Sunteți pe pagina 1din 21

Definitia pedagogiei

Pedagogia este un termen derivat din limba greacă, din cuvântul paidagogia, care se
compune din cuvintele: pais = copil şi agoge = a conduce, a îndruma. Deci termenul tradus ar
însemna „a conduce copilul, a-l îndruma”. Pedagogia este, în sens filosofic, arta de a conduce
copilul, de a-l îndruma spre propria formare, a-i modela personalitatea, conform unor modele
stabilite de societate.
Am putea oferi pedagogiei trei sensuri de definire, care să-i confere în totalitate sensul pe
care îl urmează printre ştiinţele psihosociale, şi anume:
1. în sens tehnologic, pedagogia este o artă şi o ştiinţă a educaţiei:
 este o artă în măsura în care tehnicile deduse din această ştiinţă trebuie aplicate
cu măiestrie astfel încât să fie respectat umanismul relaţiei profesor – elev;
 este o ştiinţă deoarece are obiectul său propriu de studiu, şi anume educaţia,
are metode specifice de cercetare a domeniului educaţiei şi cunoştinţe
obiective, verificabile.
2. în sens estetic, pedagogia porneşte de la antiteza cunoaşterii adevărului şi a
frumosului, pentru o estetică a acţiunii educative.
3. în sens psihologic, pedagogia stabileşte relaţiile intersubiective dintre educatori şi
educaţi, comuniunea simbolică şi rezonanţa subiectivă dintre cei doi, empatia de care
este nevoie pentru reuşita actului educativ.

Ce studiaza pedagogia
În calitate de ştiinţă a educaţiei pedagogia studiază:
 esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional;
 scopul şi sarcinile educaţiei;
 valoarea şi limitele ei;
 conţinutul;
 principiile;
 modelele şi formele de desfăşurare a procesului instructiv – educativ.

Conceptul de educatie
Educatia trebuie abordata in mod necesar la un nivel de conceptualizare si de analiza
metodica, specific pedagogiei,in calitate de stiinta socioumana specializata in studiul educatiei.
Cu alte cuvinte , aceste definitii contribuie in mod direct sau indirect la evidentierea acelor
aspecte esentiale care confera educatiei calitatea de obiect de studiu specific pedagogiei. Aceste
aspecte esentiale se refera la :
1) calitatea educatiei de activitate bazate pe resursele psihologice ale personalitatii
celui educat, dar si pe cerintele sociale care sunt externe pana in momentul
interiorizarii lor, moment care poate fi realizat pe deplin odata cu atingerea
stadiului superior al autoeducatiei;
2) proiectarea educatiei in raport cu o functie de maxima generalitate, cu caracter
obiectiv – care priveste procesul de formare si de dezvoltare continua a
personalitatii umane – si cu o structura de baza, sustinuta prin corelatia
permanenta existenta, sau care trebuie construita, intre educator si educat, intre
profesor si elev;

1
3) orientarea educatiei intr-o anumita directie, definita prin intermediul finalitatilor,
care exprima intotdeauna o anumita conceptie filozofica si politica valabila la
nivelul societatii, tradusa si operationalizata in practica de fiecare educator;
4) realizarea educatiei intr-un cadru organizat, care permite valorificarea tuturor
laturilor sau a dimensiunilor sale generale ( care au sensul de continuturi
generale ) – educatia intelectuala, educatia morala, ed. Tehnologica, ed. Estetica,
ed. Fizica - , imbogatite mereu prin “noile educatii”, si a tuturor formelor sale
generale ( ed formala, nonformala si informala).
In concluzie, la nivelul unui concept pedagogic fundamental, ed constituie o activitate specific
umana, de natura psihologica si sociala, proiectata pentru formarea si dezvoltarea personalitatii
umane in vederea integrarii sale in societate, realizata in cadrul sistemului si al procesului
instructiv-educatic, prin numeroase actiuni organizate(formal si nonformal) si influente
neorganizate (spontane).

Educatia poate fi conceputa intr-un mod mai larg ca o intalnire intre individ si societate,
si intreaga viata sociala poate fi marcata de acest schimb permanent.
Educatia este un concept-cheie, un concept fundamental pentru pedagogie.
Etimologia cuvantului educatie are radacinile in latinescul educo-educare= a alimenta, a
ingriji, a creste, sau mai poate fi dedus din latinescul educo-educare=a duce, a conduce,
a scoate.
Educatia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare si moralizare a omului, iar scopul
educatiei este de a dezvolta in individ toata perfectiunea de care este susceptibil.
Conceptul pedagogic de educatie defineste, astfel, activitatea psihosociala care are ca functie de
baza formarea-dezvoltarea permanenta a personalitatii in vederea integrarii sale sociale,
orientata valoric conform finalitatilor asumate, realizate la nivelul corelatiei dintre educator si
educat, prin continuturi si forme generale, intr-un context deschis.

Evolutia pedagogiei – de la pedagoie la stiintele educatiei

Pedagogia, asemanator altor stiinte, a parcurs un drum lung, o adevarata istorie proprie pana la
constituirea ei ca disciplina stiintifica.
in aceasta istorie a sa, pedagogia a aparut si s-a dezvoltat folosind datele altor stiinte socio-
umane - asa cum au fost filosofia, sociologia, logica, etica etc. Datele acestor stiinte fie ca se
refereau la anumite aspecte ale cunoasterii si evolutiei omului,,fie priveau chiar unele aspecte
educationale, fiind luate in seama de pedagogie in explicarea si conceperea fenomenului
educational specific. Pedagogia a generalizat datele experientei valoroase in domeniul
educatiei, valorificand indeosebi rezultatele cercetarii stiintifice in domeniul educatiei,
cercetarea pedagogica fiind factorul cel mai important al aparitiei si dezvoltarii pedagogiei, al
constituirii statutului ei de stiinta a educatiei.
Privita intr-o perspectiva istorica, aparitia si dezvoltarea pedagogiei poate fi marcata de
urmatoarele perioade:

- La inceputul dezvoltarii societatii, educatia era un fenomen relativ simplu, in mare masura
nediferentiat de celelalte fenomene socio-umane indeosebi. In aceste conditii nu se poale vorbi
de aparitia pedagogiei. Educatia, integrata fenomenelor socio-umane, se desfasura in mod
empiric, fara teorii si strategii de real izare specifice. Procedeele generale de munca - de
culegerea fructelor, de pescuit, de vanat etc. erau cele ce ofereau „educatie", pregatind tinerii
2
pentru activitatea social-utila.
-Pe masura diferentierii activitatilor sociale, a efectuarii unor actiuni specifice de educare a
tinerei generatii pentru activitatea social-utila, au aparut si unele „indrumari, procedee etc.
educationale", concretizate indeosebi in anumite proverbe, zicale, povete (povestiri) etc. cu
semnificatii educative care serveau pregatirii tinerelor generatii pentru viata, penuu activitatea
practica. Aceasta pedagogic populara s-a dezvoltat continuu pana in zilele noastre. 
Pedagogia, ca disciplina de studiu de sine statatoare, cu teorii, idei, strategii etc. proprii
fenomenului educational, a aparut si s-a dezvoltat indeosebi in timpul Renasterii, secolele XIV-
XV, etapa despre care se poate aprecia ca a marcat o prima explozie informationala, de mare
diversitate. Atunci datele cunoasterii umane n-au mai putut fi studiate de cateva stiinte, asa cum
au fost filosofia, politica etc, determinandu-se in mod necesar si obiectiv diferentierea stiintelor,
aparitia si dezvoltarea stiintelor particulare, specifice studiului unor fenomene delimitate, asa
cum a fost si aparitia si dezvoltarea pedagogiei, ca disciplina de studiu a fenomenului specific -
educatia. Concomitent cu acest domeniu distinct al cunoasterii, au aparut pedagogi si alti
oameni de stiinta care studiau educatia, fiind preocupati de explicarea acestui fenomen specific,
de descoperirea legilor si elaborarea esentei, scopului, teoriilor si strategiilor educationale, de
constituirea treptata a unei stiinte sistematice despre educatie - pe care au denumit-o pedagogia.

Printre pedagogi si alti oameni de stiinta si de cultura straini si romani, care prin activitatea si
operele lor au contribuit la dezvoltarea pedagogiei si a statutului ci de stiinta, indeosebi din
perioada Renasterii si pana in secolul al XX-lea.

FORMELE EDUCAŢIEI

1.3.1. Educaţia formală, instituţionalizată, sistematizată, structurată, dirijată,


este sinonimă cu educaţia şcolară realizată în cadrul sistemului de învăţământ, pe baza
planurilor de învăţământ, a programelor şi manualelor şcolare necesare realizării
obiectivelor educaţionale. Educaţia formală se realizează deci în mod intenţionat, în
forme determinate precis (grădiniţe, şcoli, universităţi). Caomles şi Ahmed, echivalând
educaţia cu învăţarea, au definit educaţia formală ca educaţie instituţionalizată,
structurată în mod ierarhic, gradată cronologic şi condusă de la centru (Ministerul
Educaţiei); prin tradiţie, ea „a constituit centrul de interes al politicii şcolare“ (cf.9,
p.25).
1.3.2. Educaţia nonformală desemnează „o realitate educaţională mai puţin
formalizată”, dar cu efecte formative. De regulă, educaţia nonformală este circumscrisă
educaţiei extraşcolare şi este definită ca un raport de complementaritate cu educaţia
formală atunci când instituţiile şcolare „îşi extind competiţia dincolo de zidurile lor prin
programe special elaborate în scopul de a sluji cerinţele şi aspiraţiile la cultură ale
populaţiei, care simte nevoia de a se documenta şi specializa într-un domeniu anume
(ibidem, p.27).
Unii autori consideră că prin educaţia nonformală se înţelege „orice activitate
organizată în mod sistematic în afara sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de
învăţare, subgrupelor specifice populaţiei (adulţi, cât şi copii)”. Se organizează atât în
medii socio-profesionale, sub formă de perfecţionare şi formare profesională, sau în
mediul socio-cultural prin teatre, muzee, biblioteci publice, manifestări cultural-

3
artistice, excursii, cluburi sportive, sau cu ajutorul mass-media, cinematografelor,
televiziunii, radio-ului, presei, discotecilor etc.
Educaţia nonformală are şi o etapă şcolară, concretizată în cercurile pe
discipline, competiţii culturale sau sportive, concursuri, festivaluri desfăşurate în şcoală,
sau, dacă este cazul, în locurile cerute de tematica acţiunii (muzee, întreprinderi).
1.3.3. Educaţia informală, nesistematizată, neinstituţionalizată, neformalizată,
acţionează neorganizat în cazul mediului socio-cultural, prin influenţe exercitate de
familie, grupuri sociale, experienţe de viaţă trăite, comportamente de bază, mijloace de
transport, cinematografie, civilizaţie urbană sau rurală în general.
Educaţia informală are şi ea o influenţă adâncă asupra personalităţii celui
educat. Aceasta pentru că reprezintă pe de o parte „procesul ce durează o viaţă, prin
care fiecare persoană dobândeşte cunoştinţe, aptitudini şi înţelegere din experienţele
zilnice”. Acest aspect conduce la ideea că educaţia informală se manifestă pe o perioadă
de timp mai lungă decât educaţia formală (înaintea acesteia şi după ea), cu alte cuvinte
de-a lungul întregii vieţi a individului. Influenţele educative din această dimensiune a
educaţiei sunt asimilate (mai ales în zilele noastre) şi prin intermediul mijloacelor de
comunicare în masă (televiziunea, computerele, casetele audio-vizuale etc.).
Sub aspectul conţinutului, educaţia informală este determinată de activităţi,
valori, preocupări ale mediului social în care trăieşte un individ, dar şi de propriile
aspiraţii. Unii trăiesc sub influenţa culturii umaniste, alţii sunt atraşi de preocupările
ştiinţifice, tehnologice, organizatorice.
Influenţa adâncă a educaţiei informale asupra personalităţii celui educat se
datorează pe de o parte faptului că operează în sistemul de convingeri, preferinţe,
sentimente. Primirea influenţelor educative informale se realizează în mod neprevenit,
iar opţiunea pentru ele este benevolă. Aderarea la unele influenţe informale, se
realizează fie sub influenţa opiniei colectivităţii (grupului), fie a propriei conştiinţe. În
cadrul influenţelor de grup, în afara unor acţiuni cu efect pozitiv (sport, muzică, dans
etc.), pot apărea orientări sau atitudini negative, conduite deviante, aberante, antisociale.
Este cunoscută atitudinea infracţională a unor tineri, datorită exclusiv actului
inducţional (adică influenţelor) exercitat de unii lideri cu tulburări de caracter, care au
asupra grupului o influenţă negativă, dar fascinantă şi puternică. Dimensionarea unor
asemenea alunecări se află în legătură cu modul de viaţă, cu mentalitatea grupului, cu
gradul de libertate al acţiunii. Aderarea la asemenea influenţe informale poate însemna
(mai ales în perioada preadolescenţei şi adolescenţei) o reacţie de nonconformism şi
contestare a unui statut inferior tânărului faţă de un autoritarism rigid al adultului.
Stimulii spontani, specifici educaţiei informale, pot avea influenţă benefică
asupra individului prin corelarea acţiunii factorilor şi instituţiilor sociale (atât cele
şcolare cât şi cele neşcolare, care veghează la bunul mers al societăţii) cu influenţele
familiale.

4
Pornind de la varietatea situaţiilor de învăţare şi de la gradul diferit de intenţionalitate
acţională, educaţia se poate obiectiva în trei ipostaze: educaţie formală, nonformală şi
informală.

1.Educaţia formală – se referă la totalitatea influenţelor intenţionate şi sistematice, elaborate în


cadrul unor instituţii specializate (şcoală, universitate), în vederea formării personalităţii
umane.
Scopul educaţiei formale:
- introducerea progresivă a elevilor în marile paradigme ale cunoaşterii;
- formarea elevilor din perspectiva însuşiri şi utilizării unor tehnici de învăţare şi autoeducare
astfel încât să ajungă treptat la autonomie educativă, practic la autoeducaţie.
Acest tip de educaţie este asigurat de un corp de specialişti, pregătiţi anume în acest
sens. Ei elaborează şi eşalonează conţinutul care urmează a fi transmis, utilizează metode şi
procedee adecvate în educarea şi instruirea elevilor. Astfel, informaţiile sunt cu grijă selectate şi
structurate, caracterizându-se prin densitate şi rigurozitate ştiinţifică.
Educaţia formală permite o asimilare sistematizată a cunoştinţelor şi facilitează
formarea unor capacităţi, atitudini şi aptitudini necesare pentru inserţia individului în societatea
dată. Deci formalul corespunde unor exigenţe ale societăţii.
Specificul educaţiei formale constă în faptul că:
 oferă ca demers iniţial introducerea individului în tainele muncii intelectuale
organizate;
 oferă posibilitatea de a formaliza cunoştinţele, plecând de la achiziţii istorice şi
practici reieşite din acţiune;
 oferă recunoaşterea achiziţiilor individuale;
 oferă formalizarea şi concretizarea achiziţiilor în alte modalităţi educative pe plan
social.

2. Educaţia nonformală – cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara


clasei (activităţi extraşcolare şi paraşcolare) sau prin intermediul unor activităţi opţionale sau
facultative. Termenul nonformal desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau
neformalizată, dar totdeauna cu efecte educative. Acţiunile incluse în perimetrul educaţiei
nonformale se caracterizează printr-o mare flexibilitate şi vin în întâmpinarea intereselor
variate, individuale ale elevilor.
Scopul educaţiei nonformale:
- susţinerea celor care vor să-şi dezvolte sectoare particulare de activitate: comerţ, agricultură,
servicii etc.;
- ajutarea populaţiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;
- alfabetizarea;
- desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate;
- educaţia pentru sănătate sau timpul liber etc.
În cadrul educaţiei instituţionalizate, educaţia nonformală se realizează prin intermediul
cercurilor, concursurilor, cenaclurilor, olimpiadelor etc.
În cadrul educaţiei neinstituţionalizate acest tip de educaţie poate fi oferit prin
intermediul televiziunii, prin emisiuni de genul teleşcoală, filme pentru copii şi tineret etc. de
asemenea, radioul, presa pot oferi diverse surse de educaţie nonformală.
Specificul educaţiei nonformale constă în:

5
 răspunde adecvat la necesităţile concrete de acţiune;
 oferă un prim moment de abstractizare prin extragerea de cunoştinţe din practică;
 facilitează contactul cu cunoştinţele plecând de la nevoile resimţite de indivizi;
 demitizează funcţia de predare.
În cadrul acestei forme de educaţie se pot distinge mai multe modalităţi de realizare:
1. educaţia complementară – cercurile cu elevii, cluburile elevilor etc;
2. educaţia suplimentară – cursurile de calificare, recalificare;
3. educaţia de substituţie – pentru analfabeţi.
Educaţia formală şi nonformală sunt complementare, atât sub aspectul conţinutului, cât şi
sub aspectul modalităţilor şi formelor de realizare.

3. Educaţia informală – include totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene,


voluminoase – sub aspectul cantitativ – cu care este confruntat individul în practica de toate
zilele şi care nu sunt selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic.
Educaţia informală precede şi depăşeşte ca durată, conţinut şi modalităţi practicile
educaţiei formale. Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-media.
Pentru ca o informaţie obţinută prin mass-media să devină funcţională, adică o cunoştinţă
valoroasă, ea trebuie conexată, integrată şi semnificată valoric în sistemul de reprezentări şi
cunoştinţe achiziţionate anterior.
În contextul informal de educaţie, iniţiativa învăţării revine individului; educaţia este
voluntară iar grilele de evaluare sunt altele decât în educaţia formală, competenţa dintr-un
domeniu sau altul fiind criteriul reuşitei. Educaţia informală nu are un scop, deoarece se
realizează involuntar, individul selectând la întâmplare informaţii din viaţa cotidiană.
Specificul educaţiei informale constă în:
- furnizează o sensibilizare în contactul cu mediul ambiant;
- este momentul declanşării unor interese de cunoaştere pentru subiect;
- dă posibilitatea trecerii de la u interes circumstanţial la o integrare mai cuprinzătoare;
- oferă posibilitatea unei explorări personale, fără obligaţii sau prescripţii ferme;
- oferă o marjă de libertate de acţiune pentru elaborarea unui proiect personal;
- oferă posibilitatea de a gestiona propriul proces de formare.
Toate cele trei educaţii paralele, chiar dacă nu au câmpul propriu de acţiune şi
funcţionalităţi diferite, îngăduie extensiuni şi întrepătrunderi benefice, conducând la un demers
educativ mai eficient. Trebuie recunoscut, totuşi, că sub aspectul succesiunii în timp şi al
consecinţelor, educaţia formală ocupă un loc privilegiat, prin necesitatea anteriorităţii ei pentru
individ şi prin puterea ei integrativă şi de sinteză. De amploarea şi profunzimea educaţiei
formale depinde calitatea coordonării şi integrării influenţelor nonformale şi informale. Este
adevărat că de la un moment dat ponderea educaţiei se poate deplasa în favoarea nonformalului
sau a informalului. Depinde când, cu ce se pleacă mai departe şi ce reuşeşte individul să mai
facă în continuare.
Delimitarea între educaţia formală şi nonformală nu este de dorit, deoarece pe măsură ce
elevul creşte, activităţile cu regim deosebit se înmulţesc, fie în şcoală, fie în afara acesteia.
Aceste tipuri de educaţie conduc la educaţia permanentă, contribuind la o mai mare eficienţă a
realizării acesteia.

FUNCŢIILE EDUCAŢIEI

6
1.2.1. Funcţia cognitivă (de cunoaştere) se referă la transmiterea, însuşirea şi
dezvoltarea tezaurului cultural al omenirii. Educaţia are rolul de a transmite selectiv valorile
culturale acumulate de omenire în dezvoltarea sa multimilenară. De asemenea, funcţia cognitivă
se referă şi la formarea şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale, realizând astfel pe „homo
cogitans” (omul care gândeşte).
1.2.2. Funcţia economică (ergonomică - de pregătire a omului pentru munca
productivă) se referă la transmiterea şi dezvoltarea experienţei de producţie, la formarea şi
perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor, a capacităţilor profesionale, în vederea unei cât mai
bune integrări socio-profesionale. Ea îl realizează astfel pe „homo faber” (omul care munceşte).
1.2.3. Funcţia axiologică (de valorizare), implică formarea la om a judecăţii de
valoare, a capacităţii de apreciere, de ierarhizare a valorilor, de formare a unei atitudini şi
comportări demne de relaţiile interumane, constituirea discernământului şi a capacităţii de
orientare morală. Raportarea unor norme şi valori la modul concret de activitate şi prin acesta
stimularea enunţării şi verificării unor judecăţi de valoare, contribuie la realizarea lui „homo
estimans” (omul care poate estima, aprecia corect).

Educaţia, ca proces complex de modelare umană, îndeplineşte un sistem de funcţii, care,


după I.Bontaş, ar fi:
1. Creşterea şi dezvoltarea fizică armonioasă a tinerei generaţii, a omului în formare.
2. Însuşirea limbajului şi a relaţiilor socio-umane necesare comunicării şi a convieţuirii
interumane, adaptării la mediu şi însuşirii culturii, ştiinţei şi tehnicii.
3. Transmiterea tezaurului cultural-ştiinţific, a cunoştinţelor valoroase acumulate de
omenire în diverse domenii, ale cunoaşterii în general, strâns legate de formarea şi
dezvoltarea capacităţilor intelectuale. Aceasta este funcţia cognitivă (de cunoaştere) sau
informativ-formativă a educaţiei, care îl vizează pe „homo cogitas” (omul care
gândeşte).
4. Transmiterea experienţei de producţie şi a deprinderilor de muncă, formarea şi
dezvoltarea abilităţilor, a deprinderilor practice de muncă, în strânsă legătură cu
cerinţele progresului ştiinţifico-tehnic, cu progresul social în general. Aceasta este
funcţia praxiologică (practică, acţională) a educaţiei, care realizează pe „homo faber”
(omul care munceşte, produce şi creează).
5. Transmiterea normelor etice de comportare şi de formare a unei atitudini corecte faţă de
realitate şi oameni şi a unor capacităţi de valorizare, de apreciere obiectivă a datelor,
faptelor, a realităţii, a profesiilor şi a comportamentelor oamenilor. Aceasta este funcţia
axiologică a educaţiei care realizează pe „homo estimans” (omul care valorizează,
apreciază obiectiv, corect).
Funcţiile educaţiei trebuie astfel realizate încât să se asigure modelarea omului atât
pentru o activitate social-utilă eficientă, cât şi pentru una în schimbare, flexibilă şi creativă în
concordanţă cu cerinţele viitorului.

LATURILE EDUCAŢIEI

Educaţia contemporană pentru realizarea idealului educaţiei, respectiv formarea unei


personalităţi integral dezvoltată, cuprinde următoarele laturi (componente sau dimensiuni):
7
1. educaţia intelectuală
2. educaţia tehnologică
3. educaţia profesională
4. educaţia moral-civică şi pentru democraţie
5. educaţia juridică
6. educaţia religioasă
7. educaţia estetică
8. educaţia fizică şi igienico-sanitară
9. educaţia sexuală
10. educaţia ecologică
11. educaţia pentru comunicare şi mass-media etc.
În această listă se pot adăuga oricând şi alte dimensiuni noi ale educaţiei.

1. EDUCAŢIA INTELECTUALĂ

Educatia intelectuala reprezinta activitatea de formare-dezvoltare a personalitatii „ prin


stiinta si epntru stiinta, ceea ce inseamna pregatirea omului astfel incat sa poata intelege, aplica si
crea stiinta in activitatea sa”.
Educatia intelectuala are ca obiectiv general formarea-dezvoltarea constiintei stiintifice,
care inseamna stimularea inteligentei si a spiritului de investigatie necesar unui om cult in
societatea actuala si viitoare. Acest obiectiv poate fi atins prin intermediul unor obiective
specifice, angajate in dobandirea unor cunostinte stiitifice si a unor capacitati stiintifice,
realizabile indeosebi, dar nu exclusiv, in cadrul procesului de invatamant.
Metodologia educatiei intelectuale valorifica toate metodele didactice indeosebi cele
bazate pe investigatie: observarea, experimentul, modelarea, problematizarea. Un rol major
revine si exercitiul algoritmic si euristic, lecturi dirijate, descoperiri, demostratii, instruiri
programate.

Educaţia intelectuală
Educaţia intelectuală contribuie la pregătirea generală şi fundamentală a omului,
asigurându-i, pe lângă bagajul şi orizontul general de cultură şi capacităţile intelectuale
necesare oricărei dezvoltări şi activităţi – spiritul de observaţie, atenţia, memoria, imaginaţia şi
gândirea etc.;
Obiectivele educaţiei intelectuale
a. dobândirea de cunoştinţe generale – obiectiv cognitiv
b. dezvoltarea capacităţilor de cunoaştere – atenţia, memoria, imaginaţia, gândirea,
spiritul de observaţie şi creativitatea – obiective cognitiv – formative;
c. formarea abilităţilor (deprinderilor) intelectuale – obiectiv acţional-practic –
deprinderea de studiu cu cartea, deprinderea de experimentare, investigaţie etc.;
d. formarea concepţiei despre lume (natură, societate şi gândire) – obiectiv formativ-
cognitiv;
e. formarea convingerilor şi sentimentelor intelectuale: setea de cunoaştere şi de
dragoste şi apreciere a adevărului, dragostea şi respectul faţă de cultură şi ştiinţă,
faţă de învăţătură etc. – obiectiv afectiv-cognitiv;
f. formarea capacităţilor de autoinstruire şi autocontrol;
g. cultivarea unui stil de muncă intelectuală.

8
Educaţia intelectuală a devenit în şcoala oricărei societăţi înaintate o preocupare
fundamentală susţinută de datele cercetării ştiinţifice şi de progresele tehnicilor de comunicare.
Înregistrarea, înţelegerea, interpretarea şi verificarea mesajelor cu care omul epocii informaticii
se confruntă cu toate domeniile de activitate, constituie o situaţie ce tinde tot mai mult spre
generalizare. Azi, omul poate participa la procesul de producţie numai dacă înţelege şi ştie să
aplice procedeele ştiinţifice cerute de nivelul de dezvoltare al tehnicii, ceea ce presupune o
temeinică cultură ştiinţifică, rezultat al asimilării creatoare a cunoştinţelor.
Educaţia intelectuală , ca o componentă a dezvoltării personalităţii umane, poate fi
analizată ca o latură relativ independentă, cât şi ca un aspect al formaţiei morale, estetice,
tehnice şi chiar fizice. Scopul educaţiei intelectuale este deci, de a dezvolta inteligenţa, de a
forma spiritul de a perfecţiona facultăţile intelectuale, psihice şi de a forma un om cult.
Este important să înveţi, să acumulezi cunoştinţe din diverse domenii, dar este şi mai
important cum înveţi şi mai ales să înveţi să fii. Cine nu posedă o tehnică a muncii individuale
independente nu poate face faţă cerinţelor muncii intelectuale independente, nu poate face faţă
cerinţelor muncii intelectuale independente, nu poate face faţă cerinţelor educaţiei permanente şi
nu poate depune o activitate productivă eficientă, creatoare, în folosul societăţii. În literatura
pedagogică se pune tot mai mare accent pe a învăţa să înveţi şi se oferă tot mai multe indicaţii
cu privire la tehnicile învăţării, a studiului.
Ce trebuie să cuprindă un stil de muncă intelectuală şi cum trebuie format? Răspunsul
acestei întrebări face obiectul educaţiei intelectuale.
Tehnica muncii intelectuale presupune dobândirea unor priceperi şi deprinderi
structurate, a unor metode adecvate, pe baza cărora se poate studia şi rezolva independent
diferite probleme de natură mintală. Un stil raţional de muncă intelectuală independentă
cuprinde.
- priceperi organizatorice: spirit de organizare raţională a timpului, elaborarea
planului de învăţare;
- deprinderi de lucru efectiv: de a lucra ordonat, sistematic, de informare şi
documentare, de a duce până la capăt lucrul început,
- de evaluare şi autoevaluare (autoanaliza, confruntarea rezultatelor obţinute cu
obiectivul stabilit, criterii de apreciere, compararea rezultatelor proprii cu ale
altora).
Modalităţi de formare a stilului de muncă intelectuală:
 studiul individual: întocmirea conspectului, extragerea de citate, alcătuirea unui
plan, folosirea fişelor de lucru;
 tezele: pot fi considerate ca o formă pretenţioasă de lucru cu cartea, pentru că
pretinde formulări sintetice, concise, exacte, aceea ce este esenţial într-o carte sau un
studiu. Obligă la o selecţie riguroasă, o sinteză extrem de concentrată şi exprimarea
într-o formă personală;
 referatele: se pretinde studierea unei bibliografii, selectarea esenţialului, exprimarea
critică a conţinutului, compararea informaţiilor dobândite din mai multe surse;
 luarea notiţelor: notarea ideilor ce se expun, a ideilor personale cu privire la ceea ce
se expune sau se citeşte individual etc.

2. EDUCAŢIA MORALĂ ŞI RELIGIOASĂ

9
Fizionomia morală a omului a constituit dintotdeauna expresia valorii sale sociale. Valorile
morale sunt considerate esenţiale şi permanente modalităţi de raportare interpersonală şi de
relaţie cu instanţa metafizică (bine, adevăr, demnitate, echitate etc.).
Criteriul de bază în aprecierea moralităţii rămâne concordanţa dintre cuvânt şi faptă,
respectul pentru valoarea omului. Examenul autocritic al conduitei noastre rămâne şi el un
criteriu de evaluare al conduitei morale. A ne pune întrebări cu privire la comportamentul
nostru şi a căuta răspunsuri corecte şi concrete reprezintă un exerciţiu de autoperfecţionare
morală.
Esenţa educaţiei morale poate fi exprimată sintetic astfel: formarea unei personalităţi cu
profil moral adecvat, în care sunt concentrate majoritatea valorilor caracteristice moralei
sociale a unei colectivităţi date, într-o anumită perioadă a dezvoltării sale.
Sarcinile educaţiei morale:
 formarea reprezentărilor şi a noţiunilor morale;
 formarea sentimentelor şi atitudinilor morale;
 formarea obişnuinţelor de comportare morală şi a trăsăturilor pozitive de caracter;
 formarea atitudinii patriotice şi a atitudinii faţă de muncă;
 formarea unei atitudini critice şi autocritice;
 formarea judecăţilor morale, a umanismului;
 formarea conştiinţei şi conduitei morale.
Conştiinţa şi conduita morală sunt cele două dimensiuni fundamentale ale unei persoane.
Conştiinţa de sine este un for de îndrumare, de decizie şi de control în desfăşurarea conduitei
noastre, ceea ce subliniază, în general, necesitatea unui examen sistematic asupra atitudinilor
noastre, luate în diverse situaţii. Un asemenea comportament presupune, pe lângă
autocunoaştere şi curajul acceptării unor constatări sau concluzii nesatisfăcătoare, precum şi
acela de a descoperi greşelile, cauzele lor şi modul de îndreptare. Devenind propriul nostru
judecător ne şi autoeducăm pe parcursul devenirii ulterioare.
Conştiinţa morală este alcătuită din reprezentările, noţiunile, convingerile, sentimentele
şi atitudinile morale dobândite în relaţiile cu ceilalţi. Conştiinţa morală reprezintă şi evaluează
conduita noastră în funcţie de criteriile colectivităţii în care trăim (bine – rău, demn – nedemn,
aprobare – condamnare). O asemenea instanţă are cel puţin două componente importante:
 cognitivă (reprezentări, informaţii, noţiuni morale etc.)
 afectivă (convingeri, sentimente, atitudini).
Conduita morală reprezintă o etapă superioară în formarea personalităţii morale,
deoarece ea dă viaţă convingerilor şi sentimentelor morale, devenind indicatorul principal al
asimilării şi acceptării normelor morale ale societăţii. Convingerile morale reprezintă sursa
motivaţiei conduitei, susţinute şi întărite prin anumite acţiuni sociale: succese, aprecieri,
promovări, statut social etc.
Atitudinea morală, ca expresie a nivelului atins de o persoană în domeniul vieţii morale,
este o reacţie stabilizată în care sunt sintetizate principalele elemente cognitive, afective,
volitive. Ea este rezultatul unui îndelungat proces de educaţie şi a unei dezvoltări a individului
pe toate planurile şi sub toate raporturile (intelectual, fizic, estetic, profesional etc.) în contactul
permanent cu semenii.
Factorii care contribuie la educaţia morală: experienţa morală a individului, familia,
grupul de prieteni, mass-media, capacitatea de autoanaliză şi autoapreciere a individului,
sănătatea mintală şi fizică, inteligenţa generală, nivelul cultural dobândit, ponderea
componentelor afective în conduită etc.

10
Metode de educaţie morală:
- prelegerea morală – o teorie a comportării care explică, demonstrează şi
argumentează normele morale);
- explicaţia morală este o altă formă de comunicare a unor cunoştinţe de etică.
Este însoţită de analize, convorbiri, interpretări. Poate lua forme diferite:
interpretarea unei cărţi, a unui film, întocmirea şi analiza unor referate de către
elevi etc.;
- convorbirea etică – clarificarea anumitor noţiuni, norme sau principii morale şi
formarea unor convingeri, opinii şi sentimente morale. Poate fi individuală sau
de grup;
- dezbaterea morală – expunerea impresiilor şi reflexiilor personale, filozofarea
pe o temă morală, se confruntă pe loc experienţa şi reflecţiile personale cu
ajutorul argumentelor solide;
- problematizarea – se valorifică contradicţiile existente adeseori între conştiinţă
şi conduită, între intenţii şi realitate. Punând în faţa copiilor o situaţie
problemă, se cere găsirea unor soluţii pe baza unei experienţe anterioare sau
pe baza raportării situaţiei de rezolvat la codul etic al societăţii;
- studiul de caz – studierea unor cazuri concrete pentru a ajunge la descoperirea
unor soluţii eficiente şi la influenţarea pozitivă a conduitei morale a
participanţilor;
- exerciţiul moral – antrenarea elevilor în domeniul faptelor morale. Se
realizează acum legătura dintre teorie şi practică, se formează deprinderi şi
obişnuinţe de conduită morală. Prin exersarea morală se înţelege organizarea
repetată şi sistematică a unor activităţi în scopul de a se fixa deprinderi şi
obişnuinţe de conduită morală şi al consolidării anumitor trăsături de conduită
şi caracter. Procedee folosite: rugăminte, îndemn, ordin, dispoziţie,
avertisment, interdicţie, cooperare, asumarea de roluri, întreceri, exerciţii de
autoeducaţie;
- exemplele – pot fi directe şi indirecte. Cele directe cuprind toate exemplele din
viaţa reală (părinţi, profesori, colegi etc.). cele indirecte cuprind marile
personalităţi istorice, oameni de artă, personaje din literatură, filme etc.;
- aprobarea şi dezaprobarea – prevenirea şi combaterea unor deficienţe de
conduită.
Prin educaţia religioasă se realizează mai repede şi mai uşor un comportament
respectuos, dezirabil şi umanist. Apropierea religiei de morală se face prin asimilarea valorilor
morale ca: bunătate, căldură, iubire, încredere, încurajare, bine etc. Accentul actual pe educaţia
religioasă se face în spiritul modelului christic şi se explică prin faptul că individul liber,
independent, îşi poate asuma într-o măsură mai mare rolul de modelator al propriei
personalităţi.

3. EDUCAŢIA ESTETICĂ

Estetica este ştiinţa despre frumos, ea studiind legile şi categoriile frumosului. Arta, ca o
componentă esenţială a esteticii, exprimă realitatea sub formă de imagini artistice (estetice) fiind
o exprimare concret-senzorială tipică a creaţiei estetice, care-şi are nuanţe şi limbaje specifice

11
fiecărei ramuri ale ei – pictură, gravură, sculptură, muzică, literatură, film, teatru, desen, dans
etc.
Educaţia estetică este o componentă a educaţiei integrale care urmăreşte modelarea
specifică a personalităţii prin formarea calităţilor estetice, prin intermediul valorilor estetice ale
frumosului din toate sferele în care se manifestă – din artă, îndeosebi, din societate şi din natură.
Educaţia artistică este componenta de bază a educaţiei estetice care urmăreşte formarea
calităţilor estetice ale personalităţii prin intermediul artei.
Categoriile educaţiei estetice
 idealul estetic este categoria care exprimă modelul estetic spre care se năzuieşte,
aspiră să-l cultive şi să-l finalizeze un artist, un individ şi o comunitate umană, în
concordanţă cu cultura şi spiritualitatea generală şi specifică unei epoci;
 simţul estetic este categoria care exprimă calitatea şi capacitatea omului de a
percepe şi trăi frumosul ca o atitudine şi modalitate de comportament estetice,
determinate de forţele senzoriale – văzul, cu fineţea lui privind culorile, formele,
auzul, cu fineţea lui privind sunetele, tonalităţile, elementele melodioase, pipăitul cu
fineţea lui privind formele, materialele etc.;
 gustul estetic este categoria care exprimă calitatea şi capacitatea omului de a iubi şi
aprecia frumosul sub raport cognitiv, afectiv şi comportamental, fapt ce determină
satisfacţia în faţa frumosului şi insatisfacţia în faţa urâtului;
 spiritul de creaţie estetică este categoria care exprimă capacitatea şi abilitatea de a
imagina şi crea frumosul. Educaţia, în general, şi educaţia estetică în special, trebuie
să treacă accentul de pe ipostaza reproductivă a învăţământului pe ipostaza cultivării
potenţialului creator al personalităţii.

Obiectivele educaţiei estetice


a) însuşirea valorilor estetice şi educarea capacităţilor de a percepe, înţelege şi judeca
(aprecia) frumosul, deosebindu-l de opusul său – urâtul – ca obiectiv cognitiv-formativ;
b) educarea convingerilor şi sentimentelor estetice, a simţului, gustului şi dragostei faţă
de frumos, manifestând spirit de prevenire şi respingere a urâtului – ca obiectiv formativ –
afectiv - aptitudinal;
c) educarea capacităţilor şi deprinderilor de a păstra şi promova valorile estetice, a
frumosului, precum şi dezvoltarea şi manifestarea spiritului şi deprinderilor de creaţie a
valorilor estetice, a frumosului – ca obiectiv formativ – praxiologic.
Conţinutul educaţiei estetice
a) valorile estetice din operele literar artistice, de critică literar-artistică;
b) limbajele şi modalităţile de expunere a artelor, literaturii, arhitecturii şi a altor
domenii care operează cu valori estetice;
c) sistemul de informaţii estetice privind genurile şi stilurile operelor estetice şi autorilor
de creaţie estetică;
d) convingerile şi sentimentele estetice, simţul şi gustul estetic incluse în operele artistice,
în istoria artei şi critica estetică;
e) priceperile şi deprinderile de promovare şi creaţie estetică;
f) valorile estetice, convingerile şi sentimentele estetice, priceperile şi deprinderile
incluse în activităţile extradidactice – cercuri literar- artistice, muzeele şi expoziţiile de creaţie
artistică, serbările literar-artistice, drumeţiile, vizitele, excursiile etc.;
g)valorile estetice cuprinse în cadrul design-ului industrial, comercial etc.

12
Sursele şi mijloacele educaţiei estetice
 frumosul din procesul de învăţământ – cuprins în conţinutul disciplinelor de
învăţământ cum sunt: limba şi literatura română, desenul, istoria, disciplinele
tehnice, muzica etc;
 frumosul din natură – frumosul integrat munţilor, pădurilor, apelor parcurilor etc.;
 frumosul din mediul social – frumosul din modă, frumosul arhitectural, frumosul
locuinţei etc.;
 frumosul din arte – pictură, gravură, sculptură, muzică, dans, literatură, teatru, film
etc.;
 frumosul din activităţile extradidactice – cercurile de creaţie, serbările literare, serile
de dans etc.;
 frumosul din activitatea profesională din producţia materială, din comerţ etc. –
prezent prin ceea ce numim design, care îmbină utilul cu plăcutul, cu frumosul,
precum şi frumosul din activitatea estetică extraprofesională, a ceea ce poartă
denumirea de „hobby”.
Educaţia estetică face omul mai uman, mai drept, mai bun, mai frumos.

4. Educatia tehnologica

Ed. Tehnologica reprezinta activitatea de formare-dezvoltare a personalitatii umane prin


intermediul valorilor stiintei aplicate.
Constituind o activitatea foarte complexa, ed tehnologica angajeaza capacitatea
personalitatii umane de aplicare a stiintei in toate domeniile vietii sociale, in general, in
productie, in mod special, cu implicatii directe in procesul de orientare scolara, profesionala si
sociala.
Ed. Tehnologica vizeaza formarea constiintei tehnologice, realizabila in plan teoretic, prin
insusirea paradigmelor stiintei ( care constituie modele exemplare de aplicare a teoriei,
recunoscute la scara sociala intr-o etapa istorica determinata), si in plan practic, prin toate
abilitatile aplicative cultivate in mediul scolar si extrascolar, finalizate in cadrul procesului de
orientare si integrare scoalara, profesionala si sociala a obiectului educatiei ( elev, student,
absolvent calificat etc).
Metodologia educatiei tehnologice valorifica indeosebi metodele didactice bazate pe
actiuni practice: exercitiul, lucrari practice, studiu de caz etc. Principiile educatiei tehnologice
urmaresc: a) asigurarea concordantei teorie-practica; b) valorificarea capacitatilor aplicative
pozitive ale fiecarei personalitati; c) orientarea scolara si profesionala progresiva si deschisa.

5. Educatia estetica

Ed. Estetica reprezinta activitatea de formare -dezvoltare a personalitatii umane prin


intermediul valorilor generale ale frumosului existent in natura, societate, arta.
Ed estetica nu se reduceinsa la educatia artistica, a carei calitate de exemplaritate este
valorificata la maximum in toate contextele si situatiile pedagogice posibile. Raportul dintre
educatia estetica si educatia artistica este unul comparabil cu cel existent intre intreg si parte,
intre general si particular. Deosebirile constatate in litareatura de specilitate se refera la: continut,
formalitati, forme de realizare.

13
Obiectivul general al educatiei estetice vizeaza formarea constiintei estetice, realizabila in
plan teoretic si in plan practic.
Metodologia educatiei estetice valorifica metodele care stimuleaza receptarea, trairea si
crearea frumosului din natura, societate, arta: observarea, studiu de caz, lectura, naratiunea,
introspectia, dramatizarea etc.
Principiile educatiei estetice vizeaza: a) asigurarea concordantei dintre cunostinte estetice
si capacitatile estetice, dintre receptare-traire si creatie estetica; b) valorificarea disponibilitatilor
estetice generale si speciale in raport cu particularitatile de varsta si individuale; c) valorificarea
tuturor resurselor estetice existente in mediul scolar si extrascoalar, in conditii de
educatie/instruire formala, nonformala, informala.

6. Educatia Fizica

Ed. Fizica reprezinta activitatea de formare-dezvoltare a personalitatii prin intermediul


valorilor sanatatii umane, Acest continut general al educatiei constituie „ o componenta necesara
a educatiei integrale” , care urmareste dezvoltarea fizica echilibrata, consolidarea sanatatii
corporale si psihice, stimularea capacitatii de rezistenta fizica si psihica a organismului,
cultivarea unei „estetici corporale” si a unor calitati psihomotrice specifice ( forta, rezistenta,
viteza, indemanare, ritm, mobilitate) care pot fi valorificate in practica diferitelor discipline
sportive, dublate de un ansamblu de trasaturi moral-volative.
Ed fizica are ca obiectiv general formarea constiintei fizice, realizabila prin dobandirea si
practica unei anumite culturi medicale, igienico-sanitare, sportive. Obiectivele specifice
angajeaza dobandirea si aplicarea unor cunostinte si capacitati tipice acestei culturi, care
urmareste valorificarea deplina a potentialului fiziologic si psihologic al omului in conditii
igienico-sanitare specifice societatii moderne, care solocita „ o minte sanatoasa intr-un corp
sanatos”.
Metodologia ed fizice valorifica metode aplicabile la nivelul general si special ( sportiv ) :
exercitiul, activitati practice, jocul dinamic, jocul de roluri, jocul de creatie, demonstratia, studiul
de caz, observatia etc.
Principiile ed fizice vizeaza: a) asigurarea concordantei intre cunostinte si capacitati cu
continut psihofizic; b) valorificarea potentialului psihofizic pozitiv al fiecarei personalitati in
raport cu particularitatile de varsta si individuale; c) valorificarea speciala a raporturilor educatiei
fizice cu toate celelalte continuturi generale ale educatiei.

Noile Educatii

Noile educatii sunt lansate la nivelul UNESCO, fiind propuse in calitate de „noi continuturi”
referitoare la :
1) educatia ecologica – aceasta preocupare incearca sa sensibilizeze omul fata de
ecosistemul in care isi desfasoara activitatea, sa optimizeze relatia dintre om si natura
inconjuratoare. Factorii care genereaza necesitatea educatiei ecologice sunt:
- consecintele dezastruoase ale dezechilibrului dintre mediu si dezvoltare;
- indistrializarea narationala care are ca efect poluarea si chiar distrugerea naturii;
- aparitia unor boli generate de degradarea cadrului natural ( poluarea aerului,
apei, a solului )

14
Sensibilizarea copilului si tanarului trebuie sa mearga pe linia cultivarii respectului fata de
mediul natural, a folosirii rationale a resurselor, a responsabilizarii in legatura cu gestionarea
deseurilor, a estetizarii mediului, a sporirii resurselor. „Analfabetismul” ecologic genereaza
conduite iresponsabile cu efecte directe in prezent si mai ales in perspectiva : alunecari de teren,
inundatii, seceta, distrugeri ale stratului de ozon etc.

2) educatia pentru pace si cooperare – isi propune promovarea dialogului si a cooperarii,


imbunatatirea relatiilor dintre comunitati, formarea persoanelor pentru apararea si
salvgardarea pacii si linistii;
Obiectivele educatiei sunt pentru pace si cooperare sunt:
- achizitionarea unor concepte si cunostinte specifice problematicii propensarii pacii si
bunei intelegeri
- formarea de aptitudini si insusiri de personalitate
- structura unor atitudini responsabile fata de propria comunitate si fata de umanitate.
Educatia pt pace si cooperare cuprinde 2 laturi: a) combaterea ideilor si conceptiilor care
favorizeaza sau cultiva atitudinile ostile, agresive, rasiste; b) promovarea si formarea unor
conduite pasnice, de respect, intelegere intre indivizi, comunitati, popoare.
3) educatia pentru democratie. - Intr-o societate deschisa si democratica este nevoie de un
om activ, dispus sa se implice in organizare, conducere, validarea responsabila a
propriilor acte si a altora. Gradul de democratizare a unei societati este dat de aceasta
predispozitie a indivizilor de a actiona si reactiona, de a genera discutia, de a-si exprima
punctul de vedere, de a proiecta si anticipa. Caracterul democratic al unei societati se
mentine si se propenseaza prin fiecare persoana. Individul trebuie format pentru a-si
exprima pozitia, pentru a se implica in luarea deciziilor, pentru a fi mereu treaz din punct
de vedere civic.
4) educatia demografica – pentru ca umanitatea dureaza din generatie in generatie prin
reproducere, problematica demografica nu trebuie sa fie ocultata in scoala. Educatia in
materie de populatie vizeaza captarea acelor cunostinte, predispozitii valorice, atitudini in
perspectiva salvgardarii omenirii ca specie, a combaterii degenerescentei prin
pruncucidere, a diminuarii controlului nasterilor, a evitarii manipularilor genetice aberante
si a generalizarii practicilor sexuale atipice etc. Ed demografica are drept complement
informarea in chestiunile legate de dinamica populatiei, de politica demografica, de
specificitatea vietii de familie si de ocrotirea parentala. Totodata, ea nu va neglija
problemele controversate legate de planificarea familiala, intreruperea sarcinilor,
oportunitatea eutanasiei etc.
5) educatia pentru o noua ordine economica – vizeaza pregatirea tinerilor pentru a adecvare
la lumea bunurilor, la practicile economice, la lumea muncii. Un astfel de tip de educatie
poate fi conceput ca o pregatire pentru viata de familie, pentru administrarea bunurilor
personale, pentru utilizarea bugetului personal.
6) educatia pentru comunicare prin mass-media – isi propune sa formeze personalitatea
pentru a gestiona corect si adecvat mesajele mediatice, pentru a decripta operativ sensurile
diferitelor informatii mediatice, pt a selecta si adecva sursele informationale in raport cu
valorile adevarului, dreptatii, frumusetii etc.
7) educatia pentru schimbare si dezvoltare – Schimbarea nu este un dat, ci o stare, o
transformare care trebuie receptata ca atare de catre persoana si care trebuie pregatita si
intampinata adecvat. Educatia pentru schimbare are ca sarcina formarea personalitatii ca

15
agent al schimbarii si actor responsabil de calitatea schimbarii. Pot fi identificati mai
multi pasi in generarea comportamentului adecvat fata de schimbare:
-sesizarea schimbarii, a liniilor sale de emergenta si pregatirea pentru intampinarea
acesteia;
-evaluarea naturii schimbarii, a sensurilor acesteia si a reverberatiilor ei in timp si
spatiu;
-crearea si fasonarea unor situatii generatoare de schimbare, modelarea unor
traiecte de dezvoltare posibile.
8) educatia nutritionala – isi propune sa-l informeze si sa-l formeze pe tanar in legatura cu
valoarea nutritiei, a selectarii si a dozarii rationale a hranei, a pregatirii adecvate a
acesteia, a identificarii alimentelor autentice, a ingrijirii propriului organism printr-un
regim alimentar echilibrat si adecvat.
Hranirea este o necesitate biologica, dar si un cadru de socializare si de
culturalizare. Obiectivele acestei noi educatii trebuie sa fie diversificate si sa
vizeze formarea unei culturi culinare, cultivarea unor practici culinare sanatoase,
cultivarea respectului fata de alte obiceiuri sau practici culinare, experimentarea
unor noi conduite in aceasta directie.
9) educatia pentru sanatate – ca orice tip de formare, educatia pentru sanatate trebuie sa
vizeze incorporarea unor cunostinte specifice cu privire la boala, sanatate, profilaxie etc,
structurarea unor deprinderi si conduite sanogene, formarea unor atitudini si valori cu
privire la importanta si pastrarea vietii, respingerea starii de degradare, respectarea unor
reguli de prevenire sau a prescriptiilor medicale etc. Este o obligatie pentru om de a-si
pastra sanatatea, de a se feri de pericole si boli, de a gasi cai si remedii pentru a se
vindeca, de a se simti intr-o forma optima de actiune , de gandire, de simtire. Sanatatea
este una dintre valorile vitale, care da sens si imbold fiintei.
10) educatia pentru organizarea timpului liber – in conditiile in care timpul liber are tendinta
sa creasca, oamenii trebuie sa fie invatati sa se bucure de acesta. Fara o pregatire
adecvata, timpul pt sine poate deveni o povara, un motiv al decaderii, al alunecarii in
plictiseala si inactivism.
11) educatia pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului – Reprezinta o constanta
a epocii actuale si vizeaza constientizarea oamenilor in legatura cu drepturile acestora la
viata, la libera exprimare, la circulatie, la opinie, la consideratie etc.

La nivelul politic „noile educatii” constituie una dintre solutiile sau „raspunsurile pe care
UNESCO le-a propus problemelor emergente, grave si de anvergura planetara, integrate in
realitatea denumita PLC(Problematica Lumii Contemporane). Solutiile, in ansamblul lor, sunt
apreciate ca reprezentand „cele mai originale si eficiente noi continuturi” care trebuie integrate,
prin diferite modalitati, in structura curriculumului scolar si universitar.
„Noile educatii” sunt definite si analizate in literatura de specialitate ca „imperative ale
lumii contemporane” sau ca „ raspunsuri mobilizatoare, globale”.
Reflectand „interdependenta dintre dezvoltare si educatie, care a devenit tot mai evidenta, noile
educatii concentreaza problemele majore ale societatii contemporane, „generate din sfera politicii
si culturii, din ce in ce mai bine precizate pentru apararea pacii, salvarea mediului, promovarea
unei noi ordini economice etc.
Integrarea noilor educatii in planul de invatamant este realizabila pe baza a patru demersuri de
proiectare a continutului intruirii:

16
a.) demersul infuzional ( de exemplu problematica educatiei ecologice este abordata
simultan la nivelul biologiei, chimiei, geografiei, fizicii etc., dar si la nivelul educatiei
intelectuale, morale, tehnologice, estetice, fizice);
b.) demersul modular ( de exemplu, educatia ecologica abordata ca modul in cadrul
biologiei);
c.) demersul disciplinar ( de exemplu, educatia ecologica apare ca disciplina scolara
integrata in planul de invatamant, cu obiective institutionalizate la nivelul programelor
scolare);
d.) demersul transdisciplinar ( de exemplu, abordarea problemelor globale ale educatiei
ecologice din perspectiva unei echipe formate din profesori de biologie, chimie, fizica,
geografie, economie, sociologie, filozofie etc., in cadrul unor lectii de sinteza,
seminarii etice, dezbateri tematice, concursuri scolare etc) – acest demers poate fi
interpretat si ca fiind un tip de demers sintetic ( realizat prin sinteze periodice,
realizate de profesori individual sau in echipe didactice, in cadrul unor activitati de tip
formal, dar si de tip nonformal, cu valorificarea tuturor influentelor de tip informal,
primite din mediul social).

TEORIA CURRICULUM- ULUI

Etimologia termenului curriculum (plural curricula) se găseşte în latina veche, unde avea sensuri
multiple, dar apropiate, ca: alergare, cursă, parcurgere, în treacăt, car de luptă, iar mai târziu
trecere/parcurs prin viaţă; în principal o biografie prescurtată a unei persoane (de unde actualul
“curriculum vitae”), toate acestea sugerând un demers complet, cuprinzător, dar prescurtat, sintetic,
rezumativ, esenţializat şi dinamic de prezentare a unui domeniu sau de desfăşurare a unei acţiuni.
Definitia curriculumului :
Curriculumul este ansamblul complex si evolutiv de reguli de desfasurare pedagogica a unei
actiuni de educatie sau de formare realizata la diferite niveluri de operationalizare.
Tipurile de curriculum
Se face distincţie între:
-curriculum explicit
-curriculum implicit
- curriculum ascuns/occult
-curriculum absent

Elementele componente :
Finalitatile macrostructurale ale educatiei definesc orientarile educatiei si ale instruirii la
nivelul sistemului de invatamant prin intermediul idealului educatiei (pedagogic) si al scopurilor
educatiei (pedagogice). Idealul educatiei defineste modelul de personalitate dorit de societate pe
termen mediu si lung; scopurile educatiei definesc directii mari de dezvoltare a educatiei si a
instrurii, pe termen mediu, in functie de care specialistii in proiectare curriculara vor desprinde
criteriile generale de elaborare a planului de invatamant si a programelor scolare.

Finalitatile educatiei, bazate pe un set de orientari de natura filozofica, transpune ca


fundamentele curriculumului, sunt incluse in documente oficiale de politica a educatiei, cum ar fi

17
legea invatamantului sau statutul personalului didactic. Aceste finalitati macrostructurale
reprezentate prin idealul educatiei si scopurile educatiei stabilesc si sustin intr-o perpectiva larga (
din punct de vedere al spatiului si a timpului disponibil) orientarile valorice pe care le angajeaza
la scara intregii societati, a sistemului de educatie si de invatamant, privit in ansamblul lor.

Finalitatile microstruturale ale educatiei definesc orientarile educatiei si ale instruirii,


valabile la nivelul procesului de invatamant, realizate prin intermediul obiectivelor educatiei,
proiectate pe diferite grade de generalitate. Obiectivele generale si specifice sunt incluse in
documente oficiale de politica scolara, constituind fundamentul pedagogic al curriculumului
national.

Operationalizareaobiectivelor procesului de invatamant reprezinta o activitate


complexa de proiectare sociala si pedagogica, bazata pe urmatoarele actiuni cu valoare de
premise:

a) deducerea obiectivelor concrete din obiective cu grad mai mare de generalitate


b) adaptarea obiectivelor deduse la conditiile concrete de realizare a procesului de
invatamant
c) identificarea performantelor optime realizabile in termeni de obiective
concrete/operationale, valorificand taxonomiile consacrate in literatura de specialitate.

OBIECTIVELE EDUCATIEI FIZICE

 Nota definitorie a obiectivelor este data de faptul ca ele anticipeaza rezultatul educatiei in
termenii comportamentului, prescriind cum va trebui sa raspunda subiectul dupa parcurgerea unei
anumite secvente sau etape de invatare.

 Continutul obiectivelor se masoara prin metode consacrate, care ofera posibilitatea unui
control riguros al activitatii educationale. In domeniul educatiei fizice, precizarea obiectivelor
evidentiaza, pe de o parte, caracterul programat pe diferite etape al procesului instructiv-educativ
si, pe de alta parte, inlesneste analiza teleologica (pe baze obiective, prin scopuri), pe diferite
trepte ale dezvoltarii si ale cunoasterii.

Formularea obiectivelor sau reformularea lor la diferite perioade de timp este un proces
impus de reforma, de dinamica dezvoltarii sociale. De cate ori se simte nevoia optimizarii
procesului de educatie fizica, se incepe prin revizuirea si reformularea obiectivelor si abia dupa
aceea se elaboreaza continutul procesului instructiv-educativ.

            Obiectivele educatiei fizice sunt legate nemijlocit, deriva din si compun idealul educatiei
fizice. "Idealul" este inteles ca deziderat general al educatiei fizice, integrat in idealul educational
si ca model maximal, proiectat in linii generale (caracteristici) cu valoare orientativa, obiectivat,
si care poate constitui un criteriu de evaluare.

A. Dupa gradul de generalitate

18
Obiective generale - evidentiaza esenta educatiei fizice, dimensiunile comune ale subsistemelor
ei.

Obiective specifice - reprezinta o particularizare a obiectivelor generale, la nivelul subsistemelor


educatiei fizice (tabel 2).

Obiective intermediare - actioneaza la nivelul ciclurilor de invatamant, al anilor de studiu etc.

Obiective operationale - vizeaza comportamentele imediate, observabile in timp scurt, care pot
fi urmarite si masurate, adica actiunile pe care subiectul trebuie sa le realizeze in timpul unei
activitati, al unei lectii, al unei sedinte.

B. Dupa sfera de influenta si tipul de comportament vizat

Obiective de dezvoltare structural-functionala a organismului - se refera la:

¨     armonia intre indicii somatici si functionali;

¨     armonia si proportionalitatea in interiorul fiecarei categorii de indici;

¨     mentinerea unui tonus muscular optim

¨     dezvoltarea lateralitatii si a armoniei laterale;

¨     formarea si mentinerea unei atitudini corporale corecte;

¨     prevenirea si corectarea deficientelor posturale si fizice;

¨     combaterea excesului ponderal si a obezitatii.

Obiective in plan motric:

¨     dezvoltarea componentelor fitness-ului (rezistenta cardiovasculara, rezistenta musculara,


forta, mobilitate - suplete, compozitie corporala);

¨     dezvoltarea componentelor fitness-ului motor (echilibru, coordonare segmentara,


agilitate, putere, timp de reactie, viteza);

¨     formarea unui sistem de deprinderi si priceperi motrice de baza, utilitar-aplicative si


specifica unor ramuri si probe sportive;

¨     imbunatatirea capacitatii de efort, prin stimularea marilor functii.

Obiective psihomotorii -  dupa V. Horghidan, acestea sunt:

19
¨     dezvoltarea schemei corporale in doua directii: ca reper in reglarea miscarilor si ca nucleu
al imaginii de sine;

¨     dezvoltarea coordonarilor senzori-motorii normale;

¨     dezvoltarea echilibrului static si dinamic;

¨     realizarea unor reechilibrari in perioada pubertara;

¨     formarea coordonatelor de timp ale miscarii (ritm, tempou, durata, elemente ce confera
eficienta miscarii);

¨     dezvoltarea lateralitatii si a armoniei laterale;

¨     formarea reprezentarilor ideomotorii si a capacitatii de a opera cu ele;

¨     educarea capacitatii de relaxare generala si selectiva;

¨     dezvoltarea capacitatii de diferentiere kinestezica.

Domeniul psihomotor evidentiaza rolul controlului corporal si al coordonarii miscarilor


asupra usurintei, eficientei si expresivitatii actiunilor, deprinderilor si structurilor operationale
care formeaza continutul educatiei fizice.

Obiective cognitive - conduc la cunoasterea si intelegerea tuturor aspectelor asociate exercitiului


fizic, efortului, ecoului acestora in planul subiectiv al individului. O serie de autori (Bloom,
Guilford, Gagne-Merrill, Harrow) au realizat taxonomii (clasificari) ale obiectivelor cognitive
ale educatiei fizice. In forma adaptata de noi, acestea sunt:

¨     dezvoltarea capacitatii de a cunoaste propria persoana, mediul ambiant, natural si social


(percepere, descoperire, redescoperire, intelegerea informatiilor sub diverse forme);

¨     dezvoltarea capacitatii de a analiza si interpreta elementele de continut, relatiile care se


stabilesc in procesul educatiei fizice (generare de informatii unice, conventional
acceptate, in care subiectii respecta regula, principiul etc.);

¨ valorizarea efectelor pozitive ale educatiei fizice (luarea unor decizii sau formularea unor
judecati evaluative, conforme cu continuturile insusite);

¨     dezvoltarea calitatilor atentiei, memoriei, aspectelor intuitive ale gandirii, creativitatii


(motrice), adica generare de informatii variate, pornind de la aceleasi date, originalitate -
"productie divergenta".

      Obiective in plan motivational si afectiv-volitiv - raspund necesitatii de modelare a


intereselor, atitudinilor si valorilor, in vederea cresterii capacitatii de adaptare. Acestea sunt:

20
¨     formarea unor convingeri referitoare la rolul exercitiilor fizice in cresterea calitatii
vietii;

¨     echilibrarea si reglarea emotionala (prin descarcarea agresivitatii, defulare etc.);

¨     educarea atitudinilor, a convingerilor, a sentimentelor morale (fair-play, respect,


colaborare, intrajutorare, prietenie etc.);

¨     educarea emotiilor estetice (date de aprecierea frumusetii miscarilor si a esteticii


corporale);

¨     dezvoltarea capacitatii de autoreglare la nivelul comportamentului global (spirit de


organizare, curaj, disciplina, perseverenta, darzenie etc.).

Educatia fizica devine, astfel, un domeniu al exprimarii identitatii, al


relatiilor  interpersonale pozitive si al valorilor culturale create prin miscare.

21