133–44. ISBN 978-0203911006. Arhivat din originalul de la 24 martie 2015.
24. ^ Sapp, Jan (2003). „7”. Genesis: The Evolution of Biology. New York.: Oxford University
Press. ISBN 978-0195156188.
25. ^ Coleman, William (1977). Biology in the Nineteenth Century: Problems of Form, Function,
and Transformation. New York: Cambridge University Press. ISBN 978-0521292931.
26. ^ Mayr, Ernst. The Growth of Biological Thought, chapter 4
27. ^ Mayr, Ernst. The Growth of Biological Thought, chapter 7
28. ^ Futuyma, DJ (2005). Evolution. Sinauer Associates. ISBN 978-
0878931873. OCLC 57311264 57638368 62621622 Verificați valoarea |oclc= (ajutor).
29. ^ Coleman, W (1978). Biology in the Nineteenth Century: Problems of Form, Function and
Transformation. Cambridge University Press. ISBN 978-0521292931. OCLC 233977360
3360878 59235625 Verificați valoarea |oclc= (ajutor).
30. ^ Allen, GE (1978). Life Science in the Twentieth Century. Cambridge University
Press. ISBN 978-0521292962. OCLC 123208035 16496514 222077989 3344997 43439593
61082591 Verificați valoarea |oclc=(ajutor).
31. ^ Fruton, JS (1999). Proteins, Enzymes, Genes: The Interplay of Chemistry and Biology. Yale
University Press. ISBN 978-0300076080. OCLC 39700430.
32. ^ Morange, M & Cobb, M (2000). A History of Molecular Biology. Harvard University
Press. ISBN 978-0674001695. OCLC 43960135.
33. ^ Smocovitis, VB (1996). Unifying Biology. Princeton University Press. ISBN 978-
0691033433. OCLC 231696189 34411399 Verificați valoarea |oclc= (ajutor).
34. ^ Avila, Vernon L. (1995). Biology: Investigating life on earth. Boston: Jones and Bartlett.
pp. 11–18. ISBN 0-86720-942-9.
35. ^ Mazzarello, P (mai 1999). „A unifying concept: the history of cell theory”. Nature Cell
Biology. 1 (1): E13–15. doi:10.1038/8964. PMID 10559875.
36. ^ Aleksandr Ivanovich Oparin (20 februarie 2003). The Origin of Life. Courier Dover
Publications. p. vi. ISBN 978-0-486-49522-4. Accesat în 22 decembrie 2012.
37. ^ De Duve, Christian (2002). Life Evolving: Molecules, Mind, and Meaning. New York: Oxford
University Press. p. 44. ISBN 978-0195156058.
38. ^ Futuyma, DJ (2005). Evolution. Sinauer Associates. ISBN 978-
0878931873. OCLC 57311264.
39. ^ Packard, Alpheus Spring (1901). Lamarck, the founder of Evolution: his life and work with
translations of his writings on organic evolution. New York: Longmans, Green. ISBN 978-
0405125621.
40. ^ „The Complete Works of Darwin Online – Biography”. darwin-online.org.uk. Arhivat din
originalul de la 7 ianuarie 2007. Accesat în 15 decembrie 2006.
41. ^ Dobzhansky, T. (1973). „Nothing in biology makes sense except in the light of
evolution”. The American Biology Teacher. 35 (3): 125–
29. doi:10.2307/4444260. JSTOR 4444260.
42. ^ Carroll, Joseph, ed. (2003). On the origin of species by means of natural selection.
Peterborough, Ontario: Broadview. p. 15. ISBN 978-1551113371. As Darwinian scholar
Joseph Carroll of the University of Missouri–St. Louis puts it in his introduction to a modern
reprint of Darwin's work: "The Origin of Species has special claims on our attention. It is one
of the two or three most significant works of all time—one of those works that fundamentally
and permanently alter our vision of the world ... It is argued with a singularly rigorous
consistency but it is also eloquent, imaginatively evocative, and rhetorically compelling."
43. ^ Shermer p. 149.
44. ^ Darwin, Charles (1859). On the Origin of Species, John Murray.
45. ^ Simpson, George Gaylord (1967). The Meaning of Evolution (ed. Second). Yale University
Press. ISBN 978-0300009521.
46. ^ „Phylogeny”. Bio-medicine.org. 11 noiembrie 2007. Arhivat din originalul de la 4 octombrie
2013. Accesat în 2 octombrie 2013.
47. ^ Montévil, M; Mossio, M; Pocheville, A; Longo, G (octombrie 2016). „Theoretical principles
for biology: Variation”. Progress in Biophysics and Molecular Biology. From the Century of the
Genome to the Century of the Organism: New Theoretical Approaches. 122 (1): 36–
50. doi:10.1016/j.pbiomolbio.2016.08.005. PMID 27530930. Arhivat din originalul de la 20
martie 2018.
48. ^ Marcial, Gene G. (13 august 2007) From SemBiosys, A New Kind Of Insulin Arhivat în 29
octombrie 2014, la Wayback Machine.. businessweek.com
49. ^ Thanbichler, M; Wang, SC; Shapiro, L (octombrie 2005). „The bacterial nucleoid: a highly
organized and dynamic structure”. Journal of Cellular Biochemistry. 96 (3): 506–
21. doi:10.1002/jcb.20519. PMID 15988757.
50. ^ „Genotype definition – Medical Dictionary definitions”. Medterms.com. 19 martie
2012. Arhivat din originalul de la 21 septembrie 2013. Accesat în 2 octombrie 2013.
51. ^ Raven, PH; Johnson, GB (1999). Biology (ed. Fifth). Boston: Hill Companies.
p. 1058. ISBN 978-0697353535.
52. ^ Rodolfo, Kelvin (ianuarie 2000). „What is homeostasis?”. Scientific American. Arhivat din
originalul de la 3 decembrie 2013.
53. ^ James, Norman (martie 2016). „Normal Regulation of Blood Glucose”. Endocrine Web.
54. ^ Bryant, DA; Frigaard, NU (noiembrie 2006). „Prokaryotic photosynthesis and phototrophy
illuminated”. Trends in Microbiology. 14 (11): 488–
96. doi:10.1016/j.tim.2006.09.001. PMID 16997562.
55. ^ Smith, AL (1997). Oxford dictionary of biochemistry and molecular biology. Oxford
[Oxfordshire]: Oxford University Press. p. 508. ISBN 978-0198547686. Photosynthesis – the
synthesis by organisms of organic chemical compounds, esp. carbohydrates, from carbon
dioxide using energy obtained from light rather than the oxidation of chemical compounds.
56. ^ Edwards, Katrina. „Microbiology of a Sediment Pond and the Underlying Young, Cold,
Hydrologically Active Ridge Flank”. Woods Hole Oceanographic Institution.
57. ^ Campbell, Neil A.; Reece, Jane B. (2001). „6”. Biology. Benjamin Cummings. ISBN 978-
0805366242. OCLC 47521441.
58. ^ Bartsch, John; Colvard, Mary P. (2009). The Living Environment. New York State: Prentice
Hall. ISBN 978-0133612028.
59. ^ Neill, Campbell (1996). Biology; Fourth edition. The Benjamin/Cummings Publishing
Company. p. G-21 (Glossary). ISBN 978-0805319408.
60. ^ Douglas, Futuyma (1998). Evolutionary Biology; Third edition. Sinauer Associates.
p. 88. ISBN 978-0878931897.
61. ^ Margulis, Lynn; Schwartz, KV (1997). Five Kingdoms: An Illustrated Guide to the Phyla of
Life on Earth (ed. 3rd). WH Freeman & Co. ISBN 978-0716731832. OCLC 223623098.
62. ^ a b Woese, CR; Kandler, O; Wheelis, ML (iunie 1990). „Towards a natural system of
organisms: proposal for the domains Archaea, Bacteria, and Eucarya”. Proceedings of the
National Academy of Sciences of the United States of America. 87 (12): 4576–
79. Bibcode:1990PNAS...87.4576W. doi:10.1073/pnas.87.12.4576. PMC 54159 
. PMID 2112744.
63. ^ Rybicki, EP (1990). „The classification of organisms at the edge of life, or problems with
virus systematics”. S Afr J Sci. 86: 182–86. Arhivat din originalul de la 18 iulie 2017.
64. ^ McNeill, J; Barrie, FR; Buck, WR; Demoulin, V; Greuter, W; Hawksworth, DL; et al.
(2012). International Code of Nomenclature for algae, fungi, and plants (Melbourne Code)
adopted by the Eighteenth International Botanical Congress Melbourne, Australia, July 2011.
Regnum Vegetabile 154. A.R.G. Gantner Verlag KG. ISBN 978-3874294256. Arhivat din
originalul de la 4 noiembrie 2013. Recommendation 60F
65. ^ Silyn-Roberts, Heather (2000). Writing for Science and Engineering: Papers, Presentation.
Oxford: Butterworth-Heinemann. p. 198. ISBN 978-0750646369.
66. ^ „ICTV Virus Taxonomy 2009”. Ictvonline.org. Arhivat din originalul de la 4 octombrie 2013.
Accesat în 2 octombrie 2013.
67. ^ Index of Viruses – Pospiviroidae (2006). In: ICTVdB – The Universal Virus Database,
version 4. Büchen-Osmond, C (Ed), Columbia University, New York, USA. Version 4 is based
on Virus Taxonomy, Classification and Nomenclature of Viruses, 8th ICTV Report of the
International Committee on Taxonomy of Viruses. Fauquet, CM; Mayo, MA; Maniloff, J;
Desselberger, U; Ball, LA (editors) (2005) Elsevier/Academic Press, pp. 1259.
68. ^ Prusiner, SB; Baldwin, M; Collinge, J; DeArmond, SJ; Marsh, R; Tateishi, J; Weissmann,
C. „90. Prions – ICTVdB Index of Viruses”. United States National Institutes of Health. Arhivat
din original la 27 august 2009. Accesat în 28 octombrie 2009.
69. ^ Mayo, MA; Berns, KI; Fritsch, C; Jackson, AO; Leibowitz, MJ; Taylor, JM. „81. Satellites –
ICTVdB Index of Viruses”. United States National Institutes of Health. Arhivat din original la 1
mai 2009. Accesat în 28 octombrie 2009.
70. ^ McNeill, John (noiembrie 1996). „The BioCode: Integrated biological nomenclature for the
21st century?”. Proceedings of a Mini-Symposium on Biological Nomenclature in the 21st
Century. Arhivat din originalul de la 4 ianuarie 2014.
71. ^ „The Draft BioCode (2011)”. International Committee on Bionomenclature (ICB). Arhivat din
originalul de la 13 iunie 2013.
72. ^ Greuter, W; Garrity, G; Hawksworth, DL; Jahn, R; Kirk, PM; Knapp, S; McNeill, J, Michel, E;
Patterson, DJ; Pyle, R; Tindall, BJ (2011). „Draft BioCode (2011): Principles and rules
regulating the naming of organisms”. Taxon. 60: 201–12. Arhivat din originalul de la 24
octombrie 2012.
73. ^ Hawksworth, David L (2011). „Introducing the Draft BioCode (2011)”. Taxon. 60: 199–
200. Arhivat din originalul de la 24 octombrie 2012.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]


• Gheorghe Mohan, Aurel Ardelean. Enciclopedie de biologie. București: ALL
Educational, 2007
• Marin Andrei. Dicționar de biologie : clasică și actuală. Editura Victor B Victor.
2009
• Gheorghe Mohan, Aurel Ardelean. Dicționar enciclopedic de biologie. Editura
ALL Educational. 2007
• Elizabeth Martin. Oxford - Dictionar de biologie. Editura Univers Enciclopedic.
1999
• Petre Neacșu, Zoe Apostolache-Stoicescu. Dicționar de ecologie. Editura
științifică și enciclopedică, București, 1982
• Constantin Pârvu. Dicționar enciclopedic de mediu (DEM), Volumul 1-2. Regia
Autonomă Monitorul oficial, 2005
• „Mică enciclopedie de biologie și medicină”, Victor Sahleanu, Bogdan
Stugren, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976
• Ariniș I. et al. Biologie. Manual pentru clasa a IX-a, Editura All, 2000 (Aprobat
de Ministerul Educației și Cercetării cu OMEC nr.4205 din 12 august 1999);
• Mohan GH., Corneanu C., Ardelean A. Biologie Manual pentru clasa a IX-a,
Editura Corint, 2004. (Manualul a fost aprobat cu nr. 3886 din 24.05.2004 de
Ministerul Educației și Cercetării);
• Hósa Maria, Rákosy-Tican Lenuța, Dezsö András, Biologie Manual pentru
clasa a IX-a, Editura Niculescu ABC, București, 2000.
• Sârbu Anca, Biologie vegetală, Editura Universității din București,1999.
• Crăciun T., Crăciun L.L., Dicționar de Biologie, Editura Albatros, 1989;
• G. Zarnea, O.V. Popescu. Dicționar de microbiologie generală și biologie
moleculară. Editura Academiei Române, București, 2011