Sunteți pe pagina 1din 10

Hanul– Ancutei de M.

Sadoveanu

Povestirea
Atunci cand se identifica cu naratiunea, povestirea inseamna   relatarea/ nararea unor
evenimente in succesiunea lor de catre un povestitor care se adreseaza unor ascultatori de care
trebuie sa tina seama, ceea ce determina minimalizarea/ exagerarea/ selectarea unor
evenimente si etape in functie de impactul lor asupra ascultatorilor
Ca notiune de teorie literara, povestirea este
·       specia genului epic in versuri sau proza,
·       cu dimensiune apropiata de a nuvelei,
·       cu actiune mai putin riguroasa decat a nuvelei
·       in care este narata o singura intamplare, de catre un narator
·       naratorul, de cele mai multe ori, este direct implicat in faptele relatate, ceea ce presupune
o perspectiva narativa subiectiva (prezenta unui narator-personaj/ narator-martor, utilizarea
persoanei intai)
·       timpul este trecut refacut prin intermediul evocarii
·       se acorda mai mult interes faptelor narate decat in cadrul nuvelei unde accentul se pune
pe constructia personajelor
·       un rol foarte important il are ceremonialul spunerii ce consta in
o      crearea atmosferei, descrierea personajelor, spatiului si timpului
o      captarea atentiei
o      nararea unor fapte semnificative si mentinerea treaza a interesului ascultatorilor/
cititorilor
o      inserarea unei sfarsit moralizator

Povestirea in rama/ cu cadru/ in povestire forma de incardare a uneia sau mai multor


naratiuni intr-o alta naratiune. Opere reprezentative: O mie si una de nopti; G
Boccaccio, Decameronul; G Chaucer, Povestiri din Canterbury

Hanul – Ancutei

Volum compus din 9 povestiri diferite, cu teme, motive si structuri autonome, apare


in 1928.
Are structura mozaicata datorita celor noua povestiri cu tematica diversa:

1. Iapa lui Voda (relatia omului simplu cu stapanirea): Comisul Ionita povesteste o


intamplare din vremea lui Mihai Voda Sturza cand, aflat la han, intalneste un boier caruia
ii povesteste pricina pentru care merge sa-l vada pe Voda. Necajit ii spune ca, in cazul in
care nici Voda nu ii va face dreptate, il pofteste sa-i pupe iapa „nu departe de coada”.
Cand ajunge la domn, are surpriza de a descoperi ca boierul necunoscut  este tocmai
Voda, care insa ii face dreptate
2. Haralambie (haiducia): Calugarul Gherman povesteste istoria haiducului Haralambie,
tatal sau, ucis de Gheorghie Leonardi, fratele sau, trimis de Voda Ipsilant. Mai tarziu,
macinat de remuscari, Gheorghie construieste in Iasi o biserica in cinstea acestuia
3. Balaurul (dragostea): Leonte Zodierul povesteste cum, in copilaria sa, a vazut un balaur
rasarit din negurile unei furtuni. Boierul Nastasa Bolomir, casatorit pentru a treia oara,
dupa ce ucisese doua sotii, este invins de aceasta ultima tanara. Convins ca fata il inseala,

1
boierul vrea sa o ucida Leonte si tatal sau vor sa o avertizeze si o asteapta la han, dar
boierul, viclean, ii pandeste si cand cuconita Irina apare cu Alixandrel ii prinde. Sunt
salvati de un balaur de furtuna pe care toti banuiesc ca l-ar fi chemat tanara dracusor.
4. Fantana dintre plopi (dragostea): Capitanul de mazili Neculai Isac se indragosteste de
o tigancusa, Marga, care insa fusese pusa de satra ei sa il atraga la fantana dintre plopi
pentru a-l jefui. Tanara isi da seama ca baiatul este sincer si il avertizeaza la timp asupra
capcanei, salvandu-i viata, desi ea stie ca va fi ucisa pentru tradare
5. Cealalta Ancuta (dragostea)
6. Judet al sarmanilor (haiducia)
7. Negustor lipscan (relatia cu alte culturi materiale si spirituale)
8. Orb sarac (relatia omului  simplu cu stapanirea)
9. Istorisirea Zahariei Fantanarul (dragostea)

Titlul:
Hanul – motivul central al povestirilor, spatiu privilegiat situat la rascruce de
drumuri, facand astfel posibila intalnirea unor oameni foarte diferiti, dar si la rascruce de
vremuri, hangita Ancuta pastrand legatura cu timpul trecut prin asemanarea cu mama ei.
Prin cele doua elemente de continuitate, hanul si hangita, se face trecerea din universul real in
cel fictional, facilitandu-se astfel povestirea celor noua intamplari.
Timpul: este dublu:
Timpul nararii:
a)     timpul naratorului auctorial (cel care povesteste rama, intrunirea de la han si
intermediaza nararea celor noua povestiri): timpul in care ne este povestit Hanu-Ancutei
b)     timpul naratorilor celor noua povestiri/ timpul ramei, toate timp mitic romanesc, un timp
al credintelor stramosesti, cand oamenii se conduc dupa legi nescrise, dar bine inradacinate in
constiinta si spiritualitatea romaneasca (este prezent astfel motivul romantic al intoarcerii in
timp spre trecutul vazut de toti superior prezentului decazut): „Intr-o toamna aurie am auzit
multe povesti la Hanul Ancutei. Dar asta s-a intamplat intr-o departata vreme, demult, in
anul cand au cazut de Santilie ploi naprasnice si spuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru
in nouri […] veste de razboi intre imparati si bielsug la vita de vie”
Sadoveanu da senzatia de verosimilitate prin amintirea unui eveniment real – anul 1853 cand
incepe Razboiul Crimeii. Trecerea spre timpul fictional este aproape imperceptibila, la nivelul
textului aparand in cadrul ramei expresia vaga „departata vreme” ce face saltul catre timpul
fictional al povestirilor
Timpul evenimentelor:
- diferit in fiecare dintre cele noua povestiri:  vremea lui Mihai Voda Sturza in Iapa lui
Voda, in urma cu 34 de ani in Haralambie, in urma cu 25 de ani in Fantana dintre plopi.

Spatiul: hanul Ancutei este un spatiu privilegiat, ocrotitor, securizant, expresie a vechimii si a


continuitatii, loc aflat la rascruce de drumuri, in care se intersecteaza destine, dar si momente
temporale diferite: „…hanul acela al Ancutei nu era han – era cetate. Avea niste ziduri
groase de ici pana acolo, si niste porti ferecate cum n-am mai vazut de zilele mele. In
cuprinsul lui se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-aveau dinspre partea
hotilor…” Hanul devine un centru al lumii, spatiu sacralizat, deschis catre eternitate si
eternizare.
Personajele pot fi impartite in doua clase distincte:

1. naratorii:
a)     Naratorul auctorial, acel „eu” care a auzit povestirile de la han si le repovesteste pentru
noi

2
b)     Naratorii celor 9 povestiri, calatorii ce innopteaza la han fiindca „asa le sunt sortii” si
care „in mahnirea inserarii, starniti de focul mulcom si de vin spun intamplari auzite sau
traite: comisul Ionita, calugarul Gherman, Leonte zodierul, capitanul de mazili Neculai Isac,
Ienache corobcarul, ciobanul, negustorul Damian Cristisor, orbul/ rapsod si calic orb,
matusa Salomia si Zaharia fantanarul
personajele propriu-zise ale celor noua povestiri: haiduci, domni, tigani…
Dincolo de acestea se remarca doua personaje deosebit de importante:
Comisul Ionita, cel care porneste sirul celor noua povestiri si se transforma intr-un
adevarat maestru de ceremonii, amintind mereu o povestire mult mai minunata pe care vrea sa
o spuna, dar care nu va fi auzita niciodata. Aceasta povestire constituie liantul celor noua,
naratorul ei intervenind la sfarsitul fiecareia pentru a capta atentia auditoriului si a distribui
rolul fiecarui povestitor
Ancuta, legatura cu traditia, cu timpul de odinioara, intretine buna dispozitie, mareste
suspansul amintind fapte auzite de la mama ei si accentueaza poezia universului evocat

Incipitul constituie o parte din rama povestirilor, naratiunea – cadru fiind de fapt
rasfirata de-a lungul intregului text, la inceputul fiecarei povestiri in parte. Interesul este
sustinut intre povestiri de promisiunea comisului Ionita de a spune „o poveste cum nu s-a mai
auzit”
Inaintea inceperii povestirii propriu-zise se desfasoara un ritual complicat cu adanci
semnificatii simbolice: se creeaza o atmosfera propice povestirii prin descrierea timpului,
misterios, deschis povestirii – inserarea/ noaptea, si a spatiului, securizant, ocrotitor, astfel
incat nici o amenintare nu opreste sirul povestirilor, naratorii si ascultatorii se aduna in jurul
focului, element purificator, ciocnesc o ulcica de vin, licoare bahica ce dezleaga limbile, in
cinstea celor prezenti captandu-le astfel bunavointa, este creat suspansul, asigurandu-si atentia
auditoriului si abia apoi incepe povestirea propriu-zisa sfarsita odata cu stingerea focului, cu
disparitia luminii, de parca o perdea este trasa peste cele povestite, pentru ca decorul sa fie
schimbat si o alta piesa sa prinda viata
Final: „Povestitorul lasa sa se inteleaga ca intreruperea povestilor si a petrecerii este
fortata de ceasul necurat si de semnele noptii. Iesirea din poveste si reintrarea in timpul real
se face prin poarta misterelor.” (Stefan Badea)

Fantana dintre plopi

Este a patra dintre cele noua povestiri


Tema este erotica, aducandu-se in prim-plan istoria tragica a iubirii dintre capitanul
de mazili Neculai Isac si tigancusa Marga
Titlul anunta inca de la inceput finalul nefericit al povestii de dragoste.
Fantana singuratica sugereaza pe de o parte viata fiind locul in care cei doi tineri se intalnesc,
dar, marginita de patru plopi, arbori sterpi, ea devine un simbol al mortii.
Intamplarea constituie totodata un pas in traseul de maturizare al personajului, context in care
fantana sugereaza cunoasterea, cel mai adesea, in mitologia universala, fantana/ apa in general
fiind detinatoarea unor adevaruri fundamentale, dat fiind ca in ea se reflecta nemarginirea
spatiului cosmic cu toate misterele sale, adevaruri ce nu pot fi revelate decat celui demn de
revelatie, celui care a depasit „probele de foc” ale maturizarii.
Momentele subiectului
1. Expozitiunea: Neculai Isac face popas intr-o toamna la Hanul Ancutei. Abia iesit dintr-o
aventura amoroasa tanarul cauta sa-si limpezeasca gandurile intr-o plimbare in jurul
hanului. Pe malul raului intalneste un grup de tigani din care se desprinde frumoasa
tigancusa Marga.

3
Incipitul  sta sub semnul unei temporalitati fabuloase: „ Moldova curgea lin in soarele auriu
intr-o singuratate si-ntr-o liniste ca de veacuri; si campurile erau goale si drumurile pustii in
patru zari; iar calaretul pe cal pag parca venea spre noi de demult, de pe departate taramuri”
alaturate unei intruziuni a destinului devenita factor imediat al povestirii, care indreapta pasii
calatorului spre taramul magic al hanului: „ Si cum ajunse drept la han coti, caci aici ii erau
sortii sa se opreasca”Odata cadrul creat se trece la desenarea ritualului complicat de dinaintea
naratiunii, portretul personajului-narator incluzand primele elemente misterioase ce capteaza
atentia cititorului: „si ochiul drept stans si inchis ii dadea ceva trist si straniu”. Suspansul este
accentuat de marturisirea pe care i-o face comisului Ionita ca ”Am avut o intamplare
naprasnica….” si de interventia Ancutei care pune o intrebare ce le starneste si mai mult
interesul celor prezenti ”Aista-i omul cel din Tara-de-Jos, de care vorbea maica-mea, cand
eram copila? […] Era o poveste infricosata”.Capitanul este invitat sa spuna istoria nefericita si
toti se aseaza in jurul focului. Dupa ce gusta din vinul bun, inchinand in cinstea celor prezenti,
Neculai isi incepe povestirea adresandu-se direct ascultatorilor, apropiindu-si printr-o
formulare familiara: „Domnilor si fratilor […] ascultati ce mi s-a intamplat”
Intoarcerea in trecut este lenta prin impunerea unui sentiment de nostalgie, de tristete, adecvat
intamplarii povestite.
Actiunea urmeaza o linie simpla:
2. Intriga: Intalnirea cu fata, tulburatoare, sta inca de la inceput sub semnul misteriosului si
tragicului asa cum avertizeaza momentul inserarii, sunetul clopotelor si imaginea
deformata pe care si-o zareste in apa: „Intr-un rastimp au inceput clopotele de la biserica
din Tupilati. Am oprit calul si le-am ascultat cu jale, pana ce au contenit. Si-mi aduc
aminte ca, dupa ce au stat clopotele acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate – si
picurau departate si stanse: parca bateau in inima mea. M-am trezit intr-un tarziu privindu-
ma intr-o revarsare de apa ca-ntr-o oglinda si m-am spariat de mine, ca de o vedenie”
Noaptea, oglinda si chipul himeric sunt toate simboluri ale mortii, ale irealului, ale
nefiintei.
Capitanul ii da fetei si batranului Hasanache un ban de argint
3. Desfasurarea actiunii: Fata apare a doua zi la han pentru a-i multumi si a-i arata
ciubotelele cumparate cu banul primit, isi petrec noaptea la fantana dintre plopii, unde
tanarul o vazuse dupa despartirea din seara precedenta ca pe o aratare privind in urma lui.
In zorii zilei capitanul pleaca, nu inainte de a-i promite o alta intalnire la intoarcerea lui de
la Pascani cand ii va aduce si o scurteica de vulpe. Desi nu crede in promisiunea lui, fata il
asteapta si are surpriza de a-l vedea aparand.
4. Punctul culminant: Marga il avertizeaza asupra pericolului care il pandeste in ciuda
faptului ca pentru tradare o astepta moartea. Tanarul si salveaza viata fugind, dar in
confruntarea cu tiganii isi pierde un ochi
5. Deznodamantul: intorcandu-se la fantana realizeaza ca salvarea lui a insemnat moartea
fetei.
Finalul aduce o nota nostalgica prin tristele comentarii ale Ancutei si ale comisului Ionita, la
care se adauga fraza cu semnificatii filosofice a mosului Leonte: „Nu mai este… S-a daramat
ca toate ale lumii…”, care sugereaza trecerea ireversibila si nepasatoare a timpului peste toate
faptele lumii.

- Limbajul artistic:
- Arta narativa a lui Sadoveanu consta in imbinarea epicului cu liricul,
a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma G.Calinescu, Sadoveanu a creat o
limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu
fraza vechilor cronici, o limba capabila sa redea poezia sentimentelor omenesti,
frumusetile tainice ale naturii, pastrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

4
- Arhaismele si regionalismele („catastih”, „mazili”, „buiac”, „imas”, „hojma”) sunt
folosite cu naturalete de catre personajele povestirilor, creand o limba literara usor
accesibila, scriitorul ramanand fidel declaratiei sale din discursul rostit la Academie,
aceea ca „taranul roman a fost principalul meu erou”.
- Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste
aproape de tot, iar epitetele si comparatiile au rol caracterizator, particularizand
trasaturi ale personajelor („nari largi, si ochii iuti”, „am simtit in mine ceva fierbinte;
parca-as fi inghitit o bautura tare”)
- De remarcat in mod deosebit, in volumul Hanu-Ancutei, este muzicalitatea frazelor,
prin care Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare in sufletele ascultatorilor.

Personajele
Neculai Isac, personajul-narator al povestirii, poate fi incadrat unei tipologii
romantice, portretul lui insusi fiind construit pe principiul antitezei intre omul matur de
acum si tanarul nesabuit de odinioara.
Primele trasaturi sunt introduse prin caracterizarea directa realizata de narator: „Era un om
ajuns la carunteta, dar se tinea drept si sprinten pe cal.[…] Obrazu-i smad cu mustacioara
tunsa si barba rotunjita, cu nas vulturesc si sprancene intunecoase, arata inca frumuseta si
barbatie, desi ochiul drept stans si inchis ii dadea ceva trist si straniu” – om matur, mandru,
distins, serios, voluntar, navalnic, razbunator.
Pierderea ochiului sugereaza dobandirea intelepciunii, dat fiind ca in traditia chineza si
indiana inchiderea catre exterior echivaleaza o deschidere catre interior. Maturitatea inseamna
in primul rand cunoastere de sine, iar autocunoasterea nu poate fi dobandita decat prin
(re)negarea lumii exterioare
Comisul Ionita recreeaza portretul capitanului de odinioara, in totala opozitie cu imaginea de
acum: „Sa stii dumneata, draga Ancuta, ca acest mazal de la Balabanesti, care se uita acum
linistit la noi si graieste asezat, a fost un om cum nu erau multi in tara Moldovei. Voinic si
frumos – si rau. Batea drumurile, cautandu-si dragostele; se suia la manastiri si cobora la
podgorii. Si pentru o muiere care-i era draga, isi punea totdeauna viata. Asa om a fost. S-a
avut ibovnice catra toate zarile. S-adulmeca pe drumuri fara odihna si fara astampar”. Esential
este spiritul aventuros al tanarului, nesabuinta in dragoste.
Veridicitatea trasaturilor enumerate de comis este sustinuta prin autocaracterizare: „Eram un
om buiac si ticalos. Calul meu sta hojma cu saua pe dansul si batranii mei nu-mi vedeau
obrazul cu saptamanile. Maica-mea ma bocea in fiecare duminica si ma blastama si dadea
leturghii lui popa Nastasa, ca sa ma linistesc si sa ma-nsor”.
Aventura prin care trece il maturizeaza sufleteste, tanarul intelegand adevaratele sensuri ale
dragostei. El trece dincolo de superficialitatea initiala a sentimentului si intelege profunzimea
sentimentelor ce determina sacrificiul de sine al fetei. Constientizarea vine insa prea tarziu,
astfel incat salvarea fetei nu mai este posibila
Eroina tragica a povestirii,  Marga, este caracterizata atat direct de catre
naratorul povestitor, care reda o perspectiva subiectiva, cat si indirect prin faptele sale.
Tigancusa de optsprezece ani este seducatoare prin aparenta inocenta: „Era o fetiscana de
optsprezece ani. Ii vazusem in apa trupul curat si frumos rotunjit. […] Obrazul ii era
copilaresc”. Sunt prezente totusi elemente care indica jocul ticluit de tigani: „nasul arcuit cu
nari largi, si ochii iuti”
Gesturile ei sunt de asemenea mimate. Se desfasoara un adevarat ritual al seducerii, fata
aratandu-se din apa, ca o „stima” seducatoare, numai in camasa si-n fusta rosa
Faptele ulterioare o transforma insa intr-o adevarata eroina tragica, pentru ca, desi e o „roaba
si-o nemernica”, dupa cum se autodefineste, accepta sa se sacrifice in numele unei iubiri
imposibile, fiind omorata de tigani. Marga se revolta impotriva conditiei sale, redobandindu-si

5
respectul de sine si aparand omul care ii oferise incredere in sine, dezvaluindu-i adevarata
masura a vietii – dragostea.

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte) − Varianta 016

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini, despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text
narativ studiat, aparţinând lui Mihail Sadoveanu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere
următoarele repere:

- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea personajului ales
(de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă
narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/
conflictele textului narativ studiat;
- relevarea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/ secvenţe narative/ situaţii
semnificative sau prin citate comentate;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema
textului narativ studiat în construcţia personajului pentru care ai optat.
(Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text de Mihail Sadoveanu: Hanu-Ancuţei)
Introducere
a. Mihail Sadoveanu, are o operă monumentală, a cărei măreţie constă în
densitatea epică, grandoarea compoziţională şi tematică variată. Publicat în 1928, volumul
“Hanu Ancuţei” reprezintă pentru creaţia lui Mihail Sadoveanu “capodopera de la răscruce”
(N. Manolescu); face trecerea în etapa marilor cărţi sadoveniene (romane istorice: “Fraţii
Jderi”, “Neamul Şoimăreştilor”, “Zodia cancerului”; romane sociale: “Baltagul”), dar este şi o
sinteză a elementelor întâlnite în povestirile anterioare (lumea ţărănească, natura, legenda,
oralitatea).
b. Realizat prin tehnica povestirii în ramă , “volumul e un fel de Decameron în care
caţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote” (G. Călinescu). „Hanu Ancuţei” poate fi privit şi
ca echivalentul românesc al celor “1001 de nopţi” arabe, apropierea aceasta fiind dictată de
tipul poveştilor, istorii felurite adunate din toate mediile sociale, însă unite sub numitorul
comun al excepţionalului şi sub cel al timpului de mult trecut ( aproape mitic, legendar) în
care s-au petrecut. Locul Şeherazadei este luat de diverşi naratori, majoritatea şi protagonişti
ai întamplărilor descrise,sau cel putin martori, colportori, care, într-un grai moldovenesc de o
savoare deosebită recreează lumea din tinereţile lor aventuroase.
Cuprins
a. ( + gen, titlu, compozitie din comentariu)
b. Personajele pot fi impartite in doua clase distincte:
naratorii:
a)     Naratorul auctorial, acel „eu” care a auzit povestirile de la han si le repovesteste pentru
noi
b)     Naratorii celor 9 povestiri, calatorii ce innopteaza la han fiindca „asa le sunt sortii” si
care „in mahnirea inserarii, starniti de focul mulcom si de vin spun intamplari auzite sau
traite: comisul Ionita, calugarul Gherman, Leonte zodierul, capitanul de mazili Neculai Isac,
Ienache corobcarul, ciobanul, negustorul Damian Cristisor, orbul/ rapsod si calic orb, matusa
Salomia si Zaharia fantanarul

6
personajele propriu-zise ale celor noua povestiri: haiduci, domni, tigani…
Un exemplu concludent în acest sens este chiar eroul povestirii “Fântâna dintre
plopi”, anume căpitanul de mazili Neculai Isac.Fiind vorba despre o povestire, în “Fântâna
dintre plopi” accentul cade pe acţiuni şi situaţii, pe actul narării, care are ca efect reînvierea
unei lumi apuse. Este o naraţiune subiectivizată, prin situaţia de transmiţător a naratorului
(naraţiunea la persoana I), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic.
Se poate afirma că în realizarea portretului acestui personaj au fost folosite, aproape în
mod didactic, toate modalităţile de caracaterizare clasice, directe şi indirecte cu ajutorul
cărora se conturează atât portretul fizic, tipic pentru personajele sadoveniene, cât şi o schiţă de
portret moral, pe care nu se insistă însă, fiind în discuţie un erou de povestire, care, de regulă
este redus la trăsăturile esenţiale pentru acţiunea povestită,el este un “executant”, nicidecum
un “caracter”, aşa cum se poate vorbi despre personajele nuvelei .Cea mai frecventă
modalitate va fi, totuşi autocaracterizarea deoarece povestirea este la persoana I, spusă din
perspectiva maturului care judecă faptele necugetate ale tânărului care era cu douăzeci şi cinci
de ani în urmă.
- Introducerea în scenă a personajului, de la început învăluit într-o aură de mister,
investit cu atributele unei fiinţe care poate călători peste timp, care vine dintr-un trecut
îndepărtat,legendar ,ca să aducă în prezent adevărul şi legea cea dreaptă (“călăreţ învăluit în
lumină şi pulberi”, “luneca spre noi”,”călăreţul parcă venea spre noi de demult, de pe
depărtate tărâmuri”) reprezintă indirect o modalitate de caracterizare.
Oprirea la han are valoare de destin (“aici îi erau sorţii să se oprească”), deoarece ne aflăm
într-o lume în care soarta şi divinitatea au puterea absolută asupra făpturilor omeneşti care nu
se pot împotrivi legilor firii , mentalitate arhaică tipică.
Portretul fizic al noului oaspete,făcut de un narator obiectiv, împleteşte mijloacele de
caracterizare deoarece conţine atât referinţe directe: “om ajuns la cărunteţă” “ce arată încă
frumuseţă şi bărbaţie” ,cât şi derivate,din vestimentaţie şi atitudine,care dau indicii despre
starea lui materială superioară cât şi despre trăsăturile morale: ”sta drept în şa”, “purta ciubote
de iuft cu tureci nalte ş’un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint . Pe umeri, ţinută
numa într-un lanţujel atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea torbă de piele galbenă la şold şi
pistoale la colburi […] deşi ochiul drept stâns şi închis îi dădea ceva trist şi straniu”.
Astfel avem ingredintele-cheie ale personalităţii lui Isac: ochiul stins, motiv de curiozitate în
ceea ce priveşte împrejurările în care s-a petrecut nenorocirea care l-a marcat pentru toată
viaţa, pistoalele, simbol al firii sale curajoase şi războinice şi bunăstarea afişată aproape
ostentativ.
- Următorul episod, cel al reîntâlnirii cu comisul Ioniţă,vechi prieten, relevă şi o
altă parte a caracterului său: cea sensibilă. Totodată, în această întâlnire este sugerată, prin
extrapolare ,altă calitate a mazâlului: cea de bun orator, deoarece o relaţie atât de strânsă cu
“maestrul de ceremonii” al ciclului indică oameni de aceeaşi valoare spirituală.
El se autocaracterizează ca o persoană sociabilă “mie mi-a plăcut să beau vinul cu
tovarăşii”, “îmi sunteţi toţi ca nişte fraţi”, fiind totodată acceptat de cei de la han şi considerat
“om cum ne place nouă”. Tocmai din acest motiv, portretul pe care î-l face este unul
admirativ, bazat pe antiteza dintre zilele tinereţii şi cele ale maturităţii, notă în care îşi va
spune şi mazâlul povestea.
- Caracterizarea directă prin formulele “voinic şi frumos—şi rău.”la fel cu “buiac
şi ticălos” atestă veleităţile tinereţii, în timp ce “Bătea drumurile căutându-şi dragostele” arată
natura aventurieră dar şi romanţioasă a eroului. În aceeaşi notă se încadrează şi

7
autocaracterizarea “îmi erau dragi ochii negrii şi pentru ei călcam multe hotare “.
Aceste trăsături sunt evidente în momentul întâlnirii cu ţigăncuşa Marga, pentru care Neculai
va dezvolta o dragoste rapidă şi tulburătoare ca şi apariţia “fetei cu fusta roşă şi forme frumos
rotunjite”, care îi dă tânărului o senzaţie stranie prin intensitate “am simţit ceva fierbinte.
Parcă aş fi înghiţit o băutură tare”.O întâlnire de cateva clipe trezeşte senzaţii nebănuite în
mintea înflăcărată a lui Neculai care nu renunţă până nu obţine o întâlnire cu fata, situaţie în
care nu este precaut , nu îşi ia nicio măsură de siguranţă, nu suspectează nimic.
- Autocaracterizarea “pe atunci nu cunoşteam ca acum sufletul femeilor”, spusă
din poziţia maturului, vine ca o anticipare la ce va urma şi se poate corela cu “vorbeam mai
puţin” şi “nopţile îmi păreau mai scurte”; astfel tinereţea capătă valoare de timp al acţiunii , al
rapidităţii ,al trecerii timpului fără a fi clasificat, în timp ce, odată ajuns la vârsta reflecţiei,
personajul se simte dator să –şi cântărească nesăbuinţele .
Sensibilitatea eroului va fi relevată în atitudinea acestuia faţă de ţigăncuşă;
gesturile mărunte: “o învelii în conţănaş căci tremura, îi mângâiai ochii” dau măsura
masculinităţii sale protectoare, păstrate şi acum faţă de fiinţele feminine gingaşe precum
Ancuţa pe care “o prinse de mână”.
Atenţia pe care el i-o acordă fetei, modul în care i se adresează, ”eşti frumoasă ca o
duducuţă”, atestă o creştere aleasă, şi aprecierea calităţilor feminine indiferent de statutul
social, dau, de fapt , măsura propriei persoane, fac din el un cavaler. Deoarece el a fost
dintotdeauna om cu dare de mână( în tinereţe avea “oi şi neguţa vinuri”, acum păstrează
însemnele bogăţiei ), Isac a fost şi a ramas o persoană generoasă :dă ţiganilor bani, îi
cumpără Margăi haina promisă, îi cinsteşte pe cei de la han cu vin “ceru pentru sine şi soţi vin
vechi în oale nouă”, menţinând astfel relaţiile civilizate şi impunându-se ca “boier”.Derivată
din meseria sa (căpitan de mazili), vitejia , calitate absolut necesară oricărui bărbat, este
demostrată în confruntarea cu ţiganii care îl atrăseseră în cursă şi vroiau să îl jefuiască.
Scena înfruntării este dramatică, omul capătă valenţe animalice prin putere şi curaj, el se luptă
ca un leu, “ridicai pistolul şi fulgerai la un pas ,între ochi, pe cel ce ma încălecă” sau “începui
a răcni c-un glas schimbat de tulburare şi durere”. Rănit, cu ochiul însângerat, căpitanul
găseşte puterea de a lupta până îi izgoneşte pe atacatori.Remarcabil rămâne, în condiţiile date
interesul său pentru soarta fetei care îl atrăsese în capcană.El nu îi poartă pică, nu are nici un
fel de resentiment pentru cea care aprope îi adusese moartea, ci regretă sincer şi profund
pierderea unei fiinţe dragi,care se sacrificase pentru el ,însă prea tarziu. Astfel deducem,
indirect profunzimea sentimentelor de care este capabil Neculai Isac, în opoziţie cu prima
impresie despre el, (iniţial este perceput ca fiind un cuceritor), confirmând spusele comisului
Ioniţă despre el “pentru o muiere care îi era dragă îşi punea totdeauna capul”.
În cazul acesta însă, şi capitanul şi Marga au acţionat prea tarziu pentru a se putea salva.
Statutul de personaj-narator îi dă căpitanului puterea de a recrea prin cuvânt lumea dispărută a
tinereţii sale agitate.Talentul incontestabil de povestitor este exersat în compania tovarăşilor
,oameni de aceeaşi factură, cu acelaşi sistem de valori (“om cum ne place nouă”),iar istoria
relatată, deşi cu un grad ridicat de subiectivitate, dă impresia de veridicitate.
- Respectarea ritualului povestirii se face prin îndepărtarea de lumea materială (‘îngăduie-mi
să-mi duc calul la grajd”),servirea vinului (“om bea o ulcică de vin”)ca elixir al
naraţiunii,”captatio benevolantiae” prin folosirea formulelor de adresare totodată politicoase
şi familiare (“iubiţi prietini”,”domnilor şi fraţilor”)urmate de istoria spusă pe nerăsuflate,în
crescendo dramatic

8
- Limbajul căpitanului este tipic moldovenesc, în stilul cronicarilor (“acum douazeci şi cinci
de ani”), însă şi cu o tentă litarară(“catastihul acelor ani începe a se încurca”), abundă în
arhaisme (“civit”,”tureci””coburi”), regionalisme (“scurteică”, ”juruită”), per total atestă
apartentenţa personajului la lumea tipic sadoveniană înfăţişată şi întărirea de catre scriitor a
crezului său “ţăranul român a fost principalul meu erou”.
De factură romantică,poveştile care se încadrează în această temă pot avea şi final tragic dacă
protagoniştii nu au tăria de caracter să se detaşeze total de clasa socială căreia îi aparţin şi să
se dedice în exclusivitate unul altuia.
În povestirea “Fântâna dintre plopi”, Marga este credinciosă familiei ei,îl atrage pe
Neculai în capcană, apoi are remuşcări, în timp ce el nu ţine cont de statutul ei social însă nici
nu îşi abandonează condiţia lui, ca atare evadarea într-un univers numai al lor nu este posibilă,
iar îndrăzaneala lor este pedepsită după gravitatea faptei. Tocmai din aceste condiţii, căpitanul
Isac nu este un erou romantic complet, el are doar câteva caracteristici ale acestui tip, însă
rămane un personaj liniar, un aventurier atins de sensibilitate, insuficient dezvoltat pentru a fi
un personaj puternic, impresionant.

"Cealalta Ancuta"
"Cealalta Ancuta" evoca o alta poveste de dragoste din vremuri apuse, mult mai pline
de evenimente decat cele ale timpului narativ. Naratorul este, de data aceasta, mesterul
Ienache coropcarul. "Iernile pe atunci erau mai tari", spune acesta, figurand imprecis timpul
evenimential, completandu-l apoi cu detalii de atmosfera a vremurilor.
Deschiderea spatiului narativ incepe prin prezentarea oamenilor de altadata, din
"vremea veche", diferiti de cei din timpul povestirii, cand prin targuri nu mai erau atatia
"venetici", cu atatea dughene noi, incat coropcarii, vanzatorii ambulanti de maruntisuri, erau
tinuti la mare cinste. Boierii daruiau mai mult pe vremea aceea, un ban intreg de aur, nu doar
un banut, vreun "graitar" lipsit de valoare. Ba chiar existau monahi drepti, unde panerele cu
provizii se ridicau direct pe ziduri, cu ajutorul franghiilor si al scripetilor. Iar Domnul era atat
de respectat, incat, in momentul in care iesea, toata lumea se inchina in jurul sau, "cu dosu-n
sus si cu fruntea-n pulbere."
Coropcarul are un singur defect: acela de a trage din tutun, trebuind, din cand in cand,
sa intrerupa povestea si sa-si curete luleaua, pentru ca, observa el cu ironie, Satana atata
treaba avea, sa i-o infunde. Povestirea lui incepe cu o intriga erotica, evocand intamplari
dramatice de pe ulitele lasului si din apropierea turnului Golia, in care personaj principal este
Todirita Catana, razes "nebun si nemernic", indragostit de o fata de boier, duduca Varvara, cu
care incearca sa fuga in lume. Personajului-martor ii apare ca o vedenie de om, "intru adevar
om nalt si voinic - subtire in mijloc, lat in spate. Avea mustati balai si ochi negri si se uita
fudul in juru-i." Todirita fusese prins dupa "munca si batalie" de oamenii stapanirii, fiind batut
"peste falci cum se cuvine". La eveniment asista o multime de lume: "Apoi dupa roata de
arnauti s-a luat mahalaua ca dupa o laie, cu colbi si cani, cu muieri si prunci." Pentru
indrazneala si vitejia in lupta cu arnautii, Todirita Catana este considerat un "zalud", apreciere
confirmata si de modul senzational in care ; evadeaza din temutul turn al Goliei, rozand cu
dintii funia cu care fusese legat, coborand cu ea pe zidul inalt, apoi fugind pe drumuri
necunoscute, spre marea ciuda a arnautilor care nu-i dau de urma.

Ca in romanele de capa si spada, intalnirea dintre razas si Ienache coropcarul are loc
din nou pe drumurile din preajma hanului in care patrona "cealalta Ancuta", toti trei punand la
cale o inspirata intriga prin care cei doi iubiti sa scape de amenintari cumplite (duduca
9
Varvara sa ajunga la manastirea Agapia, iar Todirita Catana la supliciul final prin buzduganul
domnesc).
In aceasta actiune concentrata si tensionata, naratorul gaseste timp sa alcatuiasca si portrete
semnificative: "Ancuta de altadata era muiere frumoasa, ca si aceasta de-acum. Cata la el cu
ochii mari si-i luceau in ei doua faclii mititele. Razasul s-a uitat lung la dansa, apoi si-a
lepadat pe o laita pistoalele si iataganul...".
Ancuta de altadata este o varianta a Ancutei din timpul povestilor de la han, o copie
perfecta, iar apropierea lor conexeaza cele doua praguri temporale ale povestirii, timpul
istoriei si timpul naratiunii. intamplarile se precipita: Costea Caruntu, seful arnautilor, care
insoteste si radvanul Varvarei in drum spre manastire, vrea sa-l prinda pe Todirita Catana si
poposeste pentru scurt timp la han, prilej de a mima un festin: "Si-ntr-un sfert de ceas, cat au
mai stat acolo oamenii stapanirii, lelea Ancuta m-a coborat cu dansa in pivnita s-am scos
amandoi la luna cofe cu vin."
Jupan Costea Caruntu se arata insa credul si cade in subtila cursa intinsa de cealalta
Ancuta, care il sfatuieste sa treaca apa Moldovei pe un pod umblator pe la Timisesti. Fiind
prea multi, trec cu podul mai intai fata si arnautul, grosul insotitorilor ramanand pe celalalt
mal, fapt tocmai potrivit ca Todirita Catana sa-i lege fedeles pe paznici si jsa fuga cu duduca
Varvara in tari straine. in zadar au strigat in noapte cei ramasi pe malul celalalt, numai Ancuta
asculta "cu incordare, si-i sticlea luna in ochi".Abia dimineata, cand satenii de la Timisesti
aduc podul la celalalt mal, se dezleaga misterul: "Am gasit intr-o saica pe mosneag legat. Si-n
cealalta saica pe jupan Costea, strans in funii pana la sange, cu calus de rasina-n gura. Cand l-
am slobozit din funii si i-am dat afara calusul, a inceput a se pravali intr-o parte si-ntr-alta
tehui si si-a stupit in prund dintii de dinainte amestecati cu sange inchegat."
"Cealalta Ancuta" este astfel tot o povestire cu final deschis, misterul intamplarii de
la Timisesti ramanand nedezlegat, naratorul avand numai o vaga banuiala ca iscusita isprava
ar fi fost opera legendarei Ancute.

10