Sunteți pe pagina 1din 2

Tema si viziunea despre lume in poezia “Floare Albastra”

1. Încadrare

Ca specie poezia este o idilă, o poezie în care este prezentată în forma optimistă sau idealizată
dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii, mediu protector al îndrăgostiților. „Floare albastră
poate fi considerată și elegie prin faptul că reflectă sentimente de regret, de amărăciune și porfundă
tristețe datorită plecării iubitei și a dragostei lor neîmplinite. Întâlnim ca mod de expunere descrierea
prin care este expus un tablou din natură, cadrul în care se desfășoara iubirea (codrul cu verdeață și
izvoarele, împreună cu balta și prăpastia măreață) dând textului poetic valoarea unui un veritabil pastel.

Este o poezie romantică tocmai prin acest amestec al speciilor, analizat mai sus, expresia unei
libertăți de creație exersate de autor. Totodată sunt prezente multiple motive specifice precum motivul
acvatic: „izvoarele plâng’’, motivul astral: „luna’’,„ stele’’sau motivul omului de geniu, incapabil să fie
fericit. În lirica romantică natura este apropiată ființei umane: dragostea se petrece într-un cadru rural
sub un bogat univers vegetal protector. Menționăm și accentul pus pe trăirile sufleteși ale ființei, pe
sentimente dar și construcții antitetice: bărbat – femeie, om de geniu- om comun etc.

2. Tema ilustrată prin două secvențe

Tema poeziei este cea a iubirii în cadrul naturii. Aceasta este ilustrată prin secventa a 3-a a
poezie, visul fetei, care își imaginează împlinirea dragostei, având ca unic martor natura ce-i înconjoară.
Tot specifică lui Eminescu este tema omului de geniu regăsită în secvența I, vizibilă în încercarea fetei de
a-l chema spre ea, în timp ce acesta este cufundat în studiu, departe de planul fizic în care se află ea.

Viziunea despre lume este profund romantică, cea a geniului neînțeles. Acesta este condamnat la
tristețe și nefericire prin neputinta de a atinge idealul iubirii și de a nu putea să-și găseasca sufletul
pereche care să înțeleagă natura sa.

3. Elemente de structură

Titlul poeziei este format din 2 sintagme: „floarea” care reprezintă delicatețea, viața, iubirea și
„albastră” care sugerează infinitul și aspirația către acesta. Împreună constituie o metaforă,
reprezentând voința și nostalgia nesfârșitului sau a iubirii ideale, motiv romantic prezent și la Leopardi,
poet care l-a inspirat pe Eminescu.

Prima secvență, cuprinzând strofele 1-3, conține reproșul fetei care simte lipsa iubitului din
relația lor. Încă din primele versuri, este subliniată natura reflexivă a baiatului, care, absorbit fiind de
propriile gânduri, uită să dea atenție fetei: “Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri ‘nalte?”. Mai
departe, printr-o enumerație amplă, fata face referire la domeniile de interes ale iubitului, mascate sub
metafore sugestive: „râuri de soare” (aspirația spre cunoaștere), „câmpiile asire” (trimitere la cultura
asiriană, babiloniană, unde apare prima operă literară a umanității – „Epopeea lui Ghilgameș”),
„întunecata mare” (geneza, crearea Universului), „piramidele-nvechite” (cultura egipteană). În final
apare un îndemn, care vizează dorința fetei – apropierea celor doi: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta,
iubite!”.
A doua secvență (strofa a patra) reprezintă răspunsul băiatului. Relația apropiată dintre cei doi
poate fi dedusă din folosirea diminutivului afectiv „mititica”, dar și din modul în care iubitul mângâie
părul fetei în acel cadru mirific. Cu toate că recunoaște adevărul din spusele ei, atitudinea băiatului
rămâne una jucăușă, oarecum indiferentă: „Eu am râs, n-am zis nimica.”

Secvența a treia se întinde de la strofa 5 până la strofa a 12-a și expune chemarea fetei la o
iubire idilică, ideală, care se desfășoară în largul naturii. Se creează o strânsă legătură între mediul
înconjurător și iubită, întreaga natura rezonând cu sentimentele acesteia: razele lunii veghează iubiții
îmbrățișați, „Ne-om da sărutări pe cale,/ Dulci ca florile ascunse.” De asemenea, secvența creionează și
trăsăturile morale ale fetei, aceasta dă dovadă de o dragoste autentică și ignoră orice prejudecăți ale
lumii exterioare: „Cui ce-i pasă că mi-ești drag?”, dar și un portret fizic vag: părul de aur, roșie ca mărul,
sugerând imaginea unei ființe frumoase, de basm.

Cadrul natural care se construiește este un tablou complex, profund romantic prin elementele
acvatice, vegetale, astrale pe care le conține, ele alcătuind motive specifice: codrul cu verdeață,
izvoarele, stânca, prăpastia măreață, pădurea, balta cea senină, trestia cea lină, foile de mure, firul de
romaniță, soarele, crengile, luna, noaptea de vară, frunza, florile ascunse, cărarea, valea. Astfel, natura
este una idilică, paradisiacă, care învăluie în mod armonios iubirea celor doi.

Avem de-a face și cu un ritual al iubirii care îi implică pe cei doi îndrăgostiți: aceștia stau în foi de
mure, băiatul spune povești, confesiuni de dragoste, este prezent și jocul, comportamentul oarecum
jovial, sărutul, îmbrățișarea, despărțirea din pragul porții.

A patra secvență ilustrează scena despărțirii celor doi iubiți. Starea care persistă este aceea de
singurătate, dar și de pasivitate a iubitului: “Ca un stâlp eu stam în lună!”. După sărutul oferit de către
fată și plecarea acesteia („Înc-o gură și dispare…”), atașamentul emoțional al băiatului persistă: „Ce
frumoasă, ce nebună/ E abastra-mi, dulce floare!”

Ultima strofă surprinde în mod reflexiv regretului iubitului fata de dragostea neîmplinită, însă se
constituie ca un destin tragic al omului de geniu ce are o înțelegere superioară a lumii însă e condamnat
să fie singur și nefericit: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră./ Floare-albastră! floare-
albastră!…/ Totuși este trist în lume!”.