Sunteți pe pagina 1din 18

Dimitrie Cantemir

   S-a născut pe 26 octombrie 1673 la Iaşi în familia lui Constantin Cantemir.Mama sa – Ana Bantaş, era
descendenta unei familii de boiernaşi, la origine negustori din Lăpuşna. Deşi analfabet, ştiind numai să se
iscălească, Constantin Cantemir  a dat o educaţie aleasă copiilor săi Antioh şi Dimitrie. El a invitat în familie
dascăli dintre cei mai instruiţi din ţară şi din străinătate, între care şi pe călugărul grec Ieremia Cacavelas,
teolog poliglot, filosof şi predicator, care studiase la universităţile din Leipzig şi Viena. Încă în patrie, până
la plecarea sa în calitate de ostatic la Poarta Otomană, Dimitrie căpătase cunoştinţe temeinice. În afară de
instrucţia obişnuită, care era dată pe atunci copiilor de boieri (citire, scriere şi socotit, unele cunoştinţe
elementare de religie creştin-ortodoxă), el mai studiase limbile slavă, greacă şi latină, teologia ş.a.

    În 1688 Dimitrie Cantemir este trimis la Istanbul pe lângă curtea sultanului în calitate de ostatic. La alt
nivel, superior, Dimitrie îşi continuă studiile la Constantinopol, atât la Înalta şcoală a Patriarhiei din acest
oraş, cât şi la diverşi profesori particulari de formaţie culturală europeană şi orientală. În timpul şederii sale
îndelungate (circa 22 de ani cu mici intermitenţe) în capitala Imperiului Otoman, Dimitrie a manifestat un
mare interes faţă de istoria, cultura şi civilizaţia orientală, mai cu seamă faţă de cea turco-otomană. În acest
mediu tânărul Dimitrie a studiat filosofia, logica, teologia, geografia, istoria, muzica, medicina, folclorul,
limbile occidentale şi orientale (turca, persana, araba), desenul şi arhitectura. Aceste cunoştinţe temeinice i-
au permis să elaboreze mai multe lucrări dedicate istoriei, civilizaţiei şi culturii. Mai mult ca atât, unele din
concluziile sale pe care le-a tras de pe urma studierii religiei musulmane, istoriei Imperiului Otoman, a
încercat să le pună la temelia activităţii sale practice ca domn al Ţării Moldovei în anii 1710-1711. Cu
timpul, tânărul Cantemir deveni cunoscut în cercurile cele mai înalte ale curţii şi aristocraţiei otomane,
stabilind totodată legături cu reprezentanţi diplomatici ai diferitor ţări europene – Franţei, Rusiei, Olandei
ş.a. Este apreciat în cercurile înaltului cler ortodox, precum şi în cele ale oamenilor de ştiinţă de cea mai
aleasă cultură din capitala imperiului. Datorită cunoştinţelor căpătate în patrie, cât şi celor dobândite la
Istanbul, în mediul unor mari personalităţi ale culturii europene şi orientale, Dimitrie devine un om de cea
mai aleasă pregătire intelectuală.

    Între anii 1691-1693 a trăit la curtea domnească a tatălui său. După toate probabilităţile, Dimitrie
Cantemir a manifestat interes faţă de viaţa politică încă din copilărie, de pe când tatăl său a urcat în scaunul
Ţării Moldovei (1685). Ca fiu de domn, se văzu în drept să-l urmeze pe tatăl său în tronul Ţării Moldovei,
după ce acesta se stinse din viaţă în 1693. Cronicile autohtone, alte documente ale vremii îl atestă pe
Dimitrie Cantemir în scaunul domnesc doar pe parcursul lunilor martie-aprilie 1693. Deşi susţinut de unii
mari boieri din ţară (Iordache Ruset, Lupu Bogdan), care ar fi dorit să profite de tinereţea voievodului pentru
a-l subordona intereselor sale, sultanul nu l-a îmbrăcat cu caftan domnesc şi, prin urmare, el fu nevoit să
renunţe la tron. Evenimentul s-a consumat fără oarecare urmări pentru Dimitrie Cantemir şi el a revenit la
Istanbul, continuându-şi cu şi mai multă râvnă activităţile cărturăreşti.

    În anii primei domnii a fratelui său, Antioh Cantemir (1695-1700), Dimitrie îndeplineşte misiunea de
capuchehaie, adică de reprezentant al domnului la Constantinopol, fapt care l-a plasat în cercurile politice şi
diplomatice ale curţii otomane, iar această împrejurare i-a permis să fie informat din prima sursă despre tot
ce se petrecea mai important în materie de relaţii internaţionale şi politică în imperiu, în ţările europene şi în
ţările române. În 1699 Dimitrie Cantemir se căsătoreşte cu Casandra, fiica domnului muntean Şerban
Cantacuzino. Evenimentul – ordinar la prima vedere – s-a răsfrânt în modul cel mai direct asupra relaţiilor
politice dintre Ţara Românească şi Moldova. Căci văzându-se ginere al fostului domn muntean Dimitrie
Cantemir şi-a declarat pretenţiile de a ocupa scaunul domnesc al ţării vecine. Faptul viza direct  interesele lui
Constantin Brâncoveanu, pe atunci domn al Ţării Româneşti (1688-1714), care, bineînţeles, se apăra cu
hotărâre de toţi rivalii săi. Rivalitatea şi suspiciunea reciprocă dintre Dimitrie Cantemir şi Constantin
Brâncoveanu s-a menţinut multă vreme, făcând să izbucnească, cu anumite ocazii, cu o vigoare deosebită.
Aceste evenimente s-au reflectat şi în unele opere cantemiriene. De asemenea, aflarea lui Dimitrie Cantemir 
în mediul elitei otomane de la Constantinopol, l-a făcut să participe în diferite campanii militare ale oştilor
turceşti, acumulând o experienţă politică, dar şi militară. Astfel, în 1697 viitorul domn participă în tabăra
otomană la luptele de la Petrovaradin şi Zenta. Înfrângerea catastrofală suferită de oştile sultanului Mustafa
al II-lea (1695-1703) în faţa austriecilor, l-au condus încă de pe atunci pe tânărul Cantemir la o importantă
concluzie în plan politic: puternicul Imperiu Otoman începe să decadă. Ulterior, teza a fost tratată şi
argumentată pe larg de el  în celebra-i operă Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman.

    Pe de altă parte, în aceşti ani viaţa îi oferă şi o altă experienţă, care îi tensionează relaţiile cu fratele său
Antioh. Este vorba despre unele proprietăţi, de altfel destul de modeste, lăsate de Constantin Cantemir fiilor
săi. Dimitrie s-a văzut nedreptăţit de partajul acestor averi, pe care îl făcuse fratele său. Încordarea, apărută
între cei doi fraţi, trece însă pe planul al doilea, când în 1699, în anumite împrejurări, nu fără concursul
Porţii Otomane şi probabil al voievodului muntean, Antioh Cantemir pierde tronul Ţării Moldovei în folosul
lui Mihai Racoviţă. Pe de altă parte, domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu văzând în Dimitrie un
rival puternic ca ginere de voievod muntean, îşi intensifică intrigile sale contra lui, reuşind pentru un timp
scurt, prin intermediul oamenilor săi de la Constantinopol, să obţină surghiunirea lui Dimitrie Cantemir.
Deoarece Antioh Cantemir refuză să-şi răscumpere fratele, Dimitrie reuşeşte să-şi recapete libertatea cu
ajutorul ambasadorului Franţei la Istanbul.

    Următorii ani s-au dovedit a fi mai liniştiţi pentru  Cantemireşti. Pe de o parte, Dimitrie reuşi să-şi
îmbunătăţească întrucâtva relaţiile cu Constantin Brâncoveanu, obţinând chiar în schimbul averilor
confiscate ale  soţiei sale, o pensie anuală din partea voievodului muntean. În acelaşi timp, în condiţiile
favorabile survenite prin faptul că mare vizir al Porţii Otomane deveni Tebendar Mehmed-paşa, prietenul lui
Dimitrie Cantemir, în 1705-1707 domn al Moldovei devine din nou Antioh Cantemir. Frământările şi
rivalităţile politice din centrul şi estul Europei conduc la conflicte armate de proporţii, în primul rând dintre
Suedia şi Rusia, evenimente faţă de care nu rămâne indiferentă nici Poarta Otomană. După ce Carol al XII-
lea suferă o înfrângere zdrobitoare din partea armatei ruse, care îl avea în frunte pe ţarul Petru cel Mare,
situaţia se complică brusc şi pentru Imperiul Otoman, deoarece evenimentele s-au deplasat din zona Mării
Baltice în cea situată în apropiere de stăpânirile otomane din nordul Mării Negre. În condiţiile când Carol al
XII-lea s-a refugiat după înfrângerea de la Poltava în hotarele Imperiului Otoman, lângă cetatea Bender pe
Nistru (la Varniţa), iar sultanul acordă tot sprijinul regelui suedez, pericolul unei confruntări directe dintre
Rusia şi Imperiul Otoman devine iminent. În asemenea condiţii, Poarta caută să instaleze în tronul Ţării
Moldovei un domn în care să aibă toată încrederea. După mai multe căutări şi  ezitări turcii îl aduc în
scaunul domnesc de la Iaşi pe Dimitrie Cantemir, care, aflându-se de mai mulţi ani la Constantinopol şi fiind
bine cunoscut în sferele politice cele mai înalte de la curtea  sultanului, se considera că merită toată
încrederea. Astfel, în împrejurări extrem de complicate, Dimitrie Cantemir deveni, la 14 noiembrie 1710,
domn al Ţării Moldovei.

    Trecându-şi pe un plan secundar preocupările cărturăreşti, noul domn moldovean a început să se ocupe cât
se poate de temeinic de treburile ţării. În scurtă vreme caută să-şi apropie boierimea căreia încearcă să-i
împărtăşească planurile sale de izbăvire a Ţării Moldovei de stăpânirea otomană cu sprijinul lui Petru cel
Mare, ţarul rus ce se impusese strălucit în faţa Europei de atunci. Fie sub influenţa concluziilor proprii de
mare declin al Imperiului Otoman, fie sub influenţa unor personalităţi politice, cum ar fi, de exemplu
ambasadorul Rusiei la Constantinopol P. A. Tolstoi ş.a., Dimitrie Cantemir ajunge la convingerea că s-au
creat cele mai favorabile împrejurări de a scoate ţara de sub stăpânirea turcilor, în alianţă cu cea mai mare
putere creştină ortodoxă de atunci – Rusia. În scurtă vreme, Dimitrie Cantemir stabileşte legături cu ţarul
Petru în vederea încheierii unei alianţe antiotomane. Ca urmare a tratativelor secrete dintre cele două părţi la
Luţk, la 13 aprilie 1711, este  întocmit  un tratat de alianţă. Se admite (şi pe deplin întemeiat), că textul
tratatului a fost elaborat de Dimitrie Cantemir şi remis lui Petru I de către trimisul Moldovei Ştefan Luca.
Aprobat de ţar, documentul a fost promulgat sub forma unei diplome date de Petru I domnului Ţării
Moldovei. Tratatul de la Luţk cuprinde 17 articole. În primul articol se stipula că ţarul ia “sub oblăduire” pe
domn şi întreg poporul ţării. După scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi
alte dări Porţii, se restabileau hotarele vechi ale Ţării Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane.
În continuare se arăta că Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea
teritorială a principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne. Scaunul domnesc era rezervat
dinastiei Cantemireştilor, acţiune prin care Moldova trebuia să devină o monarhie absolută şi ereditară. După
unele aprecieri, Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie
Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei. Tratatul n-a fost tradus în
viaţă, deoarece campania de la Prut, care a urmat ân vara anului 1711, nu s-a încununat de succes
    În conformitate cu înţelegerile secrete dintre Petru I şi reprezentanţii lui Dimitrie Cantemir, în scurtă
vreme, la 30 mai 1711, armata rusă, în frunte cu ţarul, trece Nistrul. Se spune că alături de “polcurile”
ruseşti, au intrat în ţară şi patru regimente de voluntari moldoveni. Din partea sa, Dimitrie Cantemir a adunat
în 15 zile o oaste moldovenească în frunte cu 17 “polcovnici” şi 170 de “rotmiştri”, cu steaguri a câte 100 de
oameni fiecare. Însă din criză acută de timp el n-a reuşit să adune numărul scontat de oşteni. Nu s-a soldat cu
rezultate concrete nici înţelegerile lui Petru cel Mare cu domnul Constantin Brâncoveanu, căci aproape
concomitent cu intrarea armatei ruse în Moldova, Ţara Românească este invadată de o numeroasă oaste
otomană. Şi-a spus cuvântul în sens negativ şi oboseala oştirilor ruse de pe urma marşurilor istovitoare,
precum şi lipsa acută de provizii. Pe deasupra, Ţara Moldovei era bântuită în vara aceea şi de o secetă
cumplită, care a redus cu mult posibilităţile completării rezervelor alimentare şi furajere ale armatei. Toate
acestea au făcut ca raportul de forţe în ciocnirile directe dintre cele două părţi beligerante să fie defavorabil
aliaţilor creştini. O uriaşă oaste otomană a trecut Dunărea. Bătălia decisivă a avut loc la 8-9 iulie 1711, lângă
satul Stănileşti de pe Prut. Aici oastea turco-tătară cu un efectiv de 200 de mii de oameni încercui armata
ruso-moldovenească, care număra ceva mai mult de 40 mii şi care se pomeni în scurtă vreme într-o situaţie
critică. Fiind izolată de efectivele ei principale, de ţară în general, oastea moldo-rusă, din cauza lipsei de
muniţii, de alimente, apă şi a imposibilităţii de a primi întăriri, a început să cedeze. În condiţiile create ale
unei inevitabile înfrângeri militare, cei doi aliaţi creştini încearcă să obţină încheierea unei păci cât mai
onorabile. La 12 iulie 1711 este încheiat un tratat (armistiţiu) de pace, conform căruia armata rusă este
impusă să părăsească Moldova.

    Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Ţara Moldovei, pe care, în urma “hainirii”
lui Dimitrie Cantemir, turcii erau gata s-o transforme în paşalâc. Împreună cu circa 4 mii de consângeni
(mulţi boieri cu familiile lor, precum şi reprezentanţi ai diferitor categorii de slujbaşi), Dimitrie Cantemir
părăseşte Moldova luând drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor turcii şi tătarii au supus ţara unui jaf
aproape fără precedent – cetatea Hotinului este transformată în raia (1714-1715), iar tronul ţării este dat pe
mâna grecilor fanarioţi. Dimitrie Cantemir şi familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari ş.a., în număr de
circa o mie (dintre cei plecaţi iniţial), au rămas pentru  totdeauna în Rusia. Atât Dimitrie Cantemir, cât şi alţi
refugiaţi au primit moşii şi unele drepturi nobiliare ruseşti. În iarna anului 1711-1712, În drum spre locul de
destinaţie, Dimitrie Cantemir  suferă o pierdere grea. I se stinge din viaţă soţia Casandra – o femeie deosebit
de cultă şi înţeleaptă, precum şi unul din fii. În cele din urmă, Dimitrie Cantemir primeşte moşii în apropiere
de Moscova unde întemeiază un sat – Dimitrievka, precum şi unele averi imobile în Moscova şi Petersburg.
Aici se ocupă mai multă vreme de treburile sale cărturăreşti, de educaţia şi instruirea copiilor, mai ales a lui
Antioh (născut în 1709 la Istanbul), precum şi de treburi gospodăreşti, construind chiar şi o biserică după un
proiect propriu.

    În lunile de iarnă se afla mai mult în casele de la Moscova, unde lucra intens la mai multe din operele
începute cu ani în urmă, fie  în Moldova, fie la Istanbul, coresponda cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, cu
oameni de ştiinţă, mai cu seamă de origine germană, care se stabiliseră într-un număr destul de mare la
Petersburg. Prin intermediul acestora, Dimitrie Cantemir începe să fie cunoscut în mediile ştiinţifice şi
academice din Germania, în special la Academia de Ştiinţe din Berlin. Drept urmare, aici încep să fie
cunoscute unele din operele sale, atât cele ce ţineau de istoria, cultura şi civilizaţia poporului român, cât şi
cele consacrate valorificării civilizaţiei orientale turco-arabo-persane, Cantemir bucurându-se de faima de
savant orientalist de vastă cultură intelectuală şi de autor al unor lucrări  ce prezentau un mare interes pentru
oamenii de ştiinţă din Germania de atunci. Iată de ce, la propunerea unor oameni de ştiinţă germani aflaţi în
serviciul ţarului, în 1714 Dimitrie Cantemir este ales membru titular al Academiei din Berlin pentru
Secţiunea ştiinţelor orientale.

    În corespondenţa sa purtată cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, Dimitrie Cantemir cerea să i se dea un serviciu
pentru “a nu mânca pâinea degeaba”. Mai cerea permisiunea trimiterii fiilor săi la studii în străinătate,
precum şi organizarea unei noi campanii împotriva Porţii Otomane, care să-i permită redobândirea scaunului
domnesc. Însă aceste rugăminţi nu i-au fost îndeplinite niciodată. Cât priveşte rugămintea de a fi încadrat în
aparatul de stat al lui Petru, ea i-a fost îndeplinită cu destulă întârziere – doar în 1719, dar nu înainte ca el să
facă mai multe drumuri în noua capitală a Rusiei, unde să-l cunoască mai îndeaproape pe Petru şi pe
demnitarii din anturajul său. Drept urmare, fostul domn moldovean este apreciat destul de înalt la curtea
ţarului, cu atât mai mult că între timp se căsătorise cu una din cneaghinele ruse – Anastasia Trubeţkaia. În
asemenea împrejurări, când ţarul pregătea o nouă campanie militară în sud, Dimitrie Cantemir se potrivea de
minune ca sfetnic în probleme orientale şi de aceea a fost pus în slujba ţarului în cele mai înalte sfere ale
puterii imperiale ruse. În 1719 Dimitrie Cantemir devine senator şi unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai
lui Petru I în probleme de politică orientală a Imperiului Rus.

    În timpul campaniei “persane” din 1722-1723, Dimitrie Cantemir a fost şeful cancelariei imperiale de
campanie şi unul dintre sfetnicii intimi ai ţarului. Dintre acţiunile din această perioadă a vieţii  şi activităţii
lui Dimitrie Cantemir sunt remarcate apariţia de sub tipar la Petersburg, în 1722, a cărţii sale despre sistemul
religiei mahomedane, a unei lucrări cu caracter istorico-geografic Despre Zidul Caucazian, precum şi a altor
lucrări. Anumiţi istorici admit că în Rusia a fost elaborată şi  varianta în limba latină a Hronicului a vechimei
romano-moldo-vlahilor, lucrare pe care, după unii cercetători, Dimitrie Cantemir ar fi pierdut-o într-un
naufragiu pe Marea Caspică, pe când făcea cale întoarsă din campania persană. Efortul şi activitatea destul
de intensă pe multiple planuri din aceşti ani au agravat mult starea sănătăţii lui Dimitrie Cantemir, care
suferea de diabet zaharat. La scurt timp după întoarcerea dintr-un drum greu şi plin de primejdii, Dimitrie
Cantemir se stinge din viaţă la 21 august 1723 la moşia sa Dimitrievka şi este înmormântat în biserica
construită de el  la Moscova. Astfel s-a încheiat viaţa uneia dintre cele mai mari personalităţi ale culturii şi
spiritualităţii româneşti de la hotarul sec. XVII-XVIII.

    În 1935, în condiţiile când între România şi fosta Uniune Sovietică s-au stabilit relaţii diplomatice,
osemintele distinsului om politic şi cărturar Dimitrie Cantemir au fost aduse  în ţară şi înhumate la biserica
Trei Ierarhi din Iaşi.
Opere principale

 Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, scrisă în limbile
română și greacă, tipărită la Iași în 1698, din porunca fratelui lui Dimitrie, Antioh vodă Cantemir.
Această operă este prima lucrare românească originală de gândire religioasă. În această lucrare
întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință. Dimitrie Cantemir sugerează
superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare, face din om un stăpân al lumii, susține superioritatea
vieții spirituale asupra condiției biologice a omului, încearcă să definească concepte filozofice și să
alcătuiască o terminologie filozofică (substări, asuprastări, împregiur-stări, macrocosmos,
microcosmos).(G.Călinescu, Op.cit.,p.29). În Divanul... omul cu aspirațiile lui morale e pus în fața
implacabilei Firi, care se așează în poziția ispititoare a lui Mefistofeles. Șerban Cioculescu[42]apreciază
că " opera lui de debut, Divanul...este un exercițiu de învățăcel, sub îndrumarea unui dascăl superior,
cum a fost ieromonahul cretan Ieremia Cacavelas." De la Cacavelas a putut învăța Cantemir grecește și
latinește, dar nu și disciplina gândirii științifice. Lucrarea este prefațată de Ieremia Cacavelas.

 Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago (Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante), 1700,


lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Francis Bacon, un fel
de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir
manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele oculte, sacre, specifice Renașterii. Cantemir
cunoaște și pune în discuție principalele probleme ale filozofiei din vremea lui: teoria cunoașterii, teoria
atomilor și a originii materiei, controversa dintre teism și deism, problema timpului etc. Este o scriere
filozofică de factură precumpănitor scolastică.[43]

 Istoria ieroglifică scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare


de roman politico-social, alegoric și autobiografic. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre
partidele boierești din țările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între
două principii, simbolizate de Inorog și Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe și versuri care
reflectă influența poeziei populare. Istoria ieroglifică este un "adevărat Roman de Renard românesc,
[apreciază George Călinescu(Op.cit.)] asupra tâlcului politic al căruia...s-a insistat cu exces. Corbul
(Brâncoveanu), epitropul păsărilor, a dat poruncă să se înlăture Vidra (Const. Duca) de la epitropia
dobitoacelor și să se înscăuneze Struțocămila (Mihai Racoviță). Vidra se apără ținând un discurs după
toate regulile retoricii... Bâtlanul denunță caracterul amfibiu al Vidrei care la rându-i ironizează dubla
înfățișare a Bâtlanului, "pasăre de apă sau pește de aer". Istoria ieroglifică aduce o contribuție prețioasă
limbii noastre literare, prin infuzia unei bogate paremiologii [paremiologie = studiul proverbelor, n.n.],
în parte de origine sacră, dar mai ales în sensul cel mai larg populară, cu binevenite aluviuni orientale la
matca noastră autohtonă. (apud Șerban Cioculescu, op. cit).

Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman , redactată în latină: Historia Incrementorum atque


Decrementorum Aulae Othomanicae, între 1714 și 1716. Istoricul Virgil Cândea a descoperit manuscrisul
acestei lucrări în biblioteca Houghton a Universității Harvard, din Cambridge (Massachusetts, SUA). Dan
Slușanschi, cel mai important editor al textelor latine ale lui Cantemir, a publicat prima ediție critică în 2001.
În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman și a analizat cauzele care ar fi putut
duce la destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea.
Lucrarea a fost tradusă și publicată în limbile engleză, franceză și germană. În această operă, Dimitrie
Cantemir descrie, la început, evoluția politică ascendentă a statului otoman, furnizând totodată date
importante în legătură cu biografiile a 19 sultani, de la Osman, întemeietorul Imperiului Otoman, până
la Ahmet al III-lea, contemporan cu Dimitrie. Sunt prezentate detalii interesante despre viața socială din
imperiu, printre care și relatările privind răscoala lui Bedr ed-Din (1418-1420), răscoalele lui Musa Celebi,
sprijinit de Mircea cel Bătrân și răscoalele gelalî (țărănești) din Anatolia în secolul al XVII-lea sub
conducerea lui Kalenderoglu și Tavil etc.[44]Prima parte a cărții se încheie pe la 1672, când imperiul intră în
faza declinului politic și militar. Partea a doua a cărții, consacrată decăderii (scăderii, după cum zice autorul)
Imperiului este mult mai concisă decât prima (se limitează numai la patru decenii, 1672-1712), însă este mai
valoroasă, deoarece cuprinde unele observații personale ale lui Cantemir, martor ocular la o parte dintre
evenimentele istorice descrise. Dimitrie Cantemir se referă la o serie de fapte privind viața cotidiană,
obiceiurile și tradițiile turcilor, ca de exemplu ceremoniile primirii ambasadorilor la Înalta Poartă,
sărbătorirea bairamului, ritualul circumciziunii etc. În cursul expunerii Dimitrie Cantemir citează o serie de
proverbe și zicători turcești. Deosebit de interesante sunt detaliile asupra instituțiilor statale și publice
otomane, asupra armatei, vieții din palatul imperial, monedelor turcești, instituțiilor de învățământ, despre
viața ecleziastică, muzică, literatura populară etc.
Prima publicare a operei s-a făcut în limba engleză în două tomuri,legate împreună, în 1734-1735, în
Londra, prin efortul pastorului dr. Nicholas Tindal, care era magistru în artele liberale și vicar la Great
Waltham (în comitatul Essex).; o nouă ediție, în 1756. Traducerea în limba franceză, Histoire de l'empire
othoman, tot după manuscrisul latin, a apărut la Paris, în patru tomuri 8°, în 1743, Nyon père, traducătorul
fiind M. de Jonquières (chanoine Regulier de l' Ordre Hospitalier du Saint Esprit de Montpellier). În 1745
apare la Hamburg traducerea germană a lui Johann Lothar Schmidt, ed. Christian Herold, după textul englez
al lui N. Tindal. În 1876-1878, apare la București, traducerea în l. română, sub titlul Istoria Imperiului
Ottomanu, de Demetriu Cantemiru, Partea I-II, trad. Dr. Ios. Hodosiu (Iosif Hodoș)[45]. Iosif Hodoș a tradus
după Johann Lothar Schmidt, din germană, care la rândul lui tradusese forma lui Nicholas Tindal. Iosif
Hodoș este unul dintre membrii fondatori ai Societății literare române, care se va transforma în Academia
Română.

 Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în
română[46] (1719 - 1722), cuprinde istoria românilor de la Traian până în pragul celei de a doua
"descălecări" sau întemeierea principatelor. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a
tuturor dialectelor românești. Hronicul vechimei...este încununarea erudită a eforturilor întreprinse de
predecesori pentru a dovedi originea romană a românilor și unitatea lor de neam.[47]Pentru scrierea
acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române și străine în limbile latină,
greacă, polonă și rusă. Cantemir mărturisește: "nici o piatră neclătită și nici un unghi nescociorât n-am
lăsat, pentru ca să ne înștiențăm de începătură, și purcederea, și așezământul, cel mai de pre urmă, a
acestui neam, din care ne înștiințăm cu adevărat".( Șerban Cioculescu, Op.cit.,p.57)

 Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la


cererea Academiei din Berlin. Descrierea Moldovei reprezintă prima prezentare interdisciplinară
(geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă) a Moldovei și locuitorilor
ei. Descrierea Moldovei are trei părți: o primă parte consacrată descrierii geografiei, unde sunt
prezentate relieful, bogățiile și organizarea administrativă a țării; partea a două se ocupă de politică,
descriind pe larg forma de guvernământ, ceremonialul de la curtea domnească, armata, justiția, finanțele,
clasele sociale și politice, obiceiurile; ultima parte este consacrată religiei, culturii, cuprinzând și un
capitol despre limba și literatura moldoveană. În Descrierea Moldovei, principele cărturar dă lista
familiilor boierești din țară. Sunt consemnate numele a 77 familii boierești...[48]În Descrierea Moldovei a
fost prezentată harta Moldovei, în manuscris ( în latină: Tabula Geographica Moldauiae), aceasta fiind
prima hartă reală a țării, conținând detalii geografice, precum și informații administrative. Descrierea
Moldovei a fost tradusă pentru întâia oară în limba germană de J. Redslob, abia în 1769-1770 (cu
titlul Beschreibung der Moldau) și publicată de către Anton Friedrich Büsching (Ștefan Lemny, op.cit.
p.32), iar în românește în anul 1825[49], sub titlul "Scrisoarea Moldovei", la Mănăstirea Neamț; ediția a
II-a, Iași,1851, sub titlul Descrierea Moldaviei. Manuscrisul original al lucrării Descriptio Moldaviae se
află la Bibliothèque Nationale din Paris. Prima ediție critică a fost realizată de Dan Slușanschi în 2006.

Compendiolum universae logices institutiones (1701) (Prescurtare a sistemului logicii generale)

 Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturii monarhiilor)


 Vita Constantini Cantemyrii, cognomento senis, Moldaviae Principis. Auctore: Demetrio
Cantemyrio (Viața lui Constantin Cantemir poreclit cel Bătrân, domnul Moldovei) (1716-1718), în
l.latină; cuv. înainte acad. Virgil Cândea, Ed. Acad. Române, 1996
 Sistema religiei mahomedane, scrisă în latină: Systema de religione et statu Imperii turcici ; în
rusă: Kniga sistima ili sostoianie Muhammedanskiia relighii, (trad. în rusă de Ivan Ilinski), Sankt
Petersburg,1722
 Cartea științei muzicii (Kitab-i-musiki)
 Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor. Memorii către
Petru cel Mare, scrisă în l.rusă : Kratkoe skazanie ob iscoreneniῐ Brankovanovoi i Kantakuzîinîh familiῐ.
Lucrarea a fost păstrată doar în l. rusă. În 1978, Paul Cernovodeanu și Emil Lazea au publicat o ediție în
l. română, București
 Historia moldo-vlachica (Istoria moldo-valahă), o operă de erudiție despre originile românilor din
Moldova, Muntenia și Transilvania, scrisă între 1714 și 1716, la cererea societății academice din Berlin.
 Ioannis Baptistae Van Helmont --Physices universalis doctrina; este o laudă închinată misticului
flamand Van Helmont ( scrisă între 1700--1704).
Compendium universae logices institutiones este o ultimă lucrare de filosofie din tinerețe (1701) dedicată
exclusiv științei logicii . Ca realizare din această epocă se poate adăuga și culegerea de texte extrase de
Cantemir din opera fizicianului Johann Baptista van Helmont (Ioannis Baptistae van Helmont--
Physices universalis doctrina) cu privire la știința fizicii, în special asupra originii naturii.
Lucrarea Systema de religione et statu Imperii turcici se ocupă de viața spirituală a lumii islamice, insistând
în mod special asupra obiceiurilor și tradițiilor religioase musulmane. Cartea este alcătuită din șase părți. În
primele două părți autorul expune viața și activitatea profetului Mohamed și analizează critic Coranul. Sunt
interesante și observațiile în legătură cu diferitele dialecte ale limbii arabe. Ultimele două părți din Systema
de religione...sunt consacrate obiceiurilor și diferitelor ritualuri musulmane, vieții de familie, descrierii
portului și diferitelor veșminte purtate în anumite împrejurări. Sunt abordate și probleme referitoare la
situația sectelor religioase și ordinelor călugărești existente pe teritoriul acestui stat.
Dimitrie Cantemir a tradus Coranul în l. rusă și în l. latină.
Kitab-ul musiki ebjed (Carte de notație muzicală), scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale
savantului domnitor, concepută în perioada vieții acestuia din Istanbul, între anii 1705-1709, și mai
conține,pe lângă expunerea sistemului teoretic și un număr de 365 de melodii, notate de Cantemir.
[51]
 Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice și religioase, primul sistem de notație
muzicală alfabetică al muzicii otomane, adică sistemul de scriere a muzicii care se bazează pe cele 33 de
semne împrumutate din literele arabe ale alfabetului turc , savantul punând în discuție și importanța muzicii
religioase ortodoxe și influențarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Notația muzicală a lui
Dimitrie Cantemir are ca reper ebjed-ul , literele alfabetului turcesc, fiecăreia dintre ele corespunzându-i un
sunet cu o durată ce era indicată prin cifre arabe, așezate sub litere. Principele moldovean a dezvoltat teoria
muzicii clasice turce și s-a afirmat ca un mare compozitor. Studiul se referă la compozitori otomani,
cuprinzând ilustrarea curentelor și tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor și gamelor într-un
sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este
însoțit de o culegere de melodii ale diverselor compoziții otomane, dar și folclor din Moldova, precum și un
număr de 20 de creații proprii. Ambasadorul francez la Poartă , N.de Ferriol afirma în 1714 că una dintre
cele mai cunoscute și răspândite compoziții, atribuite lui D. Cantemir este Aria dervișilor. Datorită acestei
lucrări, Kitab-ul musik ebjed, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii
laice și studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir), primind titlul de pașă cu
trei tuiuri (ceilalți domni aveau două tuiuri) de la Ahmed al III-lea, cunoscut drept mare susținător al artelor.
[52]

Ștefan Ciobanu (op.cit., p.51) îl citează pe istoricul rus Dmitri Bantâș-Kamenskii (1788--1850) care în
dicționarul "Slovar dostopamiatnîh liudei Russkoi zemli (Dicționarul oamenilor însemnați ai țării rusești) ,
Moscova, 1836, vol.III, îl considera pe Dimitrie Cantemir ca pe "cel mai învățat bărbat în Rusia din
timpurile lui Petru cel Mare. Cunoștințele lui vaste în limbile persană, arabă și turcă, veselia desăvârșită în
conduită și convorbiri i-au atras iubirea tuturor societăților a căror podoabă a fost

Descriptio Moldaviae
La 2 martie 1716 apărea ”Descriptio Moldaviae” (Descrierea Moldovei), opera domnitorului cărturar
Dimitrie Cantemir (1693, 1711). La 11 iunie 1714, fostul domnitor român devenea membru de onoare al
Academiei de la Berlin, for la cererea căruia avea să redacteze lucrarea monografică în care tratează geografia,
istoria, religia și limba poporului român.
Scrisă în limba latină, cartea a fost publicată în traducere germană 53 de ani mai târziu și în limba rusă în
anul 1789. Traducerea românească s-a făcut la mai mult de un secol după moartea autorului, tipărindu-se sub
titlul „Scrisoarea Moldovei“ la Mănăstirea Neamț în 1825.
”Descriptio Moldavie - una dintre cărțile fundamentale ale spiritualității și civilizației românești multiseculare a
fost, începând din secolul XVIII, „antrenată în circuitul de valori ale științei și culturii europene, devenind o
operă reprezentativă nu doar a culturii romanești ci și a celei europene, mai ales drept una dintre proeminentele
lucrări științifice cu conținut descriptiv-geografic (enciclopedice) din prima jumătate a secolului al XVIII-lea ”
(cf. Eşanu Valentina şi Andrei, „Studiu introductiv” la „Descrierea Moldovei”, I.C.R., vol. II, 2007„Considerente
generale”, pp.5-7).
Pentru oamenii de știință de azi ”Descrierea Moldovei” este valabilă ca informație științifică pentru epoca în care
a trăit autorul, în care a cunoscut ca domn viața socială și organizarea politică a țării.
Metoda de abordare a subiectului este concisă, materialul este bine organizat în cele 3 parți și capitole.
Informațiile științifice sunt abundente, provenind din multe surse. Domeniile cuprinse vaste: geografia, botanica,
zoologia, arheologia, mitologia (sunt expuse anumite credințe si obiceiuri populare), folcloristica, etnografia,
psihologia, lingvistica, lingvistica comparată, dialectologia și stilistica. 
Lucrarea Descriptio Moldaviae cuprinde trei părți:

 Prima parte e consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munților, a apelor și a câmpiilor. Dimitrie


Cantemir a elaborat prima hartă cunoscută a Moldovei. A prezentat flora și fauna, târgurile și capitalele țării
de-a lungul timpului.

 În a doua e înfățișată organizarea politică și administrativă a țării. S-au făcut referiri detaliate la forma
de stat, alegerea sau scoaterea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de
mazilirea lor, de logodnă, nunți, înmormântări.

 În ultima parte există informații despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au
fost latinești, "după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română,
iar apoi înlocuite cu cele slavonești". 

Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci și
pentru observațiile etnografice și folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul cărturar român care a cuprins în
sfera cercetărilor sale etnografia și folclorul.

IZVOARE ȘI MODELE
Ca model pentru întocmirea scrierii sale, Cantemir pare a fi luat lucrări ale unor cronicari polonezi, dar se va fi
folosit şi de cărţile unor geografi greci. Pentru diverse date el recurge la letopiseţul lui Grigore Ureche, la
letopiseţul lui Miron Costin, la cărți rusești, la geografi şi istorici din vechime precum Ptolomeu, Strobon,
Eutropius, Ammian Marcelin, Niketas Choniates. Cantemir citise ”De neamul moldovenilor” de Miron Costin şi
probabil şi lucrările acestuia în limba poloneză despre geografia şi istoria Țărilor Române. 
Ca izvoare, modele si indemnuri pentru scrierea acestei carti, autorul se sprijina in primul rand pe scoala
cronicarilor moldoveni si munteni, care se ridicase peste treapta analisticii si ajunsese la o conceptie clara despre
originile neamului romanesc si despre istoria tarilor romane. De asemenea modelele sale de inspiratie, ideile sale
stiintifice si metoda lui trebuie cautate in literatura stiintifica a vremii, nu numai la cronicarii romani, Cantemir
fiind un om de cultura europeana. Astfel, el are ca model profesorii de la Scoala Patriarhiei din Constantinopol,
geografi-istorici din Grecia, Polonia si Rusia si, mai ales, savanti germani stabiliti in Rusia, prin intermediul
carora intra in contact cu Academia din Berlin, al carei membru devine si la al carei indemn scrie aceasta lucrare.
Un alt izvor important pentru realizarea acestei carti au fost cunostintele proprii si cele ale moldovenilor care-l
insoteau in Rusia. Cantemir a avut la indemana multe carti din bibliotecile din Rusia, pe care nu le-ar fi putut
avea in Moldova, una din cele mai importante fiind Sinopsisul istoriilor rusesti de la Kiev, tiparit in acest oras la
1674.

Dintre autorii antici, citeaza pe Ptolemeu, incercand sa identifice davele din Dacia, apoi Strabo, Eutropiu.
Ammian Marcelin, dintre bizantini, Nichita Choniates, Codin Curopalat, polonii Dlugosz, S. Sarnicki, S.
Orzechowski, Paul Piasiecki, Ioachim Bielski, apuseni ca Martin Crusius, Matei Pretorius, Philippe Cluvier sunt
si ei citati in Descrierea Moldovei.
 
La elaborarea ei autorul s-a folosit de monografia lui Miron Costin - De neamul moldovenilor, de lucrările
acestuia Poema polonă, Cronica polonă, de izvoare străine. De asemenea, s-a bazat pe propriile observații. Fiind
în Rusia a avut acces la biblioteci cu vaste opere științifice.
Urmînd exemplul lui Grigore Ureche: Pentru limba noastră moldovenească (pe la 1635) şi mai ales, al lui Miron
Costin: Despre limba moldovenească sau rumînească (1677), D. Cantemir scrie capitolele Despre limba
moldovenilor (De lingua moldavorum), Despre literele moldovenilor (De litteris moldavorum).

ASUPRIREA ȚINUTURILOR MOLDOVENEȘTI


Vorbind despre veniturile de altădată și cele din vremea sa, Cantemir arăta jalnica stare în care jaful otoman a
adus Moldova și nevoia imperioasă de mântuire a țării: ”Dacă timpurile sunt liniștite, se adună în tezaurul public
la treizeci sau patruzeci de mii de imperiali, dar când se trimite de la Poartă domn nou sau cel vechiu se întărește
iarăși în domnie prin firman trebuie să se adune vreo cincizeci de mii de imperiali, care toți se răpesc și se storc
de la nenorociții supuși pentru a mulțumi nesătula lăcomie a Curții Otomane. De aceea, sporind numărul
nenorocirilor și al năpăstuirilor, se mărește din zi în zi primejdia ruinii generale”.
În categoria plăsmuirilor intră uricul(donația) lui Ștefan cel Mare pentru Teodor Cantemir, numit căpitan de
Tigheci cu dania a trei sate, tratatul cu capitalațiile Moldovei încheiat de Bogdan al III-lea cu turcii și scrisoarea
patriarhului de la Constantinopole către Vasile Lupu, privitoare la întoarcerea bisericii Moldovei sub supremația
Patriarhiei de la Constantinopol. Ideile politice și sociale, prezennte și în celelalte opere, își găsesc aici expresia
cea mai clară. Întâlnim lupta lui Dimitrie Cantemir pentru centralizarea puterii, adversitatea față de anarhia
boierească, independența față de turci prin alianța cu Rusia. Interesantă este comparația stării sociale din
Moldova cu aceea din Rusia. În Moldova autorul distinge trei clase sociale, boierii, curtenii și răzeșii,
corespunzătoare în Rusia cu neamurile boierești (boiarski rod), cu dvorenii(curtenii) și odnovorții(țăranii liberi).
Referitor la boierii moldoveni, Cantemir manifestă o vădită ostilitate: ” Mai că nu se poate spune ce oameni
îngrozitori sunt ridicați prea adesea la cele mai înalte demnități. De aceea, între boierii de treapta cea mai înaltă
vei vedea deseori oameni trufași, disprețuitori, lipsiți nu numai de pricepre în cârmuirea țării, dar și de stăpânire
în purtări, la care nu vei afla nimic de lăudat”.
Pentru ţărănime Cantemir are cuvinte de simpatie şi de milă: ”Dintre toți muncitorii de pământ, ocărâți sunt pe
lume, ași spune că tăranii moldoveni sunt cei mai nefericiți, dacă rodnicia pământului și a recoltelor nu-i salva de
la mizerie, aproape fără voia lor”. Încercarea de fixare a unor note ale caracterului naţional din capitolul ”Despre
obiceiurile moldovenilor” merită încă atenţia, deşi observaţiile sunt subiective, reduse la simple impresii. Printre
calităţi se remarcă ospitalitatea şi veselia (“inima lor nu e departe de gură”), printre defecte aroganta,
irascibilitatea, lipsa de moderaţie şi nesta¬tornicia. Moldovenii din Ţara de Jos sunt mai deprinşi cu armele, cei
din Ţara de Sus, mai paşnici şi mai credincioşi. Deosebit de interesante sunt datele despre dansuri, ceremoniile de
la logodnă şi nuntă (se citează o oraţie care a circulat până foarte târziu în popor), riturile funebre, zeităţi
mitologice (Lado, Mano, Zâna, Drâgaica, Stahia, Dracul în vale, Ursitele, Frumoasele, Sânzienele, Joimăritele,
Papaluga, Striga, Tricoliciul). Dintre speciile poeziei populare sunt amintite doina, bocetul (heoile, se citează
două versuri din Viaţa lumii de Miron Costin), colinda, descântecul. La sfârşitul cărţii se află o hartă desenată de
Cantemir, prima hartă a Moldovei.
”Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir se centreză pe două antiteze: cea care opune bogăţiei şi frumuseţii
pământului o situaţie economică, politică şi socială deplorabilă şi cealaltă care pune fată în fată trecutul exemplar
şi prezentul decăzut, lecțiile morale fiind valabile și astăzi 
Viaţa bisericească a Moldovei
Cartea „Descriptio Moldaviae“ este alcătuită din trei părţi, una geografică, una politică şi „Partea a treia. Despre
starea bisericească şi literară a Moldovei“. Din partea a treia, primele trei capitole tratează viaţa bisericească
moldavă: „Despre religia moldovenilor“, „Despre ierarhia bisericească“ şi „Despre mânăstirile Moldovei“, cartea
încheindu-se cu capitolele despre limba şi literele moldovenilor. „Descriptio Moldaviae“ vorbeşte „Despre religia
moldovenilor“, mărturisind ortodoxia drept autentică: Occidentul, şi nu Orientul s-a îndepărtat de la adevărata
credinţă, iar „în Moldova nu s-a văzut niciodată vreun eretic sau vreo erezie“. Despre ierarhia bisericească
românească se afirmă că dăinuie încă dinainte de secolul al IV-lea, întrucât „ambele Dacii şi-au avut episcopii
lor“. Moldova număra patru mănăstiri mari, sub ascultarea unui arhimandrit şi peste două sute de mănăstiri mici
şi aproape tot atâtea schituri conduse de stareţi, se descrie statutul acestora: fie „închinate cetăţii Ierusalimului ori
muntelui Sinai sau Sfântului Munte“, fie „slobode“. Mănăstirile vieţuiau după Regulile monahale ale Sfântului
Ierarh Vasile cel Mare: „Toate mănăstirile din Moldova sunt aşezate pe unul şi acelaşi temei şi ele din canoanele
date călugărilor de Sfântul Vasile“. Viaţa monahală dusă de călugării moldoveni este prezentată cu admiraţie de
autor: „Toţi călugării sunt aşa de ascultători canoanelor sfântului Vasile cel Mare, că mai degrabă ar muri de o
sută de ori decât să mănânce o îmbucătură de carne, chiar dacă le-ar porunci un doftor“.
Crez şi autocefalie în „Descriptio Moldaviae“ Din lucrarea domnitorului cărturar aflăm că, în Moldova
medievală, „mărturisirea credinţei sau crezul se foloseşte în slujba religioasă aşa cum a fost alcătuit de către
Sfinţii Părinţi la Sinodul de la Niceea, iar adăogirea papistăşească «şi de la Fiul» se leapădă. Despre purcederea
Sfântului Duh, ei cred întocmai ceea ce spune Ioan evanghelistul cu vorbele Mântuitorului. Dar, după cum nu vor
să recunoască purcederea de la Fiul fiindcă Sfânta Scriptură nu zice nimic mai limpede, tot atât de puţin folosesc
în slujba lor religioasă adăugirea lui Palama: «de la Tatăl singur»“.
În „Descriptio Moldaviae“, Dimitrie Cantemir arată independenţa de care se bucura întâistătătorul mitropoliei
faţă de alte foruri bisericeşti din afara ţării: „Mitropolitul Moldovei are în Biserica Răsăritului un anumit rang pe
care alţii nu-l au. Căci dacă nu se bucură de titlul de patriarh, nici nu este supus vreunuia dintre patriarhi. Într-
adevăr, cu toate că primeşte binecuvântarea de la patriarhul Constantinopolului, totuşi nici nu poate fi ales de
acesta, nici scos din scaun, nici nu este obligat ca toţi ceilalţi mitropoliţi să aştepte ceea ce se numeşte aprobarea
marii biserici constantinopolitane. Asupra celui ales, după ce a căpătat încuviinţarea domnului, trei episcopi ai
Moldovei îşi pun mâinile şi, trimiţând scrisoare patriarhului, îi aduc la cunoştinţă că Cutare sau Cutare, om
cucernic, cinstit şi învăţat, a fost ales, cu ajutorul cerut Sfântului Duh şi nu în vreun alt chip care ar depinde de
voinţa omului. La fel face şi domnul printr-o scrisoare anume către patriarh, rugându-l să întărească cu
binecuvântarea lui pe cel nou uns în această slujbă, lucru pe care patriarhul nu-l poate refuza în nici un fel, ci
trebuie să îndeplinească întru totul dorinţa domnitorului“.
”Dintre toate scrierile lui D. Cantemir (ea este) aceea care rămâne valabilă pentru informația științifică a
cercetărilor de azi și nu numai ca un jalon al istoriei culturii, în vremea în care a fost scrisă ...” (P. Panaitescu,
1958).
 

DESPRE MOLDOVENI
Totuşi, scrisă în limba latină şi adresată europenilor, lucrarea respectă normele ştiinţifice ale obiectivităţii,
autorul urmărind adevărul chiar şi atunci când este neconvenabil pentru imaginea propriului popor – apreciind
totodată utilitatea sincerităţii: „Moldavorum mores descripturis – rem alias vel nemini, vel paucis exterorum
cognitam – amor patriae instat iubetque eam gentem laudibus effere, in qua nati sumus, eiusque terrae colons
commendare, quae nobis originem dedit. At obsisti, vicissim, veritas studium prohibetque ea predicare, quac
reprehendenda recta ratio suaderet (s.m.): consultius fore patriae, ut eius incolis ea, quibus scaterent, vitia
ingenue ob oculos ponerentur, quam ut blanda adulatione solertique excusatione deciperentur, ut crederent
recte a se agi quae totus, elegantioribus imbutus moribus, orbis terrarum vituperat”(Pars II, Capvt XVII. De
Moldavorum moribus)[23]. Astfel, dintre însuşirile moldovenilor, enumeră: au prea multe vicii, prea puţine
virtuţi (cu excepţia credinţei ortodoxe şi a ospitalităţii); îngâmfaţi şi trufaşi, glumeţi şi veseli; nu au suflet
cumpătat („moderationem animi nullam noverunt”); nu sunt iubitori de carte etc.
Prin structura ei concisă, „Descrierea Moldovei” are un înalt grad de accesibilitate. Deşi scrisă cu normele unui
savant, lucrarea include şi aspecte ce ţin de tradiţia locului, pe care autorul le povesteşte dinăuntrul lor – precum,
de exemplu, originea numelui de Moldova: „Ibi, posteaquam, per aliot saecula, locorum difficultate defensi, suis
legibus regibusque vixissent, tandem, circa annum Domini < >, cum premi se animadverterent incolarum
multitudine, Regis Bogdani filius Dragosz, cum 300 saltem hominibus, venantis specie, montium trasitum Ortum
versus tendare constituit. Hoc in itinere casu invenit bovem sylvestrem, Moldavis ’Dzimbru’ dictum, et, dum eum
persequitur, ad montium radices descendit. Porro, cum catula quaedam venatica – quam prae caeteris diligebat
– ’Molda’ dicta, fortius ferae instaret, aestuans haec in profluentem se proiicit et telis ibidem interficitur: canis
vero, quae in ipsis aquis quasiverat fugientem, rapidis fluvoili undis absorbetur. In huius memoriam, fluvium
’Moldavam’ Dragosz primum apellavit (s.m.), loco, ubi haec acciderant, suae gentis nomen, ’Roman’ indit,
bovis vero sylvestris caput novi Principatus insigne esse voluit” (Pars I, Capvt I. De antiquis ed hodiernis
Moldavie nominibus)[21]. De asemenea, prezintă genealogia lui Dragoş, socotit de el întemeietor al Moldovei,
după tradiţia locului: „licet eius genealogiam nostri Annales non deducant, e regia tamen veterum Moldavie
stirpe, patre Bogdano, Ioannis filio, a quo Principes omnes semper ’Ioannes’ suis in titulis scribi solent ortum
fuisse constans apud nos est traditio (s.m.)”(Pars II, Capvt II. De electione Principum Moldaviae)[22]. 
[21] „După ce au trăit acolo, cu legile şi regii lor, vreme de câteva veacuri, apăraţi de greutatea locurilor, pînă
la urmă, pe la anul Domnului < >, cum îşi dădeau seama că-i înghesuieşte mulţimea locuitorilor, Dragoş, fiul
Regelui lor, Bogdan, cu doar 300 de oameni, s-a hotărît să încerce trecerea munţilor către Răsărit, sub chip de
vînător. Pe calea asta a lui a dat, din întîmplare, peste un bou sălbatic, numit de Moldoveni ’Dzimbru’, şi, câtă
vreme îl urmăreşte, ajunge să coboare la poalele munţilor. Apoi, cum o capaucă de vânătoare – la care ţinea
mai presus de ceilalţi câini – pe nume ’Molda’, se aţinea mai aprig după fiară, aceasta, înfierbântată, se aruncă
într-un râu şi este ucisă acolo cu suliţele: dar căţeaua, care se ţinuse după cea care fugea, chiar şi ape, este
înghiţită de repezile unde ale râuşorului. În amintirea ei, Dragoş a dat, în prima dată, râului numele de
’Moldova’ (s.m.), locului unde se petrecuseră acestea i-a dat numele neamului său, ’Roman’, iar capul boului
sălbatic a vroit să fie însemnul noului său Principat” (Partea I. Cap. I. Despre numele vechi şi de astăzi ale
Moldovei) – trad. Dan Sluşanschi.
[22] „cu toate că Annalele noastre nu-i scot genealogia, la noi tradiţia stornică (s.m.) este totuşi cea că s-a
născut din stirpea regească a vechilor cârmuitori ai Moldovei, tată fiindu-i Bogdan, fiul lui Ioan, după care toţi
Principii obişnuiesc neîncetat să-şi spună, în titlurile lor ,’Ioan’ […]” (Partea a II-a, Cap. II. Despre alegerea
Principilor Moldovei). 
[23] „Având noi de gând a descrie obiceiurile moldovenilor – un lucru, de altfel, ori nimănui cunoscut, ori
puţinora dintre străini – dragostea de patrie stăruie şi-mi porunceşte să înalţ cu laudă neamul din care ne-am
născut, şi să-i vorbesc de bine pe locuitorii ţării, de unde ni-i obârşia. Dar ei, la rându-i, i se împotriveşte
năzuinţa către adevăr, care ne împiedică să le susţinem drept bune pe cele pe care dreapta judecată ne-ar
îndemna să le mustrăm (s.m.): căci mai cu rost fi-va pentru patria noastră să li se pună locuitorilor ei sub ochi,
cu nevinovăţie, viciile care colcăie pe la ei, decât să fie înşelaţi, cu blândă linguşire şi îndemânatică
dezvinovăţire, astfel încât să creadă că bine le fac pe toate cele pe care întregul întins al lumii, cel crescut în
moravuri mai alese, le mustră cu asprime” (Partea a II-a, Cap. XVII. Despre moravurile moldovenilor).
Similitudini si cu ceea ce avem astăzi:
"Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor. Dacă moldoveanul are un cal de soi bun şi arme mai bune, atunci el
gândeşte că nimeni nu-l întrece şi nu s-ar da în lături să se ia la harţă chiar şi cu Dumnezeu, dacă s-ar putea".
Acum puneţi în loc de cal un automobil de marcă (BMW, Mercedes), iar în loc de arme: telefoane mobile, haine
sau alte lucruri. S-a schimbat ceva de-atunci? Nimica! Sau: "De altminteri moldovenii nu numai că nu sunt
iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi... Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea şi atunci
când vor să laude învăţătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învăţătură". 
DE LA MOLDOVA LA BASARABIA
Lucrarea oferă şi o viziune de ansamblu asupra istoriei Moldovei. De exemplu, despre teritoriu
afirmă: ”Occasum versus, hodie multo amplior est, quam olim fuit Moldavia” („Către Apus, Moldova este astăzi
mai întinsă decât a fost odinioară”). Totuşi, în est, a pierdut o parte din teritoriu: „Tota Moldavia tribus olim
absolvebatur partibus – Inferiore, Superiore et Bassarabia, in quibus universim provinciae minores
numerabantur viginti tres. Posteaquam vero, sequentibus temporibus, Turcarum tyrannide oppressa esset
Bassarabia[24], […], novendecim tantum regiones, neque hae integrae, hodiernis Principibus
remanserunt” („Odinioară, Moldova toată era alcătuită din trei părţi – cea de Jos, cea de Sus şi Basarabia,
înlăuntrul cărora, laolaltă, se numărau douăzeci şi trei de ţinuturi mai mici. Dar după ce, în vremurile următoare,
Basarabia a fost asuprită sub tirania turcilor […], Principiilor de astăzi le-au mai rămas doar nouăsprezece
ţinuturi, nici acestea întregi”). Un subtext al cărţii ţine de contextul în care a fost scrisă: Ţara Moldovei, „aflată
de mai multă vreme sub stăpânire otomană […] trecea printr-un cumplit declin economic” – autorul scoţind în
evidenţă „urmările nefaste ale dominaţiei turceşti în Moldova, precum şi necesitatea imperioasă de a elibera ţara
de sub stăpânirea otomană” (cf. Eşanu Valentina şi Andrei, loc.cit). De exemplu, la finalul capitolului despre
alegerea Principiilor Moldovei (Partea a II-a, Cap.II), îi acuză indirect pe turci că au făcut să „cadă în
desuetudine” dreptul de succesiune „mereu bine păzit” câtă vreme Moldova a fost liberă, „de la Dragoş, care a
reîntemeiat Moldova, şi până la Ştefan cel Mare”.
 
[24] Ca o notă istorica, menţionez că Basarabia din vremea lui Cantemir (1716) nu este aceaşi cu Basarabia de
astăzi: prima Basarabie includea pe atunci doar Bugeacul, Cetatea Albă (Akkierman), Chilia şi Ismail, conceptul
desemnând partea de Moldovă „răpită de otomani”; a doua Basarabie desemnează întregul teritoriu dintre Nistru
şi Prut, „răpit de ruşi” după războiul ruso-turc din 1806-1812

CAP. XVII. Despre năravurile Moldovenilor


Fiindcă ne-am apucat să arătăm năravurile Moldovenilor, pentru care lucru nici unii din cei străini, sau prea
puțini au știință adevărată, dragostea ce avem asupra patriei noastre, și neamul dintru care suntem născuți, ne
îndeamnă ca să lăudăm și să închinăm pre locuitorii țării, cărora avem să le mulțămim pentru iubirea
noastră, ne stă însă și dragostea adevărului în cale, ca să lăudăm aceia, care cu dreptate ar fi să se hulească.
Căci mai de mântuire le va fi lor, când li se vor așterne slobode înaintea ochilor greșalele care le fac, decât
să fie înșelați și amăgiți cu vreo măgulire mângăioasa și apărare iscusită și prin aceia să creadă că urmează
bine întru greșalele acele, pentru care toată lumea cea cu năravuri bune îi hulește. Deci noi din pricina
aceasta voim să zicem curat, că noi la năravurile Moldovenilor nu putem să aflăm nimic lesne ca să putem
lăuda, osebit de credința cea adevărată și primire de oaspeți.
Din toate greșalele care sunt obișnuite și pre la alți oameni, au și Moldovenii de nu prea multe, încă nu prea
puține.
Năravuri bune sunt rari la dânșii, pentru că nu au nici creștere cum se cuvine, nici deprindere la năravurile
cele bune și pentru aceia cu greu se va găsi vreunul mai împodobit cu năravuri bune decât alții, de nu va
avea vreo fire bună spre ajutor.
Dârziea și semețiea este maica și sora lor, căci dacă are vreunul cal bun și arme bune, atuncea gândește că
nici un om nu poate să-l întreacă și nu s'ar feri, de ar fi cu putință însuși cu Dumnezeu să se lupte. Și toți de
obște sunt îndrăzneți și semeți, foarte înținați de a începe gâlceavă, însă prea lesne să liniștesc și se împacă
iarăși. Luptă cu sabia câte doi numai, nu obișnuesc; și țărănimea încă prea rar se întoarce la arme, numai din
vorbe, ci cu bețe, cu ciomege și cu pumnii astupă gura cea fără de omenire a protivnicului lor și asemenea
fac și ostașii, rar săr cu sabia unul la altul numai din sfadă și când se întâmpla aceasta vreodată, trebue aciea
sa sufere pedepsele cele mai cumplite. Ei cu toții sunt șegalnici și veseli și inima nu le este departe de gură;
însă dupre cum uită degrab mânia, asemenea și prieteșugul nu țin îndelung și de băutură n'au greață prea
mare, însă și prea tare plecați asupra ei încă nu sunt. Desfătarea lor cea mai mare este uneori a petrece în
ospețe dela 12 ceasuri până la 9 după miazănoapte și alteori și până la revărsarea zilei și beau până ce varsă.
Dar aceasta încă nu se obișnuește în toate zilele, ci numai pe la sărbători mari și earna când este vreme rea,
și silește frigul pre oameni ca să șează pre la casele lor și să-și încălzească mădulările cu vin. Rachiu
nimenea nu iubește, fără numai ostașii, iară ceialalți beau numai câte un pahar înainte de masă. Cei ce
locuesc în țara de jos și pe lângă hotarul țărei românești, iubesc vinul mai mult decât ceilalți.
Odineoară s'au apucat pre rămas un Moldovean cu un Muntean, să vază carii sunt mai bețivi, Moldovenii
sau Muntenii, ș'au mers pe podul din Focșani, care este hotar între Moldova și între țara Românească și atâta
sau gâlcevit amândoi cu paharele, până când a căzut Munteanul de multă băutură de vin. Iar pre Moldovean
pentru învingere, l-au dăruit Domnia cu boerie.
Arcul îl întind ei foarte bine, și se pricep a purta și sulița. Iar cu sabia totdeauna fac ei mai multă izbândă, iar
puște poartă numai vânătorii, pentru că zic că este lucru cu rușine, să se lupte la oaste cu acest fel de arme,
cu care nu poate să se cunoască nici meșteșugul războiului nici vitejia.
Ei la începutul războiului totdeauna sunt foarte vitezi și de al doilea mai slabi de inimă.
Iar dacă îi înfrâng protivnicii înapoi, atuncea prea rar au bărbăție să înceapă de a treia oară, însă au învățat
dela Tătari de se întorc iarăși înapoi din fugă și prin această apucare cu meșteșug, au smuls biruința de multe
ori din mâinile protivnicilor.
Către cei robiți se arată acum cu blândețe și acum cu tiranie, după cugetul lor cel nestatornic și să ucigă pre
vreun Turc, sau vreun Tătar, socotesc drept datorie creștinească și pre cel ce se arată cu blândețe către aceste
neamuri, îl socotesc că nu este creștin bun; și această urmare au adeverit-o ei prea cu îndestulare la pustiirea
aceasta mai de pre urmă a Bugeagului, când a năvălit Petriceicu asupra Basarabiei, după războiul
Austriecesc.
Ei nu au măsuri în cugetile lor, când le merge bine sunt semeți, iar de le merge rău părăsesc bărbățiea și la
vederea dintâiu nimic nu li se pare cu greu. Iar dacă li se întâmplă la aceia cât de puțină sminteală
împotrivitoare, atuncea cad în uimire și nu știe ce să facă și la urmă, dacă văd că ostenelile lor sunt zădar-
nice, se căesc că s'au apucat însă prea târziu.
Deci dar nu putem zice alt nimic, fără numai că. din prea osebită și nemărginită provedință a lui Dumnezeu,
o împărăție așa mare și înfricoșată a Otomanilor, biruind cu armele sale pre toată puterea romanilor în Asia
și o bucată nu prea mică în Europa și pre Unguri, Sârbi, Bulgari și alte stăpâniri nenumărate, aducând cu sila
sub stăpânirea sa și pre Greci norodul cel mai înțelept. Iar pre un norod așa prost și fără de putere, n'a fost
vrednică ca să-l silească cu război, ca să i se plece sub stăpânire și mai pre urmă umblând de atâtea ori să
lepede jugul cel primit de bunăvoe, totuși a rămas neatins și nesmintit, atât la obiceiurile lui cele politicești
cât și la orânduelile cele bisericești.
De alta, nu numai că Moldovenii nu sunt iubitori de științi, ci mai la toți le sunt și urâte. Și așa nici numele
științelor și ale meșteșugurilor frumoase nu le sunt lor cunoscute; și zic, că oamenii cei învățați își perd
mințea și când voesc să laude învățătura cuiva zic că este nebun de știința cea multă și cel mai de ocară lucru
este pentru că zic, că numai preoților se cuvine să, învețe, iar pentru mireni este destul să citească și să scrie
și să-și iscălească numele și să știe cum își vor pune la isbod boii, caii, oile, stupii și altele de acestea; iar
celealte toate sunt netrebuitoare.
Femeile lor măcar că nu le ascund de bărbați așa cu băgare de seamă ca Turcii, însă totuși obișnuesc prea rar
a se depărta de pe la casele lor, dacă sunt măcar de puțină ceva stare.
Cucoanele boierilor sunt bine închipuite, iar pentru frumusețe cu mult mai în urma celor proaste. Căci
acestea sunt cu chip mai frumos, iar cele mai multe sunt desfrănate unele beau pe acasă vin mult, iar la
adunare prea rar se arată vreuna beată. Pentrucă un obraz femeesc se socotește a fi mai cinstit cu cât
mănâncă și bea mai puțin pe la ospețe, și pentru aceia prea rar poate cineva să o vază aducând câte o bu-
cățică la gură, sau să-și deschiză buzele până întru atâta, ca să i se vază dinții, ci așa de tăinuit vâră bucatele
în gură, cu cât îi este prin putință, și nimic nu socotesc mai de rușine, decât a se vedea părul capului la vreo
femee cu bărbat sau văduvă și este cea mai mare greșală, a descoperi la vedere capul vreunei femei. Însă
fecioarele socotesc rușine să-și acopere capul măcar cu cât de subțire pânză, pentrucă goliciunea capului, o
înțeleg semn de feciorie.
Celelalte obiceiuri atâta sunt deosebite, ca și aerul în cele mai multe părți ale țării. Locuitorii din țara de jos,
care sunt obișnuiți de mult să trăiască în răsboiu cu Tătarii, sunt ostași mai buni și oameni mai sălbatici decât
ceialalți și mai mult sunt rescolnici și nestatornici și dacă n'au niciun protivnic străin să bată războiu, atuncea
de trândăvire prea lesne se amăgesc și stârnesc zurba asupra mai marilor săi, însă și însuși asupra Domniei.
Pentru Dumnezeiasca slujbă au puțină știință și mulți dintre dânșii, mai ales oamenii cei proști, cu toții zic:
că fieștecăruea om este hotărâtă dela Dumnezeu ziua morții sale și mai înainte de ziua aceea nu poate
nimenea să moară, nici să piară la războiu[34], și aceasta le dă lor atât de mare bărbăție, încât, uneori orbește
se slobod asupra protivnicilor lor. A ucide, sau a prăda pre Turci, pre Tătari și pre Evrei, nu socotesc că este
păcat nici ucidere, și cei ce locuesc aproape de Tătari, fură și ucig cu sirguință și când fac vreo pradă în țara
Tătărască, zic că n'au prădat, ci ș'au întors numai al lor înapoi, pentru că zic că Tătarii n'ar fi având acum alt
nimic, fără numai aceia ce au apucat cu sila dela strămoșii lor. Prea curviea este rară la dânșii. Iară cei tineri
nu numai că socotesc a nu fi păcat, ci încă le este cinste ca să iubească pre ascuns curviea până ce sunt
holtei, asemenea ca când ar fi slobozi de toate legile. Pentru aceia de multeori se aude la dânșii vorba
aceasta:
„Fătul meu! ferește-te de furtișag și de ucidere, că eu nu te voi putea scăpa de spânzurătoare, iară pentru că
te vei culca cu cineva, n'ai să porți frică de peire, numai să plătești banii pezevenchiului”.
Primirea lor de oaspezi, care o arată către cei nemernici și drumeți este foarte vrednică de laudă, căci măcar
că sunt prea săraci din pricină că se află megieși cu Tătarii, însă niciodată nu este să nu dee oaspețului sălaș
și mâncare, țiindu-l în dar trei zile împreună cu dobitocul său și pre cel nemernic îl primesc cu fețe vesele, ca
când ar fi frate, sau altă rudenie a lor și unii așteaptă cu masă până la 7 ceasuri din zi și ca să nu mănânce
singuri trimit pre slugi pe la căi, ca să cheme la masă pe câți drumeți îi vor întâmpina. Numai singuri
Vasluenii n'au lauda aceasta, că ei nu numai că își închid casele și cămările de către oaspeți și când zăresc
pre vreunul că vine atuncea se tăinuesc, îmbracă haine sparte, și vin înapoi în chip de calici, și cer milostenie
însuși dela cei străini.
Locuitorii de țara de sus, au mai puțină pricepere la războiu și nici sunt deprinși așa bine cu armele, căci ei
mai bucuroși își agonisesc pâinea în sudoarea fețelor sale ș'o mănâncă cu liniște și în odihnă.
Asupra religiei sunt plecați mai până la Eres și nu numai în ținutul Sucevei sunt vreo 60 de biserici de piatră
și în toată țara de sus mai mult de 200 mănăstiri mari de piatră, ci încă și munții sunt plini de monahi și de
sahastri, carii acolo în liniște își jertfesc lui Dumnezeu viața cea cuvioasă și singuratecă.
Furtișag este între dânșii prea puțin, sau nici ca cum și totdeauna s'au aflat buni credincioși Domniei și
măcar de s'a și întâmplat între dânșii vreo turburare, însă și aceea a fost numai din pricina boierilor de țara de
jos și mai înainte de a se căsători sunt curați și sunt oameni prea încuviințați cu cari prea rar se află
asemenea vreunul din țara de jos.
În slujbele țării sunt mai harnici decât ceilalți și trebile gospodăriei le fac foarte bine și poruncile le plinesc
cu cea mai mare râvnă și la primirea oaspeților, se îndeletnicesc mai mult decât ceilalți locuitori din țara de
jos.
Jocurile Moldovenilor au cu totul altă închipuire, decât pre la alte popoare, căci ei nu joacă doi cu doi, sau
patru cu patru, ca Franțezii, sau ca Leșii, ci joacă mai multe obraze deodată, împrejur sau în rând și altădată
nu joacă bucuroși, fără numai la nunte, când se țin toți de mână și joacă împrejur cu pas potrivit după
cântare, mergând despre dreapta spre stânga, atuncea se chiamă horă, iară când stau în rând și se țin de
mână, însă fruntea și coada slobodă, atuncea se chiamă danț cu cuvânt Leșesc.
La nunte sunt obișnuiți să joace mai înainte de cununie în ogradă, sau și în drum și adecă cu două rânduri,
unul de bărbați și altul de femei și la amândouă rândurile pun câte un povățuitor, om bătrân și cinstit, carele
poartă în mâini toiag de lemn poleit și legat la capăt cu naframă cusută și unul dintre dânșii trage după sineși
pre ceilalți din rândul său, despre dreapta spre stânga și iarăși despre stânga, așa încât să stea față în față.
După aceia îndărăpt spate la spate și apoi se întoarce fieștecare rând cu încordare atâta de încet ca să nu se
încurce, încât abia se poate zări vreo mișcare și întru amândouă rândurile își alege loc fieștecarele după
cinstea sa Cocoanele și fecioarele boierilor, își iau loc dupre starea bărbatului, sau a tatălui lor, însă locul cel
dintâi, este pentru povățuitor, al doilea, pentru Nun și al treilea pentru Mire. Asemenea și în rândul femeilor
este întâi povățuitorul; apoi nuna, după dânsa mireasa, măcar de sunt și de stare mai proastă decât ceilalți
iară la urmă se amestecă amândouă rândurile și joacă ocol împrejur, avându-și fieștecarele femeia sa din
dreapta, iar holteii câte o fată de starea lor și uneori obișnuește hora să se întoarcă în trei părți sau patru, sau
și într'unul, dupre voia și iscusința povățuitorului.
Osebit de jocurile acestea ce se obicinuese pre la veselii, mai sunt și alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr
nepotrivit adică 7, 9, 11 și jucăușii se chiamă călușeri și se adună odată într'un an, se îmbracă în haine
femeești și pun pe cap cunună de pelin împletită și împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeesc și ca să
nu se cunoască, își învelesc fața cu pânză albă și in mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dânsa ori și pre
cine ar cuteza să le descopere fața, căci puterea aceasta le-au dat-o lor un obiceiu vechi, așa încât nimenea
nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip.
Povățuitorul cetei se chiamă Stareță și cel de al doilea Primicer și are datorie să întrebe ce fel de joc poftește
Stareța și apoi să spue celorlalți în taină, ca să nu auză norodul numele jocului, până când nu-l va vedea cu
ochii, pentrucă ei au mai mult de o sută de sărituri și unele așa de potrivite, încât aceia cari joacă se pare că
nu se ating de pământ ci se poartă în văzduh și cu acest fel de urmări, cu jocuri și cu săltări, prin toate
târgurile și satele se petrec acele zece zile, ce sunt între praznicul înălțărei, și a coborîrei Sfântului Duh, și
într'această vreme nu se culcă ei nicăeri, fără numai sub strașinile bisericilor și zic: că de se vor culca la alt
loc, ar fi căzniți de strigoaice și când se întâlnesc pre drum două cete de călușări, bat război una cu alta și
ceata cea biruită face loc celeilalte și după ce fac învoiala de pace, apoi ceata cea biruită este supusă
celeilalte nouă ani și întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătălie, atuncea nu se încape
judecată și nici judecătorul nu întreabă pre cel ce a făcut ucidere și cel ce intră în vreo ceată de acestea,
trebue nouă ani în tot anul să se afle adunat dimpreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atuncea
zic ceilalți că este căznit de duhuri rele și de strigoaice și prostimea cea eretică crede, cum că ei au putere să
gonească acel fel de boale. Căci ei fac vindecare într'acest chip, adecă: aștern la pământ pre acel bolnav și
încep a sări și la o notă anume a cântării îl calcă fieștecarele dela cap până la călcâie și mai pre urmă îi zic la
urechi niște cuvinte alcătuite de dânșii într'adins și poruncesc beteșugului să se depărteze și după ce fac ei
aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea care o nădăjduea ei; și așa într'acest chip cu prea puțină
osteneală se pot vindeca boalele cele mai grele cari se împotrivesc meșteșugului doftoresc. Asemenea
lucrare are nădăjduirea și în farmece.
CAP. XVIII. Despre obiceiurile logodnelor și a nuntelor în Moldova[modifică]
Fiindcă am arătat pentru purtările și năravurile Moldovenilor, socotesc că cititorul cel iubitor de știință nu va
fi nemulțumitor ca să-i descoperim în scurt și obiceiurile ce au ei pe la logodne și pe la nunți.
Ei căsătoresc pre copiii lor la vârsta care este hotărâtă de biserică și este rușine ca să-și ceară fecioara bărbat,
căci obiceiul țării este ca să-și aleagă holteii loru-și neveste, iară nu părinții fecioarelor să-și caute gineri.
Drept aceia plăcând unui holtei o fecioară, trimite la părinții aceia starosti, cari se chiamă pețitori, cu cuvânt
Latinesc, care este stricat din cuvântul petitores și aceștia ispitesc pre departe cugetele părinților fecioarei, ca
să nu le fie atuncea rușine, când n'ar voi părinții și cunoscând că le este lor voia ca să o deie, apoi merg
starostii în casa fecioarei cu toate rudeniile mirelui și cel mai de frunte dintre starosti începe să aducă cuvânt,
pre care l'am pus și noi aice, pentrucă mai în tot locul obișnuește, să se facă cu aceste cuvinte, adecă:
„Moșii și strămoșii părinților noștri celor mai dinainte umblând la vânat prin codrii, au aflat această țară,
întru care ne aflăm și noi acum și ne hrănim și ne desmierdăm cu mierea și cu laptele dintr'însa. Deci prin
pilda aceasta fiind îndemnat și slăvitul boer (N), a mers la vânat prin câmpi, prin codrii și prin munți și a dat
preste o fiară, care fiind rușinoasă și cinstită, nu a stătut față cu dânsul, ci a fugit și s'a ascuns și viind noi pe
urma ei, ne-a adus într'această casă. Deci, D-voastră trebue să ne-o dați sau să ne arătați unde a fugit fiara
aceasta pre care noi cu atâta osteneală și sudoare am gonit-o din pustie”. Și mai adaogă încă și zice și alte
alegorii și metafore după cum se pricepe.
Iară părinții zic dintâi, cumcă acest fel de fiară n'a venit în casa lor, ci poate că ei i-au rătăcit urma și ea se va
fi ascuns aiurea, la vre-un megieș. Însă dacă silesc starostii ca numai decât să le-o arate, atuncea scot părinții
înaintea lor, o fată urâtă și bătrână, îmbrăcată cu strae sdrențuroase, și întreabă ei pe starosti de este această
fiara aceia pe care o caută ei. Atuncea starostii zic, că nu este aceia. „Căci fiara lor este cu părul galben ca
aurul, cu ochii ca de șoim, dinții săi stau ca mărgeaua, cu buzele roșii ca cireșile, la trup ca o leoaică și la
piept ca o gâscă, cu grumajii ca de lebădă, degetele mai gingașe decât ceara, și fața mai strălucitoare decât
soarele și luna”. Și dacă tăgăduesc părinții dealdoilea precumcă nu au văzut de acel fel de fiară, atuncea
starostii dau răspuns, zicând: „Că câinii lor atâta sunt de adulmecatori încât niciodată nu i-au înșelat și acum
le-au dat semnele cele mai adevărate, cumcă fiara aceia pe care o caută ei ar fi ascunsă acolea”. După aceea
lăudându-li-se și cu arme și cu silă scot apoi părinții pre fiica lor, împodobită dupre putința și averea lor și
văzând-o starostii zic, că aceasta este fiara pre care o caută ei și atuncea chiamă pre un preot, sau dacă acesta
este împedicat cu alte trebi, apoi chiamă pre cei mai bătrâni din megieși și înaintea acestora își schimbă mirii
inelele și după aceea îndată iarăși tăinuesc părinții pre fiica lor și așează masă și în vreme când șed la masă,
hotărăsc ziua aceia întru care va să fie nunta.
Iară dacă sunt mirii feciori de boieri, atuncea fără de învoeala Domniei și fără de mărturia arhiereului nu
poate să fie nici logodna nici cununia, căci cu pecetluitul sau mărturia arhiereului se ia aminte ca să nu se
facă vreo nuntă în potriva așezământurilor bisericei, și cu învoiala și știrea Domniei, pentru ca să nu se
unească mai deaproape prin legătura aceasta multe neamuri boierești fără de voia Domniei.
Și după ce se hotărăște ziua întru care va să fie nunta, atuncea în Lunea cea dinainte merg rudeniile
dimpreună atât la casa mirelui cât și la casa miresei și aduc muzicanți, cari rar pot să fie alții de cât numai
țiganii și se ospetează unii cu alții și după ce se râdică masa, apoi fetele și alte femei cern făina cară este ca
să fie pentru nuntă, pentru aceia să și zice, ziua cernutului, și dacă sunt tot într'un târg sau întru'un sat, sau
măcar dacă nu sunt tocma cale de 2 sau 3 zile depărtate una de alta, apoi atuncea se începe veselia nunței de
Joi, la amândouă părțile și ține până Duminică. Iară Duminică se gătesc toți prietenii și rudeniile mirelui ca
să aducă mireasa, și trimit înainte conăcarii să spue de venirea mirelui și cei ce sunt adunați la mireasă,
străjuesc la drum și caută să-i prinză până a nu sosi ei la casa miresei și ei pentru ca să nu li se întâmple
aceasta își caută cai foarte ageri, iară de se întâmplă să se prinză, apoi la oamenii cei proști îi leagă pre dânșii
foarte vârtos și îi pun îndărăpt pre cai, iară la cei mai de frunte, numai cât îi încunjiură rudeniile miresei, și
luându-i între dânșii îi duc la casa ei ca când i-ar fi robit și după ce sosesc acolo, îi întreabă pre dânșii ce
caută? Iară ei dau răspuns că ar fi trimeși să vestească război și oastea încă îndată va sosi, ca să ia cetatea. Și
după ce zic ei cuvintele acestea îi poftesc înlăuntru și îi silesc de bea vreo câteva pahare de vin și după aceia
îi trimet earăși înapoi cu vreo câțiva din oaspeții miresei și după ce văd oamenii miresei, că se apropie
mirele, dau drumul conăcarilor cu ocări și degrab să întorc iarăși înapoi și dacă pot petrecătorii mirelui ca să-
i ajungă pre dânșii, apoi asemenea îi leagă și ei și iau împreună cu sine și după aceia adunându-se amândouă
părțile de oaspeți la casa miresei, fac întrecere cu alergarea cailor, dându-se bacșiș celui ce se arată mai cu
vitejie. Adică la cei mai proști o năframă, iară la cei mai cinstiți postav de bun preț, sau vreo pânză de
mătasă, și după ce se trimet oamenii înainte ca să puie semne unde să alerge și dând unul prin chiot semn ca
să alerge, atuncea cei ce socotesc că au cai mai buni dau pinteni și cela ce ajunge întâi ia acel bacșiș singur
din mâna miresei și calului său i se pune cunună de flori împodobită.
Seara după vecernie merg mirii la biserică cu toată slava câtă le este lor prin putință și primesc cununia. În
mijlocul bisericei se așterne un covor, pe care stă mirele deadreapta și mireasa deastânga și sub dânsul pun
galbeni, atât sub picioarele mirelui cât și sub ale miresei, iară la oameni cei mai proști pun taleri, un semn
care se înțelege că ei nu caută la lume, ci toată mărirea sa o calcă în picioare. Lângă dânșii stau nunii cu
două făclii potrivite și așa le citește preotul slujba cununiei și le schimbă inelele câte de trei ori și
împodobindu-i pre amândoi cu cununi îi poartă pre la icoane ca un danț, cântând cântăreții obișnuita cântare.
În vremea aceasta aruncă rudeniile pre la cei ce stau împrejur arginți mărunți (parale), nuci și hamei uscat, ca
să arate că cer de la Dumnezeu dătătorul de viață numai timpurile cele roditoare de nuci și de hamei, iară
cealaltă bogăție și însumuțare a lumei aceștia, pre toată trebue să o lepede. Pre urmă dă preotul la amândoi
tinerii pâine întinsă în miere și gustă de trei ori ca un semn de iubire și de unire nedespărțită. Și pentru ca să
dea preotul pricină privitorilor să râză la această prăznuire de veselie, îi amăgește de trei ori cu această
îmbucătură, și luând sfârșit și obiceiurile acestea să întorc apoi cu toții iarăși la casa miresei cu aceiași
orânduială cu care au venit înhobotând fața miresei cu o pânză prea subțire de mătase roșie, priponind-o cu
două săgeți pe care apoi le bat în perete la capul tinerilor, frații sau rudeniile miresei atuncea când este să se
aducă mireasa la cămară.
Și apoi mănâncă și bea alte ori până la nouă ceasuri dimineața și după al noulea ceas să aduce pre masă un
cocoș fript cu pene cu tot, iară unul dintre oaspeți intră sub masă și cântând ca cocoșul vestește revărsarea
zilei și după aceia dând toți oaspeții câte un bacșis bucătarului, să ridică de la masă, iară mirele cu mireasa,
țiindu-se de mână stau în mijlocul casei și un scriitor citește cu glas izvodul cel de zestre și apoi zestrea
aceasta care era mai înainte pusă într'o casă deosebit ca să o vază toți oamenii, se încarcă toată într'un car și
se aduce la casa mirelui. După aceia povățuitorul sau vătășelul miresei cere în numele ei ertăciune dela
părinții sei, adică: face pomenire pentru nașterea, pentru creșterea și pentru alte faceri de bine care a avut ea
de la dânșii și le mulțumește pentru dânsele și își cere blagoslovenie de la dânșii și această blagoslovenie i se
dă ei sau însuși prin gura părinților săi sau și prin alții în numele părinților și pentru amândoi rugând pe
Dumnezeu și pe îngerul lor cel păzitor ca să-i păzească și să le dee dragoste deplin și pat nespurcat și apoi le
dau la amândoi să bea câte un pahar de vin, care se chiamă băutura căii cei înțelepte; și așa îi slobod dela
sine și când voiesc să iasă pe ușa casei, atuncea le stau înainte la ușă cu sabia scoasă, frații miresei sau dacă
nu are frați apoi frații părinților ei și îi propesc stând în ușă cu sabia curmeziș ; iară mirele se rescumpără pe
sine dela dânșii cu un cal bun sau cu alt dar ce are la îndemână și eșind să suie mireasa numai singură într'o
trăsură dimpreună cu maica sau o soră a mirelui, pentrucă din casa părintească nu poate să ia cu sine nici
slugă nici slujnică și așa merge după bărbatul său carele merge înainte. Și după ce sosesc la casa mirelui mai
deșartă vreo câteva pahare de vin și după aceia duce nuna pe tineri la cămară iară mirele să ia aminte ca să
poată înțelege a doua zi oarece părinții nevestii pentru fiica lor, căci ei a treia zi după nuntă vin la dânsa cu
toate rudeniile lor ca să o vază, care se chiamă cale prea mare, pentrucă întru acea călătorie, dupre cum să
întâmplă, sau se împărtășesc părinții de cinste multă sau de rușine multă, căci dacă se află fiica lor fecioară,
atuncea nu numai că sunt toate bune, ci încă îi și ospătează cu masă frumoasă, la care se aduce după aceia și
cămașa miresei pe un blid cu semnele fecioriei și o arată pe la toți, la care obișnuește să arunce fiește carele
câte un bacșiș mic însă aceasta se face numai între oamenii cei proști, iară la cei cinstiți să arată numai la
socri.
Iară dacă fiica lor și-a fost stricat fecioria mai dinnainte, atuncea a doua zi după mâncare, chiamă mirele la
sine pe toate rudeniile sale și le arată că nu ș'a găsit mireasa fecioară, deci ei caută căruțele cele mai rele și
cu curele rupte înhamă pe părinți în loc de cai, după ce vin și Pe fiica lor o pun în căruță, iară pe dânșii îi
silesc cu bătăi ca să o tragă singuri până la casa lor; și așa o ia înapoi ca pe o curvă și nimeni nu poate să le
facă sminteală la drum. Iară îndrăsnind cineva săi sloboază pe dânșii, atuncia unul ca acela osebit de alte
bătăi se mai pedepsește și de către judecătorul locului ca un călcător de legile și de obiceiurile țării.
Iar zestrea miresei toată o oprește bărbatul ei și toată cheltueiala care a făcut-o el la nuntă o plinește cu
porunca judecătorilor de la părinții aceia care nu și-au păzit pre copilul lor.
Și așa urmează între țărani cu bieții oameni aceia; iară cei mai de frunte își păzesc mai de aproape pe fetele
lor, încât nu poate așa lesne să se întâmple unele ca acelea; iară de se și întâmplă să nu fie vre una fecioară,
atuncea plinesc părinții fecioria prin zestre mai mare, cu sate și cu bani și nemulțumindu-se ginerele lor nici
cu aceia, apoi părinții iau pe fiica lor iarăși înapoi și lui îi dau voie ca să ia pe alta.
Când cunună Domniea, atuncea se pune masă în curtea domnească și mirelui se dă asemenea gugiuman ca și
cel domnesc, împreună și un cal și la masă șade deadreapta Domnului cu gugiumanul pre cap și toate slugile
curței domnești îl slujesc asemenea ca și pre Domnul lor și când merge la biserică, sau la casa sa, i se face
alai ca și cel domnesc, cu muzica Moldovenească și Turcească.
A treia zi merge împreună cu mireasa, cu daruri la Domn și la Doamna, și mulțămesc pentru o cinste așa
mare.
CAP. XIX. Despre obiceiurile îngropărei în Moldova
Moldovenii îngroapă pe morți cu orânduiala aceea care este așezată de biserică; căci îndată după ce moare
cineva îl spală cu apă caldă și până a nu amorți trupul mortului îl îmbracă cu hainele cele mai noi și mai
bune pre care le-a avut; și după aceia îl pun pre o năsălie în mijlocul casei sau a tinzii. Însă nu-l îngroapă
îndată în ziua aceia dintâi ci așteaptă până a treia zi; ca nu cumva să se întâmple să îngroape de viu pre vre
un bolnav carele numai a fost leșinat. După ce aud clopotele se adună megieșii și se tânguesc și ei împreună
cu rudeniile mortului, și în ziua îngropărei încă vin cu toții și petrec pe mort la biserică, mergând preoții
înainte și rudeniile în urmă și după săvârșirea prohodului, îl îngroapă în țintirimul bisericei. Iară, când moare
vreun boier de oaste, atuncia caii lui se îmbracă cu postav negru și deasupra lor pun hainele cele mai de preț
și înaintea năsăliei duc o suliță, întru care este spânzurată o sabie cu mănuchiul în jos; și deamândouă părțile
merg vreo câțiva ostași înzăoați și încoifați; și în ochii cailor pun must de ceapă sau praf de pușcă, ca să se
arate ca când ar plânge și caii asemenea ca oamenii pentru moartea stăpânului lor.
Trupul unui boier îl petrece însuși Domnul înpreună cu tot alaiul și dacă a fost el unul din cei mai mari,
atuncea merg înaintea lui cu semnul cel de boierie până la groapă și după aceia duc semnul iarăși înapoi și îl
pun în spătărie, sau în divan și locul boieriei lui rămâne deșert cel mai puțin trei zile.
Jelirea nu este la toți de o potrivă, când moare vreun țăran, trebue feciorii lui să umble șase luni cu capul gol,
măcar de este și la mijlocul ernei și să-și lase părul și barba și cât dedeparte să aibă a merge nu cutează să-și
învelească capul cu nimica. Asemenea și cei mai de frunte obișnuia mai înainte să urmeze patruzeci de zile;
iară acum au părăsit acest fel de eres și numai cât îmbracă haine cernite și-și lasă părul capului să crească.
Iară când moare fratele vreunei fecioare de țăran atuncea ea după obicei taie din părul capului său și leagă la
crucea care se pune la mormântul frăține-său și ia aminte într'un an ca să nu lipsească de acolo sau să cază
jos, iară întâmplându-se se lipsească atuncea mai pune iarăși deal doilea altă legătură de păr.
Ei de obște un an de zile în toate Duminicele merg cu toții la mormânturi și plâng pe morții lor și cei mai
bogați năimesc femei care știu a cânta osebite versuri de jale, în care arată ele mișelia și ticăloșia vieței
aceștia, dupre cum se poate vedea dintr'un acest vers care mai toate au începeri asemenea: „Plâng și mă
tâguesc, pentru viața cea rea a lumii aceștiea ce se rumpe ca și ața, și celelalte”.
După aceia, ca când ar fi mortul viu așa îl întreabă pentru multe lucruri și zic că s'a supărat pe lumea aceasta
și nu voește să le dea răspuns: iar mai pe urmă zic; că pentru atâta rugăminte a rudeniilor lui, se umilește și
începe să vorbească, și învață pre dânșii ceeace au să facă și ceea ce trebue să părăsească și zice cât de acum
înainte nici va mai vorbi cu dânșii nici se va mai întoarce înapoi, pentrucă a început a gusta din desfătările
raiului, care le-a gătit Dumnezeu slugilor sale celor credincioase și alte multe de aceste bârfituri femeești.

Istoria ieroglifică este o scriere alegorică a lui Dimitrie Cantemir, în care cărturarul moldovean înfățișează
conflictul dintre el și fratele său Antioh Cantemir, pe de o parte, și domnul Țării Românești Constantin
Brâncoveanu – susținut de boieri, protectori de pe lângă Înalta Poartă – și domnul Moldovei Mihai Racoviță,
pe de alta. Istoria ieroglifică poate fi înțeleasă doar cunoscând cheia („scara”). Cartea a fost scrisă la
Constantinopol, în anii 1703 - 1705. Manuscrisul scrierii a fost cumpărat de la urmașii lui Cantemir de către
consilierul aulic Nicolae Bantîș-Kamenski și a intrat în 1783 în posesia Arhivelor Ministerului de Externe
din Moscova.

Titlul complet al scrierii cunoscute îndeobște ca Istoria ieroglifică este "Istoriia ieroglifică în


doasprădzece părți împărțită, așijderea cu 760 de sentenții frumos împodobită, la începătură cu scară a
numerelor streine tâlcuitoare."
Istoria ieroglifică este lupta între animale: țara patrupedelor este Moldova, cu fiare fioroase : Pardosul
(=leopard, Iordache Ruset), Ursul (Vasile vornicul Costache), Lupul (Lupu Bogdan hatmanul), Vulpea (Ilie
Țifescu stolnic), Mâță sălbatică (Ilie Cantacuzino, vistiernic, mai înainte comis) și țara păsărilor, Țara
Românească, plină de păsări de pradă: Corbul (Constantin Brâncoveanu), Cucunozul (sau Cucuzon =cuc) și
Brehnacea, cei doi unchi ai domnului (Mihai și Constantin Cantacuzino), Blendăul (Șerban Greceanu, fratele
cronicarului Radu Greceanu, traducătorul Bibliei în l. română), Hărețiul (Radu Golescu, mare comis), la care
se adaugă și împărăția peștilor, adică Imperiul Otoman.[2] Povestirea începe cu "adunarea celor două
monarhii" , ținută la 1703 la Arnăut-chioi, un sat de lângă Adrianopol, pentru alegerea domnului Moldovei,
în locul lui Constantin Duca (Vidra), mazilit. Este ales domn al Moldovei Mihai Racoviță (Struțocămila).
Vidra (Constantin Duca) se apără, ținând un discurs după toate regulile retoricii ("Vestita axiomă între cei
fizicești filosofi este că cel de asemenea iubește pre cel șie de asemenea..."). Bâtlanul denunță caracterul
amfibiu al Vidrei, care la rându-i ironizează dubla înfățișare a Bâtlanului, "pasăre de apă sau pește de aer".
Struțocămila (Mihai Racoviță, domnul ales) este prezentat într-o imagine caricaturală, care după "socoteala
loghicească" "dobitoc cu patru picioare nu este, pasăre zburătoare nu este, cămilă nu este, Struț aplos nu
este, de aer nu este, de apă nu este...".Boierii moldoveni sunt cumpărați cu bani și onoruri de către
Constantin Brâncoveanu. Mihai Racoviță capătă și mulți bani vărsați lăcomiei demnitarilor turci. Imperiul
Otoman, capiștea (templul) zeiței Pleonexia, este arătat în chip alegoric ca o cetate minunată și bogată,
clădită numai pentru pradă și mită. Sosind în Moldova Mihai Racoviță, țara este supusă unei cumplite
asupriri de către boieri. Fiarele (boierii) își încep "giungherile" în dobitoace, ceea ce înseamnă "prada
boierilor în cei supuși."
Boierii partizani ai lui Racoviță și ai lui Brâncoveanu, bănuind pe cei doi frați Antioh Cantemir (Filul-
elefantul, gros la fire) și Dimitrie Cantemir (Inorogul, animal fabulos cu cap de cal și corn în frunte) că ațâță
împotriva celor doi domni, hotărăsc să-i prindă și să-i pedepsească. Dimitrie va fi trimis în exil într-o insulă,
cu învoirea vizirului, cumpărat cu banii domnului muntean. Șoimul (Toma Cantacuzino) îl cheamă la o
întrevedere , dar Cameleonul (Scarlat Ruset), om care trăia numai din intrigi, câștigă încrederea lui Toma și
dezvăluie totul poliției turcești (bostangiilor), care îl prinde, însă autorul Istoriei ieroglifice scapă, cum s-a
arătat mai sus, dând bani turcilor. Pentru a călăuzi pe cititor, autorul a așezat la sfârșitul scrierii o "cheie", pe
care o denumește "Scara a numerelor și cuvintelor streine tâlcuitoare", atât pentru persoanele trecute în text
cu nume de animale cât și pentru diferitele alegorii reprezentate de expresii poetice sau mai puțin poetice.
"Este o carte în gustul artei barocului, cu umflarea ornamentelor care acoperă și ascund linia arhitectonică a
subiectului... dar în spatele acestei luxuriante ornamentații se pot găsi o mulțime de fapte istorice și de idei
politico-sociale și filozofice de cel mai mare preț" ( după P.P.Panaitescu, op.cit., p. 79).
Romanul abundă în expresii plastice: Vidra e "jigania cu talpă de gâscă, cu colții de știucă", Dulful (balena)
e "porc peștit" și "pește porcit". În Istoria ieroglifică este folosită literatura populară, sunt menționate
proverbe și zicători, ca acestea: "Lupul părul după vremi își schimbă, iară din firea lui nu iase", sau "Cine
nu vrea să frământe , toată ziua cerne". Lumea orientală cu farmecul ei exotic apare în descrierea vânătorii
de elefanți în India, în descrierea palatelor fantastice pe apa Nilului, în care vedem scări de marmură,
ceardace ce se întind deasupra apelor, străzi cu colonade acoperite pe margini. Și basmele populare sunt
invocate în roman, când autorul vorbește de "zmeul" care "capul cu coada să-și împleticească". Sunt
înfățișate și frumusețile vieții populare din țară., poezia obiceiurilor moldovenești. Iată un alai de nuntă,
transpus în lumea animalelor: "țânțarii cu fluere, grierii cu surle, albinele cu cimpoi cântec de nuntă
cântând, muștile în aer și furnicile pre pământ, mari și lungi danțuri rădicară, iar broaștele toate împreună
cu brotăceii din gură cântec cu acesta în versuri tocmit cânta." (citat în P. P. Panaitescu, op.cit., p. 90).
Limba folosită de Cantemir păstrează fonetica limbii subdialecticului moldovenesc, cu multă savoare și
prospețime.