Sunteți pe pagina 1din 9

Amprenta umanismului asupra literaturii române

Umanismul, curent cultural care anunta abolirea fanatismului, a dogmatismului religios si a regimului
impus de Inchizitie. Asadar, este important de retinut ca umanismul a aparut in sec. XIV-XVI, intr-o
perioada denumita sugestiv Renastere, ca reactie impotriva acelor timpuri sangeroase si intunecate.
Termenul umanism are doua sensuri:unul mai larg: dragoste fata de oameni ,altul mai restrans: dragoste
pentru valorile antichitatii greco-romane
Printre caracteristicile, temele principale ale acesti miscari, se numara increderea in libertatea,
demnitatea si perfectabilitatea omului, pus in prim planul preocuparilor umanistilor, increderea in
libertatea, demnitatea si perfectabilitatea omului, ratiunea ca motor al evolutiei umane, promovarea
omului universal, multilateral, armonia dintre om si natura si admiratia fata de valorile antichitatii
greco-latine.Aceasta miscare a aparut in Italia, Florenta, si a cuprins batranul continent de indata, lasand
in urme opere celebre si autori la fel de celebri. Ii numim pe italienii Marsilio Ficino, Pico della Mirandola,
Niccolo Machiavelli, Giovanni Boccaccio, francezii, Francois Rabelais, Montaigne si englezii Thomas
Morus, Francis Bacon.

Umanismul, ocazia românilor de a-si consemna indentitatea


Umanismul a reprezentat pentru cultura română, incipitul literaturii si a constiintei nationale. Operele
literare erau o formă de a trasa istoria, de a evidentia identitatea romanilor, latinitatea limbii si de a educa
poporul Asadar, temele si influentele regasite la nivel european in perioada umanismului, s-au adaptat
realitatilor romanesti de la acea vreme si au nascut teme si idei derivate:

 originea latina a poporului si a limbii romane


 continuitatea existentei acestui popor pe pamantul romanesc
 unitatea tuturor romanilor din provinciile romanesti
 rolul civilizator al tipariturilor
 caracterul educativ al istoriei
 credinta in adevar si documente
 salvarea oamenilor din ignoranta

Reprezentanti români ai umanismului au fost Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino,
Dimitrie Cantemir. Formele literare de manifestare a culturii si identitatii poporului roman au fost
rudimentare, lipsite de poezie, insa concise si pe alocuri lacunare: letopisete, cronici si cronografe. Aceasta
cuprindeau naratiuni si descrieri nepartinitoare care au ajutat istoricii sa identifice caracterul catorva
domnitori.

Grigore Ureche, umanism si constiinta nationala


Trasaturile umanismului romanesc in opera lui Grigore Ureche (1590-1647), "Letopisetul Tarii Moldovei
de cand s-a descalecat tara si de cursul anilor si de viata domnitorilor de la Dragos Voda pana la Aaron
Voda" (1359-1594). Intentiile educative sunt clar exprimate de autor, "sa ramaie feciorlor si nepotilor, sa
le fie de invatatura,despre cele rele sa se fereasca si sa socoteasca, iara despre cele bune sa urmeze si sa
invete si sa se indirepteze", acesta subliniind caracterul formator al istoriei.
Grigore Ureche reproduce o perioada sangeroasa, plina de intrigi, batalii si crime. Aminteste chiar si de
legenda intemeierii Moldovei, cand Dragos-Voda, ajutat de personajul fabulos al catelusei Molda,
stabileste inceputurile tarii pe acele meleaguri.
Din dorinta de a lasa mostenire posteritatii faptele si evenimentele petrecute in acele vremuri, autorul
aminteste in cronica sa si de neamul Musatinilor. O atentie speciala este acordata domniei lui Stefan cel
Mare, simbol al libertatii si dreptatii nationale. Totodata, avem de-a face cu primul potret al
domnitorului roman: "Fost-au acest Stefan Voda un om nu mare de statu,manios si de graba varsatoriu de
sange nevinovat;de multe ori la ospete omoraia fara giudet. Amintrelea era om intreg la fire, nelenesu,si
lucrul sau stia a-l acoperi,si unde nu gandeai, acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester; unde era nevoie,
insusi se varaia,ca vazandu-l ai sai, sa nu indarapteze, si pentru aceia raru razboiu de nu biruia. Si unde il
biruia altii, nu pierdea nadejdea,ca stiindu-sa cazut gios,sa radica de-asupra biruitorilor".
Un aspect esential in opera umanista a lui Grigore Ureche este reprezentat de cronologia faptelor, care
releva unul dintre motoarele acestei miscari cultural-sociale la romani, si anume consemnarea istoriei prin
documente. Dintre bataliile purtate de Stefan cel Mare cu turcii, o atentie deosebita este acordata luptei de
la Podul Inalt (1475).Originea latina a poporului si a limbii romane si unitatea tuturor romanilor din
provinciile romanesti sunt exprimate clar in capitol "Pentru limba noastra moldoveneasca", in care este
mentionat ca "de la Ram ne tragem". Inca o data, putem observa caracterul obiectiv si impersonal al
autorului, care nu se lasa condus de vraja latinitatii si recunoaste ca exista si cuvinte imprumutate de la
vecini "Ce fiindu tara mai de apoi ca la o slobozie, de primprejur venindu si discalicandu, din limbile lor s-
au amestecat a noastra: de la ramleni, cle ce zicem latina, paine, ei zic panis, carne, ei zic caro, gaina, ei zic
galena, muiaria, mulier, fameia, femina, parinte, pater, al nostru, noster si altele, multe din limba latineasca,
ca de ne-am socoti pre amanuntu, toate cuvintele le-am intelege".Dupa cum anuntam mai sus, una din
temele umanismului romanesc este reprezentata de unitatea romanilor din toate provinciile romanesti. "cati
se afla locuitori in Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramoros, de la un loc sunt cu moldovenii si toti de
la Ram se trag". Aceste scrieri nu sunt facute la intamplare, dintr-un soi de simtamant patriotic, ci pe
baza unui studiu si a unei documentatii stiintifice. Inca o data este subliniat caracterul obiectiv, istoric al
primelor forme de literatura romana.

Miron Costin
Erudit, cunoscător de limbi străine și conștient de rolul culturii în evoluția statelor, Costin a trecut în
eternitate lăsând posterității o operă valoroasă atât din perspectivă istorică, documentară, cât și din punct de
vedere literar.Activitatea dregătorului, a diplomatului ce se remarcă prin patriotism și ură împotriva
asupritorilor nației sale, cunoașterea tuturor aspectelor politicii din vremea sa, experiența luptătorului s-au
împletit cu preocupările cărturarului, ale istoricului devotat pământului strămoșesc și ale scriitorului
deschizător de drumuri în literatura română.

Viața Lumii - este prima sa operă originală, un poem filozofic pe tema fortuna labilis, scris cam în aceeași
perioadă cu psalmii lui Dosoftei. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă scopul lucrării: de a arăta în
românește ce este stihul. Opera pune în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil, viața ca
vis, amintirea, soarta nedreaptă. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche, fiind
amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/ Cu griji și
primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană, o lume-nșelătoare.”
inalul operei este moralizator: dacă viața lumii este o iluzie, singura consolare a omului este credința în
Dumnezeu.

Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul - continuă
cronica lui Ureche din 1594 până în 1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu. Opera are în ultima parte un
caracter memorialistic. Tonul narațiunii este mai puțin senin, pentru că trăiește vremuri grele. Letopisețul s-a
păstrat în 56 de copii manuscrise. N. Manolescu, în Istoria critică à literaturii române desprinde
următoarele trăsături ale operei: a) caracter mai modern decît al cronicii lui Ureche: explică fenomenele
istorice din punct de vedere economic, politic și social; b) folosirea frecventă a dialogului: opera e plină de
conversații fermecătoare și de replici extraordinare. Vasile Lupu, informat despre trădarea unui boier,
exclamă: „În zadaru această slujbă acum; să-mi hie spus acestea pînă era în Iași logofătul.”; c) aplecarea spre
culisele istoriei: comunică, atunci cînd știe, bîrfele și stratagemele diplomatice, anticipîndu-l pe Neculce prin
portretele precise. Ștefan Tomșa al II-lea este un domnitor crud care ține pe lîngă el un călău „pierzător de
oameni”, credulitatea lui Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc; d)
stilistica frazei: fraza este lungă și plină de cadențe, cu verbul la sfîrșit, după model latin.

De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor - lucrare neterminată, păstrată în 29 de copii
manuscrise și publicată pentru prima dată de M. Kogălniceanu în 1852, are un caracter savant și o noblețe
a ideilor care o va face cartea de căpătîi a Școlii Ardelene. Predoslovia enumeră scopurile lucrării: a)
afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii țării noastre, Moldovei și Țării Muntenești și românii din
țările ungurești, care toți un neam și odată descălecați sîntu”; b) conștientizarea valorii documentului
scris, care rămîne mărturie peste veacuri: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții
omenești, scrisoarea…”. Românii trebuie să-și cunoască istoria, „toate alte țări știindu începuturile
sale”; c) dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche, ca Simion Dascălul („om cu
multă neștiință și minte puțină”) și Misail Călugărul, care afirmaseră că moldovenii sunt urmașii
tîlharilor de la Roma exilați în Dacia; d) refacerea istoriei Moldovei de la primul descălecat,
completînd astfel cronica lui Ureche; e) elogiul scriiturii și al lecturii: „… căci nu este alta și mai
frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”. Opera propriu-zisă este
alcătuită din șapte capitole: I. Prezentarea geografică și etnografică à Italiei; II. Formarea Imperiului Roman;
III. Înfățișarea Daciei; IV. Cucerirea și colonizarea Daciei de către Traian; V. Mărturii arheologice despre
originea poporului român; VI. Mărturii filologice și etnografice; VII. Încercarea de a completa răstimpul dintre
colonizarea Daciei și întemeierea Moldovei.
ION NECULCE
Lucrarea de căpătâi a lui Neculce este Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie
a lui Constantin Mavrocordat. Lucrarea cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai
totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape. Cel mai probabil, cronicarul și-a început lucrul la Letopiseț
după anul 1732, când avea deja cca 60 de ani și a lucrat la Letopiseț până în anul 1744.
În prefața lucrării, autorul relatează că până la Duca-Vodă el s-a condus de diferite izvoare aflate pe la alții,
"iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de
pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea știință, câte s-au tâmplat de au fost în viața mea.
Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea".
Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O samă de cuvinte ce sîntu audzite din om în om,
de oameni vechi și bătrâni și în letopiseții nu sînt scrise...". Aici se cuprind o serie de tradiții relative la
diferiți domni și care ulterior au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă,
precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii
Putna de Alecsandri, Cupa lui Ștefan de Bolintineanu, Dumbrava roșie de Alecsandri, Visul lui Petru
Rareș de Alecsandri ș.a. Aproape toți domnii, despre care vorbește Neculce în cursul cronicii sale, au câte
un scurt portret sau câte o caracteristică.
Dintre toți istoricii și criticii literari, numai George Călinescu l-a caracterizat pe Ion Neculce ca având un "ton
bârfitor și moralizator[ată un exemplu de "bârfă" a lui Ion Neculce, cu referire la Dumitrașcu-vodă, dat de G
Călinescu în Istoria literaturii... (op.cit.): "și era om nestătător la voroavă, telpiz, amăgitor, geambaș de cai
de la Fanar din Țarigrad; și după aceste, după toate, era bătrân și curvar. Doamna lui era la Țarigrad; eară
el aice își luase o fată a unei rachierițe, de pe Podul Vechiu, anume Arhipoae; eară pre fată o chiema
Anița , și era țiitoarea lui Dumitrașco-vodă..." Criticul literar Șerban Cioculescu apreciază (op.cit.,p.92) că:
"Neculce nu a putut fi imparțial și obiectiv, fiindcă a suferit prea mult în copilărie și tinerețe de disprețul
acelora care îl vor fi privit pe el și pe ai săi ca pe niște "rude sărace" și mezaliate."

Iluminismul si Scoala Ardeleana


Curentele literare se succed de la un secol la altul, unul in continuarea celuilalt sau ca reactie unul impotriva
celui precedent. Iluminismul se incadreaza clar in prima situatie, aceea de a continua si de a dezvolta ideile
curentului anterior, directiile umanismului.Umanismul a semnificat abolirea fanatismului, a dogmatismului
religios si a regimului impus de Inchizitie. In continurea acestuia a aparut Iluminismul, curent literar al
secolelor XVII-XVIII, care promova crearea unei societati "rationale", prin raspandirea culturii. Prin
iluminism, ca si prin umanism, s-a dorit inlaturarea dogmelor religioase, fiind o miscare cu caracter laic,
anticlerical,antifeudal.

Iluministii precum J. Swift, Montesquieu, Voltaire, D. Diderot, J.J. Ruseau, G.E. Lessing, S. Micu,
Gheorghe Sincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, Dinicu Golescu pun un accent deosebit pe cunoasterea
stiintifica, militand pentru emanciparea poporului prin cultura. Aceasta miscare socio-culturala promoveaza
rationalismul si raspandirea culturii prin scoli si prin lucrari de popularizare.
Conceptiile iluministe in domeniul social si politic au influentat Revolutia Franceza, care s-a datorat in mare
parte ideilor lui Voltaire si J. J. Ruseau. Asadar, dincolo de implicatiile literare, ideile iluministe au format
un intreg mecanism social-politic.In Germania, bazele Iluminismului sunt puse de Kant.

Teme si motive iluministe: "monarhul luminat", "contractul social", emanciparea poporului prin cultura.

Iluminismul, intre literatura si politica


Iluminismul s-a manifestat cu intarziere in cultura romana din cauza dominatiei straine si feudalismului
autohton. Acest curent literar a putut fi observat indeosebi in Transilvania, unde burghezia era mai
dezvoltata, fiind initial strict legat de interesele nationaleAici, Scoala Ardeleana, miscarea intelectualitatii
din Transilvania, a luat nastere ca urmare a excluderii romanilor de la viata social-politica conform actului
"Unio trium nationum" (1437).In acest context, Iluminismul poate fi considerat mai degraba un demers
politic, sintetizat in memoriul din 1791, "Supplex libellus valachorum Transsilvaniae", trimis imparatului
Leopold II, prin care se cerea recunoasterea romanilor din Transilvania ca natiune egala in drepturi cu
celelalte ce formau Imperiului Habsburgic.Inspirandu-se din ideile Iluminismului european, reprezentantii
Scolii Ardelene au militat pentru egalitate si libertate, pentru suveranitatea a poporului, in baza ideii de drept
national si de contract social.Actiunea politica si culturala a Scolii Ardelene este reprezentata de operele
istorice si filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si Ion Budai-Deleanu. Toate aceste
patru personalitati, savanti de talie europeana si poligloti, au facut studii teologice, filozofice si de drept
canonic la Roma si Viena.

Scoala Ardeleana. Directii fundamentale:

1. Directie socio-culturala. Este in stransa legatura cu motorul miscarii iluministe europene, aceea de
emancipare a oamenilor prin cultura si educatie. Cu aceasta ocazie, are loc dezvoltarea si organizarea
invatamantului in limba romana. Gheorghe Sincai, ca director al scolilor romane, infiinteaza 300 de
scoli. Este momentul primelor manuale scolare tiparite, a cartilor de popularizare stiintifica, a
calendarelor si cartilor populare.

2. Directie erudita. Cuprinde numeroasele tratate de istorie si filologie. Cele mai importante
sunt: "Istoria si lucrurile si intamplarile romanilor" de Samuil Micu, "Hronica romanilor si a
mai multor neamuri" de Gheorghe Sincai, "Istoria pentru inceputul romanilor in Dachia" de
Petru Maior, "Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" de Samuil Micu si Gheorghe
Sincai, "Disertatie pentru inceputul limbii romane" de Petru Maior si "Lexiconul de la Buda",
primul dictionar etimologic al limbii romane.

Aceste initiative au pornit de la ideea restabilirii adevarului despre originea romanilor prin aducerea de
argumente istorice, filologice si demografice privind caracterul latin al limbii si poporului roman,
continuitatea si unitatea sa etnica. Astfel s-au pus bazele lingvisticii romanesti prin fixarea normelor
gramaticale ale limbii, imbogatirea vocabularului cu neologisme luate din limbile romanice.

Mostenirile lasate de reprezentantii Scolii Ardelene au contribuit semnificativ la formarea limbii romane, la
recunoasterea originilor si a drepturilor, insa nu pot fi considerate opere literare, cum nici autorii, ilustri
filologi si istorici, nu pot fi numiti scriitori. Ceea ce nu le putem nega insa este marele merit de a fi creat un
mediu propice literaturii.Asadar, startul unei literaturi autohtone fascinante a avut loc multumita Scolii
Ardelene si a coincis cu momentul in care Ion Budai-Deleanu, cel dintai mare poet roman de talie
europeana, a creat "Tiganiada", o epopee eroicomica, prima demonstratie de valoare a posibilitatilor poetice
ale limbii romane.

Iluminismul -  este un curent literarar secolului al XVIII-lea supranumit 'secolul luminilor'.

Aparitia acestui curent literar a fost favorizata de cateva conditii social-istorice:revolutia burgheza
din Anglia;semnarea 'Declaratiei Drepturilor Omului'.

Trasaturile iluminismului:

-        promovarea ratiunii;

-        sustinerea tolerantei interetnice;

-        combaterea dogmelor si a bisericii (anticlericalismul);


-        asezarea in centrul preocuparilor a valorilor umane.

Iluminismul romanesc  Reprezentanti ai iluminismului romanesc:Samuil  Micu Klein;Gheorghe


Sincai; Petru Maior;Ion Budai-Deleanu.

Epopeea   - este o specie a genului epic in versuri de mari dimensiuni  cu un fir


epic intins si cu personaje cu puteri supranaturale, aceste sunt de obicei personaje
legendare. Epopeea apare in Grecia Antica si e preluata de cultura latina.

          Cele mai celebre epopei sunt: 'Eliada si Odiseea' de Homer si 'Eneida' scrisa de Vergiliu.

          'Tiganiada' este capodopera literara a iluminismului romanesc si reprezinta cea mai celebra epopee din
literatura romana.Desi redactata in doua variante ea nu ajunge sa fie publicata decat in 1925. Din aceasta
cauza literatura romana va avea foarte mult de pierdut. Si alti autori pasoptisti  (ex: Ion Heliade Radulescu)
incep sa scrie o epopee a neamului insa aceste proiecte nu sunt finalizate.

Geneza operei Ion Budai-Deleanu, om de o vasta cultura gaseste punctul de plecare al 'Tiganiadei' in
lucrarea 'Batra homiamahia' ('Lupta broastelor cu soarecii') de Tasso, in 'Don Quijote de la Mancha' a lui
Cervantes si in 'Orlando furioso' de Aristo.

Tema operei 'Tiganiada' are ca tema calatoria alegorica pe care o face neamul tiganesc in cautarea unei
forme statale.

Semnificatia titlului Titlul este unul alegoric creat dupa modelul marilor epopei ('Iliada', 'Odiseea', 'Eneida').
Acesta ne trimite la personajul central al operei sianume la etnia tiganilor . Titlul este unul alegoric deoarece
sub intruchiparea tiganilor, Ion Budai-Deleanu ascunde ascunde aspiratiile iluministe ale romanilor din
Ardeal.

Compozitia  Din punct de vedere compozitional 'Tiganiada' sau 'Tabara tiganilor'este alcatuita din 12


cantece compuse de cantaretul Leonachi Dianeu  si imbogatita 'cu multe insemnari si luari aminte, critice
istorice, filosofice, filologice si gramatice de catre Mitru Perea si alti mai multi in anul 1800'. O astfel de
structura isi dovedeste modernitatea datorita multitudinii de voci naratoriale. Personajele care comenteaza
evenimentele in subsolul paginii devin voci naratoriale de sine statatoare. Ele nu explica ceva ci au rolul de a
crea o opera in opera.

Firul epic  Actiunea se desfasoara in Muntenia lui Vlad Tepes. Domnitorul se hotaraste sa-i inarmeze pe
tigani pentu a lupta impotriva turcilor deoarece dorea sa evite folosirea acestora ca iscoade. Pentru a-i
convinge Vlad voda le promite o localitate numita Spateni unde acestia sa se organizeze intr-o formatiune
statala. Tiganii se lasa greu convinsi, mai intai avand loc un sfat care are rolul de-ai evidentia caracterul
eterogen si instabil.Mai intai tiganii sunt supusi unor probe de curaj. Vlad Tepes si armata lui se deghizeaza
in turci fara a fi recunoscuti de tigani iar apoi pune in calea acestora carele cu bucate. La cele doua probe
tiganii esueaza dovedind lipsa curajului si o pofta de mancare nemasurata.In schimbul intrarii in lupta Vlad
Tepes le ofera ca recompensa localitatea Spateni plasata strategic intre Barbatesti si Inimoasa.Denumirea
localitatilor este una evident parodica ea desemnand lipsa curajului si a tragerii de inima din partea
tiganilor.Odata intrati in lupta tabara tiganilor este tulburata de interventia Satanei care o rapeste pe Romica,
logodnica viteazului Parpangel. Pentru a-si regasi iubita acesta porneste intr-o cala torie initiatica la capatul
careia trebuie sa dovedeasca faptul ca este apt de a se insura, de a-si intemeia o familie si de a conduce etnia
tiganilor. Bineinteles ca aceasta calatorie este tot parodica. Parpangel este supus unor probe astfel trece
printr-o padure vrajita si poposeste la un han care in mod miraculos se transforma dimineata intr-o balta cu
broaste. Satana reuseste de fiecare data sa-l amageasca pe Parpangel. Dezamagit, eroul se hotaraste sa se
intoarca in tabara tiganilor. Pe drum se intalneste cu viteazul Argineanu imbracat in armura vrajita si jac
schimb de haine. Astfel Parpangel intra in lupta impotriva turcilor. Infricosati de vederea armurii si crezant
ca este Argineanu turcii bat in retragere si toata aceasta aventura eroica se termina cu o banala cadere de pe
cal a lui Parpangel.
Ion Budai-Deleanu a fost istoric, filolog, poet şi unul dintre corifeii Şcolii Ardelene, socotit de unii exegeţi
drept primul mare scriitor român. El deţine un loc însemnat în literatura română şi prin faptul că este autorul
singurei epopei finalizate până la apariţia operei „Levantul” (1990), scrisă de Mircea Cărtărescu.

„Pus-am temeiul culturii” - afirma Budai-Deleanu în Prefaţia la Lexiconul românesc-nemţesc, cărturarul


având convingerea că este un întemeietor de cultură atât ca autor al poemului neterminat Trei viteji, cât mai
ales al Ţiganiadei, pe care o numeşte „product nou şi original”. De altfel, epopeea constituie nu numai un
punct de pornire în literatura română modernă, ci şi prima ei capodoperă, comparabilă cu marile creaţii de
valoare universală.
Subintitulată „Poemation eroi-comico-satiric”, epopeea Ţiganiada a avut două variante, la distanţă de 12
ani: prima, scrisă în 1800 şi publicată în 1875-1877, iar a doua versiune creată în 1812 a fost tipărită abia în
1925. Episodul narativ în care Becicherec Iştoc (aidoma lui Don Quijote al lui Cervantes), însoţit de un
scutier, a plecat în căutarea iubitei sale, Anghelina, a fost scos de scriitor din varianta a doua. Opera astfel
revizuită a constituit un poem eroicomic de sine stătător, intitulat Trei viteji, din care s-au păstrat doar patru
cânturi.
În spirit iluminist, tema o constituie lupta pentru apărarea libertăţii şi fiinţei naţionale, printr-o critică
necruţătoare a rânduielilor feudale, a tarelor aristocraţiei şi ale clerului, a despotismului şi nedreptăţilor
sociale.

Compoziţional, opera (semnată cu anagrama autorului, Leonachi Dianeu) este alcătuită dintr-un Prolog, o
Epistolă către Mitru Perea şi douăsprezece cânturi, acţiunea fiind organizată pe patru planuri „polifonice”:

 planul istoric al luptei lui Vlad Ţepeş cu turcii;


 planul comico-social privind peregrinările ţiganilor pe care domnitorul îi organizează în oaste;
 planul mitic al înfruntării dintre forţele angelice cu cele demonice (îngerii îl ajută pe Vlad Ţepeş şi
pe români, iar diavolii îi ispitesc pe ţigani);
 planul comentariilor din subsolul operei, atribuite unor personaje fictive, de diverse profesii şi
competenţe, care ar fi studiat textul şi-l interpretează voit eronat şi comic.

Ideile iluministe sunt confortabil aşezate în conştiinţa lirică evoluată a autorului, care se simte „răpit” de
neliniştea creaţiei poetice, aşa cum, de altfel, mărturiseşte în Prolog: „Cu toate aceste, răpit fiind cu nespusă
poftă de a cânta ceva, am izvodit această poeticească alcătuire, sau mai bine zicând jucăreaua, vrând a forma
ş-a introduce un gust nou de poesie românească [...]”. Eposul comic este o parodie a epopeii eroice, o
raportare voit ironică a unui univers antieroic, o „comedie filologică” în care sunt parodiate şi citate din
creaţiile lui Boileau sau Homer.
În epistola de dedicaţie, Epistolie închinătoare cătră Mitru Perea, vestit cântăreţ!, scriitorul explică
semnătura Leon Dianeu, care „cuprinde în sine întreg numele mieu prin strămutarea slovelor sau anagramă.
[...] Leon Dianeu sau Leonachi Dianeu (precum ştii tu bine că la noi în Ţara Muntenească, ba şi la Moldova,
toţi ş-adaugă numele cu achi sau cachi, după grecie, fiind că sună mai cilibiu”. Autorul mărturiseşte, de
asemenea, că a amestecat „întru adins lucruri de şagă, ca mai lesne să se înţeleagă şi să placă”, dar
avertizează cititorul: „însă tu bagă samă bine! căci toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie, în multe
locuri unde prin ţigani să înţăleg şi alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii de-atunce. Cel
înţălept va înţălege...”.
Relaţiile temporale şi spaţiale sunt reale, derularea acţiunii fiind plasată în Ţara Românească, secolul al XV-
lea, în timpul domniei lui Vlad Ţepeş. Voievodul plănuieşte mişcarea de rezistenţă împotriva Imperiului
Otoman în cadrul căreia se înscrie şi prevenirea trădării. Ca să nu poată fi folosiţi ca iscoade de către turci,
ţiganii sunt adunaţi de Vodă într-o tabără, cu intenţia de a-i organiza într-o oaste care să lupte de partea
românilor, împotriva inamicilor otomani. Cetele de ţigani care defilează prin faţa domnitorului sunt
prezentate în notă comică, satira autorului ţintind şi moravurile feudale.

Fiecare gloată ţigănească are câte un steag propriu şi se manifestă gălăgios: argintarii (zlătarii), conduşi de
Parpangel, au ca steag o cioară de argint cu aripile întinse şi cântă la drâmbe şi clopoţei; căldărarii, cârmuiţi
de Bălăban, arborează o tipsie de aramă şi-şi fac simţită trecerea bătând strident în căldări; în fruntea
fierarilor este Drăghici şi poartă cu mândrie o tigaie de plăcinte, fac larmă mare cu clopote şi chimvale
(talgere); aurarii sunt conduşi de Tandaler şi ridică spre cer o suliţă de aur sunând din alăute şi dible, iar
lăieţii, în frunte cu Corcodel, au ca steag o cârpă şi fanfară proprie: „Marşul suna în cornuri mugătoare, /
Toţi lolăindu-se în gura mare”.

Ţiganii fac popas între Alba şi Flămânda şi, după ce defilează zgomotos prin faţa domnitorului, îşi continuă
drumul până la locul în care-şi aşază tabăra la Spăteni, între Bărbăteşti şi Inimoasa. Metafora „drumului”, în
jurul căreia se organizează epopeea, sugerează aspiraţia spre ideal a ţiganilor, care încearcă să-şi depăşească
propria condiţie, dar eşuează „din cauza propensiunii (dispoziţie naturală spre ceva, tendinţă) instinctuale, a
neputinţei de a se lăsa călăuziţi de raţiune” (Paul Cornea). Călătoria ţiganilor este anevoioasă, plină de
dificultăţi şi neînţelegeri, dar la sfârşitul ei toţi îi jură credinţă lui Vlad Ţepeş. Li se dau ţiganilor provizii de
hrană din belşug şi arme cu care să lupte şi tocmai când domnitorul este convins că nu se vor da bătuţi, unul
dintre bulibaşi îi cere şi „vreo pază de oşteni, ce n-au frică de moarte” ca să-i păzească de duşmani.

În alt plan narativ, Satana o fură pe Romica, logodnica lui Parpangel, care pleacă în căutarea ei. O găseşte, în
cele din urmă, în pădurea fermecată, închisă într-un palat. La un semn al Sfântului Spiridon, protectorul
fecioarelor, Romica dispare odată cu palatul vrăjit. Înnebunit de durere, Parpangel rătăceşte prin pădure şi
ajunge la două izvoare: unul cu apă vie şi altul cu apă moartă. Voinicul român Argineanu bea din apa moartă
şi îşi pierde minţile, iar Parpangel bea din izvorul cu apă vie, capătă puteri neobişnuite şi îmbracă armura
românului.

Ca să încerce loialitatea ţiganilor, Vlad Ţepeş, împreună cu o ceată de oşteni îmbrăcaţi turceşte, atacă
tabăra.Ţiganii se predau imediat turcului şi sunt gata să-i vândă pe români, se roagă să fie iertaţi, imploră
mila otomanilor susţinând că ei nu sunt vinovaţi cu nimic. Când îşi dau seama că este Ţepeş deghizat, ţiganii
îşi cer din nou iertare şi făgăduiesc să se bată cu turcii. Parpangel se întoarce în tabără tocmai când turcii îi
atacau pe ţigani, dar aceştia, crezând că sunt tot românii îmbrăcaţi în haine turceşti, se luptă cu dârzenie, iar
Parpangel, făcând minuni de vitejie, bagă groaza în oastea turcească, însă cade de pe cal şi-şi frânge oasele.
Este îngrijit de mama lui, Brânduşa şi de Romica. La bătălie iau parte sfinţii, care sunt de partea românilor şi
dracii, care-i sprijină pe turci. În cele din urmă, oastea lui Vlad Ţepeş îi alungă pe turci.

Acţiunea continuă cu tot felul de peripeţii şi evenimente în jurul personajelor Parpangel, Tandaler, Corcodel.
Ţiganii hotărăsc să lupte şi ei contra turcilor, dar pentru că le este frică, Tandaler îi sfătuieşte să se bată „cu
ochii închişi”, ca să nu se înspăimânte la vederea turcilor şi s-o ia la fugă. În calea lor iese o turmă de boi şi
ţiganii, văicărindu-se şi urlând, încep să lovească orbeşte în stânga şi-n dreapta „cireada de boi îndrăcită”,
până când „vitele înspăimântate fugiră, iar faraonii începură a clipi câte-o ţâră”. Parpangel se însoară cu
iubita lui, Romica, şi le povesteşte nuntaşilor despre călătoria pe care o făcuse în iad şi în rai.

Zvonindu-se că Vlad Ţepeş ar fi fost biruit de turci şi Ţara Românească rămăsese fără domnitor, ţiganii se
hotărăsc să-şi facă o ţară a lor şi discută despre formele de guvernământ. Dezbaterile au loc în chip
organizat, opiniile ţiganilor sunt exprimate prin delegaţi ai cetelor şi se formează chiar o comisie alcătuită
din învăţaţi care „cetisă şi pe Platon cel mare”. Părerile divergente iscă certuri înverşunate, nu reuşesc să
cadă de acord dacă statul lor să fie republică sau monarhie.Nici asupra conducătorului nu se înţeleg, aşa că,
după ce se încaieră îngrozitor şi mor mai mulţi ţigani şi căpetenii, se împrăştie care încotro şi pornesc din
nou în pribegie. Astfel, ei ratează şansa de a-şi dobândi conştiinţa fiinţei naţionale. Vlad Ţepeş, deşi iese
învingător în lupta cu turcii, este alungat de la tron de către boierii trădători şi este nevoit să ia calea exilului.
Oastea românilor, condusă de Romândor, continuă lupta antiotomană, deşi boierii se opun bătăliilor
deoarece se tem de răzbunarea ulterioară a turcilor.

Străbătută de spiritul luminilor, Ţiganiada transmite mesajul ideatic printr-o multitudine de


situaţii/episoade complicate şi prin personajele numeroase şi complexe. Ideile privind lupta pentru
drepturile omului şi egalitatea oamenilor dată de legea firii sunt transmise prin discursul lui Janalău:
„Deacă vom lua la socoteală / Cum că toţi oamenii de la fire / Să nasc într-un chip, prin o tocmeală, / Nice s-
află-între dânşii osăbire / Vom afla că-asemene dreptate / Trebuie s-aibă toţi în cetate”. Necesitatea
respectării legilor şi preţuirea valorilor morale constituie un alt principiu iluminist susţinut şi în
notele din subsolul operei: „Drept aceasta nime să nu stăpânească, fără numai legea; să hotărâm dar legi
bune, după care să fim cârmuiţi prin alese dintre noi persoane cinstite”.
Îndemnul la unire este exprimat de Drăghici, iar respingerea dreptului divin feudal este argumentată în
alocuţiunea lui Goleman. Instituţiile şi moravurile feudale sunt caricaturizate în episodul defilării
ţiganilor prin faţa domnitorului Vlad Ţepeş, imaginea constituind „o expoziţie pitorească de tablouri realiste
în tonuri groteşti” (Alexandru Piru). Dezbaterea formei de guvernământ cea mai potrivită pentru un stat
tânăr, oscilând în spirit iluminist între republică şi monarhie, este ilustrată mai ales în discursul lui Slobozat
şi prin dialogul ţiganilor.

Personalitatea lui Vlad Ţepeş se înscrie în rigorile iluminismului privind conducătorul raţional,
înzestrat cu forţă interioară şi dragoste de neam şi ţară, ale cărui virtuţi sunt elogiate de poet. Măreţia
legendară demnitatea şi intransigenţa domnitorului reies din răspunsul pe care îl dă solilor trimişi de Poartă
cu mesajul de a se închina turcilor: „Spune că-atunci când iepurii-în goană îi / Vor lua pe ogari, lupilor
moarte / Mieii vor da, poate că atunci doară / M-oi închina; iar nu de-astă oară!”. Înţelepciunea voievodului
se manifestă şi în atitudinea detaşată pe care o afişează în relaţia cu „dalba ţigănie”, care pentru el constituie,
pur şi simplu, un spectacol.

Comentariile din subsolul operei, puse în seama unor personaje fictive, presupuşi exegeţi care ar fi citit
textul epopeii, conferă, prin firea sau preocupările fiecăruia, o dimensiune comico-satirică interpretării
critice, construită şi prin numele personajelor: Criticos, Idiotiseanui, Mândrilă, Erudiţioanu, Filologos etc.
Consideraţiile lor sunt docte sau tâmpe, dezvăluind trăsături dintre cele mai interesante, definindu-i în relaţie
cu lectura epopeiDe pildă, Mitru Perea face consideraţii lingvistice, explicând sensurile şi etimologia unor
cuvinte: „Musă: acest cuvânt este elinesc, obişnuit acum mai la toate limbile, mai vârtos la poesie sau când
scriu cu stihuri. Precum s-arată la Mitologhia Elinilor, musa va să zică ştiinţă sau mai vârtos zână aflătoare
de ştiinţă. Elinii cinstea noao muse [...]”; „Trosc este onoma-poeticon, prefăcut cuvânt din sunetul care face
fulgerul căzând; sau, după asămănarea sunetului de tunet, care să zice pe unele locuri şi «treznet», precum
«a fulgera» sau «a tuna» zic alţi «a trezni»„. Onochefalos este de-a dreptul dobitoc, aşa cum sugerează şi
numele „cap de măgar”, căci în limba greacă „onos” înseamnă măgar şi „kephale” înseamnă cap.

Personajele
Personajele epopeii sunt pline de vivacitate şi dinamism, înzestrate cu elocinţă şi pricepere în dezbaterea
unor principii fundamentale promovate de iluminismul epocii. Ironia şi viziunea caricaturală sunt evidente şi
prin onomastica personajelor. Pe de o parte, numele eroilor au rezonanţă ţigănească şi efect comic:
Parpangel, Ciuciu, Căcâcea, Corcodel, Slobozan; pe de altă parte, numele lui Romândor sugerează
patriotismul şi dorinţa pentru libertate socială şi naţională a românilor.

Adevărata izbândă a primului poet român de talie europeană, Ion Budai-Deleanu, reiese din limbajul artistic
înfăptuit prin îmbinarea stilului colocvial-popular cu termeni savant-neologici. Astfel, neologismele de
origine franceză „antişambră”, „melancolie”, „intrigant” stau alături de regionalismele „nătăraie”, „bală”,
„cioarsă” ori de zicale populare: „Toate aceste nu plătesc o ceapă!”.Rima surprinzătoare prevesteşte
prozodia modernistă a lui Todor Arghezi prin aşezarea în finalul versurilor categorii gramaticale diferite.
Astfel, rimează omonimele: substantivul „poartă” cu verbul „poartă”, sau adjectiv şi, respectiv, pronume cu
nume proprii: „mişel/Corcodel”, „el/Aristotel”.

„«Ţiganiada» este întâia mare operă de creaţie românească în care toate relele regimului de exploatare
feudală sunt demascate cu persistenţă şi satirizate cu necruţătoare ironie, egalată în literatura de mai târziu
numai de un Creangă în proză şi de Caragiale în teatru.” (Alexandru Piru)
„Operă de temelie pentru cultura noastră este «Ţiganiada», nu numai datorită noii atitudini faţă de artă pe
care o încorporează, ci şi pentru că ea reprezintă prima mare sinteză cu finalitate estetică a spiritualităţii
româneşti şi a spiritualităţii europene.” (Ioana Em. Petrescu)