Sunteți pe pagina 1din 16

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………..1
CAPITOLUL 1 Definiţia şi tipologia basmului
1Basmul-definiţie …………………………………………………..
2. Basmul categorii tipologice………………………………………………………………..
CAPITOLUL 2 Basmul clasificare si structura ……………………………………………..
CONCLUZII ………………………………………………………………………………...
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………
Introducere

În contemporaneitate, valorile culturale, comportamentele, relaţiile dintre oameni se


înnoiesc, se modelează, se completează, se şterg ori se îmbogăţesc concepte etice tradiţionale.
Basmul, prin forma şi tonul lui familiar, lipsit de emfază, îi captivează pe ascultători, îi face să
simtă exact ce se potriveşte cu viaţa lor reală, trag învăţături, creează asocieri care îi ajută să-
şi dezlege nedumeririle.
Am abordat acest subiect foarte puţin dezbătut în literatura de specialitate, fiind puţin
reprezentat prin exemple la nivelele: preşcolar, şcolar, , deşi din cele mai vechi timpuri,
basmul a încântat copilăria atâtor generaţii. Asimilarea unor reguli sau norme morale se poate
lesne realiza prin intermediul basmului, al povestirilor şi poveştilor. Modelele oferite prin
intermediul personajelor îndrăgite de copii vor ghida nu numai imaginaţia copiilor, ci şi
comportamentul lor moral. Educaţia morală prin basm a copiilor este nu numai posibilă ci şi
necesară. Moravuri şi năravuri, temperamente şi caractere, sentimente de iubire şi ură,
conflicte sociale, ei le percep din atmosfera basmului.

CAPITOLUL I

1 Definiţia basmului
Este specia eticii populare şi culte, în proză sau, mai rar în versuri, de mare întindere
cu o răspândire mondială, în care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele
fantastice. La acţiune participă personaje imaginare înzestrate cu puteri supranaturale ce
reprezintă binele şi răul, iar în final acesta din urmă este învins.
Basmul are o structură schematizată în general respectată. Basmele populare româneşti
au toate caracteristicile folclorului: tradiţionale, anonime, colective, orale. Basmul (din sl.
basnŭ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături de povestire, snoavă şi legendă, una
dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-
un număr enorm de variante la toate popoarele.
Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin
aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a
pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând,
astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce
vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele
prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o
continuare a ei.

1. 1 Originea basmului
Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria
mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria sacră,
înscrisă în timpul „circular, reversibil şi recuperabil”, vorbeşte despre zei, despre fiinţe
fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume
repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele
gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă
pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care
iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o
miros de departe când se întorc acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum
ar fi aceea a decapita persoana şi a o arde, aruncând cenuşa în patru direcţii, sunt de certă
inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive.
Relaţia dintre basm şi mit a fost stabilită de fraţii Grimm, de Wesselski şi de Propp:
basmul are ca sursă certă de inspiraţie mitul, iar cele două specii au existat de la început la
popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanţa pe care
o avea prin degradarea sacrului şi transformarea lui în profan, zeii şi eroii mitici fiind înlocuiţi
cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje
comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine
Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăieşte; foarte băutor,
devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriaşul care păşeşte de pe un munte pe altul, devine
Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună şi cu capul sub
un stejar, calităţi pe care le întalnim la Păsări-Lăţi-Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de
poligeneza basmelor, de originea multiplă, de influenţele reciproce, ca şi de structurarea unei
tipologii coerente a acestei specii literare.

1. 2 Particularităţile basmului
Basmul se situează într-un univers care cuprinde două lumi; cea reală a oamenilor şi
cea imaginară creată de fantezia poporului. Timpul în care se petrec evenimentele este un
timp imaginar.
În orice basm indiferent de evenimentele prin care trec, personajele sunt pozitive şi negative.
Personajele basmului sunt de două categorii cele care aparţin spaţiului omenesc şi cele care
aparţin lumii fantastice. Personajele spaţiului uman au însuşiri obişnuite omului atât defecte
cât şi calităţi (vitejie, înţelepciune, modestie, credinţă, laşitate, ipocrizie, trufie, răutate,
invidie); personajele imaginare sunt înzestrate cu puteri supraomeneşti care depăşesc forţele
obişnuite ale oamenilor (vorbesc graiul oamenilor, au capacitatea de a transforma obiectele).
Tema basmului este lupta dintre bine şi rău, iar personajele se supun toate acestei lupte
din această confruntare binele va ieşi întodeauna victorios, iar personajele negative vor fi
învinse de personajele pozitive. Protagonistul va fi personajul care va pargurge un drum
presărat cu obstacole pe care le va depăşi, dovedind de fiecare dată o altă virtute a sa. În lupta
pentru stabilirea dreptăţii şi a adevărului eroul principal va încerca să răspundă idealurile
omenirii (dreptatea, libertatea, iubirea, credinţa, adevărul).
Orice basm conţine în structura sa formule concrete:formula introductivă prin
intermediul căruia se poate pătrunde din realitatea concretă în lumea imaginară a basmului.
Formulă mediană care face legătura dintre două segmente importante ale basmului-
atrage atenţia ascultătorului că protagonistul mai are de traversat obstacole şi de parcurs
greutăţi.
Formula finală ce marchează sfârşitul evenimentelor fantastice ieşirea din lumea
imaginară a basmului şi întoarcerea ascultătorului în realitatea concretă. Uneori povestitorul
aminteşte în finalul basmului că el însuşi a fost martor la evenimentele narate pentru a da asfel
valoare de adevăr basmului.
Mesajul basmului reiese întodeauna la sfârşitul evenimentelor. Stilul naraţiunii este
specific naraţiunii populare. Limbajul folosit este simplu, popular caracteristic comunicării
orale. Expresiile folosite vor fi cele specifice lumii satului dar încărcate de figuri de stil.

1. 3 Tema, subiectul şi personajele basmului


Se spune mareu că tema basmelor este lupta dintre bine şi rău, care se termină
totdeauna cu victoria binelui. Aceasta pentru că basmul este o plăsmuire în care sunt înfăţişate
cupluri de opozanţii precum: bunătate/răutate ;frumuseţe/urâţenie; dinamism/ pasivitate ;
adevăr/ minciună; curaj/ laşitate; modestie/ îngânfare etc. Aşadar tema este reflectarea unui
aspect general al realităţii surprins artistic în opera literară. De exemplul: dragostea, natura,
destinul etc. Subordonat temei este motivul, care poate fi dinamic- motive care schimbă
situaţia eroilor sau derularea naraţiunii, şi motive statice- care nu influienţează filonul
povestirii. În basme există o mulţime de motive. De pildă motivul „însărcinării „ eroului.
Acesta este supus mai multor încercări sau probe pentru a-şi dovedi vrednicia: un împărat cere
să i se clădească un palat într-o noapte; o împărăteasă pretinde fetei sărace să toarcă o
cantitate enormă de lână sau să aleagă un sac de seminţe de mac din nisipul cu care este
amestecat: Popa, ca să scape de argatul său, îi porunceşte să strângă dijma de la draci etc.
Dacă tema este un concept de însumare, de unificare a materialului lexical al lucrării,
subiectul este construirea artistică a distribuirii evenimentelor în opera literară.
Subiectele basmelor sunt variate şi bogate. Motivele cele mai obişnuite pornesc de la
executarea unui legământ: întrecerea prin forţă, dibăcie sau iscusinţă cu opozanţii, întruchipări
ale răului, nimicirea farmecelor sau vrăjilor etc. În basmele diferitelor popoare se găsesc
subiecte sau personaje asemănătoare sau identice, fapt care dovedeşte apropierea spirituală a
popoarelor, identitatea lor de aspiraţii de-a lungul veacurilor..
Personajele basmelor sunt, în majoritate, investite cu puteri supranaturale. Ele sunt
grupate în două categorii: unele reprezintă forţele binelui altele forţele răului. Specificul lor
constă în faptul că nu au decât o singură trăsătură de caracter care este îngroşată la maximum.
Fiind dotate cu însuşiri excepţionale, unele sunt personificări ale bunătăţii, dreptăţii,
frumuseţii, curajului, vitejiei, cinstei, iar altele sunt simboluri ale făţărniciei, urâţeniei, răutăţii
şi laşităţii. Caracterele eroilor, acţiunile lor sunt delimitate cu stricteţe; nu există lupte între
sentimente diferite în sufletul aceluiaşi personaj.
Asemănător altor literaturi, în basmul românesc există personaje pozitive ori negative,
personaje intermediare nu există, pentru că în concepţia populară nu se află nimic între bine şi
rău. Aşadar victoria va fi întotdeauna de partea binelui, happy-endul fiind obligatoriu în
basmul fantastic, astfel şi-ar pierde autenticitatea. Personajale, subiectele şi motivele basmelor
au un caracter universal, le aflăm în toate literaturile, doar numele personajelor se deosebesc
de la o ţară la alta.
Pretutindeni, basmul popular înfăţişează o lume exotică, populată de tipuri umane de o
frumuseţe ideală şi de un rar simţ cavaleresc, precum Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana. De
asemenea ceează tipuri stranii, monstruoase, situate la polul opus eroilor pozitivi. În ce
priveşte etica, basmul dezvoltă o poezie a relaţiilor sociale bazate pe idei morale şi
democratice. Ca specie literară autorul anonim cultivă ironia şi umorul, visul şi nonsensul. 1
În toate basmele existenţa eroilor şi a personajelor este o condiţie esenţială, pentru că
nu se poate imagina peripeţii şi aventuri fără feţi- frumoşi şi zmei, aşa încât acţiunea este
atrasă de cei care o înfăptuiesc ca „pilitura de fier către magnet”. Eroii sunt stimulaţi de
anumite dorinţe, între ei se stabilesc anumite relaţii de opoziţie sau de compensare, de rudenie
1
Gheorghe Vrabie, Structura poetică a basmului, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1977, p. 29.
sau de prietenie. În basm, ca în orice operă literară, „eroul apare ca urmare a constituirii
subiectului, pe de-o parte, ca un procedeu de inşirare a materialului, iar pe de altă parte, ca o
motivare personificată a legăturii dintre motive”. 2
Referitor la gruparea şi caracterizarea personajelor din basm, studiile moderna de
folclor au trecut de la clasificarea simplistă(în pozitive/negative) la una bazată pe esenţa
fiinţei umane şi a caracterului, nu după rangul social, ci după starea biologică. După acest
criteriu, personajele din basm se clasifică în:
-grupa seniorilor sau bătrânilor, caracterizaţi prin pasivitate;
-grupa eroilor activi;
-grupa opozanţilor sau adversarilor;
-grupa actanţilor, compusă din confidenţi;

2. Basmul categorii tipologice


Cercetător pasionat şi stăruitor al folclorului, Adolf Schullerus, a ajuns să cunoască în
profunzime cultura populară românească şi s-o preţuiască chiar în comparaţie cu producţiile
spirituale ale propriei etnii.
Fascinat îndeosebi de basmul românesc, din repertoriul căruia a făcut şi culegeri
personale, Adolf Schullerus l-a înfăţişat într-o ademenitoare perspectivă în lucrarea Cartea
poveştilor din Transilvania şi în diverse alte studii. Conştient ca nimeni altul dintre străini de
interesul ştiinţific, de valoarea artistică şi de originalitatea tematico-stilistică a materialului
românesc, Adolf Schullerus şi-a asumat sarcina de a-l face cunoscut lumii, prin intermediul
unui registru al tipurilor de basme, delimitate şi notate după modelul sistemului celebru
propus de Antti Aarne.
Catalogul tipologic al lui Adolf Schullerus reprezintă cea mai ambiţioasă tentativă de
cuprindere a întregului material al prozei epice româneşti şi a rămas, din nefericire, nedepăşită
până astăzi, în ce priveşte basmul, chiar dacă s-a lucrat, la un moment dat, la o tipologie
propriu-zisă a speciei sub auspicii academice.
Încercarea de a le clasifica poate fi doar una temporară, deoarece el nu poate avea
pretenţia de a fi epuizat totul având în vedere răspândirea foarte diversă a materialului din
diferite publicaţii. În păturile largi ale populaţiei rurale româneşti basmul reprezintă adevărata
valoare ca povestire şi divertisment, el slujeşte eficient şi la impunerea unor principii morale.

2
Boris Tomaşevski, Teoria literaturii. Poetica, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, p. 279-280.
de aici şi prospeţimea şi păstrarea caracterului originar al poveştilor culese din Moldova sau
Transilvania.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea atracţia pentru consemnarea poveştilor nu s-a bazat
pe considerente ştinţifico-folcloristice, ci fie cum a fost la Creangă, Ispirescu, Slavici şi alţii
pe unele criterii estetico- educative, fie pe interese comerciale.
După clasificarea făcută de Adolf Schullerus, basmul românesc poate fi :
1. Basme cu animale:
-basme cu animalele pădurii
-basme cu animalele pădurii şi animalele domestice
-basme cu omul şi animalele pădurii
-basme cu animalele de casă
-basme cu păsări
-basme cu peşti
-basme cu alte animale.
2. Basmele propriu-zise:
-basme cu vrăjitori
-basme legende
-basme nuvelistice
-basme despre dracul(uriaşul) cel prost
3. Snoave:
-snoave despre fraieri
-snoave despre soţi
-snoave despre preoţi
Mitul redă credinţa oamenilor referitoare la geneza şi esenţa lumii, la realitatea
superioară, absolută. Această realitate absolută, sau reprezentarea ei în mintea omului arhaic,
constituia elementul sacru.
Conform opiniei lui Mircea Eliade, mitul redă o istorie sacră, el dezvăluie sacralitatea
înfăptuirilor zeilor sau eroilor mitici. Deci mitul ar fi o “irupţie a sacrului în profan”. Mitul şi
ritualul erau secrete păzite cu străşnicie. Numai iniţiaţii puteau să le cunoască. Iniţiatul
conferea sacralitate tuturor activităţilor şi evenimentelor din viaţa sa. Rezultă deci ca ritul este
o “dramatizare” a mitului. Filologul V. I. Propp, încercând să găsească originile basmului
fantastic, ajunge la aceeaşi concluzie susţinând ca în timpul ritualului de iniţiere neofitului i se
povestea chiar mitul tribului.
Desprinzându-se de ritual, mitul, al cărui caracter sacru slabeşte şi în cele din urmă se
pierde, porneşte pe un drum de desacralizare şi demitizare, un drum de creaţie profan-
artistica, la capătul căruia se află basmul.
Ritualul iniţierii este un ritual universal. Nu exista religie “primitivă” sau “superioară”,
în care să nu găsim într-o formă sau alta Iniţierea. Este un ritual ocult şi de aceea se cunoaşte
puţin din semnificaţia şi modul său de desfăşurare. Iniţierea este “drumul” pe care îl parcurge
subiectul de la starea de profan la starea de iniţiat, este totalitatea încercărilor şi obstacolelor,
fizice şi morale, pe care neofitul trebuie să le depăsească.
Unele basme (ruseşti, cehesti, greceşti, etc) prezintă asemănări uimitoare cu basmul
Harap Alb şi unele basme poloneze din culegerea lui A. Glinski printre care “Prinţul
Slugobil”(slugobil=sluga alba).

CAPITOLUL II
2. 1. Basmul clasificare şi structură

După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa


elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viaţă, basmele se clasifică în:
-fantastice, cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o
pregnanţă a fenomenelor miraculoase,
-animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar
despre plante sau unele obiecte simbolice,
-nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în naraţiune semnalându-se o puternică
inserţie a aspectelor reale, concrete de viaţă.
După autor, basmele pot fi:
-populare, creaţie a colectivităţii anonime,
-culte, creaţie a unui autor cunoscut.
2. 2 Basmul fantastic
Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, când a umblat
Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieşi, adică într-un timp mitic.
Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat şi insondabil chiar cu
percepţia omului modern, există accepţiunea: „nu credea nimenea, toată lumea vede că-s
bazme de pierdut vremea, poate copiii ăştia mai mici cred c-aşa o fost. Nu, ce să crezi în
minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar dacă n-o ştiut carte. „ Inserţa în
timpul mitic este dată de formule iniţiale şi finale, care fixează timpul narativ în care se
proiectează acţiunea, iar la sfârşit închide această buclă temporală, prin revenirea în timpul
real.
Basmul fantastic a avut o viaţă lungă, menţinându-şi vitalitatea până în epoca noastră,
deşi cu evidente tendinţe de diminuare a circulaţiei şi degradare a schemelor şi a formelor de
concretizare, datorită faptului că povestitorii nu mai au astăzi o cultură solidă a genului.
2. 3 Basmul nuvelistic
Basmul nuvelistic este o naraţiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din
copilărie până la o vârstă a împlinirii în viaţă. Din om simplu, el ajunge împărat sau
dobândeşte alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligenţa cu viclenia, reuşind, în
cele din urmă, să depăşească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere al vechimii,
basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând şi o anume demitizare a
personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română, basme nuvelistice
populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac,
de Ion Creangă.
2. 4 Basmul cult
Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care preia
motivele şi tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în
cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează şi recreează basmul, păstrând funcţiile principale,
formule fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă uşor moralizatoare sau aluzii
mitologice de sorginte livrească. Scriitorii devin ei înşişi autori de basme, cunoscuţi fiind
Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale,
Ioan Slavici, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.
Basmul cult, împlinit printr-o inserţie expresivă specifică stilului marilor scriitori, îşi
armonizează structurile narative, dobândind unitate şi fluenţă discursivă, preluând viziunea
scriitorului şi integrînd teme şi motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de
regulă structura şi tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii
naratorului, alternând persoana a treia cu persoana întâi şi a doua, creând o comunicare mai
directă cu cititorul şi dând uneori o nuanţă subiectivă expunerii faptelor. În acelaşi timp, se
pot identifica particularităţi ale stilului, modalităţi portretistice şi motive proprii autorului în
scenariul basmului, care ăi conferă originalitate şi atractivitate. Basmul cult estompează de
cele mai multe ori miraculosul şi fantasticul, dându-le o mai mare verosimilitate, şi în acelaşi
timp reduce caracterul convenţional al unor secvenţe narative, adaugîndu-le semnificaţii şi
efecte specifice literaturii culte. Ca specie literară, basmul s-a cristalizat în timp, fiind una din
formele cele mai dinamice, în ciuda vechimii, iar prin complexitate poate fi considerat
germenele romanului. Clasificările vehiculate au în vedere aparenţa textului la literatura cultă
sau la cea populară. Astfel, există, în principal, două categorii de basme, populare şi culte,
între care există mai multe asemănări, dar şi deosebiri.
Deosebirea basmului popular faţă de cel cult:
-are caracter anonim, având un autor rămas necunoscut;
-are caracter colectiv, nefiind opera unei singure persoane, în special şi pentru că se modifică
în timp;
-are caracter oral, fiind transmis de la o generaţie la alta prin viu grai;
-are caracter sincretic, deoarece în timpul spunerii textului poate fi însoţit de muzica
instrumentelor populare ori de jocul scenic(în cadrul unei şezători);
-modul de expunere predominant este naraţiunea;
-personajele sunt unilaterale, plate, reprezentând fie forţele binelui, fie răul.
Deosebirea basmului cult faţă de cel popular:
- caracterul cult rezultă din existenţa unui autor cunoscut;
-acesta este individual, cazurile operelor colective nefiind excluse;
-se transmite în formă scrisă, tipărită, diversele variante rămân în manuscris;
-nu are caracter sincretic;
-foloseşte dialogul, naraţiunea şi descrierea;
-personajele sunt complexe, vii, fiind greu de catalogat în funcţie de cele două forţe opuse.
Asemănări privind conţinutul:
-au caracter tradiţional, vehiculând teme, motive, situaţii tipice, cum ar fi: călătoria, motivul
fraţilor, vicleşugul, ajutorul vieţuitoarelor, probele, răsplata, trocul, cifrele magice, împăratul
fără urmaşi, apa vie/ moartă, calul năzdrăvan, obiectele miraculoase.
-elementele reale se îmbină cu cele fabuloase şi miraculoase(dracii, tărâmul celălalt, puterile
neobişnuite, zmeii, sfintele, zânele).
-finalul optimist.
Asemănări privind forma:
-limbajul marcat de unele elemente de oralitate; formulele tipice: iniţiale, mediane, finale.
Basmele populare românesti au toate caracteristicile folclorului, fiind creaţii anonime,
orale, colective si sincretice. După o exprimare a luat G. Călinescu basmele reprezinta o
oglindirea vieţii în moduri fabuloase. In lucrearea Estetica basmului G. Călinescu preciza că:
“Eroii nu sunt numai oameni, ci ăi fiinţe himerice, iar când într-o naraţiune lipsesc aceşti eroi
himerici nu avem de-a face cu un basm”3. Specifice basmului sunt următoarele trăsături:
-acţiune complexă structurată pe mai multe episoade
-eroi fantastici în antiteză, reprezentând forţele binelui şi ale răului
-capacitatea personajelor de a se metamorfoza
-prezenţa obiectelor magice şi ajutoarele voinicului
-prezenţa probelor de vitejie, inteligenţă şi omenie înţelese ca repere ale naturii eroice a
protagonistului.
Basmul este valoros atât pentru educarea artistică a copiilor cât şi pentru dezvoltarea
limbajului. Citind basmele, copiii întâlnesc mereu expresiile care le sunt cunoscute şi se
bucură atunci când le ştiu. Ei memorează cuvintele cu care încep şi se încheie, precum şi
acelea care se repetă, astfel expresiile proprii limbii poporului intra în limbajul lor.
Basmul este un minunat mijloc de educare a gustului pentru frumos, prilejuind
copilului puternice emoţii estetice.
Basmele populare româneşti au toate caracteristicile folclorului, fiind creaţii anonime,
orale, colective şi sincretice. După o exprimare a lui G. Călinescu basmele reprezintă
oglindirea vieţii în moduri fabuloase. În lucrarea Estetica basmului G. Călinescu preciză că:
“Eroii nu sunt numai oameni, ci şi fiinţe himerice, iar când într-o naraţiune lipsesc aceşti eroi
himerici nu avem de-a face cu un basm”.
Caracteristicile basmului:
-trăsături comune cu alte specii populare
-caracterul anonim (nu se cunoaşte numele autorului)
-caracterul oral (opera circulă prin viu grai)
-caracterul colectiv (la desăvârşirea operei contribuie mai mulţi creatori transmiţători)
-caracterul popular (o creaţie populară exprimă mentalitatea omului din popor)
-caracterul tradiţional (toate basmele sunt create prin tradiţie)
-trăsături proprii ale basmului
-tema tuturor basmelor este lupta dintre bine şi rău, sfârşită cu victoria binelui
-sunt prezente elemente fantastice (personaje ireale, metamorfozări, spaţii ireale)
-acţiunea basmului este plasată într-un trecut îndepărtat mitic („in lio tempore” şi într-un
spaţiu nedeterminat „tărâmul acesta / tărâmul celălalt”)
-există formule tipice:

3
Călinescu, George, Estetica basmului, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965 p.391
> formula iniţială îl transpune pe cititor din lumea reală în lumea fabuloasă a basmului
şi plasează acţiunea în trecut („A fost odată... „);
>formule mediane de tipul „şi se luptară, şi se luptară zi de vară, până-n seară” care
are rolul de a menţine trează atenţia cititorului şi de a face saltul peste timp şi spaţiu,
>formula finală („Şi-am încălecat pe-o şa... „) îl readuce pe cititor în lumea reală,
creându-i o stare de bună dispoziţie, de optimism într-o glumă, o ironie, o vorbă de duh,
-acţiunea basmului se desfăşoară cronologic, ascendent, urmând un tipar narativ:
situaţie de echilibru
-un fapt (prejudiciu sau lipsă) care tulbură echilibrul
-protagonistul (un erou) porneşte la un drum iniţiatic asumându-şi răspunderea de a restabili
echilibrul iniţial; în drumul său întâlneşte numeroase obstacole pe care le depăşeşte, fie prin
forţe proprii fie în urma ajutorului primit
-revenirea la starea de echilibru (răsplătirea eroului, nunta)
-personajele basmului se împart în două categorii distincte: pozitive / benefice şi negative /
malefice
-motive întâlnite în basme: cifrei 3 (7, 9, 12)
> împăratului cu 3 feciori / fiice
> obstacolelor depăşite
> drumului iniţiatic
> ajutoarelor
> nunţii
> mezinului
- trăsătură specifică basmului popular este realitatea (acea trăsură care face ca opera să pară
spusă şi nu scrisă)
surse de oralităţi
-expresii populare („a se face luntre şi punte”, „a-şi lua inima în dinţi”, a-i purta sâmbetele
cuiva, a avea ac de cojocul cuiva, a cădea un noroc chiar peste cineva)
-locuţiuni: cu nici un chip
-interogaţii şi exclamări
-folosirea dialogului
-interjecţii de diferite tipuri
-forme verbale inverse
-substantive în vocativ: corbule, corbule!
-cuvinte populare, arhaice şi regionale: să laşi, mă prins, cellalt, iară, de, a tăgădui, trenţăros,
paci
-viitorul popular: or fi trăind
Basmele au o valoare educativă, ele oferă modele de conduită iar protagonistul este
întotdeauna idealul de frumuseţe fizică şi morală al poporului român.
Basmul popular are rădăcini mitice şi respectă o schemă narativă în construcţia sa.
Eroul trebuie să treacă prin mai multe încercări dificile pentru a se maturiza. Întâmplările sunt
fantastice în mod subliniat şi marcate de simboluri mitice.
Înţelegând importanţa “izvorului curat ca lamura şi mai preţios ca aurul” al literaturii
populare, după cum spunea marele nostru poet Mihai Eminescu, scriitorii noştri s-au aplecat
asupra creaţiei populare, aducând această picătură de originalitate şi de inestimabilă valoare în
faţa noastră.
Basmul este o creaţie epică orală în proză în care sunt prezentate fapte ale unor eroi
fantastici, pe fondul luptei dintre bine şi rău, având o acţiune simplă în care elementele reale
se îmbină cu cele imaginare.
Basmul cult
Apare paralel cu efortul de fixare în scris a basmului popular, prin preluarea motivelor şi
tehnicilor narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul lui
Petre Ispirescu, care actualizează şi recreează basmul, păstrând funcţiile principale, formulele
fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adaugând o tentă uşor moralizatoare sau aluzii
mitologice de sorginte livrescă. Scriitorii devin ei înşişi autori de basme, cunoscuţi fiind
Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale,
Ioan Slavici, Barbu Stefănescu-Delavrancea, Mihail, Sadoveanu. .4

Basmul cult, implinit printr-o inserţie expresivă specifică stilului marilor scriitori, îşi
armonizează structurile narative, dobândind unitate şi fluenţă discursivă, preluând viziunea
scriitorului şi integrând teme şi motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de
regula structura şi tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii
naratorului, alternând persoana a treia cu persoanele întai şi a doua, creând o comunicare mai
directă cu cititorul şi dând uneori o nuanţăsubiectivă expunerii faptelor. În acelaşi timp, se pot
identifica particularităţi ale stilului, modalităţi portretistice şi motive proprii în scenariul
basmului, care ii conferă originalitate şi atractivitate. Mihai Eminescu face, de pilda, în Făt-
4
https://ro.wikipedia.org/wiki/Basm
Frumos din lacrimă, numeroase popasuri descriptive, în care se recunoaşte natura
eminesciană din poezie, iar Ion Creangă excelează prin arta dialogului şi prin oralitatea
este exprimat de Sfânta Duminică: “Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să
judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e
necazul”. Eroul poate avea trăsături omeneşti dar şi puteri supranaturale .5

CONCLUZII

Idiscutabil, basmele populare sau culte constituie o lectură instructiv- formativă pentru
copiii care nu s-au rupt încă de lumea basmului, ele mijlocind trecerea firescă de la o literatură
bazată pe fantastic şi miraculos spre una exactă.
Basmele au un puternic substrat real, deoarece au izvorât din năzuinţa poporului
pentru o viaţă mai bună, din dorinţa de a invinge răul şi greutăţile provocate fie de forţele
naturii, fie de asuprirea claselor dominante. Poporul a introdus în basme expresia dorinţei sale
de libertate, de dreptate, de bine şi de frumos. Neînţelegând anumite fenomene din natură,
poporul cu imaginaţia, înţelepciunea şi iscusinţa sa, le-a întruchipat adeseaîn fiinţe fantastice
din basme.
Basmele oglindesc primele istorii ale relaţiilor omeneşti şi ale luptei omului cu mediul.
Din basme se desprinde începuturile luptei dintre cei asupriţi şi asupritori, basmele povestesc
despre săraci şi bogaţi, despre buni şi răi, ele arată cum pedepseşte colectivitatea pe
răufăcători şi reliefează năzuinţele oameniloe de a se elibera de ignoranţă, de a-şi alcătui
instrumente de luptă şi de eliberare, de a-şi uşura munca şi viaţa.
Valoarea instructuv educativă a basmelor sete deosebită. Ele aduc o preţioasă
contribuţie la dezvoltarea proceselor de cunoaştere, proceselor afective, la formarea
trăsăturilor de voinţă şi caracter – în general la dezvoltarea personalităţii copiilor.
Exprimând înţelepciunea şi năzuinţele poporului, necazurile şi bucuriile sale, lupta cu
forţele naturii, relaţiile dintre oameni, basmele îi ajută pe copii să înţeleagă complexitatea
aspectelor vieţii.
Înţelegând conflictul dintre cele două forţe care apar în basm, micii cititori îşi
formează reprezentări şi noţiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, hotărâre, perseverenţă,

5
Creangă, Ion, Poveşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
hărnicie. Ascultând sau citind basme, copiii sunt de partea dreptăţii, adevărului şi a binelui şi
detestă nedreptatea, lăcomia, îngânfarea, răutatea şi minciuna.
Ele contribuie, de asemenea, la dezvoltarea imaginaţiei creatoare a copiilor şi la
înţelegerea frumosului. Imaginaţia este necesară omului pentru toate formele de activitate,
este absurd să negăm rolul fanteziei chiar şi în cea mai severă stiinţă.
Basmele sunt şi puternice mijloace de dezvoltare a atenţiei şi a memoriei. Ascultându-
le sau citindu-le, copiii îşi exersează atenţia urmărind cu incordare peripeţiile narate. .
Admirând întreaga comoară de înţelepciune pe care o cuprind basmele, - creaţii
specifice ale poporului cu o complexă şi multiplă valoare, - copiii învaţă să preţuiască poporul
pentru înaltele şi deosebitele sale calităţi.

Bibliografie

. Boris Tomaşevski, Teoria literaturii. Poetica, Bucureşti, Ed. Univers, 1973


https://ro.wikipedia.org/wiki/Basm
Andrău, Ioan, Elementele teoriei literare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
Călinescu, George, Estetica basmului, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965.
Creangă, Ion, Poveşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
Ispirescu, Petre, Basme, legende, snoave, ESPLA, Bucureşti, 1960. .
Odobescu, Alexandru, Basme, Editura Corint Junior, Bucureşti, 2004. .
Propp, V., I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Bucureşti, Editura Univers, 1973.
Roşianu, Nicolae, Stereotipia basmului, Editura Univers, Bucureşti, 1983.
Schullerus, Adolf, Tipologia basmelor româneşti şi a variantelor lor, Editura Saeculum,
Bucureşti, 2006.
Vrabie, Gheorghe, Structura poetică a basmului, Bucureşti, Editura Didactică şi Petagogică,
1977.