Sunteți pe pagina 1din 14

Bună ziua,

Vă ataşez alăturat Tematica pt master corespunzătoare săptămânii 16/20 martie.

Datele din mail urmează a fi completate cu cele din suportul de curs, respectiv lucrărilepersonale “
Particularităţile criminalităţii organizate în România”, Ediţia a 2 a, 2015, pg. 137-158 şi “Traficul și
consumul ilicit de droguri – Practică judiciară adnotată”.

Secţiunea 1. Traficul
de droguri în România

§1. Reglementarea traficului de droguri prin legi speciale

39. În ultimii ani, flagelul drogurilor reprezintă fenomenul cel mai complex, profund şi tragic al lumii
contemporane, în condiţiile în care, anual, miliarde de dolari şi sute de mii de oameni sunt angrenaţi, din
perspective diferite, în traficul şi consumul de droguri. Criminalitatea creată de droguri, prin consecinţele
sale de ordin social, economic, medical, cultural şi politic, cauzează prejudicii considerabile nu numai
intereselor de stat, dar şi celor ale societăţii, ale indivizilor în special, atentează la viaţa şi sănătatea
cetăţenilor, influenţează, în mod adesea ireversibil, conştiinţa şi comportamentul oamenilor.

Îngrijorarea specialiştilor în materie (medici, psihologi, sociologi, profesori, ziarişti, funcţionari din
diferite organisme statale, specialişti cooptaţi în organizaţii neguvernamentale) este alimentată, în primul
rând, de mondializarea acestei problematici şi de ştergerea tot mai rapidă a distincţiei existente într-o
recentă anterioritate între ţările producătoare, cele consumatoare şi cele de tranzit. Un exemplu elocvent
din acest punct de vedere îl constituie escaladarea problematicii în România începând cu anul 1990,
când traficul ilicit şi abuzul de droguri au surclasat toate pronosticurile specialiştilor, astfel că dintr-o ţară
de „tranzit” a devenit una cu o problematică specifică.

Alarma socială născută din proliferarea fără precedent a drogurilor conduce la ideea că strategiile de
luptă adoptate împotriva acestui fenomen, în general vorbind, de către comunitatea mondială s-au do-
vedit a fi ineficiente. În prezent, traficul ilicit de droguri este o activitate criminală de amploare, cu caracter
transnaţional, care se desfăşoară în conformitate cu legile economiei de piaţă, având drept scop imediat
alimentarea centrelor de consum şi ca finalitate obţinerea unor enorme beneficii, ceea ce presupune, în
mod justificat, interesul statului de a-şi orienta în mod cât mai eficient propria politică în lupta antidrog,
pentru apărarea sănătăţii propriilor cetăţeni şi salvarea valorilor socio-morale.

Necesitatea studierii cauzelor generatoare ale traficului şi consumului ilicit de droguri, cât şi găsirea
unor mijloace şi metode eficiente de prevenire şi combatere rezultă din analiza şi interpretarea a cel puţin
trei categorii de factori:

– numărul consumatorilor de droguri la nivel mondial;

– numărul deceselor şi al îmbolnăvirilor cauzate de consumul de droguri;


– suma totală a profiturilor ilicite obţinute în urma traficului şi consumului de droguri.

Din această triplă perspectivă, ultimele evaluări[[1]] ale ONUDC au stabilit faptul că, la nivel global, între
162 şi 324 milioane de persoane, reprezentând între 3,5%-7,0% din populaţia lumii cu limite de vârstă
cuprinse între 15-64 de ani, au folosit un drog ilicit, după cum urmează:

– canabis – 177,63 milioane de consumatori;

– opioide – 33,04 milioane de consumatori;

– opiacee – 16,37 milioane de consumatori;

– cocaină – 17,24 milioane de consumatori;

– ATS[[2]] – 34,40 milioane de consumatori;

– Ecstasy – 18,75 milioane de consumatori.

Numărul persoanelor care în mod frecvent consumă droguri sau al celor care sunt dependente de
droguri ori au tulburări ca urmare a consumului de droguri rămâne între 16 şi 39 milioane.

Problematica dependenţei şi a consumului de droguri trebuie analizată prin raportare la numărul


deceselor şi al îmbolnăvirilor cauzate de consumul de droguri. Potrivit aceloraşi analize[[3]], a rezultat fap-
tul că un număr estimat de 183.000 decese legate de consumul de droguri au fost raportate doar în anul
2012, rata mortalităţii fiind de 40 decese/1 milion în rândul populaţiei cu vârsta cuprinsă între 15-64 ani.

Din totalul numărului de consumatori de droguri, 12,7 milioane de persoane îşi injectează drogurile ca
alternativă de consum, iar 13,1% dintre aceştia sunt infectaţi cu HIV.

Dacă la cele două evaluări – numărul de consumatori de droguri şi numărul deceselor şi al


îmbolnăvirilor corelative – luăm în discuţie şi suma totală a profiturilor ilicite obţinute în urma traficului şi
consumului de droguri, imaginea reală a acestui fenomen devine cu adevărat îngrijorătoare.

ONUDC apreciază[[4]] valoarea de pe piaţă a drogurilor ilicite la 13 miliarde de dolari în ceea ce


priveşte producţia, la 94 de miliarde de dolari din punctul de vedere al vânzărilor cu ridicata şi la 322
miliarde de dolari dacă ne referim la vânzările cu amănuntul, estimări realizate pe baza preţurilor
practicate şi a confiscărilor efectuate.
Veniturile obţinute din industria drogurilor sunt mai mari decât produsul intern brut al 88% din ţările
lumii. Volumul vânzărilor de droguri cu ridicata a reprezentat echivalentul mondial a 12% din exportul de
chimicale, 14% din exportul de produse agricole şi a depăşit exporturile de minerale din anul 2003.

Fiecare stat (ba chiar colectivităţile sociale din interiorul unei ţări) are anumite „particularităţi”, create
de aşezarea geografică, de tradiţii, religie, cultură şi, nu în ultimul rând, de diversitatea şi disponibilitatea
drogurilor la un anumit moment dat. Aceste specificităţi trebuie corelate cu calitatea măsurilor preventive
şi punitive luate de organele statale cu asemenea atribuţiuni. Iată de ce, la orientarea politicii interne, tre-
buie să se ia în considerare „profilul” traficului ilicit de droguri existent pe teritoriul României, în raport cu
totalitatea factorilor criminogeni. Or, acest lucru presupune, în primul rând, o atentă şi complexă analiză şi
concretizare a celor trei vectori care constituie structura fenomenului aflat în discuţie, şi anume:
drogul - individul - societatea.
40. Primele încercări de abordare unitară la nivel internaţional a fenomenului traficului şi consumului
de droguri – atât în ceea ce priveşte terminologia, cât şi politica faţă de aceste fenomene – datează de la
începutul secolului XX, fiind reprezentate de Conferinţa de la Shanghai din 1909, care a reunit
treisprezece delegaţii ale unor ţări implicate activ în comerţul cu opiu (SUA, China, Marea Britanie, Fran-
ţa, Germania, Italia, Olanda, Portugalia, Austro-Ungaria, Rusia, Japonia, Siam şi Persia) şi a vizat
stabilirea unor criterii privind această activitate. Ulterior, în cadrul Conferinţei de la Haga din 1912, au fost
stabilite noi reguli privind comerţul cu opiu, morfină, cocaină şi codeină, fiind acreditată şi acceptată ideea
necesităţii unui control al utilizării acestor substanţe în scop medical. La 23 ianuarie 1912, un număr de
12 state, printre care Germania, Anglia, Olanda, Portugalia, Rusia, Italia, s-au reunit la Haga, unde au
convenit intrarea în vigoare, până la data de 31 decembrie 1914, a Convenţiei internaţionale a opiului.
Convenţia în cauză prevedea că producţia şi desfacerea opiului brut trebuie supuse controlului naţional,
prin legi adoptate de fiecare stat în parte. Astfel, fabricarea, vânzarea şi consumul substanţelor şi produ-
selor cu conţinut stupefiant (morfina, alte opiacee, cocaina) trebuiau destinate exclusiv finalităţilor
medicale ori altor scopuri legitime, iar fabricarea şi comercializarea acestora erau supuse unui sistem de
înregistrare şi licenţiere. Intrarea în vigoare a convenţiei nu a mai fost posibilă din cauza intervenţiei
primei conflagraţii mondiale, care a canalizat în altă direcţie preocupările statelor semnatare.

Prin Tratatul de la Versailles adoptat după încheierea războiului s-a ratificat Convenţia de la Haga,
aceasta fiind considerată intrată în vigoare abia în acest moment. În data de 19 februarie 1925, s-a sem-
nat la Geneva Convenţia internaţională a opiului, extinzându-se sfera de aplicabilitate a Convenţiei de la
Haga şi asupra cânepii indiene şi a frunzelor de coca, interzicând utilizarea acestora în alte scopuri decât
cele medicale sau ştiinţifice. Prin această Convenţie au fost reglementate certificatele de import şi
licenţele de export pentru substanţele şi produsele cu conţinut stupefiant, urmărindu-se permanenta
supraveghere a mişcării drogurilor pe plan internaţional.

Prin Convenţia de la Geneva, semnată la 13 iulie 1931, s-a urmărit limitarea fabricării, precum şi a
importării peste cantităţile maximale a substanţelor şi produselor stupefiante fixate după evaluarea nece-
sarului intern de droguri al fiecărui stat. Se rezervă dreptul de a importa şi distribui heroina numai
guvernelor, în scopuri legitime.

Convenţia pentru pedepsirea traficului ilicit de droguri dăunătoare, adoptată la Geneva la data de 26
iunie 1936, instituie comisiile rogatorii ca instrumente de luptă împotriva persoanelor fizice implicate în
traficul ilicit de droguri. Se înfiinţează şi un Oficiu Central Internaţional însărcinat cu coordonarea pe plan
mondial a luptei împotriva producţiei şi traficului ilicit cu substanţe stupefiante. De asemenea, se prevăd
măsuri privind asistenţa juridică internaţională, reglementându-se în acest sens obţinerea ori acordarea
extrădării în cazurile enumerate în Convenţie.

La 19 noiembrie 1948 se semnează Protocolul de la Paris, prin care Organizaţia Mondială a


Sănătăţii este autorizată să propună supunerea oricărui drog nou-obţinut, care poate crea dependenţa
fizică sau psihică, reglementării internaţionale în materie.

Datorită numeroaselor reglementări în domeniu, pe alocuri contradictorii, Consiliul Economic şi Social


al Organizaţiei Naţiunilor Unite autorizează Comisia de Stupefiante din cadrul aceluiaşi organism pentru
elaborarea unei convenţii care să centralizeze prevederile anterioare, precum şi să statueze noi măsuri şi
instrumente de luptă împotriva traficului de droguri. Urmare a acestei directive, la 25 ianuarie 1961 s-a
adoptat Convenţia unică asupra stupefiantelor, care a intrat în vigoare la 13 decembrie 1964. În această
Convenţie a fost prevăzută înfiinţarea unei instituţii pentru coordonarea pe plan internaţional a luptei
împotriva traficului ilicit de produse şi substanţe stupefiante, respectiv Organul Internaţional de Control al
Stupefiantelor (OICS). Faţă de reglementările adoptate anterior, întâlnim în Convenţie noi dispoziţii
referitoare la tratamentul medical şi readaptarea toxicomanilor, precum şi la instituirea unui control privind
heroina şi cetobemidona. Se reiau dispoziţiile referitoare la reglementarea importului şi exportului de
stupefiante, cerându-se ca exporturile să fie supuse, în mod obligatoriu, autorizării celor două guverne,
respectiv al ţării exportatoare şi al ţării importatoare.
Din cauza evoluţiei îngrijorătoare a traficului şi consumului ilicit de droguri, se impunea o modificare a
reglementării internaţionale în acest domeniu, motiv pentru care a fost adoptat, tot la Geneva, un Protocol
privind amendamentele aduse Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 1961. Astfel, în Protocol se
prevedeau completarea regimului pentru evaluarea suprafeţelor cultivate cu mac opiaceu şi fabricarea
stupefiantelor sintetice, limitarea producţiei de opiu şi distrugerea plantaţiilor de mac opiaceu şi a celor de
canabis cultivate în mod ilegal, prevenirea abuzului de stupefiante şi asigurarea unui tratament complet şi
corect pentru toxicomani, precum şi luarea de măsuri de reinserţie socială a acestora.

Convenţia privind substanţele psihotrope din 1971 a fost adoptată la Viena, ca urmare a Conferinţei
Plenipotenţiarilor din 77 de state, cu participarea reprezentanţilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Orga-
nului Internaţional de Control al Stupefiantelor şi Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală. Această
convenţie, intrată în vigoare la 16 august 1976, cuprinde în principal măsuri restrictive referitoare la
anumite substanţe cu proprietăţi halucinogene, depresoare sau stimulente, ce afectează sistemul nervos
central, substanţe neincluse în lista prevăzută în Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 (amfe-
tamine, barbiturice, tranchilizante, LSD-25). De asemenea, în noua reglementare se instituie o licenţă
specială pentru fabricarea, comercializarea, distribuirea şi posesiunea substanţelor psihotrope, exportul şi
importul fiind interzise, afară de cazul când exportatorul şi importatorul sunt instituţii guvernamentale sau
organisme competente să desfăşoare activităţi licite cu ele.

Ca urmare a Declaraţiei privind lupta împotriva traficului şi consumului ilicit de droguri, adoptată de
Adunarea Generală ONU la 14 decembrie 1984, în care se statua necesitatea unei noi reglementări în
domeniu, s-a desfăşurat la Viena, în perioada 25 noiembrie - 20 decembrie 1988, o conferinţă
internaţională, unde s-a adoptat Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi
substanţe psihotrope, care a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1990. Părţile semnatare s-au angajat să
elimine ori să reducă, pe măsura posibilităţilor, cererea ilicită de stupefiante şi substanţe psihotrope,
precum şi să armonizeze legislaţiile naţionale cu prevederile Convenţiei. S-a mai stipulat şi importanţa
cooperării internaţionale pentru combaterea, într-o manieră cât mai eficace, a diferitelor manifestări ale
traficului ilicit şi consumului de droguri.

Acestea sunt doar câteva dintre cele mai importante momente ale evoluţiilor înregistrate la nivel
internaţional pe linia stabilirii unui limbaj comun, mai ales în plan juridic, cu privire la fenomenul traficului
şi consumului de droguri, deciziile astfel adoptate fiind transpuse în plan legislativ şi administrativ de
majoritatea ţărilor, în conformitate cu specificul şi interesele locale şi regionale.

41. De-a lungul timpului, şi România a adoptat măsuri în spiritul combaterii fenomenului, evident,
fiecare dintre acestea cu limitele sale. Deşi existau dispoziţii prohibitive privind circulaţia ilicită a drogurilor
încă din Evul Mediu („Pravila” lui Vasile Lupu – 1646), relevante sunt reglementările în domeniu începând
cu jumătatea secolului al XIX-lea. Astfel, la 6 iulie 1830, este promulgat Regulamentul pentru îmbunătăţi-
rea pazei bunei orânduieli în poliţia Bucureştilor, în care se prevedea obligativitatea obţinerii unei diplome
care să ateste calitatea de farmacist pentru deschiderea unei spiţerii. Regulamentul muniţipalităţei poliţiei,
adoptat la Iaşi la 14 octombrie 1831, cuprindea dispoziţii referitoare la spiţerii şi la exercitarea profesiunii
de spiţer (art. 74: „toate spiţeriile se vor cerceta o dată pe lună de către Sfatul doftoresc, care va fi însoţit
de un comisar al poliţiei”; art. 76: „vânzarea materialelor sau a otrăvurilor nu se poate face fără numai
însuşi proprietarul spiţeriei, şi numai de doftori, spiţeri şi la fabricanţi care îşi vor scrie numele şi materialul
cumpărat în condică”). La 1 ianuarie 1864 apare Regulamentul Pharmaceutic, ca urmare
a Regulamentului farmaceutic din 1863 al Principatelor Unite Române şi a Regulamentului pentru comer-
ciul cu obiecte medicamentoase şi otrăvitoare în Principatele Unite, act în care se prefigurează sistemul
naţional de control al drogurilor de astăzi.

Între anii 1872 şi 1873 este redactată Legea sanitară, care va fi promulgată în 1874. Acest act
normativ stipulează obligaţia autorizării din partea organelor Ministerului de Interne pentru deschiderea şi
funcţionarea farmaciilor. În anii 1885 şi 1893 apar noi legi sanitare, iar regimul substanţelor toxice stabilit
de acestea va fi revizuit în 1886 şi 1893. În 1910 intră în vigoare o nouă lege de profil în domeniul să-
nătăţii, care reglementează exercitarea profesiunii de farmacist, solicitând existenţa unei diplome care să
ateste studiile în materie, precum şi o deontologie referitoare la prescrierea, administrarea şi circulaţia
drogurilor.

În anul 1912 România a aderat la Convenţia internaţională privind stupefiantele, semnată la Haga în
1910.

În 1921 se înfiinţează Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, care preia de la Ministerul de Interne
atribuţiile de control şi organizare medicală şi farmaceutică. Apare, la data de 21 aprilie
1921, Regulamentul drogurilor şi vânzării substanţelor medicamentoase brute, care prevede, printre
altele, că deţinerea şi vânzarea substanţelor medicamentoase brute, materiilor toxice şi produselor
fabricilor chimice indigene şi străine cu o întrebuinţare în medicină vor fi autorizate de Direcţiunea
Generală a Serviciului Sanitar.

La 18 mai 1928, România ratifică Convenţia internaţională privind opiul, semnată la data de 19
februarie 1925.

În 1928 apare Legea pentru combaterea abuzului de stupefiante, care considera ca fiind stupefiante
opiul şi preparatele sale sub orice formă, morfina, codeina, cocaina şi derivaţii acesteia. De asemenea,
importul, fabricarea, debitarea şi comerţul cu stupefiante sunt interzise. Constituie infracţiune şi consumul
în public de stupefiante, oferirea ori înlesnirea întrebuinţării lor, prin orice mijloace, facilitarea obţinerii de
către medic ori eliberării de către farmacist fără ordonanţă medicală ori pe bază de ordonanţă falsă,
consumul abuziv, înlesnirea intrării frauduloase în ţară a stupefiantelor de către vameşi. În această lege
este prevăzută o dispoziţie procedurală interesantă, care statuează că procesele-verbale de constatare a
infracţiunii flagrante, încheiate de organele Ministerului Sănătăţii Publice şi Ocrotirii Sociale, de func-
ţionarii Ministerului de Finanţe, în punctele de trecere a frontierei de stat, precum şi de ofiţerii de poliţie
judiciară fac dovada deplină în faţa instanţelor judecătoreşti, însoţite de corpul delict sau de urmele
acestuia. De asemenea, constatarea săvârşirii infracţiunii trebuia făcută în prezenţa a cel puţin doi
martori.

La data de 24 iulie 1933 a intrat în vigoare Regulamentul monopolului de stat al stupefiantului, care
prevedea că importarea, depozitarea, fabricarea, debitarea, punerea în circulaţie şi comercializarea în
întreaga ţară a tuturor produselor şi substanţelor stupefiante, precum şi a diferitelor preparate,
confecţionarea lor în orice formă farmaceutică şi a specialităţilor farmaceutice care conţin stupefiante sunt
un drept exclusiv al statului, exploatat prin monopolul de stat al stupefiantelor. Se înfiinţează Comisia
monopolului stupefiantelor, având ca atribuţii exercitarea controlului fabricării, exportului şi desfacerii
stupefiantelor şi a preparatelor cu acelaşi conţinut pe întreg teritoriul României şi avizarea prealabilă a
tuturor problemelor care privesc acest monopol.

Prin Decretul nr. 456/1952 se reglementează regimul substanţelor toxice în ţara noastră,
prevăzându-se că fabricarea, producerea, experimentarea, prelucrarea, vânzarea, cumpărarea,
transportul, deţinerea sau întrebuinţarea substanţelor şi produselor toxice sunt permise numai organelor şi
instituţiilor de stat, ca şi întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat şi cooperatiste care sunt obligate
a se înregistra în acest scop la organele Miliţiei. Printre substanţele toxice prevăzute în tabelul anexă la
decret se numără şi droguri şi alcaloizi ai acestora (heroina, cocaina, morfina, opiul, aconitina, atropina,
amanitina).

La 7 noiembrie 1960 se ratifică Protocolul încheiat la Paris la 19 noiembrie 1948.

În Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor şi al substanţelor stupefiante, în art. 1, se prevăd ca
infracţiuni producerea, deţinerea sau orice operaţiune privind circulaţia produselor ori a substanţelor
stupefiante, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin asemenea substanţe, prescrierea de
către medic, fără a fi necesar, a produselor sau a substanţelor stupefiante, organizarea ori îngăduirea
consumului acestora în anumite locuri, experimentarea stupefiantelor, administrarea lor unei alte
persoane, în orice mod, fără prescripţie medicală, recoltarea ori deţinerea în scop de prelucrare a
plantelor cu conţinut stupefiant. În Buletinul Oficial a fost inserată o listă ce prevedea substanţele şi
produsele stupefiante. Reglementarea în vigoare corespondentă – Legea nr. 339/2005 privind regimul
juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope [[5]] – consolidează aceeaşi
terminologie juridică.

La 31 decembrie 1973 România aderă la Convenţia unică asupra stupefiantelor din 25 ianuarie 1961
şi la Protocolul privind modificarea acestei convenţii, încheiat la Geneva la 25 martie 1972.

Prin Decretul nr. 476/1979 privind regimul produselor şi substanţelor toxice, se face o delimitare clară
între produsele şi substanţele toxice şi stupefiante.

Prin Legea nr. 118/1992[[6]], ţara noastră aderă la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971
şi la Convenţia Naţiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope din 1988.

La 26 iulie 2000 a intrat în vigoare Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri[[7]], iar la 20 decembrie 2000 a fost adoptată H.G. nr. 1359/2000 pentru apro-
barea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 143/2000[[8]], în prezent abrogată şi înlocuită prin
H.G. nr. 860/2005 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările
ulterioare[[9]].

Pentru sporirea eficienţei în combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, la 17 mai 2002 a fost
adoptată Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a
drogurilor[[10]], care pentru o perioadă de timp, până la abrogarea sa expresă (prin O.U.G. nr. 121/2006
privind regimul juridic al precursorilor de droguri[[11]]), a asigurat cadrul procesual specific.

Întrucât traficul ilicit de droguri cunoaşte o amploare fără precedent, pentru eficientizarea cooperării
internaţionale în combaterea acestui flagel, România a încheiat mai multe acorduri bilaterale
internaţionale în acest sens, precum:

– O.G. nr. 4/2001 pentru ratificarea Scrisorii de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul
Statelor Unite ale Americii privind controlul drogurilor şi aplicarea legii, semnată la Bucureşti la 3 iulie
2001[[12]];

– Legea nr. 64/2001 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii
Federative a Braziliei privind cooperarea în combaterea producerii şi traficului ilicit de stupefiante şi
substanţe psihotrope, a folosirii inadecvate şi a farmacodependenţei, semnat la Bucureşti la 22 octombrie
1999[[13]];

– Legea nr. 123/2002 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Statului Israel
privind cooperarea în combaterea traficului ilicit şi a abuzului de droguri şi substanţe psihotrope şi a altor
infracţiuni grave, semnat la Ierusalim la 17 iulie 2001[[14]];

– Legea nr. 465/2002 pentru ratificarea Acordului dintre România şi Republica Cehă privind
cooperarea în combaterea criminalităţii organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanţe psihotrope şi
precursori, a terorismului şi a altor infracţiuni grave, semnat la Praga la 13 noiembrie 2001[[15]];

– Legea nr. 610/2002 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii
Albania cu privire la cooperarea în domeniul combaterii terorismului, a crimei organizate, a traficului ilicit
de stupefiante şi substanţe psihotrope, precum şi a altor activităţi ilegale, semnat la Bucureşti la 7 iunie
2002[[16]];
– Legea nr. 70/2003 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii
Bulgaria privind cooperarea în combaterea criminalităţii organizate, a traficului ilicit de stupefiante,
substanţe psihotrope şi precursori, a terorismului şi a altor infracţiuni grave, semnat la Sofia la 10 iulie
2002[[17]].

42. În context global, rolul României în combaterea traficului de droguri este unul important, aceasta şi
prin raportare la rutele actuale, internaţionale şi regionale, de transport al drogurilor. Rutele pe care de-a
lungul anilor s-au transportat droguri în Europa şi America au fost descoperite relativ recent. Ţările în care
se produce opiul în mod ilicit sunt destul de numeroase. În Orient, principalii producători sunt Afganistan,
Pakistan, Birmania, Laos, Thailanda, dar, de departe, Turcia este cel mai important producător ilicit de
opiu în această ierarhie. Producţia ilicită din Turcia are ca destinaţie ţări din zonă sau Europa. O primă
rută este constituită din Turcia, Iran, Egipt, Arabia Saudită şi Israel. O altă rută folosită de traficanţi este
cea maritimă, opiul fiind încărcat în Istanbul şi transportat pe Marea Neagră şi apoi pe Marea Mediterană
în portul francez Marsilia, care este cunoscut ca fiind unul dintre principalele oraşe europene unde
traficanţii transformă opiul în morfină şi apoi în heroină. Morfina sau heroina fabricată în laboratoarele
clandestine din Marsilia este destinată în principal Statelor Unite, unde ajunge pe ruta maritimă
Marsilia - New York sau pe calea aeriană dintre cele două oraşe.

O hartă întocmită de autorităţile din SUA atestă că drogurile pătrund în ţară prin diverse zone, dar în
principal prin poarta aeriană a New York-ului. O parte din droguri este transportată tot pe calea aerului în
Canada, iar de aici sunt transportate terestru spre frontiera cu SUA, ajungând din nou în New York. O
altă parte este scoasă din Canada şi trecută ilicit în Mexic, iar apoi de aici drogurile sunt trecute prin
punctele de frontieră în SUA.

Din Asia de Sud-Est, opiul transformat în morfină părăseşte zona Bangkok-ului pe mare, cu destinaţia
Hong Kong, iar aici morfina este transformată în heroină în laboratoarele clandestine şi este livrată con-
sumatorilor din zonă, fiind rare cazurile când heroina preparată în Hong Kong ia altă destinaţie.

În ceea ce priveşte cocaina – care, în principal, este fabricată de traficanţii din Peru şi Bolivia –,
aceasta se îndreaptă spre SUA.

O mare pondere în traficul ilicit de stupefiante revine canabisului, principalii furnizori fiind Mexic,
America de Sud, Jamaica, America Centrală, Liban, Afganistan, Pakistan, Nepal, Birmania şi
Indonezia. În SUA, canabisul este introdus prin diferite puncte de frontieră din Mexic, dar şi prin
transporturi ilicite ce sosesc din Jamaica. Marea Britanie este, de asemenea, „aprovizionată” cu canabis
de traficanţii din Nigeria şi Jamaica, iar Maroc livrează canabis către Spania, Franţa şi Peninsula
Scandinavă. Alte rute ale canabisului pornesc din Libia şi Maroc cu destinaţia Egipt, din Nepal către
Europa de Vest sau din Indonezia către Australia şi Noua Zeelandă.

România prezintă un interes din ce în ce mai mare pentru reţelele de traficare a haşişului din Africa
(Tanzania şi Maroc) şi a cocainei din America de Sud (Peru şi Venezuela) spre Europa Occidentală (mai
ales Germania, Olanda, Belgia, Austria, Italia, Spania), folosindu-se atât rutele pe mare până în Portul
Constanţa, cât şi cele aeriene, direct în Bucureşti.

De altfel, ţara noastră este în atenţie pentru trei dintre cele cinci variante ale „Rutei Balcanice”,
respectiv:

– Turcia - România - Ungaria - Slovacia - Cehia - Germania - Olanda (itinerariul nordic);

– Turcia - Bulgaria - România - Ungaria - Austria - Germania - Olanda (itinerariul nordic);


– Turcia - Bulgaria - România - Ucraina - Polonia - Germania (itinerariul nordic).

Dintr-o ţară exclusiv de tranzit, cum a fost în anii anteriori, România a devenit în prezent şi teritoriu de
depozitare, astfel că heroina introdusă în special prin frontiera de sud (de exemplu, pe ruta
Afganistan - Iran - Turcia - Bulgaria) este stocată pe diferite perioade de timp, iar când condiţiile sunt
apreciate de narcotraficanţi ca favorabile, este redistribuită spre Europa Centrală sau de Vest, de regulă
prin frontiera de vest.

43. Este evident faptul că, fără adoptarea unor mijloace legislative adecvate, moderne şi solide, lupta
antidrog este una formală. De aceea, odată cu adoptarea Legii nr. 143/2000, România şi-a ajustat şi con-
solidat dispoziţiile prevăzute de creaţiile legislative anterioare. Superioritatea reglementărilor în materia
combaterii traficului şi consumului ilicit de droguri cuprinse în Legea nr. 143/2000, în comparaţie cu regle-
mentările existente până la apariţia acesteia, rezultă inclusiv din faptul că lista cu substanţele şi produsele
stupefiante se regăseşte ca anexă la Legea nr. 143/2000. Întrucât până la apariţia acestei legi lista era
anexă la un act normativ extrapenal (Instrucţiunile nr. 103 ale Ministerului Sănătăţii), prin includerea în
lege au fost înlăturate dificultăţile întâlnite în practica judiciară referitoare la aplicarea fostului art. 312
C. pen. 1969. Astfel, au existat cazuri când persoanele care deţineau sau încercau să comercializeze
stupefiante au invocat în faţa autorităţilor judiciare necunoaşterea calificării ca stupefiante a substanţelor
sau produselor respective şi, întrucât ele aveau această calificare dată printr-o lege extrapenală, erau
aplicate dispoziţiile privitoare la eroarea de fapt (eroarea de drept extrapenală).

În prezent, Legea nr. 143/2000 cuprinde patru tabele în care sunt incluse toate drogurile şi precursorii
care se află sub control naţional şi cărora li se aplică dispoziţiile prevăzute în legea specială. În tabelele
nr. I şi nr. II au fost înscrise drogurile de mare risc (de exemplu, heroina, LSD, methadona, morfina sunt
prevăzute în tabelul nr. I, iar cocaina, codeina, fentanilul, opiul în tabelul nr. II), primul conţinând 102
droguri, iar cel de-al doilea 118 droguri. Tabelul nr. III cuprinde 95 de droguri de risc (de exemplu,
canabis, diazepam, meprobamat, nitrazepam etc.), iar tabelul nr. IV substanţele sau produsele calificate
de lege ca precursori. Precursorii sunt substanţe chimice ce se folosesc în laboratoarele clandestine
pentru fabricarea drogurilor şi, datorită proprietăţilor strâns legate de producerea unor droguri, aceste
substanţe au fost introduse sub control naţional, fiind prevăzute în tabelul nr. IV al Legii nr. 143/2000 (de
exemplu, efedrina, ergometrina, acetona, permanganatul de potasiu, toluenul etc.).

De asemenea, se mai observă că legiuitorul a denumit Legea nr. 143/2000 ca fiind legea privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, iar nu de stupefiante, fapt explicat prin
art. 1 lit. b) din lege, în care se precizează faptul că prin termenul droguri se înţelege „plantele şi
substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe”, sens
mult mai larg decât cel al noţiunii de stupefiante.

44. În cele ce urmează, prezentăm esenţa Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri:

a) Legea nr. 143/2000 realizează unificarea tuturor dispoziţiilor de drept penal material cu privire la
droguri într-un singur act normativ. Prin art. 27 din lege au fost abrogate, în mod expres, dispoziţiile
art. 312 C. pen. 1969 în ceea ce priveşte produsele şi substanţele stupefiante şi orice alte dispoziţii
contrare. Ca urmare a acestei dispoziţii legale, infracţiunea prevăzută de art. 312 C. pen. 1969 a avut ca
denumire marginală „traficul de substanţe toxice”, iar dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 73/1969 au
fost abrogate implicit;

b) pentru prima dată, în art. 1 din Legea nr. 143/2000 se realizează o interpretare legală amănunţită
cu privire la înţelesul unor termeni şi expresii cuprinse în lege, respectiv:
– „substanţe aflate sub control naţional” – drogurile şi precursorii înscrişi în tabelele-anexă nr. I-IV,
care fac parte integrantă din lege; tabelele pot fi modificate prin înscrierea unei noi plante sau substanţe,
prin radierea unei plante sau substanţe ori prin transferarea acestora dintr-un tabel în altul, la propunerea
ministrului sănătăţii sau a ministrului afacerilor interne;

– „droguri” – plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea
plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III;

– „droguri de mare risc” – drogurile înscrise în tabelele nr. I şi II;

– „droguri de risc” – drogurile înscrise în tabelul nr. III;

– „precursori” – substanţele utilizate frecvent în fabricarea drogurilor, înscrise în tabelul nr. IV;

– „inhalanţi chimici toxici” – substanţele stabilite ca atare prin ordin al ministrului sănătăţii;

– „consum ilicit de droguri” – consumul de droguri aflate sub control naţional, fără prescripţie medicală;

– „consumator” – persoana care îşi administrează sau permite să i se administreze droguri, în mod
ilicit, prin înghiţire, fumat, injectare, prizare, inhalare sau alte căi prin care drogul poate ajunge în
organism;

– „consumator dependent” – consumatorul care, ca urmare a administrării drogului în mod repetat şi


sub necesitate ori nevoie, prezintă consecinţe fizice şi psihice conform criteriilor medicale şi sociale;

– „program integrat de asistenţă a consumatorilor şi a consumatorilor dependenţi de droguri” –


totalitatea serviciilor de sănătate şi a serviciilor de asistenţă psihologică şi socială asigurate în mod
integrat şi coordonat persoanelor consumatoare de droguri, prin unităţile medicale, psihologice şi sociale,
publice, private şi mixte;

– „circuit integrat de asistenţă a consumatorilor şi a consumatorilor dependenţi de droguri” – totalitatea


programelor integrate de asistenţă asigurate consumatorilor şi consumatorilor dependenţi în vederea
ameliorării stării de sănătate în sensul bunăstării fizice, psihice şi sociale a individului;

– „program terapeutic” – totalitatea serviciilor şi a măsurilor medicale şi psihologice integrate,


individualizate prin evaluare, planificare, monitorizare şi adaptare continuă pentru fiecare consumator
dependent, în vederea întreruperii consumului, a înlăturării dependenţei psihice şi/sau fizice şi/sau a
reducerii riscurilor asociate consumului;

– „program psihologic şi social” – totalitatea serviciilor de evaluare, consiliere şi psihoterapie


individuală sau de grup şi a serviciilor şi măsurilor sociale, individualizate prin evaluare, planificare,
monitorizare şi adaptare continuă pentru fiecare consumator, în vederea înlăturării dependenţei,
reabilitării şi reinserţiei lui sociale;

– „circuit terapeutic” – ansamblul de programe terapeutice aplicate consumatorului dependent de


droguri în mod complex, multidisciplinar, multisectorial şi continuu, având ca scop ameliorarea stării de
sănătate;

– „evaluare” – determinarea caracteristicilor psihologice şi sociale ale consumatorului de către centrele


de prevenire, evaluare şi consiliere antidrog, în vederea includerii şi supravegherii consumatorului într-un
program psihologic şi social de către managerul de caz;
– „program naţional de prevenire şi asistenţă medicală, psihologică şi socială a consumatorilor de
droguri” – instrument de planificare strategică şi financiară a politicilor publice antidrog, reprezentând an-
samblul de acţiuni multianuale care au ca scop dezvoltarea şi consolidarea sistemului naţional integrat de
prevenire a consumului de droguri şi serviciilor de asistenţă pentru consumatorii de droguri, implementate
de către Agenţia Naţională Antidrog;

– „program de interes naţional de prevenire şi asistenţă medicală, psihologică şi socială a


consumatorilor de droguri” – instrument de planificare strategică şi financiară a politicilor publice antidrog,
reprezentând ansamblul de acţiuni multianuale care răspund priorităţilor naţionale în domeniu prin
asigurarea complementarităţii proiectelor de prevenire a consumului de droguri şi serviciilor de asistenţă
pentru consumatorii de droguri, implementate de către societatea civilă;

c) prin Legea nr. 143/2000 sunt incriminate un număr de 11 infracţiuni, care cuprind multiple modalităţi
normative prin care se poate încălca regimul drogurilor, plus unele forme agravante, reuşindu-se practic
să se acopere întreaga plajă de fapte prin care s-ar putea încălca regimul juridic al drogurilor;

d) în cuprinsul aceleiaşi Legi nr. 143/2000 sunt prevăzute şi dispoziţii privind măsuri de natură
medicală ce se pot lua faţă de consumatorii iliciţi de droguri.

Toate aceste aspecte arătate mai sus vin să confirme susţinerea că Legea nr. 143/2000 este cea mai
completă lege pe care România a avut-o vreodată în materia combaterii traficului şi consumului ilicit de
droguri.

76. În strânsă legătură cu fenomenul traficului şi consumului de droguri trebuie adusă în atenţie şi
problematica apariţiei în ultimii ani, pe piaţa internă de consum, de noi substanţe cu proprietăţi
psihoactive (SNPP), mult mai cunoscute sub denumirea non-ştiinţifică de „substanţe etnobotanice”;
această terminologie este agreată de statele membre ale Uniunii Europene pentru produsele
comercializate prin intermediul „magazinelor de vise” şi se referă la noi substanţe cu proprietăţi psiho-
active, ce sunt disponibile în stare pură sau în combinaţii.

Interesul constant în documentarea acestei noi problematici criminogene are la bază şi creşterea
absolut explozivă a numărului de consumatori de astfel de substanţe, pe argumentul principal al unui preţ
mult mai scăzut al acestora comparativ cu drogurile „clasice”, în condiţiile obţinerii aceluiaşi gen de
simptomatologie. Astfel, conform ultimelor date în materie[[18]], consumul de „droguri legale” în rândul tine-
rilor cu vârsta cuprinsă între 15-24 de ani din întreaga Uniune Europeană a fost de 5%, peste această
limită situându-se ţări ca Marea Britanie, Letonia, Polonia şi Irlanda, cu procente de 8%, 9%, 9% şi 16%.

Ca urmare a monitorizărilor realizate de către organismele europene cu atribuţii în materie[[19]], a


rezultat faptul că în anul 2012 au fost identificate 693 de magazine care vând pe internet „droguri legale”
pentru consumatorii din UE, în comparaţie cu 314 magazine identificate în ianuarie 2011 şi 170 în
ianuarie 2010.

În prezent, Sistemul de Avertizare Timpurie (Early Warning System – EWS), operat de către
EMCDDA, şi Europol monitorizează peste 280 de noi substanţe psihoactive din categoria fenetilaminelor
(care au efecte stimulante sau halucinogene, cum ar fi PMMA şi 2C-I), triptaminelor (care au efecte
predominant halucinogen, cum ar fi AMT şi 5-MeO-DALT), piperazinelor (care au efect stimulant, cum ar
fi mCPP şi BZP), catinonelor (precum mefedrona, methylone şi MDPV, care prezintă efecte stimulatoare),
canabinoizilor sintetici (care pot avea efecte halucinogene şi deprimante) ş.a.

Sub aspect legislativ, din perspectivă europeană, abordarea conceptuală a devenit unitară odată cu
adoptarea Deciziei 2005/387/JAI a Consiliului din 10 mai 2005 privind schimbul de informaţii, evaluarea
riscurilor şi controlul noilor substanţe psihoactive[[20]], care a stabilit faptul că dispoziţiile sale se aplică
substanţelor care în prezent nu sunt enumerate în niciunul dintre tabelele cuprinse în Convenţia unică
privind stupefiantele din 1961 a ONU, care pot reprezenta o ameninţare la adresa sănătăţii publice
comparabilă cu cea reprezentată de substanţele enumerate în Tabelul I, II sau IV, şi Convenţia privind
substanţele psihotrope din 1971 a ONU, care pot reprezenta o ameninţare la adresa sănătăţii publice
comparabilă cu cea reprezentată de substanţele enumerate în Tabelul I, II, III sau IV.

Pe baza acestei decizii a fost concepută şi legislaţia naţională în materia combaterii consumului de
SNPP, prin adoptarea Legii nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a
avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare[[21]], care stabileşte
cadrul legal aplicabil preparatelor, substanţelor, plantelor, ciupercilor sau combinaţiilor acestora, suscepti-
bile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanţele sau preparatele
stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanţele aflate sub control naţional, altele decât cele care au
regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare.

Într-o manieră clară şi explicită, legea specială defineşte în partea sa introductivă noţiunile de bază
corespondente, respectiv conceptul de „efecte psihoactive”, ca fiind unul dintre următoarele efecte pe
care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea
sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi
ale comportamentului ori crearea unei stări de dependenţă, fizică sau psihică, dar şi noţiunea de
„consum”, ca fiind introducerea în organismul uman a unui produs, indiferent dacă acesta a fost dizolvat,
impregnat, dispersat sau diluat, în una dintre următoarele modalităţi: pe cale orală ori injectabilă, inhalare,
fumat sau aplicarea externă pe corpul unei persoane, în orice alt mod, în aşa fel încât produsul să ajungă
în corpul unei persoane.

Dispoziţiile de incriminare şi sancţionare a faptelor antisociale specifice comerţului cu substanţe


susceptibile de a avea efecte psihoactive sunt următoarele:

– art. 16: „(1) Fapta persoanei care, fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile prezentei legi,
efectuează, fără drept, operaţiuni cu produse ştiind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psiho-
active constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă
fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

(2) Fapta persoanei care, fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile prezentei legi, efectuează, fără
drept, operaţiuni cu produse despre care trebuia sau putea să prevadă că sunt susceptibile de a avea
efecte psihoactive constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă”;

– art. 17: „Fapta persoanei care, cu intenţie, efectuează fără drept operaţiuni cu produse susceptibile
de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt produse autorizate potrivit legii
sau a căror comercializare este permisă de lege, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de
la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă”;

– art. 19: „Publicitatea făcută oricăror produse pretinzând în mod credibil că prin consum acestea
produc efecte psihoactive constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau
cu amendă”.

45. Evoluţia traficului şi consumului ilicit de droguri din România în perioada de după anul 2000
reflectă o tendinţă ascendentă, evidenţiată de nivelul crescut al confiscărilor de droguri, numărul mare al
inculpaţilor trimişi în judecată sau de creşterea semnificativă a numărului de consumatori. În egală
măsură, D.I.I.C.O.T., ca structură a Ministerului Public cu atribuţii exclusive în combaterea criminalităţii
organizate, a acţionat în mod constant pentru destructurarea reţelelor transfrontaliere ce acţionează pe
deja cunoscuta „rută balcanică” a transportului heroinei dinspre Orientul Apropiat spre Europa de Vest,
dar şi pentru stoparea activităţii infracţionale de transport al unor importante cantităţi de cocaină din
America de Sud către aceeaşi destinaţie, prin portul Constanţa Sud-Agigea. Chiar şi în aceste condiţii,
caracteristica generală valabilă pentru transportul marilor cantităţi de droguri de mare risc este aceea
că România rămâne preponderent o ţară de tranzit, şi nu o destinaţie directă, o piaţă de desfacere a
marilor grupări de narcotraficanţi.

În acelaşi sens sunt şi ultimele evaluări[[22]] ale Agenţiei Naţionale Antidrog, conform cărora România
nu este o ţară de producţie a drogurilor, fiind un important punct de tranzit pe braţul nordic al rutei balca-
nice de traficare a heroinei, începând să devină o ţară de interes pentru dezvoltarea unor activităţi ilicite
organizate privind cultivarea şi traficarea canabisului. Totodată, România, prin Portul Constanţa, rămâne
o rută alternativă utilizată de reţelele infracţionale organizate pentru introducerea în Europa a cocainei ce
provine din Columbia, Bolivia şi Venezuela, fiind, în acelaşi timp, şi o ţară de destinaţie pentru majoritatea
tipurilor de droguri, în special pentru heroină, cocaină, rezină de canabis, canabis şi droguri sintetice,
indicator confirmat de capturile semnificative înregistrate la nivelul anilor 2011-2013 la nivel naţional.

În perioada 2000-2012 s-au înregistrat creşteri constante ale cantităţilor de droguri confiscate şi ale
valorii de piaţă a acestora, indicatorii statistici atingând pentru anul 2009 o valoare istorică pentru
România. Astfel, la sfârşitul anului 2006, cantitatea totală de droguri confiscate era de 32 kg heroină şi 10
kg cocaină, cu o valoare de comercializare pe piaţa consumatorilor de droguri de aproximativ 3 milioane
de euro. În anul 2007, valoarea celor peste 129 kg heroină şi 44 kg cocaină depăşeşte suma de 5,6
milioane euro. Creşteri semnificative în această materie s-au înregistrat şi în anul 2008, valoarea
drogurilor confiscate depăşind 20 milioane euro.

De departe însă, parametrii valorici absoluţi s-au înregistrat la finele anului 2009, când s-a ridicat, în
vederea confiscării speciale, cantitatea totală de 1,2 tone cocaină, puritate 90%. Valoarea totală a acestor
cantităţi de droguri de risc şi mare risc depăşeşte suma de 255 milioane euro[[23]].

Perioada Valoarea drogurilor confiscate


2006 3 milioane euro
2007 5,6 milioane euro
2008 20 milioane euro
2009 167 milioane euro
2010 4,2 milioane euro
2011 15 milioane euro
2012 10,5 milioane euro
2013 15,6 milioane euro
2014 16,1 milioane euro

Tabelul nr. 1. Valoarea drogurilor confiscate în perioada 2006-2014


(sursa: Rapoarte de activitate ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată şi Terorism, 2006-2014, www.diicot.ro)

46. În ceea ce priveşte combaterea traficului ilicit de droguri, exemplificăm printr-o operaţiune
internaţională, numită „Operaţiunea Rio”.

În cursul lunii ianuarie 2009, structurile antidrog au primit o informaţie că în Portul Constanţa - Agigea
Sud urmează să sosească o navă din America de Sud, a cărei încărcătură se încadra, potrivit criteriilor
analizei de risc existente la nivelul autorităţilor vamale, ca fiind suspectă. În mod concret, reprezentanţii
legali ai unei societăţi comerciale cu sediul social în jud. Gorj intenţionau să introducă în România, pe
cale maritimă, o importantă cantitate de material lemnos, expediţia realizându-se din Sao Paulo
(Brazilia). În urma investigaţiilor specifice realizate a rezultat faptul că grupul infracţional organizat
implicat în introducerea în ţară a acestui transport era format din trei persoane, doi cetăţeni români şi un
cetăţean spaniol, care au desfăşurat activităţi infracţionale în acest sens, în principal prin racolarea şi
cointeresarea personalului vamal, pentru a eluda controlul vamal în privinţa celor două containere
importate.

În data de 29 ianuarie 2009, procurorii D.I.I.C.O.T. au declanşat acţiunea, ocazie cu care s-a procedat
la reţinerea membrilor grupului, iar în prezenţa acestora s-a trecut la desigilarea containerelor ce formau
obiectul importului, împrejurări în care în interiorul acestora, disimulată în încărcătura de masă lemnoasă,
a fost descoperită cantitatea totală de 1,204 tone cocaină, puritate 90%, cea mai mare captură de droguri
de mare risc realizată vreodată în România. Cercetările au mai stabilit faptul că aceste droguri de mare
risc aveau ca destinaţie finală Spania, transportul urmând a fi efectuat ulterior pe cale terestră. De
asemenea, datele rezultate din interceptările telefonice existente au relevat faptul că, pe lângă cele două
containere deja trimise în România, în ţara de expediţie, respectiv în portul Paranagua (Brazilia),
inculpaţii mai aveau pregătite încă patru astfel de containere, cu aceeaşi încărcătură, ce urmau a fi
expediate către Europa în aceeaşi modalitate.

Pe calea cooperării judiciare internaţionale, autorităţile române au transmit informaţia autorităţilor


braziliene, care au procedat la identificarea şi desigilarea containerelor, rezultând o altă cantitate de
cocaină în greutate de 3,78 tone, de aceeaşi puritate. În concluzie, urmare a schimbului eficient de
informaţii, a fost ridicată, în vederea confiscării speciale, cantitatea totală de aproximativ 5 tone de
cocaină.

§2. Traficul de droguri în actuala reglementare

47. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal şi a Legii nr. 187/2012 de punere în aplicare,
incriminarea şi sancţionarea, în general, a infracţiunilor se realizează într-o manieră nouă şi modernă,
legiuitorul adoptând, în raport cu faptele prevăzute în legi speciale, un dublu mecanism legislativ: fie a
optat pentru varianta incriminării unor infracţiuni prevăzute anterior de legi speciale în capitole distincte
ale Codului penal, în general prin preluarea normei de incriminare, cu abrogarea expresă a textelor de
lege corespondente, fie a apelat la alternativa păstrării cadrului legislativ în vigoare, cu amendarea co-
relativă a legilor speciale, lucru impus de noua politică penală.

În ceea ce priveşte materia traficului ilicit de droguri, alternativa aleasă a fost cea din a doua categorie,
în sensul menţinerii în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului
şi consumului ilicit de droguri, dar cu modificarea acesteia, fără însă ca modificările să aibă influenţe
majore asupra legii în ansamblul său.

Modificările aduse legii speciale nu schimbă structural construcţia sa de fond, nu intervin pe normele
de incriminare sau în conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute, nu se aduc modificări clasificării
drogurilor de risc sau mare risc prevăzute în tabelele anexă şi nici nu sunt realizate schimbări în materia
cauzelor de nepedepsire sau de reducere a pedepsei.

Cele mai importante amendamente vizează în principal regimul sancţionator aplicabil infracţiunilor din
acest domeniu, în sensul reducerii pedepselor, element de altfel caracteristic Codului penal în inte-
gralitatea sa şi care, la nivel de opinie personală, nu asigură garanţiile certe ale unor modificări
substanţiale în planul aplicării unor sancţiuni judicioase. Din acest punct de vedere, este aproape
inexplicabilă raţiunea pentru care, de exemplu, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 3 alin. (2) din lege,
s-a renunţat la un regim sancţionator cuprins între 15 şi 25 ani închisoare şi s-au prevăzut pentru aceeaşi
faptă limite de pedeapsă între 7 şi 15 ani închisoare. Pedepsele aplicabile au fost, aşadar, reduse în
raport cu toate infracţiunile prevăzute de art. 2-8 şi art. 10, pentru unele dintre acestea într-o proporţie
semnificativă.
În actualele norme penale se acordă o atenţie detaliată situaţiei consumatorului de droguri, în sensul
sprijinirii sociale şi a tratării medicale a acestuia, renunţându-se la varianta prioritară a sancţionării lui
penale. Astfel, dispoziţiile art. 19 prevăd că, în cazul săvârşirii infracţiunilor prevăzute la art. 4, procurorul
dispune, în termen de 24 de ore de la începerea urmăririi penale, evaluarea consumatorului de către
centrul de prevenire, evaluare şi consiliere antidrog, în scopul includerii acestuia în circuitul integrat de
asistenţă a persoanelor consumatoare de droguri. În funcţie de concluziile raportului de evaluare întocmit
de centrul de prevenire, evaluare şi consiliere antidrog, în termen de 5 zile de la primirea acestuia,
procurorul dispune, cu acordul consumatorului, includerea acestuia în programul integrat de asistenţă a
persoanelor consumatoare de droguri.

Potrivit art. 20, „(1) Dacă, până în momentul pronunţării hotărârii, inculpatul menţionat la art. 19
respectă protocolul programului integrat de asistenţă a persoanelor consumatoare de droguri, instanţa de
judecată poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, chiar dacă nu
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 80, respectiv art. 83 din Codul penal. (2) Nerespectarea, pe
durata termenului de supraveghere, a programului integrat de asistenţă a persoanelor consumatoare de
droguri atrage în mod corespunzător aplicarea dispoziţiilor art. 88 alin. (1) din Codul penal”.

În concluzie, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri are un caracter actual şi unitar şi a beneficiat în toată perioada de după adoptarea sa de o
sistematizarea riguroasă, ceea ce a făcut ca intervenţia realizată prin noile dispoziţii în materie penală să
nu impună abrogarea sa – parţială sau totală –, ci doar completarea sau modificarea unor articole, cu
păstrarea în vigoare a majorităţii dispoziţiilor penale anterioare.

[[1]] World Drug Report 2014, www.unodc.org.


[[2]] Amphetamine-type stimulants.
[[3]] World Drug Report 2014, www.unodc.org.
[[4]]
World Drug Report 2014, www.unodc.org.
[[5]] M. Of. nr. 1095 din 5 decembrie 2005.
[[6]] M. Of. nr. 341 din 30 decembrie 1992.
[[7]] M. Of. nr. 362 din 3 august 2000. Legea a fost republicată în M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014, în temeiul

art. 107 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură penală, dându-se
textelor o nouă numerotare.
[[8]] M. Of. nr. 46 din 29 ianuarie 2001.
[[9]] M. Of. nr. 749 din 17 august 2005.
[[10]] M. Of. nr. 409 din 13 iunie 2002.
[[11]] M. Of. nr. 1039 din 28 decembrie 2006.
[[12]] Publicată în M. Of. nr. 405 din 20 iulie 2001, aprobată prin Legea nr. 664/2001 (M. Of. nr. 775 din 5 decembrie

2001).
[[13]] M. Of. nr. 140 din 21 martie 2001.
[[14]] M. Of. nr. 203 din 26 martie 2002.
[[15]] M. Of. nr. 559 din 30 iulie 2002.
[[16]]
M. Of. nr. 824 din 14 noiembrie 2002.
[[17]] M. Of. nr. 181 din 24 martie 2003.
[[18]] www.ana.gov.ro.
[[19]] Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (European Monitoring Centre for Drugs and Drug

Addiction – EMCDDA).
[[20]] www.coe.int.
[[21]] Republicată în M. Of. nr. 140 din 26 februarie 2014.
[[22]] Raport naţional privind situaţia drogurilor – 2014, p. 191, www.ana.gov.ro.
[[23]]
Rapoarte de activitate ale D.I.I.C.O.T. 2006-2014, www.diicot.ro.