Sunteți pe pagina 1din 4

Cursul 4, Semestrul II, I.S.

Vasile al II-lea Bulgaroctonul


(976 -1025)

Urcarea pe tron a lui Vasile al II-lea a avut loc in anul 976, insa el a fost defapt cu adevarat imparat
inca din anul 985.

Politica externa

Ajuns singur stapanitor in imperiu, Vasile al II-lea a trebuit sa rezolve una dintre cele mai urgente
probleme care se impunea prin gravitatea ei, si anume problema Peninsulei Balcanice. Aici, dupa moartea lui
Ioan Tzismiskes se formase sub sceptrul samului Samuil (976-1014) un vast imperiu Bulgar. Samuil reusise
sa-si creeze un imperiu ce avea centrul in vechea Macedonie la rasarit de Vardar, si a carui capitala fusese
stabilita intai la Prespa, apoi la Ohrida.
Dupa 980, Tarul Samuil a incercat sa cucereasca cetatea Serres, de la nord de Tesalonic, si chiar
Tesalonicul, dar actiunea nu i-a reusit. In 985 el a patruns in fruntea unei armate puternice, in Macedonia si
Tessalia, cucerind mai multe cetati intre care Larissa, capitala Tessaliei, de unde a ridicat moastele Sfantului
Achilles, episcopul ce participase la Sinodul Ecumenic de la Niceea (787).
Caderea acestui important oras, l-a deteminat pe Vasile al II-lea sa porneasca prima sa campanie
impotriva Bulgarilor, campanie ce va reprezenta inceputul marilor si cruntelor razboaie care vor nimici cu
totul Taratul Bulgar.
Din pacate, ofensiva intreprinsa de Imparatul Bizantin nu s-a bucurat la inceput de prea mari
succese. Atacul intrepins impotriva orasului Sardica (Sofia) nu a avut un rezultat bun pentru tupele Bizantine.
In retragerea sa spre Constantinopol, armata Bizantina a fost surprinsa de Bulgari fiind in buna parte nimicita
(august 986).
Profitand de tulburarile interne din Bizant, Samuil si-a extins acum si mai mult dominatia, ajungand
pana la Marea Neagra. In acest fel, Samuil si-a creat un imperiu care era marginit la vest de Marea Adriatica,
iar la rasarit de Marea Neagra, datorita situatiei critice interne in imperiu (cei doi generali Bardas Skleros si
Bardas Focas s-au aliat impotriva lui Vasile al II-lea), imparatul Vasile al II-lea a apelat la ajutorul Printului
Rus Vladimir Sviatoslavici, care in baza unui tratat mai vechi i-a trimis in ajutor 6000 de ostasi. In urma
ajutorului primit, Vasile al II-lea a reusit sa-si salveze tronul.
Conform intelegerii avute cu Vladimir, Vasile al II-lea promisese sa dea Printului Rus in casatorie o
printesa porfirogeneta, pe Ana insa imparatul, dupa trecerea pericolului nu si-a mai tinut promisiunea. In
acesta situatie, Vladimir obosind sa isi tot astepte mireasa, in iulie 989 a atacat puternica posesiune Bizantina
Cherson, din Crimeea. In fata acestei noi amenintari, imparatul a fost obligat sa-si revizuiasca atitudinea si sa
dea curs promisiunii facute.
Ca atare, casatoria a trebuit sa fie facuta la Cherson fiind insotita de botezul lui Vladimir, si a avut ca
urmare crestinarea Rusilor, eveniment de mare insemnatate nu numai pentru Rusi, cat si pentru Bizantini. De
acum inainte, Rusii vor fii atrasi tot mai mult in sfera de influenta a Bizantului, ei fiind cel mai mare popor
Ortodox sub jurisdictia spirituala Bizantina.
Va lua nastere o Mitropolie Rusa care v-a depinde de Patriarhia de Constantinopol, iar primii ei
mitropoliti vor fii de origine greaca. Odata trecuta criza politica provocata de razboaiele civile din imperiu,
Vasile al II-lea a avut timp sa rezolve si situatia creata de Bulgari. Razboiul impotriva lui Samuil si
distrugerea imperiului sau au devenit principalul obiectiv de politica externa al lui Vasile al II-lea. Pentru
atingerea acestui scop, imparatul Bizantin a atras de partea sa pe conducatorul Croatilor, Stepan Orhislav si pe
printul Ioan Vladimir din Diocleea.
Razboiul impotriva Bulgarilor a pornit in primavara anului 981 in Macedonia si a durat mult timp.
Vasile al II-lea a cucerit mai multe cetati printre care si Berroia (Veria in Grecia), luand si un numar mare de

1
prizonieri. Insa in 995 el a fost nevoit din pricina atacului Arabilor sa mearga in Orient si sa lase campania
impotriva Bulgarilor in grija subalternilor sai.
Intre timp, in Balcani, Bulgarii au facut noi cuceriri mergand pana la Peloponez. Printul Ioan
Vladimir a fost luat prizonier, iar posesiunile cucerite au fost anexate Imperiului Bulgar.
In anul 1001, Vasile al II-lea a reluat campania impotriva Bulgarilor, atacandu-I in mod sistematic.
Au fost cucerite: Votena (vechea Edessa), Vidinul, Skopje, in cele din urma imparatul intrand triumfator in
capitala Imperiului Bulgar.
Dupa aceste mari victorii, Vasile al II-lea s-a intors la inceputul anului 1005 la Constantinopol.
Venirea sa in capitala nu a insemnat si sfarsitul razboiului cu Bulgarii. Cu toate ca taratul lui Samuil a fost
redus acum doar la partea de vest a Macedoniei, pentru cucerirea lui v-a mai fii nevoie de lupte aprige vreme
de inca aproape 15 ani.
Astfel, in anul 1014 (iulie) la Klenc, o mare parte a armatei lui Samuil a fost macelarita.
Aproximativ 15.000 de prizonieri Bulgari au fost supusi unor cruzimi crancene: majoritatea covarsitoare, au
fost orbiti iar circa 150 au fost lasati cu un singur ochi pentru a-I conduce pe ceilalti nefericiti la Prilep la
curtea lui Samuil, care la vederea groaznicului cortegiu, de mahnire a murit la cateva zile (6 octombie 1014).
Imperiul Bulgar s-a destramat, iar din anul 1018 toate regiunile Bulgare au intrat sub autoritatea lui Vasile al
II-lea Bulgaroctonul.
Imparatul Vasile al II-lea a intrat in Ohrida si Bulgarii au fost nevoiti sa se supuna Bizantinilor.
Astfel, dupa un razboi de 30 de ani, Taratul Bulgar a fost anexat Imperiului Bizantin iar Peninsula Balcanica a
ajuns in intregime sub stapanire Bizantina.
Desi a aratat o mare cruzime in campaniile militare impotriva Bulgarilor, fapt ce i-a atras numele de
Bulgaroctonul = omoratorul de Bulgari, totusi Vasile al II-lea a tratat populatia Bulgara cu multa intelegere,
ingaduindu-i sa-si pastrze nestingherita cutumele (traditiile) juridice si fiscale si nu a exploatat-o din punct de
vedere economic.

Politica religioasa

Dupa cucerirea definitiva a taratului Bulgar 1018 Vasile al II-lea Macedoneanul a initiat o serie de
reforme religioase :
1 a transformat Patriarhia Deohrida in arh autocefala fara sa-i diminueze jurisdictia, lasandu-i tot
teritoriul din vremea tarului samuil.
2 a acordat importante privilegii arhiepiscopului de Ohrida, care nu depindea decat de patriarhul de
Constantinopol si de imparat
3 arhiepiscopul de Ohrida ocupa locul doi dupa patriarhul de Constantinopol
4 a luat masuri religioase pentru Vlahii din Balcani

Astfel in anul 1020 a dat un decret ca toti vlahii din intreaga Bulgarie sa fie supusi arhiepiscopiei
Ohride, fata de care plateau dajdia canonica. Fiind foarte multi la numar s-a simtit astfel nevoia de a fi scosi
de sub autoritatea episcopilor locali. Decretul mai mentiona ca intre cele 31 de episcopii ce urmau sa fie
supuse Ohridei intrau si Durostorumul si Vidinul.
Aceasta organizare Bisericeasca fixata de Vasile al II-lea se va mentine multa vreme, caci in timpul
lui Alexios I Cognenul (1081-1118) intr-o nottitia- episcopatum este mentionata o episcopie a Vlahilor supusa
Ohridei. Din sec al XI-lea este cunoscut si numele unui preot, Ioan al episcopiei Vlahilor, mentionat pe o carte
din Biserica Sf Clement din Ohrida.
Legat de Episcopia Vlahilor, cronicarul Kedrenos ne da o pretioasa stire cu privire la Vlahi, aratand
ca in anul 980 Vasile al II-lea a numit pe Nicolita conducator militar peste Vlahii din Iubeea si Tessaria. Este
vorba de Vlahia Mare, aproape de muntii Pind, care a dainuit secole dearandul avand un fel de autonomie
locala.

2
Mostenirea lui Vasile al II-lea Macedoneanul

A acordat in timpul indelungatei sale domnii o atentie deosebita partilor europene ale imperiului, ca
o consecinta a noilor cuceriri in Peninsula Balcanica si stabilitati ce s-a creat la Marea Adriatica, Marea Egee
si Dunare, si ca o masura menita sa arate pozitia sa adversa fata de aristrocratia funciara din Asia Mica.
Razboaiele civile si grelele incercari cu aristrocratia funciara s-au repercutat si asupra caracterului
sau. Nu a fost casatorit, a fost toata viata pe campul de lupta, cerand supusilor sai ascultare nu dragoste.
Discursurile si fasturile de la curte i-au displacut.
Staruinta depusa pentru intarirea statului si lupta pentru infrangerea dusmanilor au facut ca moartea
sa(15-decembrie-1025 ) sa lase un imperiu intins de la munti Armeniei la marea Adriatica de la Eufrat la
Dunare, inconjurand vastul imperiu cu granite intarite.
Mihail Choniates Mitropolit al Atenei sec al XII-lea ne spuine ca: “Heraclios si Vasile al II-lea au
fost cei mai mari imparati ai Bizantului” iar istorici moderni afirma ca, daca Iustinian I si Heraclie au
inaugurat “epopeea Bizantina” , Vasile al II-lea a incheiat-o.

Declinul si sfarsitul dinastiei Macedonene (1025-1056)

Dupa domnia stralucita a lui Vasile al II-lea 976-1025) a urmat in Istoria Bizantina o perioada de
criza, de regres accentuat in plan eonomic politic si teritorial, conducerea imperiului trecand in mana
aristrocratiei civile formata in cea mai mare parte din inalti functionari senatori mari proprietari de pamant,
rivali ai aristrocratiei militare. Aceasta perioada de declin va tine pana in anul 1081, odata cu urcarea pe tronul
Bizantului a lui Alexie I Cogneanul.

Pe plan intern aceasta perioada s-a caracterizat prin dese lupte interne intre reprezentanti claselor
politice precum si prin dezagregarea bunurilor funciare taranesti si militare care vor duce la slabirea armatei si
la fragilitatea granitelor statului.
In plan extern, s-a inregistrat o apropiere a granitelor barbare. A luat fiinta sultanatul de Rum cu
capitala la Iconium, iar la granitele Imperiului au aparut noi popoare migratoare: Pecenegi, Uzii si Cumani.
Anacognena si Mihail Attaliates ne dau marturii despre primele formatiuni politice Romanesti la N
de Dunare, conduse de Tatos Satza si Ses Thlav, aratand ca dincolo de Dunare a existat un neam al Gotilor.
Imparatii din dinastia Macedoneana care au urmat lui Vasile al II-lea nu au mai fost atat de
stralucitori ei fiind niste epigoni (urmasi nedemni ai unor inaintasi ilustri) care vor pierde posesiunile
castigate de marele Imparat.

Schizma cea mare 1054

In timpul domniei lui Constantin IX Monomahul (1042-1055), la 16-iulie-1054, a avut loc la


Constantinopol cea de-a doua faza a schizmei dintre Biserica Apusului si cea a Rasaritului. Cand cardinalul
Humbert, delegatul Papei Leon al IX-lea a aruncat la inceputul Liturghiei pe masa altarului Sf Sofii actul de
Anatematizare a patriarhului de Constantinopol Mihail Cerularie (1043-1058), a clerului si credinciosilor
Biserici Rasaritene. Acest eveniment dureros si cu consecinte grave pentru Biserica lui Hristos este cunoscut
in istorie sub numele de Schizma cea mare din 16 iulie 1054.
Conflictul din secolul al XI-lea dintre Roma si Constantinopol, a pornit de la faptul ca in Sicilia si in
Italia de Sud de sute de ani interesele Bizantului se ciocneau cu cele ale Papei si ale Monahilor Apuseni.
Patriarhia de Constantinopol avea aici 5 mitropolii si 31 de Episcopii sufragane organizate in Arhiepiscopia
Greceasca din Sudul Italiei.
Profitand de slabiciunea imperiului, Bizantini, care au urmat lui Vasile al II-lea Macedoneanul,
Normanzi din Sicilia si Italia de sud, chemati aici de Papa pentru a-i alunga pe Arabi, au cautat sa se intinda
spre N, in dauna statului Papal din centru Italiei.
Sprijinit de imparatul German, Papa Leon al IX-lea a deschis lupta contra Normanzilor aliindu-se cu
imparatul Bizantului Constantin IX Monomagul, insa actiunea sa nu a reusit.

3
Conflictul dintre Papa Leon IX si Patriarhul Mihail Cerularie a luat nastere din cauza actiuni
nesocotite a Papei care, in urma hotararilor sinoadelor din Apus de la Siponto (1050-1053) a desfintat
arhiepiscopia Greaca din S Italiei, incadrandu-o in Arhiepiscopia Latina de Benevent.
Pe langa aceasta, invinuirile aduse clerului Grecesc casatorit din Sicilia si din S Italiei, disensiunile
neincetate dintre cele doua culte, precum si intentia Papei Leon al-IX-lea de a cuceri S Italiei, transformandu-l
intr-un patrimoniu papal, au fost tot atatea motive pentru declansarea Schismei din 1054 a celor doua Biserici
Imparatul Constantin IX Monomahul, pentru a cruma conflictul deschis intre Leon IX si Mihail, a
convocat un sinod la Constantionopol la 54 in care sa se dispute inovatiile imputate Apusenilor de catre
Rasariteni.
Insa orgoliul nemasurat si tonul violent in discutii al delegatiei Papale, condusa de Humbert, cardinal de
Silva Candida, la care s-a adaugat atitudine sovaitoare a imparatului care, de dragul prieteniei cu Roma era
dispus sa-si sacrifice Patriarhul, au adancit si mi mult conflictul dintre Roma si Constantinopol. Cardinalul
Cumbert profitand foarte si de moartea papei Leon IX-lea (+ 19 aprilie 1054) a compus un livret , un act de
excomunicare impotriva patriarhului Mihail Celularie precum si contra tuturor acelora care se vor asocia cu
dansi. Cu aceasta sentinta de excomunicare s-a strecurat in ziua de 16 iulie 1054 in Biserica Sf Sofia in timpul
Sf Liturghii asezand-o pe Sf masa din altar
Prin actul de anathematizare sau de excomunicare din 16 iul 1054, latini acuzau pe greci pentru
urmatoarele greseli:
1. ca vand ca Simolieni darul lui Dumnezeu
2. ca fac eunuci , ca Valesi, si ridica nu numai la demnitati preotesti ci si la episcopat
3. ca reboteaza ca Arieni pe cei botezati in numele Sf Treimi si mai ales pe latini
4. ca admit ca nicolaitii casatoria trupeasca si o apara pentru preoti lor
5. ca au taiat , ca pnevnatomahi din crez purcederea sf Duh si de la Fiul Filioque.
Din aceste invinuiri impotriva Grecilor, consemnate in actul de anathematizare din 1054 se vede clar ca
delegati papali nu au venit la Constantinopol sa trateze frateste intr-un sinod, ci sa impuna. In fond ,
invinuirile aduse au fost simple pretexte, caci dincolo de diferentele docmatice rituale si disciplinar canonice,
dincolo de raceala sufleteasca dintre cele 2 Biserici, dincolo de patimile politice si slabiciunile omenesti,
adevaratul motiv al schizmei din 16 iul 1054 l-a constituit pretentia de jurisdictie universala a papei de la
roma asupra intregi Biserici din Apus si Rasarit.
Cand au aflat de anathema si de imvinuirile nedrepte aduse Biserici Rasaritului, clerul si multimea
credinciosilor din Constantinopol, cuprinsi de o profunda indignare , ar fi vrut sa-i sfasie pe delegati, dar nu i-
au mai putut gasi fiindca acestia, chiar de a doua zi dupa aruncarea anathemei au plecat in graba din
Constantinopol.
La o saptamana de la acest trist eveniment (24 iulie 1054) patriarhul Mihail Celularie a convocat un sinod
la constantinopol in Biserica Sf Sofia unde s-a rostit anathema imp cardinalului cumberd a delegatilor romani
a papei leon si a biserici romane.\
In enciclica insotitoare a anathemei din 24 iulie 1054 patriarhul Mihail Celuralie a pus dinnou in circulatie
acuzatiile contra latinilor din enciclica patriarhului Fotie din 867 acuzatiile aduse de arhiepiscopul Leon de
Ohrida si alte acuzatii noi, ca raderea barbi, botezul printr-o singura cufundare postirea cu lapte si altele.
Chiar daca la vremea aceea nu s-a acordat prea multa importanta evenimentelor din 16 iulie si 24 iulie
1054 lumea crestina fiind oarecum obisnuita cu asemenea “certuri”, totusi despartirea creata de cardinalul
Cumbert se va adanci tot mai mult in secolele urmatoare intre cele doua biserici, ea durand din pacate pana
astazi.
Cu toate acestea un pas important spre apropierea dintre cele doua biserici a fost facuta in ziua de 7 dec
1965, prin citirea simultana a declaratiei comune, in catedrala Sf Petru din Rona si in SF GH di Constant de
catre patriarh Atenagora I si papa Papa Paul al VI-lea.
Cu acest prilej au fost ridicate de cei doi inalti ierarhi anathemele rostite la 16 si 24 iulie 1054 care au
provocat Schizma cea mare.