SOCIETĂŢILE DE PERSOANE

CUPRINS

Capitolul 1..................................................................................................................................3
Consideraţii generale privind societăţile comerciale.........................................................3
1.1. Noţiune şi natură juridică...........................................................................................3
1.2. Formele şi clasificarea societăţilor comerciale........................................................11
1.3. Caracteristicile societăţilor comerciale....................................................................16

Capitolul 2................................................................................................................................23
Constituirea societăţilor de persoane................................................................................23
2.1. Actele constitutive ale societăţilor comerciale..........................................................23
2.2. Etapele constituirii societăţilor comerciale..............................................................36
2.3. Formalităţi specifice constituirii societăţilor de persoane........................................60

Capitolul 3................................................................................................................................64
Funcţionarea societăţilor de persoane..............................................................................64
3.1. Reguli generale privind funcţionarea societăţilor comerciale..................................64
3.2. Funcţionarea societăţilor în nume colectiv...............................................................66
3.3. Funcţionarea societăţilor în comandită simplă.........................................................71
3.4. Administrarea societăţilor de persoane....................................................................75
Concluzii..............................................................................................................................77
Bibliografie selectivă...........................................................................................................81

2
 Capitolul 1
Consideraţii generale privind societăţile comerciale

1.1. Noţiune şi natură juridică

Societăţile comerciale au luat naştere în perioada antică a dezvoltării relaţiilor
comerciale într-o formă arhaică, reprezentând un mijloc util de asociere a unui grup de
persoane în vederea transpunerii în practică a unui scop caritabil sau oneros. Curentul
începutului de secol XX susţinea că “naşterea primelor societăţi comerciale se datoreşte mai
mult unui motiv de ordin psihologic şi nu atât de ordin economic”.
Societatea comercială a fost utilizată în dreptul roman, care prevedea că aceasta
constituie un contract cu character consensul, în temeiul căruia asociaţii puneau ceva în
comun în scopul de a realize şi de a împărţi beneficii. Societatea de origine romană era
configurată de natura contractual a asocierii, iar caracterul consensual reprezenta un element
primordial ce influenţa forma contractului de societate, în virtutea stadiului de propagare a
educaţiei în rândurile membrilor societăţii romane.1
Prima reglementare a unei societăţi comerciale contemporane datează din timpul lui
Louis al XIV-lea prin marea Ordonanţă Terestră din 1673 şi se referă la societatea în
comandită simplă.
Prima reglementare sistematică şi cuprinzătoare a societăţilor comerciale o
reprezintă Codul comercial francez din 1807. El conţinea dispoziţii privind formele de
societate existente în activitatea comercială. Pe fondul marilor cuceriri ale ştiinţei şi termicii,
industria şi comerţul au cunoscut mari prefaceri, atingând niveluri de creştere nebănuite. În
acest proces, societăţile comerciale, permanent adaptate la cerinţele economice şi sociale, au
jucat un rol deosebit în asigurarea şi fructificarea capitalurilor în beneficiul întreprinzătorilor şi
al societăţii.
Încă din secolul XVII societatea în comandită s-a scindat, vechea formă care s-a mai
păstrat având denumirea de „comandită simplă”, în timp ce noua formă ce a luat naştere (prin
scindare) a căpătat trăsăturile societăţii pe acţiuni, devenind „societate în comandită pe
acţiuni”. Tot aşa şi „societatea în nume colectiv” nu a rămas în forma sa originară ci a evoluat,
căpătând deasemenea caracteristici ale societăţii pe acţiuni, devenind mai târziu, „societate cu
răspundere limitată”.
În epoca contemporană sunt întâlnite mai multe tipuri de societate care, însă, în
funcţie de atractivitatea de care se bucură în rândul agenţilor economici, prezintă grade
1
Nicoleta Rodica Dominte, Organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 1-2.
3
diferite de profilare. În ţările industrializate, frecvenţa maximă e deţin societăţile pe acţiuni şi
cele cu răspundere limitată. O frevenţă sensibil mai redusă prezintă societăţile în nume
colectiv care s-au bucurat de o mare răspândire în trecut. Geneza societăţii în nume colectiv
este din dreptul roman, dar potrivit unei opinii contrare este originară din comerţul medieval
italian, când marile familii de nobili consacrau patrimoniul lor nedivizat în vederea constituirii
unei societăţi comerciale solidară şi nelimitată. Probabil că scopul comun era acela de
menţinere a capitalului financiar între membrii aceleiaşi clase sociale.
Societatea în comandită simplă a fost încheiată o perioadă îndelungată de timp sub
forma unui contract, iar obligativitatea înmatriculării a fost impusă abia în secolul al XIV-lea
pentru a se diferenţia de asociaţia în participaţiune. Societatea în participaţiune se evidenţiază
prin caracterul ocult faţă de terţi. În acest caz este posibil ca asociaţia în participaţiune să
deţină un ascendent pe axa cronologică a timpului, în evoluţia societăţilor comerciale faţă de
societatea în comandită simplă.
Aceste fluctuaţii în ceea ce priveşte frecvenţa îşi au explicaţii de ordin economic,
întemeiate pe gradul de funcţionalitate a diferitelor tipuri de societăţi. De exemplu, societăţile
cu răspundere limitată au luat locul societăţilor în nume colectiv deoarece aceştia din urmă îi
expuneau pe asociaţi la riscuri prea mari, obligându-i să răspundă solidar şi nelimitat faţă de
creditori. Iar, societatea pe acţiuni a proliferat în dauna societăţii în comandită pe acţiuni
fiindă, spre deosebire de aceasta, a generalizat restrângerea răspunderii asociaţilor la valoarea
acţiunilor pe care le deţin, iar pe de altă parte, a facilitat colectarea de capitaluri mari.2
Succesul societăţilor pe acţiuni a avut ca temei distincţia clară dintre patrimoniul
acţionarilor şi patrimoniul societăţii, astfel încât în Scoţia, în prima jumătate a secolului al
XIX-lea erau înfiinţate peste 100 de astfel de companii. Dezvoltarea rapidă a societăţilor pe
acţiuni s-a observat în Franţa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când prin legea din
1867 a fost abrogat plafonul minim al capitalului social, diminuând popularitatea societăţii în
comandită simplă.
Dacă la societăţile de persoane a fost instituit principiul răspunderii nelimitate şi
solidare la societăţile de capitaluri s-a reglementat răspunderea limitată a acţionarilor şi
posibilitatea de cesionare rapidă a acţiunilor. Dintr-o perspectivă istorică, putem menţiona că
celelalte forme s-au desprins din societatea în comandită, care îmbină principiile expuse, fiind
percepută ca o formă de societate comercială hibridă.3
La sfârşitul secolului al XIX-lea, nevoile practicii comerciale au impus crearea unei
forme noi de societate comercială şi anume societatea cu răspundere limitată. Această formă
2
Florin Ciocoiu, Mariana Ciocoiu, Adela Ciocoiu, Drept comercial român, Editura Sitech, Craiova, 2009, p. 80-
81.
3
Nicoleta Rodica Dominte, op. cit., p. 7-8.
4
de societate îngemănează trăsături ale societăţii în nume colectiv şi ale societăţii pe acţiuni. Ea
cuprinde un număr restrâns de asociaţi şi răspunderea acestora este limitată la partea lor de
capital. Societatea cu răspundere limitată a fost reglementată, pentru prima oară, în Germania, în
1892, de unde a fost preluată şi reglementată în Franţa în 1925 şi apoi în alte ţări 4. Datorită
caracteristicilor sale, societatea cu răspundere limitată a devenit, alături de societatea pe
acţiuni, forma de societate cea mai răspândită în activitatea comercială din toate ţările lumii.
Potrivit art. 5, alin. 1 din Legea 31/1990, societatea în nume colectiv şi în comandită
simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe
acţiuni şi cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut. Societatea cu
răspundere limitată unipersonală se constituie numai în baza statutului (art. 5 alin. 2). Legea
31/1990 prevede posibilitatea reunirii contractului de societate şi statutului, în cadrul unui
înscris unic, denumit act constitutiv (art. 5 alin. 3), repetările şi suprapunerile dintre contractul
de societate şi statut întâlnindu-se, deseori, în practică5. Probabil din aceleaşi raţiuni
legiuitorul a permis ca, în cazul în care se încheie numai contract de societate sau numai
statut, acestea pot fi denumite act constitutiv (art. 5 alin. 4).
Regimul juridic al societăţilor comerciale a fost reglementat în Codul comercial,
Cartea I, în Titlul VIII (art. 77-269), intitulat „Despre societăţi şi despre asociaţiuni
comerciale”. Prin acest act normativ se reglementau: societatea în nume colectiv, societatea în
comandită simplă, societatea anonimă (pe acţiuni), societatea în comandită pe acţiuni şi
asociaţia în participaţie. Întrucât reglementarea societăţilor comerciale cuprinsă în Codul
comercial era, în mare măsură, depăşită, ea a fost înlocuită cu o nouă reglementare, care face
obiectul Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale6. Ca urmare a adoptării noii
reglementări, dispoziţiile Codului comercial privind societăţile comerciale au fost abrogate, cu
excepţia dispoziţiilor privind asociaţia în participaţiune (art. 251-256) şi a celor referitoare la

4
D. D. Şaguna, M.R. Nicolescu, Societăţi comerciale europene, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti. 1996; C. Gheorghe,
Drept comercial comunitar, Editura Logisticon, Bucureşti, 2005.
5
Marius Şcheaua, Legea societăţilor comerciale comentată şi adnotată, Editura All-Beck, Bucureşti 2000, p. 26.
6
Legea nr. 31/1990 a fost substanţial modificată şi completată prin O.U.G. nr. 32/1997 (M. Of., Partea I, nr.
133/27.06.1997), aprobată prin Legea nr. 195/1997 (M. Of, Partea I, nr. 335/28.11.1997). În temeiul art. X din
O.U.G. nr. 32/1997, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a fost republicată, cu o nouă numerotare a
textelor, în M. Of., Partea I, nr. 33/29.01.1998. Legea nr. 31/1990, în forma republicată, a fost modificată prin:
O.U.G. nr. 16/1998 (M. Of., Partea I, nr. 359/22.09.1998); Legea nr. 99/1999 (M. Of., Partea I, nr.
236/27.05.1999); Legea nr. 127/2000 (M. Of. Partea I, nr. 345/25.07.2000); O.U.G. nr. 76/2001 (M. Of., Partea
I, nr. 283/31.05.2001); Legea nr. 314/2001 (M. Of., Partea I, nr. 338/26.06.2001); Legea nr. 133/2002 (M. Of.,
Partea I, nr. 230/5.04.2002); O.U.G. nr. 102/2002 (M. Of., Partea I, nr. 673/11.09.2002); Legea nr. 161/2003 (M.
Of., Partea I, nr. 279/21.04.2003); Legea nr. 297/2004 (M. Of., Partea I, nr. 571/29.06.2004). În temeiul art. XII
din titlul II al cărţii a II-a din Legea 161/2003, Legea nr. 31/1990 a fost republicată, a doua oară (M. Of, Partea I,
nr. 1066/17.11.2004). După republicare, Legea nr. 31/1990 a fost modificată prin Legea nr. 302/2005 (M. Of.,
Partea I, nr. 952/27.10.2005), Legea nr. 85/2006 (M. Of., Partea I, nr. 359/21.04.2006), Legea nr. 164/2006 (M.
Of., Partea I, nr. 430/18.05.2006) şi Legea nr. 441/2006 (M. Of., Partea I, nr. 28.11.2006); OUG nr. 82 /2007
(M. Of. nr. 446 /29.06.2007); OUG nr. 52 /2008 aprobată prin Legea nr. 284 /2008 (M. Of. nr. 330/30.04.2008);
Legea nr. 88 /2009 privind aprobarea OUG nr. 82/2007 (M. Of. nr. 246 /14.04.2009).
5
asociaţia de asigurare mutuală (art. 257-263). Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 31/1990
reprezintă, în prezent, reglementarea generală privind societăţile comerciale. Distinct de
această reglementare generală a societarilor comerciale, pentru anumite domenii de activitate au
fost adoptate reglementări speciale: în materie bancară, de asigurări etc. Reglementarea
societăţilor comerciale, atât cea generală, cât şi cea specială se completează cu prevederile
Codului comercial şi Codului civil. Dispoziţiile legale privind regimul juridic al societăţilor
comerciale au, în general, un caracter imperativ. Acest lucru se datorează faptului că, aşa cum
se va arăta, societatea comercială nu este numai un contract, ci şi o persoană juridică.
Cadrul legal. Legea generală aplicabilă societăţilor comerciale este Legea nr
31/1990, republicată cu modificările şi completările ulterioare. Evoluţia regelementărilor în
materia societăţilor comerciale a fost determinată şi de necesitatea armonizării legislaţiei
române cu cea comunitară, înscriindu-se în dimensiunile reformei legislative din România.
Legea nr 31/1990, republicată şi modificată, cuprinde dispoziţii generale comune tuturor
formelor de societăţi comerciale existând însă şi reglementări speciale aplicabile anumitor
categorii de societăţi, cum ar fi: societăţile bancare, societăţile de asigurări, societăţile
cooperative, societăţile agricole, societăţile de investiţii de capital, societăţile de leasing etc.7
Reglementările speciale privind societăţile comerciale. Unele societăţi comerciale
sunt guvernate de reglementări speciale. Astfel, societăţile comerciale cu capital integral de
stat sunt reglementate de Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat
ca regii autonome şi societăţi comerciale. Apoi, societăţile comerciale din anumite domenii de
activitate sunt reglementate prin legi speciale; în domeniul bancar sunt incidente dispoziţiile
OUG nr. 99 /2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului8; în activitatea de
asigurare sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor; persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familial sunt reglementate de OUG nr. 44 /2008.
Reglementările subsidiare privind societăţile comerciale. Reglementările privind
societăţile comerciale, cuprinse în Legea nr. 31/1990 şi legile speciale, se completează cu
prevederile Codului comercial, Codului civil, Codului muncii etc.
a) Codul comercial. Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată a abrogat
dispoziţiile din Codul comercial prevăzute în titlul VIII intitulat „Despre societăţi şi despre
asociaţiuni comerciale”, rămânând în vigoare doar dispoziţiile privind asociaţia în
participaţiune (art. 251 – 256) şi cele referitoare la asociaţia de asigurare mutuală (art. 257 –
263). Potrivit art. 291 din Legea nr. 31/1990, „prevederile din prezenta lege se completează
7
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Ediţia 4, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 69.
8
Care a abrogat Legea nr. 58 /1998, legea bancară. OUG nr. 99 /2006 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.
1027 /27.12.2006).
6
cu dispoziţiile Codului comercial”. Această dispoziţie a legii are în vedere nu numai aplicarea
prevederilor Codului comercial referitoare la societăţile comerciale, care au rămas în vigoare,
ci şi dispoziţiile aplicabile faptelor de comerţ, comercianţilor, obligaţiilor comerciale etc. În
aceeaşi ordine de idei, cu referire la societăţile comerciale cu capital integral de stat, art. 47
din Legea nr. 15/1990 prevede că raporturile juridice dintre aceste societăţi sunt guvernate de
principiul libertăţii contractuale şi de reglementările cuprinse în Codul comercial şi Codul
civil, cu excepţiile decurgând din această lege.
b) Codul civil. Potrivit art. 1 C. com., în absenţa unei reglementări în Codul
comercial se aplică dispoziţiile Codului civil. În materia societăţilor comerciale, un interes
deosebit prezintă dispoziţiile Codului civil privind contractul de societate (art. 1491-1531).
Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi contractului de societate care stă la baza constituirii
societăţilor comerciale (art. 1531 C. civ.).
c) Codul muncii. În privinţa personalului salariat al societăţilor comerciale sunt
aplicabile prevederile legislaţiei muncii. Potrivit art. 284 din Legea nr. 31/1990, încadrarea
salariaţilor la societăţile comerciale se face pe bază de contract individual de muncă, cu
respectarea legislaţiei muncii şi asigurărilor sociale9.
d) Legislaţia fiscală. Desfăşurând o activitate producătoare de profit, societăţile
comerciale intră şi sub incidenţa legilor fiscale. Menţionăm în acest sens Codul fiscal10 şi
Codul de procedură fiscală11.
Definiţia societăţii comerciale. Trebuie avut în vedere că o societate comercială se
constituie în temeiul unui contract de societate, care este actul ei constitutiv. Prin contractul
pe care îl încheie, asociaţii realizează o triplă înţelegere: să pună în comun anumite bunuri, să
realizeze împreună o activitate economică şi să împartă între ei profitul rezultat. Apoi, în
societatea comercială, activitatea economică pe care o desfăşoară asociaţii constă în săvârşirea
unor operaţiuni considerate de lege ca fapte de comerţ. În sfârşit, se impune a se reţine că,
prin îndeplinirea condiţiilor şi formalităţilor prevăzute de lege, societatea comercială
dobândeşte personalitate juridică, care îi conferă calitatea de subiect de drept de-sine-stătător.
Elementele menţionate atestă faptul că societatea comercială este un contract şi, totodată, o
persoană juridică. Această dublă esenţă a societăţii comerciale este, aşa cum se va arăta, bogată
în consecinţe juridice12.

9
Legea privind Codul muncii nr. 53/2003 (M. Of, Partea I, nr. 72/5.02.2003). A se vedea Ş. Beligrădeanu,
Derogări de la dreptul comun al muncii cuprinse în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în
„Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 32 şi urm.; C.S. Şelaru, Puncte de vedere asupra relaţiilor de muncă în cadrul
societăţilor comerciale, în „Revista de drept comercial” nr. 5/1994. p. 60.
10
Legea nr. 571/2003 (M. Of., Partea I, nr. 927/23.12.2003 modificarile si completarile aduse prin H.G. nr
956/2009 si OUG nr. 109/2009 ).
11
O.G. nr. 92/2003 (M. Of., Partea I, nr. 941/29.12.2003). Codul de procedura fiscala a fost republicat in iulie
2007, cu modificari si completari aduse prin O.G. nr 47/2007, O.U.G. nr 19.2008, Legea nr 52/2009, O.U.G nr
46/2009.
12
Gr. Florescu, Drept comercial român, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. 2003, p. 55-56.
7
 De-a lungul timpului, în doctrina juridică a problemei s-au formulat mai multe
definiţii ale societăţii comerciale:
• persoana juridica constituită printr-un contract, în care două sau mai multe
persoane, convin să formeze cu depunerile lor un fond social cu scopul de a
împărţi câştigul, care ar putea deriva din exerciţiul unuia sau mai multor fapte de
comerţ13;
• o fiinţă juridică abstractă, rezultată dintr-un contract de societate, înzestrată cu
personalitate juridică de la lege14.
• o întreprindere pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul
constitutiv, în vederea realizării de beneficii, ca subiect de drept autonom sau şi
fără aceasta însuşire, afectându-i bunurile necesare pentru a îndeplini acte şi fapte
de comerţ specifice obiectului de activitate15;
• acea entitate (grupare), cu personalitate juridică, constituită potrivit legii, prin actul
de voinţă al asociaţilor, în scopul obţinerii de beneficii rezultate din acte de
comerţ16;
• o persoană juridică ce ia fiinţă pe baza unui contract de societate prin care două
sau mai multe persoane (fizice sau juridice) convin să-şi aducă aportul (în bani sau
natură) pentru a constitui un capital social menit să servească la desfăşurarea unor
activităţi aducătoare de câştiguri în scopul de a împărţi între ele beneficiile astfel
realizate17;
• gruparea de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind
de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite
bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii
beneficiilor realizate18.
Societatea comercială începe prin a fi un contract prin care asociaţii pun în comun
bunuri sau valori, continuă a fi o instituţie şi, la radierea sa din registrul comerţului,
sfârşeşte prin a fi o masă de bunuri, drepturi şi obligaţii asupra căreia (foştii)
acţionari devin coindivizari.

13
C. Vivante, Instituţii de drept comercial, citat în Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, op. cit., p. 6.
14
D. D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, Bucureşti, 1928, p. 12, citat în Mircea Costin, Corina Aura Jeflea,
op. cit., p. 6.
15
Octavian Capăţână, Societăţi comerciale., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 60.
16
Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 33.
17
M. N. Costin, Societatea comercială - agent economic şi juridic implicat în economia de piaţă, în Studia, nr. 1
/1990, p. 56.
18
Stanciu Cărpenaru, op. cit., p. 14.
8
 Pornind de la cele de la sus, se poate defini societatea comercială ca fiind un act
juridic, de obicei de natură contractuală, în baza căruia, după parcurgerea unei
proceduri legale de autorizare, se constituie un subiect de drept distinct de asociaţi
pentru derularea de afaceri în vederea obţinerii de profit.19
Alţi autori20 definesc societatea ca fiind „O uniune de persoane şi de valori
patrimoniale, întemeiată pe un contract de societate şi bazată pe scopul comun urmărit de
participanţi (societari) pe toată durata contractului, constând din desfăşurarea în comun a
unor activităţi lucrative. În alţi termeni, societatea se analizează ca organism economic şi
juridic, constituit prin asociere, în vederea obţinerii de foloase sau avantaje patrimoniale”.
Din analiza definiţiilor consacrate conceptului (noţiunii) de societate comercială se
poate observa că majoritatea autorilor au în vedere atât elementele comune (originare) ale
oricărei societăţi (stabilite de Codul civil), cât şi elementele specifice societăţilor comerciale
(desprinse din legislaţia comercială). Într-adevăr, se consideră - în general - că societatea
comercială este acea entitate colectivă, născută din contractul de societate, prin care părţile
contractante se învoiesc să pună în comun anumite bunuri din a căror fructificare - printr-o
activitate lucrativă – să obţină beneficii pe care să le împartă (conform clauzelor prestabilite)
între ele totodată însă, pentru individualizarea (şi, deci, delimitarea) societăţii comerciale de
alte forme asociative, în definiţiile prezentate sunt precizate elementele activităţii comerciale:
desfăşurarea - în mod exclusiv - a unor acte şi /sau fapte de comerţ, precum şi
instituţionalizarea şi investirea cu personalitate juridică a societăţii comerciale prin lege21.
Natura juridică a societăţii comerciale. Referitor la natura juridică a societăţii
comerciale, în doctrină au fost exprimate concepţii diferite. După ce multă vreme a dominat
concepţia contractuală, au fost susţinute concepţii noi, cum sunt teoria actului colectiv şi
teoria instituţiei22.
Teoria contractuală. Pornindu-se de la concepţia clasică a dreptului roman, s-a
considerat că societatea este un contract. Această concepţie a fost consacrată şi de art. 1491 C.
civ. Deci, societatea comercială este şi ea un contract; la baza societăţii comerciale se află un
contract care stabileşte raporturile dintre asociaţi. Concepţia contractuală privind societatea
comercială a fost multă vreme unanim acceptată, deoarece ea constituia expresia teoriei
autonomiei de voinţă. În numele libertăţii contractuale, această concepţie a permis
recunoaşterea unor largi posibilităţi de constituire a societăţilor comerciale şi de adaptare a lor
la nevoile comerţului. Această teorie explică existenţa societăţilor comerciale pornind de la

19
Gheorghe Piperea, Drept comercial, Volumul I, Editura C. H. Beck, Bucureşti 2008, p. 80.
20
D. A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1996, p. 11.
21
Mircea Ştefan Minea, op. cit., p. 19-20.
22
I. Bălan, Natura juridică a societăţii comerciale, în „Dreptul” nr. 11/2000. p. 35 şi urm.
9
condiţiile de validitate impuse oricăriu contract şi de la tehnicile contractualiste ce stabilesc
raporturile în cadrul societăţii formate (de exemplu, administrarea societăţii are la bază un
contract de mandat în baza căruia îşi desfăşoară activitatea administratorul).
Teoria actului colectiv. Unii autori au susţinut că actul juridic care stă la baza
societăţii nu este un contract, ci un act complex sau colectiv, care nu este reglementat de
Codul civil. Un atare act nu este contract, deoarece un contract sinalagmatic presupune o
opoziţie între voinţele părţilor contractante, care urmăresc scopuri divergente (de exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare). Or, actul de constituire a societăţii exprimă voinţele
convergente ale asociaţilor. Aceştia urmăresc acelaşi scop: realizarea şi împărţirea profitului
rezultat. S-a observat că, în realitate, conceptul de contract este destul de larg; el cuprinde nu
numai manifestări de voinţă, care urmăresc realizarea unor scopuri opuse, ci şi acordurile de
voinţă prin care părţile contractante urmăresc acelaşi scop, dar care satisfac interesele
fiecăreia dintre părţi. Totodată, la o riguroasă analiză, se poate constata că şi în cazul
contractului de societate există, chiar dacă nu sunt destul de pronunţate, anumite interese
antitetice ale asociaţilor. Asemenea interese privesc obţinerea profitului, evaluarea bunurilor
puse în comun etc. Trebuie observat că, dacă anumite interese pot fi divergente la constituirea
societăţii, ulterior, interesele asociaţilor converg spre realizarea scopului social23.
Teoria instituţiei. Alţi autori au contestat concepţia contractuală, invocând
argumente care ţin de efectele actului constitutiv al societăţii, precum şi de rolul voinţei
asociaţilor la constituirea societăţii. S-a arătat că ideea de contract nu epuizează efectele
juridice care rezultă din constituirea societăţii. Contractul nu reglementează numai raporturile
dintre asociaţi, ci el dă naştere, în condiţiile legii, şi unei persoane juridice. Dar, cu toate că
reprezintă punctul de plecare în constituirea societăţii, totuşi, contractul nu determină în mod
exclusiv condiţia juridică a societăţii. Acest lucru se datorează faptului că voinţa asociaţilor se
limitează la alegerea formei juridice de societate reglementate de lege şi la adaptarea
prevederilor legale, când este permis, pentru satisfacerea intereselor asociaţilor. În opinia
acestor autori, societatea se naşte dintr-un act juridic voluntar, dar este îndoielnic că acesta
este un contract. De aceea, ei explică natura juridică a societăţii prin teoria instituţiei. În
această concepţie, societatea este o reunire de persoane organizate stabil pe baza unor interese
comune. Ea implică o subordonare a drepturilor şi intereselor asociaţilor faţă de scopul social
care trebuie realizat. Potrivit acestei concepţii, societatea ar fi o instituţie, ca şi căsătoria, ceea
ce înseamnă că părţile sunt îndreptăţite să adopte ori să respingă în globo un ansamblu de
reguli, fără a putea să le modifice în ceea ce au ele esenţial. Cum s-a observat, teoria instituţiei

23
I. L. Georgescu, I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Probele.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială, Editura Lumina Lex, 1994, vol. II, p. 60-61.
10
este destul de imprecisă. Ea a apărut din nevoia de a justifica intervenţia legiuitorului, în
scopul de a supraveghea acţiunea societăţilor comerciale în activitatea economică 24. Datorită
acestui caracter, teoria instituţiei nu a fost adoptată de practica judiciară.
Contractul de societate are următoarele elemente esenţiale (defferentia specifica),
care îl deosebesc de alte contracte: a) fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare
patrimonială (aport); b) asociaţii se obligă să desfăşoare împreună o activitate care constituie
obiectul societăţii; c) toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor.
Contractul de societate este un contract cu titlu oneros, comutativ şi formal.
Caracterul oneros al contractului rezultă explicit din cuprinsul art. 1491 C. civ.. Astfel, fiecare
asociat urmăreşte un „avantaj” patrimonial, un câştig care se concretizează în profitul obţinut
de societate şi care, ulterior în condiţiile legii şi conform clauzelor contractului se va împărţi
între asociaţi.
Contractul de societate are caracter comutativ, în sensul că întinderea obligaţiilor pe
care şi le asumă fiecare asociat este cunoscută din momentul realizării acordului de voinţă.
Contractul de societate este un contract formal, întocmindu-se într-una din formele
prevăzute de lege.

1.2. Formele şi clasificarea societăţilor comerciale

Formele societăţii comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990. Potrivit art. 2
din Legea nr. 31/1990, societatea comercială îmbracă una dintre următoarele forme juridice:
societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni; societatea în
comandită pe acţiuni; societatea cu răspundere limitată. Deosebirile dintre diferitele forme ale
societăţii comerciale au drept criteriu întinderea răspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru
obligaţiile societăţii (art. 3 din Legea nr. 31/1990). Alegerea uneia dintre formele legale exclude
aplicarea regulilor de la o altă societate (de exemplu: o societate cu răspundere limitată nu
poate emite obligaţiuni). Art. 7 şi 8 (lit. b în ambele articole citate) din Legea nr. 31/1990
prevăd obligaţia de a desemna forma societăţii.
Sunt reglementate cinci forme juridice ale societăţii comerciale:
a) societate în nume colectiv;
- răspunderea asociaţilor este solidară şi nelimitată;
- se bazează pe încrederea între asociaţi;
- obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social;
- minim 2 asociaţi;

24
CA. Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 272/A/1999, în „Revista de drept
comercial” nr. 3/2001, p. 149.
11
 - capital social minim nu este prevăzut;
b) societate în comandită simplă;
- răspunderea asociaţilor comanditaţi este solidară şi nelimitată;
- comanditarii răspund până la limita aportului lor;
- în actul constitutiv trebuie să se stipuleze expres care dintre asociaţi sunt
comanditari şi care comanditaţi;
- minim 2 asociaţi;
c) societate pe acţiuni;
- acţionarii răspund în limita aportului;
- minim 2 acţionari;
- capital social minim: 90.000 RON;
d) societate în comandită pe acţiuni;
- acţionarii răspund în limita aportului;
- acţionarii comanditaţi în comandită pe acţiuni răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile sociale;
- minim 2 acţionari;
- capital social minim: 90.000 RON;
e) societate cu răspundere limitată;
- asociaţii răspund în limita aportului;
- minim 2 asociaţi, maxim 50 asociaţi;
- capital social minim: 200 lei.
Din dispoziţiile legii rezultă că enumerarea formelor juridice ale societăţii comerciale
are un caracter limitativ. Într-adevăr, art. 2 din Legea nr. 31/1990 prevede că „societăţile
comerciale se vor constitui în una dintre următoarele forme”. Deci, dispoziţia legii este
imperativă; formele societăţii comerciale sunt cele prevăzute de art. 2 din lege. Textul legal
are în vedere societăţile comerciale care beneficiază de personalitate juridică şi care constituie
veritabilele societăţi comerciale. El nu exclude însă posibilitatea constituirii unei societăţi în
formele prevăzute în alte reglementări legale. Avem în vedere societatea în participaţie,
reglementată de Codul comercial şi întreprinderile familiale reglementate de OUG nr. 44 /
2008. Aceste entităţi colective sunt societăţi comerciale fără personalitate juridică.
Persoanele care doresc să constituie o societate comercială sunt libere să aleagă
oricare formă de societate prevăzută de lege. Desigur, în alegerea formei societăţii, un anumit rol
îl au factori precum: natura afacerii, mărimea capitalului necesar, numărul asociaţilor interesaţi
etc. În mod excepţional, pentru ocrotirea unor interese, forma de societate este impusă de lege;
societăţile comerciale din domeniul asigurărilor se constituie numai sub forma societăţii pe
12
acţiuni (art. 11 din Legea nr. 32/2000). Din moment ce a fost aleasă forma societăţii, asociaţii
sunt obligaţi să respecte dispoziţiile legale care reglementează acea formă de societate, atât
pentru constituirea, cât şi pentru funcţionarea societăţii. În consecinţă, nu este permisă
constituirea unei societăţi comerciale prin îmbinarea unor elemente din mai multe forme de
societate (societate comercială „ nenumită”). În limitele stabilite de Legea nr. 31/1990,
asociaţii au libertatea să modifice sau să adauge unele elemente, pentru a adapta contractul de
societate intereselor lor, cu excluderea elementelor considerate de lege ca esenţiale în definirea
fiecărei forme de societate.
Forma societăţii aleasă de asociaţi trebuie prevăzută în actul constitutiv (art. 7 şi art. 8
din Legea nr. 31/1990). Problema care se pune este aceea de a şti ce formă va avea societatea
în cazul când contractul de societate nu cuprinde nicio precizare în acest sens. Fiind vorba de
un contract, am putea găsi un răspuns pe baza interpretării contractului. Potrivit art. 983 C.
civ., când există îndoială, convenţia se interpretează în favoarea aceluia care se obligă. Deci,
în cazul analizat, ar trebui să considerăm că este vorba de o formă de societate care implică o
răspundere limitată a asociaţilor, cum ar fi societatea cu răspundere limitată. În materie
comercială însă preocuparea principală a legii este ocrotirea terţilor, a creditorilor şi, în cele
din urmă, a creditului. De aceea, o societate comercială a cărei formă nu a fost stabilită expres
în contractul de societate trebuie să fie considerată o societate care asigură o mai mare
răspundere a asociaţilor şi aceasta nu poate fi decât societatea în nume colectiv25. Acest punct
de vedere a fost adoptat şi de practica judiciară26.
Clasificarea societăţilor comerciale. În doctrina dreptului comercial sunt folosite
mai multe criterii de clasificare, cu o valoare diferită şi, deci, cu consecinţe diferenţiate pe
planul dreptului. Dintre criteriile mai des folosite menţionăm: natura societăţii, întinderea
răspunderii asociaţilor, împărţirea capitalului social, posibilitatea emiterii unor titluri de
valoare şi provenienţa capitalului social27. Prezentarea acestor clasificări are un interes
deosebit pentru înţelegerea regimului juridic al societăţilor comerciale.
După natura lor sau după prevalenta elementului personal ori al celui material,
societăţile comerciale se împart în două categorii: societăţi de persoane şi societăţi de
capitaluri. Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza
cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor (intuituu personae). Fac
parte din această categorie: societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă.
Prototipul societăţii de persoane este societatea în nume colectiv.
25
I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 32-34; O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, op. cit., p. 67.
26
Tribunalul Ilfov, Secţia comercială II, decizia nr. 22/1938, în Jurisprudenţa generală, 1938, p. 760.
27
O. Căpăţînă, Caracteristici generale ale societăţilor comerciale, în „Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 9 şi urm.
Asupra grupărilor de societăţi, a se vedea Cristina Păun, Eseu privind clasificarea grupărilor de societăţi, în
„Revista de drept comercial” nr. 2/1994, p. 74 şi urm. şi nr. 3/1994, p. 39 şi urm.
13
 Dreptul comun în materia societăţilor comerciale este reprezentat de către societatea
în nume colectiv. Trăsăturile caracteristice ale acestei forme sunt următoarele: caracterul
intuitu personae al asocierii, răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor şi fracţionarea
capitalului social în părţi de interes.
Societatea în nume colectiv cuprinde una dintre cele mai simple structuri
organizatorice a societăţilor comerciale al cărei dezavantaj constă în răspunderea nelimitată a
asociaţilor. Ca structură organizatorică legea nu instituie o adunare generală a asociaţilor.
Societatea în comandită simplă simbolizează un satelit al societăţii în nume colectiv,
deoarece această formă este guvernată de aceleaşi dispoziţii legislative, ca şi societatea în
nume colectiv. În societatea în comandită simplă există două categorii de asociaţi:asociaţii
comanditaţi, care au o răspundere nelimitată şi solidară, şi asociaţii comanditari, care răspund
în limita aportului adus la societate, în cadrul societăţii în comandită simplă. Asociaţii
comanditaţi au rolul de a contribui la formarea capitalului social printr-un aport în muncă sau
servicii, iar asociaţii comanditari printr-un aport în numerar.28
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de
nevoile capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor. Elementul
esenţial îl reprezintă cota de capital investită de asociat (intuitu pecuniae). Intră în această
categorie: societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. Prototipul societăţii de
capitaluri este considerat societatea pe acţiuni. Deosebirile dintre cele două categorii de societăţi
comerciale implică anumite consecinţe. Întrucât în societăţile de persoane, factorul personal este
preponderent, aportul asociaţilor poate fi nu numai în numerar ori în natură, ci şi în munca
asociaţilor.În schimb, în societăţile de capitaluri, unde factorul personal este irelevant, aportul
asociaţilor nu poate fi decât în numerar şi în natură, cu excluderea prestaţiilor în muncă.
Datorită rolului factorului personal, societăţile de persoane au un caracter „închis”: prin lege
se instituie anumite condiţii restrictive de transmitere a părţilor de interes şi părţilor sociale. În
schimb, irelevanţa calităţilor personale ale asociaţilor asigură societăţilor de capitaluri un
caracter „deschis”; transmiterea acţiunilor este reglementată în condiţii extrem de favorabile.
Prevalenţa factorului personal în societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă are unele
consecinţe şi asupra dizolvării societăţii. Potrivit legii, aceste societăţi se dizolvă prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când,
datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, afară de excepţiile
prevăzute de lege (art. 229 din Legea nr. 31/1990). În societăţile de capitaluri, asemenea
cauze sunt irelevante. Aceste societăţi se dizolvă numai dacă numărul acţionarilor s-a redus
sub limita prevăzută de lege (cinci acţionari), indiferent de cauza reducerii numărului
28
N. R. Dominte, op. cit., p. 33, 34.
14
acţionarilor. Din cele arătate a rezultat că societatea cu răspundere limitată nu se încadrează
în niciuna din cele două categorii. Această formă de societate împrumută unele caractere, atât
de la societăţile de persoane, cât şi de la societăţile de capitaluri. Ca şi în cazul societăţilor de
persoane, constituirea societăţii cu răspundere limitată se bazează pe încrederea şi calităţile
asociaţilor (intuitu personae). Acest fapt reclamă limitarea numărului asociaţilor (maximum
50 de asociaţi), precum şi condiţii restrictive privind transmiterea părţilor sociale. În ce
priveşte răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile societăţii, asociaţii răspund numai în limita
aportului lor, ca şi în cazul societăţilor de capitaluri.
După structura capitalului social şi modul de împărţire a acestuia, societăţile
comerciale se clasifică în două categorii: societăţi în care capitalul social se divide în părţi de
interes şi societăţi în care capitalul social se împarte în acţiuni. Capitalul social se divide în
părţi de interes în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă (societăţi
de persoane), precum şi în cazul societăţii cu răspundere limitată. În cazul acestei din urmă
societăţi, legea desemnează aceste diviziuni prin denumirea de părţi sociale. Capitalul social
este împărţit în acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii în comandită pe acţiuni
(societăţi de capitaluri). Între părţile de interes, respectiv părţile sociale, şi acţiuni există multe
puncte comune29. Astfel, atât unele, cât şi celelalte se cuvin, în proporţiile stabilite de
contractul de societate, asociaţilor, în schimbul aportului lor la formarea capitalului social.
Apoi, ele conferă asociaţilor dreptul de a participa la luarea hotărârilor în organele societăţii,
precum şi de a primi dividende. În sfârşit, în caz de retragere sau de excludere, precum şi în
cazul dizolvării şi lichidării societăţii, asociaţii au dreptul la contravaloarea aportului lor. Între
părţile de interes, respectiv părţile sociale, şi acţiuni există o deosebire. Ea priveşte modul
diferit de transmitere către terţi. Fiind legate de societăţile care se constituie pe principiul
intuitu personae, părţile de interes nu sunt transmisibile, iar părţile sociale se pot transmite în
mod excepţional şi în condiţiile prevăzute de lege (art. 202 din Legea nr. 31/1990). Orice
transmitere a părţilor de interes ori a părţilor sociale ar avea drept consecinţă substituirea
asociatului cedent cu o altă persoană, fapt care ar putea leza încrederea şi cunoaşterea
reciprocă. Dimpotrivă, acţiunile, specifice societăţilor de capitaluri, în care factorul personal
este irelevant, pot fi transmise, putând face obiectul unei negocieri (în anumite condiţii ele pot
fi negociate la bursa de valori). Aşa cum s-a observat, această deosebire în privinţa gradului
de transmitere a părţilor de interes, respectiv a părţilor sociale, şi a acţiunilor are un caracter
relativ. Într-adevăr, prin contractul de societate, asociaţii pot stabili anumite cazuri când
părţile de interes, respectiv părţile sociale, pot fi transmise, după cum pot şi restrânge
posibilitatea transmiterii acţiunilor.
29
I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 25-26.
15
 După criteriul existenţei ori inexistenţei posibilităţii de a emite titluri de valoare,
societăţile comerciale pot fi clasificate în societăţi care au dreptul să emită titluri de valoare
şi societăţi cărora li se interzic asemenea acte. În prima categorie intră societatea pe acţiuni şi
societatea în comandită pe acţiuni. În cea de-a doua categorie sunt cuprinse societatea în nume
colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată. Titlurile de
valoare emise poartă denumirea de acţiuni. Aceste titluri de valoare au un element comun: ele
materializează dreptul asociaţilor asupra unei fracţiuni din capitalul social. Totodată acţiunile
fac parte din categoria titlurilor de valoare negociabile (titluri de credit). Pe lângă acţiuni,
societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni poate emite şi obligaţiuni, care sunt fracţiuni
ale unui împrumut contractat de societate.

1.3. Caracteristicile societăţilor comerciale

Drepturile şi obligaţiile asociaţilor
Drepturile asociaţilor sunt următoarele:
1. de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor. Dreptul de a participa la adunarea
generală este conferit de acţiune sau partea (socială sau de interes) pe care un asociat o deţine
la o societate comercială. În cazul societăţilor de persoane, asociaţii se reunesc în adunările
generale (fără să fie reglementate două tipuri de adunări generale).
În cazul societăţii în nume colectiv, legea dispune:
- asociaţii (cu majoritatea absolută a capitalului social) pot alege unul sau mai
mulţi administratori, hotărând asupra limitării puterilor acestora sau asupra
revocării lor;
- dacă există conflicte de interese (adică asociatul are într-o operaţiune determinată
un interes propriu sau în contul altuia interese contrare societăţii) între societate
şi asociat, acesta din urmă este obligat să nu ia parte la nici o deliberare sau
decizie privind operaţiunile în cauză;
- asociaţii aprobă situaţia financiară anuală.
La SCS, asociaţii comandatari au dreptul de supraveghere şi control.
2. dreptul la beneficii şi dreptul de a folosi fondurile societăţii. Dreptul de a participa
la împărţirea profitului este de ordine publică şi asociaţii nu pot renunţa la acesta. Participarea
la beneficii este stabilită prin actul constitutiv sau este cea legală (proporţional cu participarea
la capitalul social). Un drept special îl au asociaţii din cadrul SNC precum şi asociaţii
comanditaţi de la SCS. Astfel, legea dispune că un asociat poate lua din fondurile societăţii în
limita fixată pentru cheltuielile făcute sau cele pe care urmează să le facă în interesul

16
societăţii. Nerespectarea acestei limite atrage răspunderea asociatului. Asociaţii din SNC pot
lua din casa societăţii anumite sume de bani pentru cheltuielile lor particulare.
3. dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Activul rămas în urma lichidării societăţii va fi împărţit proporţional cu participarea la
capitalul social. Partea care se cuvine asociatului se stabileşte de lichidatori prin bilanţul final
de lichidare al societăţii. Sumele cuvenite acţionarilor, neîncasate în două luni de la publicarea
situaţiei financiare, vor fi depuse la o bancă sau la una dintre unităţile acesteia, cu arătarea
numelui şi prenumelui acţionarului, dacă acţiunile sunt nominative, sau a numerelor
acţiunilor, dacă ele sunt la purtător. Plata se va face persoanei arătate sau posesorului
acţiunilor, reţinându-se titlul.
4. dreptul la informare. Acest drept aparţine tuturor asociaţilor. Aceştia se pot
informa asupra operaţiunilor realizate de către societate. Acest drept este consacrat în special
în privinţa societăţilor pe acţiuni (în favoarea acţionarilor minoritari) dar este aplicabil pentru
toate formele de societăţi.
Obligaţiile asociaţilor sunt următoarele:
1. de a aporta. Obligaţia de a aporta este analizată distinct în funcţie de tipul
societăţii. În actul constitutiv al societăţilor de persoane trebuie menţionat capitalul social
subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură,
modul evaluării.
2. de a nu aduce atingere patrimoniului social. Patrimoniul societăţii este distinct de
al asociaţilor, aşadar aceştia au obligaţia de a nu-1 utiliza în interes propriu (legea prevede o
excepţie - în cazul SNC şi al asociaţilor comanditaţi).
3. de a nu face concurenţă societăţii. Această obligaţie se întinde asupra asociaţilor
din societăţile în nume colectiv (art. 82) şi în comandită simplă (art. 90). Chiar şi la aceste
societăţi, ceilalţi asociaţi îşi pot da consimţământul ca unul sau mai mulţi dintre aceştia să
realizeze operaţiuni de comerţ în cadrul unor societăţi care au acelaşi obiect de activitate.
Indiferent de concepţia adoptată, toţi autorii sunt de acord că la originea oricărei
societăţi se află consimţământul individual al asociaţilor. Voinţa asociaţilor joacă un rol
important la constituirea societăţii. Participarea la societate este prin excelenţă voluntară;
asociaţii convin cu privire la bunurile pe care le pun în comun, asupra activităţii ce urmează să
o realizeze împreună şi în legătură cu împărţirea profitului. Având posibilitatea să aleagă
forma juridică a societăţii comerciale, asociaţii vor decide, în condiţiile legii, asupra
organizării şi funcţionării societăţii. Din moment ce, îndeplinindu-se formalităţile cerute de
lege, societatea a dobândit personalitate juridică, rolul voinţei asociaţilor se estompează.

17
Societatea comercială apare ca un grup organizat de persoane, care, graţie personalităţii
juridice, acţionează ca un subiect de drept distinct. Asociaţii păstrează însă dreptul de a decide,
în condiţiile actului constitutiv şi cu respectarea prevederilor legii, asupra societăţii, putând
modifica actul constitutiv ori chiar dizolva societatea30. Din cele arătate rezultă natura
contractuală a societăţii comerciale. Chiar dacă nu se reduce la a fi numai un contract,
deoarece este şi o persoană juridică, societatea comercială are o origine contractuală, care îşi
pune amprenta nu numai asupra constituirii, ci şi asupra organizării şi funcţionării ei.
Prin încheierea contractului de societate, asociaţii realizează o triplă înţelegere. În
primul rând, asociaţii convin să pună ceva în comun, adică fiecare asociat să aducă anumite
bunuri în societate. Această contribuţie a asociaţilor poartă denumirea de aport sau miză. În al
doilea rând, asociaţii pun laolaltă anumite bunuri cu intenţia de a colabora în desfăşurarea
activităţii comerciale. În al treilea rând, activitatea comercială se realizează în vederea obţinerii
şi împărţirii profitului rezultat. Deci, trei sunt elementele specifice contractului de societate
care stau la baza societăţii comerciale: aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o
activitate comercială (affectio societatis), precum şi împărţirea profitului. Prin aceste elemente,
contractul de societate se deosebeşte de alte contracte, cum sunt contractul de vânzare-
cumpărare, locaţiune, împrumut etc. Aceste elemente sunt indispensabile pentru existenţa
contractului de societate; în absenţa unuia dintre ele, contractul nu va fi nul, dar el nu va fi un
contract de societate. Bunul care constituie obiectul aportului trebuie să aparţină asociatului.
Asociatul nu poate aduce ca aport un bun care este proprietate publică31 ori proprietate a unei
cooperative32.
Obligaţia asociaţilor de a constitui aporturile. Noţiunea de „aport al asociaţilor”
are un sens juridic şi unul etimologic. Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe
care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială.
Operaţiunea este analizată ca un contract încheiat între asociaţi şi viitoarea societate
comercială (contractul de aport)33. În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii, cu
toate consecinţele care decurg din această calitate. Contractul de aport are caracter oneros şi
este translativ de drepturi. Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică al
asociatului, care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Potrivit art. 1492 C. civ., fiecare
asociat trebuie să pună în comun „sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”.

30
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 160.
31
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 117/1992, în „Dreptul” nr. 5-6/1993. p. 138
32
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 128/1993, în „Dreptul” nr. 8/1994, p. 94
33
D. D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, Fundaţia culturală regele Mihai I, Bucureşti, 1930, p. 37; I. L.
Georgescu, op. cit., vol. II. p. 75.
18
 a) Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se
obligă să o transmită societăţii. Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii
comerciale, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale,
indiferent de forma ei (art. 16 din Legea nr. 31/1990). Aportul asociatului la capitalul social
nu este purtător de dobânzi (art. 68 din Legea nr. 31/1990).
b) Aportul în natură. Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri
imobile (clădiri, instalaţii etc.) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri etc.) sau
incorporale (creanţe, fond de comerţ etc.). În situaţiile în care investiţiile străine în România se
realizează sub forma unor societăţi comerciale în asociere cu persoane fizice sau juridice
române, asociaţii români pot constitui, cu titlu de aport la capitalul social, dreptul de
proprietate sau alte drepturi reale asupra terenului ori a altor imobile necesare, pe toată durata
societăţii comerciale. Bunurile trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic.
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste aporturi sunt
vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a bunurilor către
societate (art. 16 alin. 2 din Legea nr. 31/1990). Bunurile trebuie predate în stare de utilizare.
c) Prestaţii în muncă sau servicii. În terminologia legii, acest aport constă în prestaţii
în muncă sau servicii pe care asociatul promite să le efectueze în societate, având în vedere
competenţa şi calificarea sa. Un aport în muncă îl poate constitui şi know-how-ul. În
societăţile cu participare străină, aportul poate consta în servicii, cunoştinţe şi management din
partea investitorului străin34. Aportul în prestaţii în muncă sau servicii este permis numai
asociaţilor din societatea în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în
comandită (art. 16 alin. 5 din Legea nr. 31/1990). Un atare aport nu poate constitui aport la
formarea sau majorarea capitalului social. Explicaţia constă în faptul că acest aport nu poate fi
un element al gajului general al creditorilor societăţii. Totuşi, în schimbul aportului în
prestaţii în muncă sau servicii, asociatul are dreptul să participe la împărţirea profitului şi a
activului social şi, totodată, are obligaţia să participe la pierderi. În acest scop, aportul în
prestaţii în muncă sau servicii trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.
Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea
patrimoniului societăţii. De aceea, în actul constitutiv trebuie să se arate aportul fiecărui
asociat. Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare sau ca ele să aibă acelaşi
obiect şi nici ca aportul unui asociat să aibă un obiect unitar. Întrucât noţiunea de aport
desemnează o obligaţie, trebuie făcută distincţie între naşterea obligaţiei şi executarea ei;
obligaţia se naşte la încheierea contractului de societate, pe când executarea ei poate fi făcută

34
D. A. Sitaru, Consideraţii privind subiectele de naţionalitate română ale dreptului comerţului internaţional
(Societăţile comerciale), în ,.Revista de drept comercial” nr. 2/1993, p. 50-51.
19
la constituirea societăţii sau ulterior, la termenele stabilite în actul constitutiv. Asumarea
obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se naşte prin semnarea
contractului de societate sau, după caz, prin participarea la subscripţia publică. Efectuarea
aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului (vărsământ). Asociaţii sunt obligaţi să
efectueze aporturile potrivit stipulaţiilor din contactul de societate şi cu respectarea
dispoziţiilor legii. Neefectuarea aportului are semnificaţia neexecutării de către asociat a
obligaţiei asumate, cu consecinţele prevăzute de lege.
Capitalul social. Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege
expresia valorică a totalităţii aporturilor în numerar şi în natură ale asociaţilor care participă la
constituirea societăţii. Într-o opinie, capitalul social reprezintă valoarea nominală totală a
acţiunilor emise de societatea pe acţiuni35. Capitalul social mai este denumit şi capital
nominal. Capitalul social nu are o existenţă reală, concretă, ci reprezintă o cifră convenită de
asociaţi. În bilanţul societăţii, capitalul social apare evidenţiat la pasiv, deoarece el reprezintă
aporturile asociaţilor, care, la dizolvarea societăţii, trebuie restituite. În schimb, bunurile
efective care constituie aporturile asociaţilor figurează în activul bilanţului, întrucât ele
aparţin societăţii. Capitalul social constituie limita gajului general al creditorilor societăţii, în
sensul că în patrimoniul societăţii trebuie să existe bunuri a căror valoare să fie cel puţin în
limita capitalului social. Datorită rolului său de limită a gajului general al creditorilor
societăţii, capitalul social este fix pe toată durata societăţii. El poate fi modificat, în sensul
măririi sau micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului
constitutiv.
În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de
societate, legea stabileşte un plafon minim al capitalului social: 90.000 lei, în cazul societăţii
pe acţiuni; 200 lei, în cazul societăţii cu răspundere limitată. Guvernul va putea modifica, cel
mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb,
astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro.
Întrucât capitalul social este fix pe întreaga durată a societăţii, în cazul în care activul
social se diminuează sub o anumită limită, datorită folosirii sale în desfăşurarea activităţii,
legea prevede obligaţia reîntregirii activului sau reducerii capitalului social, mai înainte de a
se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit (art. 69 din Legea nr. 31/1990). În raport
de capitalul social se determină profitul societăţii şi se calculează rezervele acesteia. Ca o
consecinţă a destinaţiei sale, capitalul social este intangibil; el nu poate fi folosit pentru plata

35
S. Bodu, Principii juridice privind capitalul social al unei societăţi, pe acţiuni. în „Revista română de drept al
afacerilor” nr. 2/2003, p. 24
20
dividendelor către asociaţi. Având rol de limită a gajului general al creditorilor, capitalul social
trebuie să fie real.
Legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat. Capitalul subscris reprezintă
valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat să contribuie la constituirea
societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul social. Capitalul vărsat este valoarea totală a
aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul societăţii. Legea stabileşte condiţii privind
vărsarea capitalului: în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, la constituirea
societăţii, capitalul vărsat nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, iar diferenţa va fi
vărsată, în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii, pentru acţiunile emise pentru un
aport în numerar şi, în termen de 2 ani de la înmatriculare, pentru acţiunile emise pentru un
aport în natură; în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere
limitată, capitalul social subscris trebuie integral vărsat la data constituirii societăţii.
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după
forma juridică a societăţii: părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în
comandită simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni, în cazul
societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni. În schimbul aportului un număr de părţi de
interes, asociaţii dobândesc părţi sociale sau acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia
(art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990).
Patrimoniul societăţii. Noţiunea de patrimoniu al societăţii sau de patrimoniu social
este distinctă de cea de capital social. În lumina principiilor dreptului civil, patrimoniul
societăţii îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând
societăţii. Patrimoniul social cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în
bilanţul societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile.
Activul social (denumit şi fond social) cuprinde bunurile aduse ca aport în societate şi
cele dobândite în cursul activităţii societăţii. Întrucât expresia valorică a bunurilor aportate
reprezintă capitalul social al societăţii, capitalul social este considerat un element al
patrimoniului social36.
Pasivul social cuprinde obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor.
Intenţia asociaţilor de a colabora la desfăşurarea activităţii comerciale (affectio
societatis). Un alt element esenţial al contractului de societate îl reprezintă elementul
psihologic, adică intenţia asociaţilor de a colabora la desfăşurarea activităţii comerciale
(affectio societatis). Affectio societatis presupune intenţia de colaborare voluntară a

36
I. Băcanu, Reducerea capitalului social al societăţilor comerciale, în „Revista de drept comercial” nr. 5/1995,
p. 23; M. Danil, Câteva probleme ale funcţionării şi administrării societăţilor comerciale, în „Revista de drept
comercial” nr. 3/1993, p. 83.
21
asociaţilor, de a lucra în comun, suportând toate riscurile activităţii comerciale37. Participarea
la activitatea societăţii trebuie să fie activă şi interesată. Această participare este diferită, în
funcţie de forma juridică a societăţii. Dar, în orice societate comercială, participarea
asociaţilor la viaţa societăţii se manifestă prin exercitarea, în condiţiile legii, a dreptului de a
participa la luarea deciziilor şi la controlul asupra activităţii societăţii. Intenţia de a colabora
implică şi convergenţa de interese ale asociaţilor, concretizată, mai ales, în obţinerea şi
împărţirea profitului. În sfârşit, colaborarea asociaţilor presupune o egalitate juridică între
aceştia şi, în consecinţă, lipsa oricăror raporturi de subordonare.
Împărţirea profitului. În general, prin profit se înţelege un câştig evaluabil în bani
rezultat din orice activitate economică. Reprezintă profit şi serviciile sau bunurile procurate de
o societate, în condiţii mai avantajoase decât acelea care s-ar obţine individual. Tot astfel, s-au
recunoscut societăţile de asigurare mutuală, în care profitul rezidă în evitarea unor cheltuieli.
Pentru a fi distribuibil, profitul trebuie să fie real şi util. Cota-parte din profit ce se plăteşte
fiecăruia dintre asociaţi constituie dividend (art. 67 din Legea nr. 31/1990). Dividendul
include orice distribuire în bani sau în natură, în favoarea asociaţilor, din profitul stabilit pe
baza bilanţului contabil anual şi a contului de profit şi pierderi. Dividendele pot fi distribuite
numai din profitul determinat, potrivit legii (art. 67 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).
Întrucât activitatea comercială ar putea să înregistreze pierderi în loc de profit,
datorită legăturii sociale care îi uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la pierderi. Deci,
desfăşurând activitatea comercială în comun, asociaţii participă împreună, atât la profitul, cât
şi la pierderile societăţii.
Legea consacră libertatea asociaţilor de a decide în privinţa împărţirii profitului.
Potrivit Legii nr. 31/1990, în actul constitutiv trebuie să se prevadă „partea fiecărui asociat la
profit şi la pierderi” (art. 7) sau „modul de distribuire a profitului şi de suportare a
pierderilor” (art. 8).

37
Tribunalul Ilfov I decizia din 5 decembrie 1924, în „Dreptul”. 1925, p. 13.
22
 Capitolul 2
Constituirea societăţilor de persoane

2.1. Actele constitutive ale societăţilor comerciale

La baza constituirii societăţilor comerciale se află voinţa societarilor, care înseamnă
voinţa de a se asocia şi a conlucra în vederea realizării de câştiguri, suportând şi riscuş
eventualelor pierderi. Această voinţă se materializează printr-un act constitutiv, care poate fi
atât un înscris unic, cât şi un contract de societate şi/sau statutul societăţii. În ce priveşte
numărul societarilor, se prevede că societatea trebuie să aibă minim doi asociaţi, în afara
cazului societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic şi a societăţii pe acţiuni, unde numărul
minim trebuie sa fie de cel puţin 5 societari.
Actul constitutiv al societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu
răspundere limitată trebuie să cuprindă sub sancţiunea expresă a nulităţii, denumirea
societăţii, obiectul său de activitate, aporturile societarilor şi capitalul social.38
Voinţa asociaţilor privind constituirea unei societăţi comerciale trebuie să se
materializeze în condiţiile legii. Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990, societatea în nume
colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe
acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de
societate şi statut. În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere
limitată, legea permite ca cele două acte - contractul de societate şi statutul - să se încheie sub
forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Societatea cu răspundere limitată se poate
constitui şi prin actul de voinţă al unei singure persoane (societatea cu răspundere limitată cu
asociat unic). În acest caz se întocmeşte numai statutul. Când se încheie numai contract de
societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv. Din cele
arătate rezultă că, în concepţia Legii nr. 31/1990, denumirea de act constitutiv are un caracter
generic; aceasta desemnează atât contractul de societate şi/sau statutul societăţii, cât şi
înscrisul unic. Societăţile comerciale organizate în baza Legii nr. 15/1990 au fost înfiinţate
prin actele organelor administrative competente şi funcţionează pe bază de statut (art. 283 din
Legea nr. 31/1990).
Societăţile de persoane se constituie prin contract de societate. Contractul de
societate este fundamentul pe baza căruia se constituie orice societate comercială, însă pentru
societăţile de capitaluri sunt incluse între actele constitutive atât contractul de societate, cât şi

38
D. A. P. Florescu, Th. Mrejeru, G. Bălaşa, Drept societar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 13, 14.
23
statutul, valabil şi pentru societatea cu răspundere limitată care, aşa cum am arătat anterior, nu
se încadrează în niciuna din cele două categorii de societăţi.
Întrucât societatea comercială se constituie în vederea săvârşirii unor fapte de comerţ,
contractul de societate care stă la baza constituirii societăţii comerciale este un act de comerţ.
El face parte din categoria faptelor de comerţ obiective conexe39. Pentru a fi încheiat valabil,
contractul trebuie să îndeplinească anumite condiţii. În primul rând, contractul de societate
trebuie să aibă elementele care îl particularizează faţă de celelalte contracte (aporturile
asociaţilor, affectio societatis şi împărţirea profitului). În al doilea rând, contractul de
societate, ca orice contract, trebuie să îndeplinească anumite condiţii esenţiale pentru
validitatea unei convenţii (art. 948 C. civ.). La aceste condiţii de fond, se adaugă şi condiţia
formei contractului impusă de lege. Cum elementele specifice contractului de societate au fost
analizate, urmează să examinăm numai condiţiile de fond şi de formă ale contractului de
societate. De asemenea, vom examina şi cuprinsul contractului de societate, aşa cum este
reglementat de lege.
Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă va cuprinde40:
a. Date referitoare la asociaţi;
b. Forma, denumirea şi sediul;
c. Obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale;
d. capitalul social, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în
natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării. La societăţile cu răspundere limitată se
vor preciza numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale
atribuite fiecărui asociat pentru aportul său;
e. asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi,
datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună
sau separat;
f. date referitoare la cenzorii societăţilor cu răspundere limitată, dacă au fost numiţi;
g. partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi;
h. sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru
înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
39
Asupra naturii juridice a contractului de societate care stă la baza constituirii societăţii comerciale, a se vedea:
S. Neculaescu, M. Danil, Contractul de societate, în „Dreptul” nr. 5-6/1994, p. 39-31; D.A. Popescu, Contractul
de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 29-31; M.C. Costin, Natura juridică, a contractului de societate
prin care se constituie o societate comercială, în „Revista de drept comercial” nr. 3/1999, p. 69 şi urm. în sensul
comercialităţii actului constitutiv, a se vedea: CA. Bucureşti, Secţia I, decizia nr. 30/1941 în „Pandectele
române”. 1941, III, p. 171; I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 68.
40
Conţinutul e acelaşi şi pentru societăţile cu răspundere limitată.
24
 i. durata societăţii; dacă nu se precizează se consideră că societatea este constituită pe
durată nedeterminată.
j. modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii. Dacă nu se precizează se vor aplica
dispoziţiile legale.
Contractul de societate este un acord de voinţă prin care două sau mai multe
persoane convin să constituie un fond comun din aporturile individuale, pentru a desfăşura o
activitate comercială în urma căreia să obţină un profit pe care să-l împartă între ei, de regulă,
în funcţie de valoarea aportului adus de fiecare la constituirea fondului comun (capitalul
social).
Specific contractului de societate este prezenţa elementului subiectiv (affectio
societatis), care constă în intenţia fiecărui asociat de a afecta societăţii aportul său individual,
în schimbul împărţirii beneficiului realizat de societate ca urmare a desfăşurării activităţii în
comun.41
Condiţiile de fond ale contractului de societate. În lumina art. 948 C. civ.,
condiţiile pentru validitatea contractului de societate sunt următoarele: consimţământul valabil
al părţilor care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat şi o cauză licită.
Consimţământul părţilor. Constituirea societăţilor comerciale, în condiţiile Legii nr.
31/1990, este dominată de principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi juridice (art.
40 din Constituţie). Limitările aduse libertăţii de asociere prin dispoziţiile legii sunt de strictă
interpretare42. Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de voinţă a părţilor,
în sensul încheierii contractului. Două sau mai multe persoane fizice sau juridice nu pot fi
obligate prin hotărâre judecătorească să devină asociaţi, iar hotărârea nu se poate substitui
contractului de societate43. Potrivit legii, societatea comercială va avea cel puţin doi asociaţi,
în afară de cazul când legea prevede altfel (art. 4 din Legea nr. 31/1990). Societatea se
constituie prin voinţa unei singure persoane în cazul societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic. Pentru a produce efecte juridice, voinţa părţilor contractante trebuie să fie
declarată, să fie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie alterată de vicii.
Intenţia de a încheia contractul. În contractul de societate, spre deosebire de alte
contracte, consimţământul părţilor trebuie să aibă o natură specifică; voinţa fiecăreia dintre
părţile contractante trebuie să fie animată de intenţia de a desfăşura în comun o activitate

41
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 85.
42
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 311/1994, în „Dreptul” nr. 4/1995, p. 73; C. Gheorghe, Rolul voinţei
asociaţilor în constituirea societăţilor comerciale, (II), în „Revista de drept comercial” nr. 10/2000, p. 149 şi
urm.
43
D. Ciobanu, Inadmisibilitatea obligării prin ordonanţă preşedinţială a unei persoane fizice sau juridice de a
se asocia cu alte persoane fizice sau juridice, în „Dreptul” nr. 2/1992, p. 40.
25
comercială (qffectio societatis). În absenţa acestui element psihologic nu există un contract de
societate44.
Părţile contractante (Fondatorii). Potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990, persoanele
care încheie contractul de societate şi, deci, îl semnează, au calitatea de fondatori. Mai au
această calitate şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii. În forma
iniţială a Legii nr. 31/1990, calitatea de fondator era rezervată promotorilor constituirii
societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni prin subscripţie publică. O societate
comercială poate fi constituită de persoane fizice, de persoane juridice şi de persoane fizice
împreună cu persoane juridice. Persoanele care încheie contractul de societate poartă
denumirea generică de asociaţi; în cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni,
ele au şi denumirea specifică de acţionari. Aceste persoane fizice sau juridice pot fi
necomercianţi sau comercianţi. În sfârşit, aceste persoane fizice sau juridice pot fi române sau
străine45. De remarcat că persoana fizică poate cumula calitatea de asociat cu cea de salariat al
societăţii, deoarece cele două calităţi au temeiuri diferite. În concepţia Legii nr. 31/1990, nu
pot fi fondatori şi, deci, nu pot încheia contractul de societate, persoanele care, potrivit legii,
sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere,
fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum
şi pentru alte infracţiuni prevăzute de art. 143-145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei sau pentru cele prevăzute de Legea nr. 31/199046.
Referitor la persoanele fizice, o problemă se ridică în legătură cu societatea comercială
între soţi. Legea nr. 31/1990 nu cuprinde nicio interdicţie referitoare la soţi. În consecinţă, soţii
pot constitui singuri o societate comercială ori împreună cu alte persoane. Calitatea de soţ
implică respectarea prevederilor Codului familiei privind regimul bunurilor soţilor. În privinţa
bunurilor proprii ale soţilor nu există nicio problemă; fiecare dintre soţi dispune de bunurile
sale proprii fără nicio restricţie şi, deci, le poate aduce ca aport la constituirea unei societăţi
comerciale. Cu privire la bunurile comune ale soţilor, s-a arătat că ele nu pot forma obiect de
aport la capitalul social, nici chiar dacă ambii soţi ar participa la aceeaşi societate comercială.
Motivul l-ar constitui faptul că, potrivit legii, contribuţia fiecărui asociat trebuie să fie
individualizată. Or, datorită devălmăşiei în care se află bunurile comune, individualizarea nu
se poate realiza. în consecinţă, acordul unui soţ dat celuilalt de a aduce ca aport în societate un
44
D. D. Gerota, Societăţile anonime simulate, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1932; Elena Cârcei, Constituirea
societăţilor comerciale pe acţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 26-27; R. Petrescu, Drept comercial
român. Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 95-96; F. Ţuca, Societatea comercială fictivă, în „Revista de drept
comercial” nr. 10/1996, p. 110-123. A se vedea şi Gh. Piperea, Societatea creată de fapt, în „Juridica” nr. 2/2000,
p. 66 şi urm.
45
M. N. Costin, Probleme teoretice şi practice privind constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale, în
„Revista de drept comercial” nr. 2/1999, p. 50 şi urm.
46
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 180.
26
bun comun este o convenţie ilicită şi, deci, nulă. Singura soluţie pentru soţi ar fi să procedeze,
în prealabil, la împărţirea bunurilor comune47. Considerăm că, în temeiul art. 35 C. fam., unul
dintre soţi poate aduce ca aport în societate un bun comun, fără a avea nevoie de
consimţământul celuilalt soţ. Un atare consimţământ este necesar numai în cazul unui teren
sau al unei construcţii, dacă se aduce în societate un titlu de proprietate48.
Se înţelege că, întrucât bunul care constituie obiectul aportului este un bun comun,
dividendele primite din partea societăţii vor fi tot bunuri comune49. Trebuie arătat că, în scopul
asigurării protecţiei împotriva unor acte de concurenţă neloială, legea prevede că asociaţii din
societăţile în nume colectiv nu pot lua parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte
societăţi concurente sau având acelaşi obiect decât cu consimţământul celorlalţi asociaţi (art.
82 din Legea nr. 31/1990). Persoanele juridice (regiile autonome, societăţile cu capital de stat
ori societăţile comerciale private ori cu capital mixt) pot participa la constituirea unei societăţi
comerciale cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
(art. 34 din Decretul nr. 31/1954)50.
c) Viciile de consimţământ. Pentru a fi valabil, consimţământul dat la încheierea
contractului de societate trebuie să nu fie alterat de eroare, dol sau violenţă.
Eroarea nu produce nulitatea când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară
de cazul când consideraţia persoanei este cauza determinantă pentru care s-a încheiat
contractul (art. 954 C. civ.). Nulitatea contractului de societate pentru eroare asupra persoanei
asociatului ar putea interveni în cazul unei societăţi de persoane, în care caz la constituirea
societăţii se au în vedere calităţile personale ale asociaţilor. În cazul societăţilor de capitaluri,
eroarea nu ar trebui să ducă la nulitatea contractului, deoarece persoana asociatului nu are
relevanţă pentru încheierea contractului. Cât priveşte eroarea asupra obiectului contractului,
ea produce nulitatea numai dacă poartă asupra substanţei obiectului contractului (art. 954 C.
civ.). Eroarea asupra valorii aportului sau asupra şanselor la profit nu duce la nulitatea
contractului.

47
O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, op. cit., p. 141; I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol. I, p. 259-260.
48
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 181. A se vedea şi C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 178/1992, în „Dreptul” nr.
9/1993, p. 84.
49
I. P. Filipescu, Regimul juridic al bunurilor şi datoriilor soţilor în lumina legii societăţilor comerciale, în
„Dreptul” nr. 11/1992, p. 39 şi urm.; I. Mustaţă, Guiu Mioara Ketti, Dacă bunurile comune ale soţilor pot
constitui aport la capitalul social, în „Dreptul” nr. 6/1992, p. 26 şi urm.; Gh. Piperea, Milena Tomescu, Dreptul
societăţilor comerciale şi regimul matrimonial actual, în „Revista de drept comercial” nr. 10/1999, p. 91 şi urm.;
Crenguţa Leaua, Validitatea contractului încheiat între soţi, în „Dreptul” nr. 9/1999, p. 41 şi urm.; I. Popa,
Influenţa regimului juridic matrimonial asupra raporturilor comerciale între soţi, în „Dreptul” nr. 3/2000, p. 80
şi urm.
50
Viorel Daghie, Răducan Oprea, Doina Mihăilă, Drept comercial român, Editura Naţional, Bucureşti, 2003, p.
54.
27
 Dolul duce la anularea contractului numai când manoperele dolosive emană de la
cealaltă parte contractantă (art. 960 C. civ.). În cazul contractului de societate, dolul viciază
consimţământul unui asociat numai dacă emană de la toţi ceilalţi asociaţi sau de la persoane care
reprezintă valabil entitatea colectivă şi are o anumită gravitate51; de exemplu, folosirea unui
bilanţ fals pentru a determina la subscrierea acţiunilor unei societăţi. Când dolul provine numai
din partea unuia dintre asociaţi, contractul de societate îşi menţine valabilitatea. În acest caz,
asociatul al cărui consimţământ a fost viciat are o acţiune în daune împotriva autorului dolului,
dar el rămâne în raporturi juridice cu ceilalţi asociaţi, întrucât operează numai în raport cu
asociatul care a folosit manoperele dolosive, dolul nu va putea fi opus creditorilor sociali şi
celorlalţi asociaţi străini de acele manopere.
Violenţa este un viciu de consimţământ care nu se întâlneşte în practică. În cazul în
care s-ar ivi, vor fi aplicabile principiile dreptului comun (art. 955-959 C. civ.).
Capacitatea părţilor. O persoană fizică poate fi parte în contractul de societate dacă
are capacitatea pentru a încheia acest act juridic. Referitor la capacitatea cerută pentru încheierea
contractului de societate, în doctrină nu există un punct de vedere unitar. Într-o opinie, se
consideră că, în privinţa încheierii contractului de societate, condiţiile de capacitate sunt
aceleaşi ca şi cele cerute pentru a fi comerciant. Concluzia are ca premisă dispoziţiile art. 3
pct. 4 C. com. De vreme ce, potrivit acestor dispoziţii legale, cumpărările sau vânzările de
părţi sociale sau de acţiuni ale societăţilor comerciale sunt considerate fapte de comerţ,
înseamnă că şi încheierea contractului de societate este un fapt de comerţ supus condiţiilor de
capacitate prevăzute de Codul comercial52. Într-o altă opinie, trebuie făcute anumite distincţii
în raport de forma societăţii şi întinderea răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile sociale.
Pornindu-se de la premisa că asociaţii, care au o răspundere nelimitată pentru obligaţiile
sociale (asociaţii în nume colectiv şi comanditaţii), au calitatea de comerciant, s-a susţinut că
aceştia pot încheia contractul de societate dacă îndeplinesc condiţiile de a fi comerciant, pe
când în privinţa celorlalţi asociaţi, capacitatea cerută pentru încheierea contractului de
societate ar fi cea din dreptul comun. Pe baza reglementării în forma iniţială a Legii nr.
31/1990, se consideră că pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să
aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea actelor juridice, în condiţiile dreptului comun.
În prezent, această concluzie are un temei legal. Articolul 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990
prevede că nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile. Aşadar, pentru
încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să aibă capacitatea deplină de
exerciţiu. Având în vedere că, prin încheierea contractului, partea contractantă trebuie să

51
O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, op. cit., p. 164.
52
I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 68.
28
contribuie la formarea capitalului social (obligaţia de aport), se cere ca aceasta să aibă
capacitatea de a face acte de dispoziţie. Întrucât constituirea unei societăţi poate fi apreciată ca
o formă de plasament de capital, nu este exclusă posibilitatea participării unui minor, prin
ocrotitorul său legal, la încheierea unui contract de societate, în condiţiile art. 105 şi 129 C.
fam. Fiind vorba de un act de dispoziţie, va fi necesară autorizaţia autorităţii tutelare, care va
fi acordată dacă prezintă un folos neîndoielnic pentru minor (art. 130 C. fam). în acordarea
autorizaţiei, un rol important trebuie să-l aibă forma societăţii. În privinţa persoanei puse sub
curatelă, aceasta are capacitatea de a încheia un contract de societate (art. 153 C. fam). În
sfârşit, comerciantul supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului nu devine incapabil şi,
deci, poate încheia un contract de societate. Dar, în cazul aplicării procedurii insolvenţei, el pierde
dreptul de a administra şi dispune de bunurile sale şi, în consecinţă, este lipsit de posibilitatea de a
efectua un aport în societate (art. 47 din Legea nr. 85/2006).
Obiectul contractului. Noţiunea de obiect al contractului de societate are două
sensuri: cel al dreptului comun şi cel de obiect al societăţii.
a) în sensul dreptului comun, obiectul convenţiilor este acela la care părţile se obligă
(art. 962 C. civ.). Deci, obiectul contractului de societate îl constituie prestaţiile la care se
obligă asociaţii. Aceste prestaţii se materializează în aporturile asociaţilor, care pot fi în
numerar, în natură sau în industrie (în muncă sau prestări de servicii). Obiectul contractului
trebuie să fie determinat, licit şi moral. În cazul în care aportul are ca obiect anumite prestaţii
ale asociatului, se cere ca obiectul să fie posibil şi personal.
b) în sensul limbajului curent al societăţilor comerciale, noţiunea de obiect al
contractului de societate desemnează activitatea societăţii sau, altfel spus, faptele de comerţ
pe care le va săvârşi societatea comercială. Obiectul societăţii trebuie să fie comercial, adică
să privească săvârşirea de fapte de comerţ53. În caz contrar, societatea va fi civilă. Nu poate
face obiectul unei societăţi comerciale consultanţa juridică54, întrajutorarea bănească55 şi
practica stomatologică56. Obiectul societăţii este convenit de către asociaţi şi trebuie arătat în
contractul de societate. Asociaţii trebuie să prevadă „obiectul de activitate al societăţii, cu
precizarea domeniului şi a activităţii principale” (art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990). Obiectul de
activitate trebuie stabilit cu respectarea Nomenclatorului de clasificare a activităţilor din
economia naţională - CAEN. Activităţile comerciale care formează obiectul societăţii pot
consta în producerea şi comercializarea mărfurilor, executarea de lucrări ori prestarea de
servicii. Operaţiunile de export-import se pot efectua numai dacă în contractul de societate s-a
53
D. Lupaşcu, Obiectul de activitate al societăţii comerciale, în „Dreptul” nr. 7/1993, p. 23 şi urm.; M. Şcheaua,
Unele probleme legate de obiectul de activitate al societăţii comerciale, în „Dreptul” nr. 9/1994, p. 8 şi urm.
54
C.S.J.. Secţia economică şi comercială, decizia nr. 207/1992, în „Dreptul'“ nr. 9/1993, p. 77
55
C.S.J., Secţia economică şi comercială, nr. 150/1992, în „Dreptul” nr. 5-6/1993, p. 139
56
Tribunalul Maramureş, sentinţa civilă nr. 97/1994, în „Revista de drept comercial” nr. 3/1994, p. 97
29
prevăzut un asemenea obiect. Nu este necesar să se precizeze contractele prin care se
realizează aceste operaţiuni57. Asociaţii sunt liberi să stabilească activităţile care vor fi
desfăşurate de societate. Dar obiectul societăţii trebuie să fie determinat, licit şi moral.
Societatea nu poate avea ca obiect activităţi care fac parte din categoria celor interzise
societăţilor comerciale sau, mai larg, iniţiativei private. Avem în vedere activităţile stabilite,
în temeiul art. 287 din Legea nr. 31/1990, prin H.G. nr. 1323/1990.
Cauza contractului. În general, cauza ca o condiţie a contractului, este scopul
concret în vederea căruia se încheie actul juridic. Ea constituie elementul psihologic care
determină consimţământul şi explică motivul încheierii actului juridic. În privinţa contractului
de societate, existenţa cauzei, ca element esenţial al contractului, este o problemă
controversată58. Unii autori consideră că, în fapt, obiectul contractului se confundă cu cauza
contractului de societate; obiectul contractului, constând în prestaţia reciprocă a părţilor,
cauza contractului nu este altceva decât contraprestaţia celeilalte părţi 59. Alţi autori, pornind
de la prevederile Codului civil recunosc cauza contractului ca element distinct de obiectul
acestuia. În contractul de societate, cauza este participarea fiecărui asociat la rezultatele
activităţii comerciale desfăşurate în comun, adică împărţirea beneficiilor. Cauza contractului
de societate este definită şi mai larg, ca finalitatea de a constitui un fond social comun, de a-l
afecta exerciţiului unor anumite acte de comerţ în vederea obţinerii de beneficii, destinate a fi
împărţite între asociaţi în modul convenit60. Deoarece împărţirea profitului este scopul urmărit
de fiecare asociat, contractul de societate va fi lipsit de cauză, dacă s-a stipulat ca totalitatea
profitului să revină unuia dintre asociaţi (clauza leonină) şi, deci, clauza va fi lovită de
nulitate. Potrivit dreptului comun, cauza contractului de societate trebuie să fie licită şi
morală, adică să nu încalce ordinea publică şi bunele moravuri (art. 968 C. civ.). Totodată,
trebuie să se ia în consideraţie scopul real al societăţii, iar nu numai scopul aparent, care poate
fi licit61.
În cazul nerespectării condiţiilor de fond, prevăzute de art. 948 C. civ., contractul de
societate este lovit de nulitate. Finalitatea contractului de societate, aceea de a fi fundament al
constituirii societăţii comerciale, ca şi caracterul plurilateral al contractului determină anumite
particularităţi privind efectele nulităţii. Consimţământul şi capacitatea părţilor sunt condiţii
esenţiale ale contractului, care au un caracter personal şi, deci, ele trebuie raportate la fiecare
dintre asociaţi. Acest caracter personal are consecinţe asupra efectelor nulităţii. Într-adevăr,

57
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 34/1996, în „Dreptul” nr. 8/1996, p. 139
58
I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 73.
59
D. D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, p. 40-45. A se vedea şi O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, op.
cit., p. 172.
60
O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, op. cit, p. 172
61
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 32/1993, în „Dreptul” nr. 4/1994, p. 91.
30
viciul de consimţământ al unui asociat, respectiv incapacitatea unui asociat, va afecta numai
raportul juridic care îl priveşte pe acest asociat, fără să influenţeze validitatea raporturilor cu
ceilalţi asociaţi. Deci, caracterul plurilateral al contractului de societate impune o limitare a
efectelor nulităţii; sancţiunea priveşte raportul juridic viciat, iar nu contractul de societate în
întregul său. Pentru ceilalţi asociaţi, contractul de societate subzistă şi produce toate efectele
care îi sunt proprii62.
În ideea salvgardării contractului de societate s-a susţinut, pentru cazul dolului,
posibilitatea înlocuirii acţiunii în anulare cu o acţiune în daune împotriva autorului dolului.
Soluţia recunoaşterii valabilităţii contractului de societate, chiar în cazul anulării raportului
juridic privind un asociat, îşi găseşte un suport legal indirect în dispoziţiile art. 229 din Legea
nr. 31/1990, care prevăd că societatea în nume colectiv şi societatea cu răspundere limitata
supravieţuiesc în cazul reducerii numărului asociaţilor până la limita minimă, datorită
falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau morţii asociaţilor. În mod excepţional,
sancţiunea va fi nulitatea societăţii, dacă toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data
constituirii societăţii (art. 56 lit. b din Legea nr. 31/1990). Trebuie arătat că celelalte două
condiţii de fond ale contractului de societate - obiectul şi cauza - nu ridică probleme
deosebite. Întrucât nerespectarea prevederilor legale privind aceste condiţii afectează întregul
contract, sancţiunea este nulitatea societăţii [art. 56 lit. c) din Legea nr. 31/1990]. Nulitatea
societăţii pentru nerespectarea condiţiilor de fond ale contractului de societate produce efecte
specifice, diferite de cele ale nulităţii actelor juridice din dreptul comun.

Condiţiile de formă ale contractului de societate

Forma scrisă a contractului. Forma actului constitutiv suscită unele interpretări în
actualul stadiu al legislaţiei. În Codul comercial, art. 88 stipula: „Contractul de societate
trebuie făcut prin act scris. Societăţile în comandită pe acţiuni şi societăţile anonime trebuie
constituite prin act autentic”. În doctrina mai veche se arăta că şi societăţile în nume colectiv
şi în comandită simplă pot încheia actul în formă autentică. În forma iniţială, din 1990, Legea
societăţilor comerciale prevedea obligativitatea încheierii pentru toate formele de societate
comercială a unui act constitutiv în formă autentică. Şi în forma rezultată în urma
modificărilor şi completărilor aduse prin O.U.G. nr. 32/1997, Legea nr. 31/1990 a prevăzut că
actul constitutiv al societăţilor comerciale se încheie în formă autentică.
Concepţia legii a fost modificată prin O.U.G. nr. 76/2001 şi apoi prin Legea nr. 161/2003.
Potrivit art. 5 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, în forma sa actuală, actul constitutiv al societăţii
comerciale se încheie sub semnătură privată; el se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de
62
I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 75-76. A se vedea şi O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, p. 178-180.
31
subscripţie publică, de fondatori. Actul constitutiv încheiat sub forma înscrisului sub
semnătura privată dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului comerţului.
Excepţional, actul constitutiv se încheie, în mod obligatoriu, în formă autentică, în
următoarele cazuri:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren. Aporturile în
natură sunt permise la toate formele de societăţi comerciale. Terenurile sunt aporturi în natură
şi trebuie evaluate potrivit regulilor societăţii care se constituie; în această ipoteză nu
interesează forma juridică a societăţii (oricare dintre cele cinci: societate în nume colectiv,
societate în comandită simplă sau pe acţiuni, societatea pe acţiuni sau societate cu răspundere
limitată). La societatea cu răspundere limitată (art. 13 alin. 3) şi la societăţile pe acţiuni (art.
38) trebuie realizată o expertiză asupra aporturilor în natură. În ceea ce priveşte forma
autentică, aceasta se explică prin valoarea din ce în ce mai mare a terenurilor precum şi de
dispoziţiile speciale din Legea fondului funciar. Este indiferent dacă aportarea terenului se
face prin transmiterea proprietăţii sau numai transmiterea către societate a dreptului de
folosinţă.
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă. În cazul
societăţilor în nume colectiv şi în comandită simplă, asociaţii (la SCS numai comanditaţii)
răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale, astfel încât legiuitorul instituie un
sistem prin care aceştia să fie atenţionaţi asupra dreptului şi, mai ales, a obligaţiilor care
derivă din această calitate.
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică, mai precis în cazul
societăţii pe acţiuni constituite prin subscripţie publică. Societăţile pe acţiuni se pot constitui
fie simultan fie prin subscripţie publică. Formalităţile referitoare la constituirea unei societăţi
comerciale prin subscripţie publică sunt expres consacrate legislativ (art. 18-35),
intenţionându-se o cât mai bună protecţie a subscriitorilor. Astfel, încă din faza premergătoare
constituirii, în care fondatorii redactează prospectul de emisiune, art. 18 alin.2 prevede expres
că „prospectul de emisiune semnat de fondatori în formă autentică va trebui depus, înainte de
publicare, la oficiul registrului comerţului din judeţul în care se va stabili sediul societăţii”.
Scopul modificării concepţiei privind forma actului constitutiv a fost simplificarea
formalităţilor privind constituirea societăţilor comerciale. Analizând consecinţele practice ale
modificării legii constatăm că rezultatul este minim. Într-adevăr, forma înscrisului sub
semnătură privată a actului constitutiv, care se vrea să fie regula, poate fi folosită numai în
cazul societăţii pe acţiuni constituită simultan, societăţii în comandită pe acţiuni şi societăţii cu
răspundere limitată, cu condiţia să nu existe un teren ca aport în natură. În schimb, forma
autentică a actului constitutiv, care este concepută ca o excepţie, are un caracter cvasigeneral;
32
aceasta este obligatorie pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă,
societatea pe acţiuni constituită prin subscripţie publică, precum şi pentru societatea în
comandită pe acţiuni dacă există un teren ca aport în natură. O reală modificare a concepţiei
privind forma actului constitutiv ar fi impus însă consacrarea formei scrise, ca regulă generală,
şi forma autentică, în mod excepţional, pentru societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni
şi, poate, în cazul când există un teren ca aport în natură, indiferent de forma societăţii.
Trebuie arătat că, potrivit art. 5 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv, indiferent de
forma cerută de lege, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de către
fondatori. Noţiunea de fondator este folosită, în acest caz, cu sensul din reglementarea iniţială a
Legii nr. 31/1990. Ea desemnează pe promotorii constituirii societăţii pe acţiuni sau în comandită
pe acţiuni prin subscripţie publică.
În privinţa consecinţelor nerespectării condiţiilor de formă ale actului constitutiv
trebuie făcută o distincţie. În cazurile când legea permite încheierea actului constitutiv în
forma înscrisului sub semnătură privată, condiţia de formă este cerută ad probationem. În
consecinţă, dovada actului constitutiv se poate face numai prin înscris. În cazurile când legea
impune forma autentică a actului constitutiv, condiţia de formă este cerută ad validitatem.
Nerespectarea formei autentice a actului constitutiv atrage nulitatea societăţii, în condiţiile art.
56 din Legea nr. 31/1990.
Cuprinsul contractului de societate. Ca act constitutiv al societăţii, contractul de
societate trebuie să cuprindă anumite clauze (elemente) care să stabilească relaţiile dintre
asociaţi. Aceste clauze sunt prevăzute de Legea nr. 31/1990, diferenţiat în funcţie de forma
juridică a societăţii; art. 7 stabileşte cuprinsul actului constitutiv al societăţii în nume colectiv,
în comandită simplă şi cu răspundere limitată, iar art. 8 priveşte actul constitutiv al societăţii
pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni. Majoritatea clauzelor sunt comune tuturor formelor
juridice de societate comercială. Ele privesc identificarea părţilor, individualizarea viitoarei
societăţi, caracteristicile societăţii, conducerea şi gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile
asociaţilor, dizolvarea şi lichidarea societăţii. Pe lângă clauzele comune, contractul de
societate poate să cuprindă şi anumite clauze specifice unei anumite forme juridice de
societate comercială. Clauzele expres prevăzute de lege trebuie, în mod obligatoriu, să fie
cuprinse în contractul de societate. În cazul nerespectării acestei obligaţii, societatea nu va
putea fi înmatriculată. Trebuie arătat că părţile nu pot deroga de la dispoziţiile legale prin care
se reglementează cuprinsul contractului de societate decât în cazurile expres prevăzute de
lege. Clauzele contractului materializează voinţa asociaţilor privind constituirea societăţii63.

63
D. D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, op. cit., p. 89-90; V. Mircea, Convenţiile extrastatutare ale
acţionarilor în dreptul romanesc, în „Revista de drept comercial” nr. 3/2002, p. 66 şi urm.
33
Acest fapt este atestat prin semnarea contractului de către toţi asociaţii care participă la
încheierea contractului sau, în caz de subscripţie publică, de către fondatori64. În cazul când
asociatul este o societate cu capital de stat, contractul trebuie semnat de reprezentanţii F.P.S.
şi F.P.P.65
Clauzele de identificare a părţilor. Părţile contractante se determină potrivit
principiilor dreptului civil referitoare la identificarea persoanelor fizice şi juridice. În cazul
persoanelor fizice, în contract trebuie să se prevadă numele şi prenumele, codul numeric
personal şi, dacă este cazul, echivalentul acestuia, potrivit legislaţiei naţionale aplicabile, locul
şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor. În cazul unor persoane juridice, trebuie să se
arate denumirea, sediul şi naţionalitatea persoanei juridice, numărul de înregistrare în registrul
comerţului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii naţionale aplicabile.
Clauzele privind identificarea viitoarei societăţi comerciale. Prin aceste clauze se
stabilesc: denumirea, forma juridică şi sediul societăţii.
a) Denumirea (firma) societăţii. Acest atribut de identificare se stabileşte cu respectarea
dispoziţiilor legale referitoare la regimul firmelor societăţilor comerciale (art. 30-36 din Legea
nr. 26/1990).
b) Forma juridică a societăţii. Aceasta este una dintre formele de societate
reglementate de lege, pe care o aleg asociaţii (art. 2 din Legea nr. 31/1990).
c) Sediul social. Ca atribut de identificare, sediul societăţii, denumit şi sediul social,
este locul care situează în spaţiu societatea comercială, ca subiect de drept. El este stabilit de
părţile contractante, având în vedere locul unde societatea îşi va desfăşura activitatea
comercială ori vor funcţiona organele sale. Sediul se stabileşte cu respectarea dispoziţiilor art.
17 alin. (2 ) din Legea nr. 31/199066.
Clauzele privind caracteristicile societăţii. Sunt avute în vedere clauzele privind
obiectul de activitate şi durata societăţii, precum şi capitalul social.
a) Obiectul de activitate al societăţii. în contract trebuie să se indice obiectul de
activitate al societăţii sau obiectul de activitate social. Legea cere să se arate obiectul de
activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale. Obiectul de activitate
al societăţii nu trebuie formulat generic, ci trebuie stabilit concret, prin arătarea activităţilor ce
urmează a fi desfăşurate de către societate, cu respectarea Nomenclatorului de clasificare a
activităţilor din economia naţională - CAEN. Obiectul de activitate al societăţii trebuie

64
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 128/1993. în „Dreptul” nr. 8/1994, p. 95.
65
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 88/1995, în ..Dreptul” nr. 12/1995, p. 90
66
Art. 17 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 a fost modificat prin Legea nr. 164/2006 (M. Of., Partea I, nr.
430/18.05.2006)
34
concretizat pentru a se putea verifica daca nu se încalcă legea67 şi pentru a aplica în mod
corect impozitul68.
b) Durata societăţii. Prin contract, asociaţii urmează să hotărască asupra duratei
societăţii. Ei se pot înţelege asupra unui termen în cadrul căruia să existe societatea ori pot
conveni ca durata societăţii să fie nelimitată. Precizarea duratei societăţii prezintă interes
practic; în cazul stabilirii unui termen, la expirarea lui, societatea se dizolvă de drept; în cazul
unei durate nelimitate, asociaţii trebuie să precizeze condiţiile în care societatea de persoane
va continua cu moştenitorii asociatului decedat.
c) Capitalul social. În contractul de societate trebuie să se precizeze anumite
elemente legate de capitalul social. Astfel, trebuie arătat care este capitalul social subscris şi
capitalul vărsat. Se înţelege că asociaţii trebuie să respecte plafoanele minime prevăzute de
lege. Apoi, trebuie menţionat aportul fiecărui asociat, în numerar sau alte bunuri, valoarea lor
şi modul evaluării. În sfârşit, trebuie să se arate modul în care a fost divizat capitalul social,
numărul şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, după caz, precum şi
repartizarea acestora între asociaţi.
Clauzele privind conducerea şi gestiunea societăţii. Potrivit legii, în contractul de
societate, asociaţii trebuie să prevadă unele elemente referitoare la administrarea societăţii şi
controlului asupra gestiunii societăţii69. În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită
simplă şi cu răspundere limitată trebuie să se arate datele de identificare a persoanelor
(asociaţi sau neasociaţi) care administrează şi reprezintă societatea, puterile ce li s-au conferit
şi dacă urmează să le exercite împreună sau separat. În cazul societăţilor pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni, în contract trebuie să se menţioneze datele de identificare a primilor
membri ai consiliului de administraţie, respectiv a primilor membrii ai consiliului de
supraveghere, precum şi puterile de reprezentare conferite şi dacă ei urmează să le exercite
împreună ori separat70. Pentru societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere
limitată, contractul trebuie să prevadă datele de identificare ale cenzorilor sau auditorului
financiar.
Clauzele privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Asociaţii trebuie să stabilească
în contract drepturile ce le revin şi obligaţiile pe care şi le asumă. În cazul societăţilor în nume
colectiv, în comandită simplă şi societăţii cu răspundere limitată, legea cere să se stabilească
„partea fiecărui asociat la profit şi pierderi” (art. 7 din Legea nr. 31/1990). În cazul societăţii
pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, în contract trebuie să se prevadă „modul de distribuire
67
C.S.J., Secţia economică şi comercială, decizia nr. 258/1992, în „Revista de drept comercial” nr. 5/1994, p. 76
68
C.S.J., Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 52/1994, în „Revista de drept comercial” nr. 5/1994, p.
78
69
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 107/1994, în „Dreptul” nr. 4/1994, p. 90.
70
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 188.
35
a profitului şi de suportare a pierderilor” (art. 8 din Legea nr. 31/1990). Asociaţii sunt liberi
să stabilească modul de împărţire a profitului şi de suportare a pierderilor. Sunt interzise însă
acele clauze cunoscute sub denumirea de clauze leonine. Obligaţiile asociaţilor privesc
efectuarea aportului. În cazul în care la încheierea contractului, capitalul subscris nu a fost
integral vărsat, în contract trebuie să se prevadă termenele până la care asociaţii să efectueze
vărsămintele privind întregul capital subscris.
Clauzele privind sediile secundare ale societăţii. Dacă asociaţii doresc ca societatea
să aibă sedii secundare, contractul de societate trebuie să cuprindă anumite menţiuni în acest
sens. În concepţia legii, sediile secundare sunt unităţi fără personalitate juridică ale societăţii,
care poartă denumirea de sucursale, agenţii sau reprezentanţe. Potrivit legii, în contractul de
societate se vor arăta sediile secundare, atunci când ele se înfiinţează odată cu societatea sau
condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare.
Clauzele privind dizolvarea şi lichidarea societăţii. În contractul de societate trebuie
să se prevadă şi clauze privind încetarea existenţei societăţii. Asociaţii stabilesc condiţiile în
care societatea se va dizolva şi lichida. Cel mai adesea, cu privire la această problemă,
asociaţii reproduc dispoziţiile legale ori fac trimitere la ele.

2.2. Etapele constituirii societăţilor comerciale

O societate comercială are ca bază a constituirii sale voinţa asociaţilor, manifestată,
după caz, în contractul de societate sau în contractul de societate şi statutul societăţii ori în
înscrisul unic. Dar societatea comercială nu se poate constitui exclusiv prin voinţa asociaţilor.
Pentru constituirea societăţii, adică pentru ca societatea să devină persoană juridică, asociaţii
trebuie să îndeplinească anumite formalităţi impuse de lege. În condiţiile actualei reglementări
a Legii nr. 31/1990, procesul constituirii unei societăţi comerciale implică îndeplinirea a două
formalităţi: întocmirea actului sau actelor constitutive în forma cerută de lege şi înregistrarea şi
autorizarea funcţionării societăţii. În cazul constituirii societăţii pe acţiuni sau în comandită pe
acţiuni prin subscripţie publică, aceste formalităţi sunt precedate de anumite operaţiuni
speciale. Prima formalitate se realizează de către asociaţi; în cazurile prevăzute de lege este
necesară şi contribuţia notarului public pentru autentificarea actului constitutiv. A doua
formalitate implică participarea organelor competente, stabilite de Legea nr. 26/1990, privind
registrul comerţului şi Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea
în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice71.

71
St. D. Cărpenaru, Formalităţile legale de constituire a societăţii comerciale şi consecinţele nerespectării lor,
în lumina Legii nr. 31/1990, în „Revista de drept comercial” nr. 4/1992, p. 5 şi urm.
36
 2.2.1. Redactarea şi autentificarea actului constitutiv
Stabilirea acordului de voinţe se face printr-un înscris constatator. Fiecare asociat
trebuie să înţeleagă toate clauzele actului constitutiv, în special ce cele privesc obligaţiile de
aportare, obligaţiile de administrare (limitele şi răspunderea - dacă este cazul), participarea la
beneficii şi pierderi, modalităţile de excludere şi/sau retragere din societate, beneficii de
fondator etc. Punctul de plecare în constituirea unei societăţi comerciale este aşadar întocmirea
actului sau actelor constitutive ale viitoarei societăţi. Prin întocmirea actelor constitutive
înţelegem redactarea şi, după caz, autentificarea înscrisurilor actelor respective. Actele
constitutive sunt diferite, în funcţie de forma juridică a societăţii: contractul de societate, în
cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă; contractul de societate şi
statutul societăţii sau înscrisul unic, în cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi
societăţii cu răspundere limitată.
Redactarea înscrisurilor actelor constitutive. Înţelegerea asociaţilor privind
constituirea societăţii comerciale se concretizează în înscrisul sau, după caz, înscrisurile
actelor constitutive. În cazurile în care legea permite ca actul constitutiv să se încheie în forma
înscrisului sub semnătură privată, înscrisul este redactat de asociaţi. Întrucât redactarea unui
act constitutiv al unei societăţi comerciale reclamă cunoştinţe juridice, în mod obişnuit,
asociaţii apelează la un specialist. Acesta poate fi un avocat, un notar sau, în prezent, serviciul
specializat din cadrul oficiului registrului comerţului. Ca orice înscris sub semnătură privată,
înscrisul actului constitutiv trebuie să fie datat şi semnat de către toţi asociaţii sau, în caz de
subscripţie publică, de fondatori. Cu privire la data actului constitutiv, care îmbracă forma
înscrisului sub semnătură privată, art. 5 alin. (7) din Legea nr. 31/1990, în forma sa actuală,
prevede că actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului
comerţului72. Potrivit legii, la darea datei certe trebuie să se prezinte dovada eliberată de
registrul comerţului privind disponibilitatea firmei, iar în cazul societăţii cu răspundere
limitată cu asociat unic, declaraţia pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat
unic într-o singură societate cu răspundere limitată. În cazul neprezentării acestor dovezi,
persoana care dă data certă va refuza operaţiunea solicitată (art. 17 din Legea nr. 31/1990).
Deoarece actul constitutiv este o faptă de comerţ, data înscrisului poate fi stabilită prin orice
mijloc de probă prevăzut de art. 46 C. com. (art. 57 alin. 2 C. com.). În cazurile când legea
impune forma autentică a actului constitutiv, redactarea înscrisului se face în condiţiile Legii
nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale. Articolul 44 din lege dispune că

72
Referitor la discuţiile privind data certă a actului constitutiv, în condiţiile O.U.G. nr. 76/2001, a se vedea St.D.
Cărpenaru, Drept comercial român, p. 187.
37
înscrisurile pentru care legea prevede forma autentică vor fi redactate numai de notarii
publici, de avocatul părţii interesate sau consilierul juridic ori reprezentantul legal al persoanei
juridice. Legea permite, însă, persoanelor care au o pregătire juridică să redacteze înscrisurile
în care figurează ca parte, ele, soţii, ascendenţii sau descendenţii lor. Redactarea înscrisului
actului constitutiv poate fi realizată şi de serviciul specializat din cadrul oficiului registrului
comerţului.
Autentificarea înscrisurilor actelor constitutive. În cazurile în care legea impune
forma autentică, înscrisul actului constitutiv este prezentat notarului public, pentru
autentificare, de către persoana desemnată în calitate de administrator al societăţii ori de către
un asociat anume împuternicit. În cazul constituirii societăţii pe acţiuni sau în comandită pe
acţiuni prin subscripţie publică, adunarea constitutivă desemnează pe aceia care se vor
prezenta pentru autentificarea actelor şi îndeplinirea celorlalte formalităţi (art. 28 din Legea
nr. 31/1990). În vederea autentificării înscrisului, legea impune prezenţa tuturor asociaţilor,
personal sau prin mandatar cu procură specială în forma autentică (art. 5 alin. 6 din Legea nr.
31/1990). În caz de subscripţie publică, actele constitutive sunt semnate numai de către
membrii fondatori şi, deci, numai ei trebuie să se prezinte la notarul public (art. 5 alin. 6 din
Legea nr. 31/1990). La autentificarea actului sau actelor constitutive trebuie prezentată dovada
eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea firmei (art. 17 din Legea nr.
31/1990). Verificarea disponibilităţii firmei se face de către oficiul registrului comerţului,
înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificarea firmei (art. 39 alin. 2
din Legea nr. 26/1990). Această cerinţă a legii este menită să ateste că firma stabilită de
asociaţi în actul constitutiv este disponibilă şi, deci, să evite riscul respingerii cererii de
înregistrare a societăţii, pe motiv că firma stabilită de asociaţi este înregistrată în registrul
comerţului. În cazul unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic, la autentificarea actului
constitutiv trebuie prezentată declaraţia pe proprie răspundere privind deţinerea calităţii de
asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată (art. 17 din Legea nr. 31/1990).
Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv dacă nu sunt îndeplinite
cerinţele legale privind dovezile menţionate. Procedura de autentificare a înscrisurilor actelor
constitutive ale societăţii este cea prevăzută de lege pentru autentificarea înscrisurilor, care
este reglementată în art. 58-67 din Legea nr. 36/1995. Problema care se pune este aceea de a
şti dacă notarul public are sau nu competenţa să verifice legalitatea actelor constitutive a căror
autentificare se solicită. Articolul 6 din Legea nr. 36/1995 prevede obligaţia notarilor publici
de a verifica actele pe care le instrumentează pentru a nu cuprinde clauze contrare legii şi

38
bunelor moravuri. În cazul în care actul solicitat este contrar legii sau bunelor moravuri,
notarul public va refuza întocmirea lui73.
Înscrisurile redactate de părţi ori de către reprezentanţii lor vor fi verificate cu privire
la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă, notarul public putându-le aduce modificările şi
completările corespunzătoare, cu acordul părţilor. Actele notariale pot fi atacate de către părţi
sau orice persoană interesată prin acţiune în anulare la instanţa judecătorească, potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură civilă (art. 100 din Legea nr. 36/1995). În sfârşit,
menţionăm că, potrivit legii, pentru autentificarea actului sau actelor constitutive se vor plăti
onorariile notariale legale (art. 288 din Legea nr. 31/1990)74.
Întocmirea actelor constitutive în condiţiile cerute de lege are anumite consecinţe
asupra viitoarei societăţi comerciale. Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, în virtutea
principiilor generale, viitoarea societate comercială dobândeşte anticipat o capacitate de
folosinţă restrânsă75. Potrivit art. 33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, „chiar înainte de data
înregistrării sau de data actului de recunoaştere, ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce
ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare, cât
priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri
preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod valabil”. Deci, de la data redactării înscrisului sub semnătură
privată, respectiv de la data autentificării înscrisurilor actelor constitutive, societatea
comercială aflată în curs de constituire, dobândeşte capacitate de folosinţă. Această capacitate
priveşte numai drepturile şi obligaţiile de care depinde valabila constituire a societăţii
comerciale. Această capacitate de folosinţă restrânsă este denumită şi „mica personalitate
juridică”76. Avem în vedere actele referitoare la aporturile asociaţilor şi, implicit, patrimoniul
societăţii, precum şi formalităţile ulterioare privind constituirea societăţii. Contractul de
locaţiune pentru sediul societăţii este valabil încheiat77. Existenţa anticipată a capacităţii de
folosinţă implică recunoaşterea şi a unei capacităţi de exerciţiu corespunzătoare. Actele
juridice necesare constituirii valabile a societăţii sunt încheiate de către persoanele desemnate
prin actele constitutive în calitate de administratori ai societăţii. În absenţa desemnării
administratorilor societăţii, actele juridice pot fi încheiate de oricare dintre asociaţi. Actele
încheiate în contul societăţii trebuie aprobate de asociaţi [art. 36 alin. (1) lit. e) din Legea nr.
31/1990].

73
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 196.
74
D. Lupaşcu, Legislaţia taxelor de timbru şi timbrului judiciar, Editura All, Bucureşti, 1996.
75
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1029/1996, în Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1996,
p. 225.
76
O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, p. 216.
77
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1029/1996, în „Dreptul” nr. 7/1997, p. 102
39
 2.2.2. Prezentarea dosarului la ONRC. Servicii de asistenţă furnizate de Oficiu
Potrivit Legii nr. 359 / 2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în
registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice78, în
cadrul oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale se desfăşoară activităţi de asistenţă
acordate solicitanţilor, la cererea şi pe cheltuiala acestora, pentru efectuarea procedurilor
necesare înregistrării în registrul comerţului a actelor constitutive sau modificatoare.
Serviciile de asistenţă se asigură prin personalul specializat din cadrul oficiilor registrului
comerţului de pe lângă tribunale. Serviciile de asistenţă se acordă, la cererea şi pe cheltuiala
solicitantului, înainte de depunerea cererii de înregistrare la oficiul registrului comerţului de
pe lângă tribunal. Serviciile de asistenţă se solicită prin cerere de servicii explicită,
cuprinzând serviciile solicitate, obligaţiile părţilor, termenele şi tarifele datorate. Modelul şi
conţinutul cererii de servicii se stabilesc de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.
Serviciile de asistenţă care se prestează de oficiile registrului comerţului de pe
lângă tribunale sunt: a) îndrumarea prealabilă privind formalităţile legale pentru constituirea şi
modificarea actelor constitutive ale firmelor; b) îndrumarea pentru completarea corectă a
cererii de înregistrare şi a formularelor tipizate specifice activităţii registrului comerţului; c)
tehnoredactarea cererii de înregistrare; d) proiectarea şi execuţia siglei şi a emblemei pentru
firme; e) obţinerea evaluării prin expertiză a bunurilor subscrise ca aport în natură la capitalul
social; f) asigurarea obţinerii, după caz, pentru bunurile imobile, a dovezii intabulării;
certificatului constatator al sarcinilor cu care, eventual, este grevat respectivul bun; g)
redactarea declaraţiei pe propria răspundere a fondatorilor, administratorilor, împuterniciţilor
sucursalelor şi a cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege; h) redactarea actului
constitutiv al persoanelor juridice supuse obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului; i)
redactarea statutului pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic; j) redactarea
actului adiţional sau, după caz, a hotărârii adunării generale a membrilor sau asociaţilor ori
acţionarilor, a deciziei consiliului de administraţie privind modificări ale actului constitutiv
referitoare la: sediul social; denumirea firmei sau emblema acesteia; durata de funcţionare;
forma juridică; domeniul principal de activitate şi activitatea principală; obiectul de activitate
sau codificarea ori recodificarea acestuia în conformitate cu Clasificarea activităţilor din
economia naţională - CAEN; administratori şi cenzori; alte elemente ale actului constitutiv

78
Modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 75 din 30 septembrie 2004 publicată în Monitorul
Oficial nr. 932/12 octombrie 2004, Ordonanţa de Guvern nr. 26/2006 şi Legea nr. 360 din 2006; B. Vasilescu,
Simplificări în legislaţia română cu privire la înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor, Buletinul
de Informare Legislativă, Consiliul legislativ, nr. 3/2002.
40
(nume, domiciliu, participare la profit şi pierderi etc.); primirea, retragerea de membri sau
asociaţi; majorarea sau reducerea capitalului social; înfiinţarea sau desfiinţarea de sedii
sociale secundare; divizare sau fuziune; dizolvare sau lichidare; k) obţinerea autentificării
actului constitutiv sau a actului adiţional; l) darea de dată certă pentru actele redactate de
serviciile de asistenţă; m) extragerea din bazele de date de acte normative şi listarea pentru
eliberare, la cerere.

2.2.3. Înregistrarea în Registrul Comerţului

Prin înregistrarea în registrul comerţului se înţelege înmatricularea persoanelor fizice,
asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înscrierea de menţiuni, precum şi înregistrarea
altor operaţiuni care, potrivit legii, se menţionează în registrul comerţului. Societăţile
comerciale, societăţile şi companiile naţionale, grupurile de interes economic, regiile autonome şi
organizaţiile cooperatiste, sucursalele înfiinţate de acestea, precum şi alte persoane juridice care se
înregistrează în registrul comerţului potrivit unor acte normative speciale. Societatea comercială
este supusă înmatriculării în registrul comerţului şi autorizării funcţionării, în condiţiile Legii
nr. 359/2004. Procedura înmatriculării se realizează de către oficiul registrului prin directorul
oficiului registrului comertului de pe lânga tribunal şi/sau persoana sau persoanele desemnate de
către directorul general al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului . Solicitarea efectuării
înregistrării în registrul comerţului se face la biroul unic din cadrul oficiului registrului
comerţului de pe lângă tribunal de către fondatori, administratori sau de reprezentanţii
acestora, precum şi de orice persoană interesată, în condiţiile legii, prin întocmirea cererii de
înregistrare. Înregistrările în registrul comerţului se fac în baza unei rezoluţii ale directorului
oficiului registrului comerţului sau a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în afară de cazul
în care legea prevede altfel. Procedura autorizării funcţionării societăţii se realizează prin
biroul unic, organizat în cadrul oficiului registrului comerţului. El cuprinde reprezentanţi ai
autorităţilor publice competente să elibereze autorizaţiile cerute de lege. Înmatricularea
(înregistrarea) societăţii comerciale în registrul comerţului se realizează în temeiul unei cereri,
care se soluţionează aşadar de către directorul oficiului registrului comerţului. Înmatricularea
societăţii comerciale se realizează în baza unei cereri tip adresate biroului unic din cadrul
oficiului registrului comerţului în a cărei rază teritorială se va afla sediul societăţii 79. Cererea
poate fi făcută de către fondatori sau de persoanele desemnate ca administratori ai societăţii
ori ca împuterniciţi ai acestora. Potrivit art. 36 din Legea nr. 31/1990, cererea trebuie însoţită de
următoarele documente:

79
Modelul şi conţinutul cererii sunt stabilite prin ordinul ministrului justiţiei nr. 455/C/2006 (M. Of. Partea I, nr.
122/8.02.2006).
41
 a) actul sau actele constitutive, în forma cerută de lege;
b) dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilite prin actul constitutiv.
Dovada atestă liberarea aporturilor de către asociaţi şi, implicit, existenţa capitalului social
vărsat. O atare dovadă se face prin înscrisuri emise de bancă ori C.E.C.;
c) dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei. Potrivit legii, trebuie făcută
dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului aferent sediului social (contract de vanzare-
cumpărare, contract de închiriere, certificat de moştenire etc.80). La acelaşi sediu vor putea
funcţiona mai multe societăţi numai dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:
imobilul, prin structura lui, permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi diferite; cel
puţin o persoană este, în condiţiile legii, asociat în fiecare dintre aceste societăţi; dacă cel puţin
unul dintre asociaţi este proprietar al imobilului ce urmează a fi sediul social [art. 17 alin. (2)
din Legea nr. 31/1990]81;
d) actele care probează dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul
aportului în natură, subscris şi vărsat la constituire82. Aceste acte pot fi contracte de vanzare-
cumpărare, contracte de concesiune, brevete de invenţii etc. în cazul bunurilor imobile,
trebuie anexat şi certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
e) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de
asociaţi;
f) declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a primilor administratori, respectiv
a primilor membrii ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere şi, dacă este cazul, a
cenzorilor, că îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990. Declaraţia atestă faptul
că aceste persoane nu cad sub interdicţiile stabilite de art. 6 alin. (2) şi art. 153 14 din Legea nr.
31/1990;
g) alte acte sau avize prevăzute de legile speciale în vederea constituirii societăţii.
Pentru înmatricularea unor societăţi comerciale, legea cere existenţa unor avize şi autorizaţii
prealabile: autorizaţia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (pentru societăţile de
asigurare), autorizaţia provizorie a Băncii Naţionale a României (pentru societăţile comerciale
bancare), avizul de principiu şi autorizaţia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (pentru
societăţile de servicii de investiţii financiare şi alte societăţi comerciale prevăzute de Legea nr.
297/2004 privind piaţa de capital).
Cererea de înmatriculare a societăţii se depune la oficiul registrului comerţului, în
termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv în forma cerută de lege. Solicitanţii
80
A se vedea art. 32 pct. 2 din Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi efectuarea
înregistrărilor. A se vedea şi C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 117/1992. în „Dreptul” nr. 5-6/1993, p. 113.
81
Art. 17 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 a fost modificat prin Legea nr. 164/2006 (M. Of. nr. 430/18.05.2006) şi apoi
prin Legea nr. 44/2006.
82
C.S.J., Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 149/1992, în „Dreptul” nr. 9/1993, p. 82.
42
persoane juridice dobândesc personalitate juridică, conform legii, de la data înregistrării în
registrul comerţului a rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului, prin care se
dispun autorizarea constituirii şi înmatricularea, dacă legea nu dispune altfel. Prin efectuarea
înregistrărilor în registrul comerţului se asigură opozabilitatea actelor înregistrate faţă de terţi,
cu excepţia cazurilor în care legea prevede condiţia cumulativă a publicării acestora în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. La înmatriculare solicitanţilor li se eliberează
certificatul de înregistrare conţinând numărul de ordine din registrul comerţului şi codul unic
de înregistrare atribuit de Ministerul Finanţelor Publice, însoţit de rezoluţia directorului oficiului
registrului comerţului, precum şi de alte acte prevăzute de lege. La înregistrarea modificărilor
actului constitutiv se eliberează certificatul de înscriere de menţiuni. Termenul de eliberare a
certificatului de înregistrare şi, după caz, a certificatului de înscriere de menţiuni este de 3 zile,
respectiv 5 zile, calculat de la data înregistrării cererii potrivit dispoziţiilor Codului de procedură
civilă. Certificatul de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare este documentul care atestă
că persoana juridică a fost luată în evidenţa oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi în
evidenţa organului fiscal. Dacă certificatul de înregistrare conţine şi atributul fiscal „R”, acesta
atestă că persoana juridică a fost luată în evidenţa organului fiscal ca plătitor de T.V.A.
Pe parcursul existenţei persoanei juridice dovada privind starea acesteia, referitoare la
funcţionare, dizolvare, reorganizare, lichidare, insolvenţă sau suspendare temporară a activităţii, se
face cu extrasul de registru emis de oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal, valabil 30 de
zile de la data emiterii. Termenul de eliberare a extrasului de registru este de cel mult 24 de ore
de la data înregistrării solicitării. În temeiul rezoluţiei directorului oficiului comerţului prin
care s-a autorizat constituirea societăţii şi s-a dispus înregistrarea ei, oficiul registrului
comerţului eliberează certificatul de înregistrare. Modelul şi conţinutul certificatului de
înregistrare sunt aprobate prin ordinul ministrului justiţiei, la propunerea Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului. Certificatul de înregistrare cuprinde menţiuni privind firma societăţii,
sediul social, activitatea principală, numărul de ordine în registrul comerţului, precum şi codul
unic de înregistrare, atribuit de Ministerul Finanţelor Publice. Codul unic de înregistrare
atribuit trebuie utilizat în mod obligatoriu în toate sistemele informatice privind pe
comercianţi, precum şi în relaţiile societăţii comerciale cu terţii. Potrivit legii, certificatul de
înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, atestă că societatea comercială a fost luată
în evidenţa oficiului registrului comerţului83.
Potrivit legii, odată cu efectuarea înmatriculării societăţii se realizează şi înscrierea
fiscală a societăţii. Pe baza datelor cuprinse în cererea de înregistrare fiscală, comunicate de
oficiul registrului comerţului, Ministerul Finanţelor Publice atribuie codul unic de
83
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 197.
43
înregistrare. Certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, este documentul
care atestă, atât luarea societăţii în evidenţa oficiului registrului comerţului, cât şi luarea în
evidenţa organului fiscal.

2.2.4. Atribuirea codului unic de identificare (CUI)

Solicitarea înregistrării fiscale se face prin depunerea cererii de înregistrare la biroul unic din
cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, iar atribuirea codului unic de
înregistrare de către Ministerul Finanţelor Publice este condiţionată de admiterea cererii de
înregistrare în registrul comerţului de către directorul oficiului registrului comerţului. Pe baza
datelor transmise, Ministerul Finanţelor Publice atribuie, în termen de maximum 8 ore, codul unic
de înregistrare. În vederea atribuirii codului unic de înregistrare de către Ministerul Finanţelor
Publice, oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale transmit direct sau prin intermediul
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, pe cale electronică, Ministerului Finanţelor Publice,
datele referitoare la înregistrările efectuate în registrul comerţului şi cele conţinute în cererea de
înregistrare fiscală. Pentru asociaţiile familiale, precum şi pentru persoanele juridice structura
codului unic de înregistrare se stabileşte de Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi
Ministerul Justiţiei. Pentru persoanele fizice codul unic de înregistrare coincide cu codul
numeric personal atribuit de Ministerul Administraţiei şi Internelor sau, după caz, cu numărul
de identificare fiscală atribuit de Ministerul Finanţelor Publice. Codul unic de înregistrare va
fi utilizat de toate sistemele informatice care prelucrează date privind persoanele fizice,
asociaţiile familiale şi persoanele juridice, precum şi de acestea în relaţiile cu terţii, inclusiv
cu autorităţile şi instituţiile publice, pe toată durata funcţionării lor.
După efectuarea înmatriculării societăţilor comerciale în registrul comerţului, un
extras al rezoluţiei directorului oficiului comerţului se comunică, din oficiu, Regiei Autonome
„Monitorul Oficial”, spre publicare, pe cheltuiala solicitantului. Pe extras, oficiul registrului
comerţului de pe lângă tribunalul care a efectuat înmatricularea va menţiona codul unic de
înregistrare atribuit şi numărul de ordine în registrul comerţului, iar acest document poate fi
transmis şi pe cale electronică. Extrasul va cuprinde următoarele elemente: numărul şi data
încheierii, denumirea, sediul social şi forma juridică, numele şi adresa fondatorilor,
administratorilor şi, dacă este cazul, a cenzorilor, domeniul şi activitatea principală, capitalul
social şi durata de funcţionare. La cererea şi pe cheltuiala solicitantului, rezoluţia directorului
oficiului registrului comerţului se publică integral în Monitorul Oficial al României, Partea a
IV-a.

44
 2.2.5. Procedura de autorizare a funcţionării societăţilor comerciale
Concomitent cu procedura înmatriculării societăţii se realizează procedura autorizării
funcţionării societăţii comerciale în condiţiile Legii nr. 359/2004, modificată prin O.U.G. nr.
75/2004. Societăţile comerciale constituite anterior au obligaţia de a preschimba certificatul de
înmatriculare şi codul fiscal cu noul certificat de înregistrare conţinând codul unic de
înregistrare atribuit în condiţiile stabilite în Legea nr. 359/2004. Prin autorizarea funcţionării
societăţii se înţelege asumarea de către solicitant a responsabilităţii privind legalitatea
desfăşurării activităţii declarate. Este vorba de respectarea legislaţiei specifice în domeniul
prevenirii şi stingerii incendiilor, sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei
muncii etc. Modelul declaraţiei-tip pe propria răspundere privind autorizarea funcţionării
societăţii a fost aprobat prin ordinul nr. 455/C/2006 al ministrului justiţiei (M. Of., Partea L
nr. 122/8.02.2006). Procedura autorizării funcţionării societăţii se realizează prin intermediul
biroului unic. Odată cu depunerea cererii de înmatriculare a societăţii, solicitantul are obligaţia
să depună declaraţia-tip pe propria răspundere”, semnată de asociaţi sau de administratori, din
care să rezulte că societatea îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute în legislaţia
specifică pentru activităţile declarate sau că anumite activităţi declarate nu vor fi desfăşurate pe
o perioadă de 3 ani. Declaraţiile-tip pe propria răspundere se înregistrează în registrul
comerţului şi se transmit, în copie, autorităţilor publice competente. Odată cu eliberarea
certificatului de înregistrare se eliberează şi certificatul constatator al declaraţiei pe proprie
răspundere care atestă că s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere din care rezultă,
după caz, că sunt îndeplinite condiţiile de funcţionare prevăzute în legislaţia specifică sau că
societatea nu desfăşoară anumite activităţi declarate pe o perioadă de 3 ani84.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 359/2004, în vederea eliberării de către biroul unic din
cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal a certificatului de înregistrare
conţinând codul unic de înregistrare sau, după caz, a certificatului de înscriere de menţiuni,
solicitantul are obligaţia să depună, o dată cu cererea de înregistrare şi actele doveditoare,
declaraţia-tip pe propria răspundere, semnată de asociaţi sau de administratori, din care să
rezulte, după caz, că: a) persoana juridică nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile
secundare, activităţile declarate, o perioadă de maximum 3 ani; b) persoana juridică
îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul prevenirii
şi stingerii incendiilor (P.S.I.), c) sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei
muncii, pentru activităţile precizate în declaraţia-tip. Orice modificare cu privire la cele
declarate atrage obligaţia solicitantului de a depune la biroul unic din cadrul oficiului

84
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 198.
45
registrului comerţului de pe lângă tribunal o nouă declaraţie-tip pe propria răspundere
corespunzătoare modificărilor intervenite.
Oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal înregistrează în registrul
comerţului datele din declaraţiile-tip. Procedura de autorizare a funcţionării pe baza
declaraţiei-tip pe propria răspundere se desfăşoară prin intermediul biroului unic din cadrul
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, la care solicitantul are obligaţia
înregistrării sediului social sau secundar. Oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale,
prin birourile unice, efectuează următoarele activităţi: a) primesc, verifică şi înregistrează
cererile de înregistrare şi actele depuse în susţinerea acestora, precum şi declaraţiile-tip; b)
încasează taxele şi tarifele pentru operaţiunile efectuate de oficiile registrului comerţului de pe
lângă tribunale, precum şi cele datorate altor autorităţi implicate în procedura de înregistrare;
c) ţin în sistem computerizat evidenţa declaraţiilor-tip; d) transmit autorităţilor publice
competente declaraţiile-tip, în copie, şi, pe cale electronică, datele de identificare ale persoa-
nelor juridice înregistrate în registrul comerţului; e) completează şi emit în termen
certificatele constatatoare privind înregistrarea declaraţiilor-tip, potrivit legii; f) urmăresc
termenele prevăzute de lege şi eliberează solicitanţilor certificatele de înregistrare, certificatele
de înscriere de menţiuni, rezoluţiile directorilor oficiilor registrului comerţului, precum şi
certificatele constatatoare prevăzute la lit. e).
Biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, pe baza
declaraţiilor-tip prevăzute la art. 15, eliberează solicitanţilor certificate constatatoare care
atestă că: 1. s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă că la sediul
social sau secundar nu se desfăşoară activităţile prevăzute în actul constitutiv sau modificator;
2. s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă că sunt îndeplinite
condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul prevenirii şi stingerii
incendiilor (P.S.I.), sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru
activităţile declarate; 3. s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă
modificările intervenite faţă de declaraţia-tip anterioară. Certificatele constatatoare au regimul
prevăzut la art. 4 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare. Potrivit art. 4, „Registrul comerţului este public. Oficiul registrului
comerţului este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei care a făcut cererea, copii certificate
de pe înregistrările efectuate în registru şi de pe actele prezentate, precum şi certificatele
constatatoare că un anumit act sau fapt este sau nu este înregistrat. Actele pot fi cerute şi eliberate
şi prin corespondenţă.” Certificatele constatatoare se eliberează o dată cu certificatul de
înregistrare sau certificatul de înscriere de menţiuni. Pentru sediul social şi pentru fiecare

46
sediu secundar se va elibera câte un certificat constatator care atestă că s-au înregistrat
declaraţiile-tip prevăzute la art. 15.
În vederea efectuării controlului de către autorităţile publice competente privind
conformitatea celor declarate potrivit art. 15, oficiul registrului comerţului de pe lângă
tribunal transmite acestora copiile declaraţiilor-tip şi, pe cale electronică, datele de identificare
ale persoanelor juridice, în termen de 3 zile de la data înregistrării în registrul comerţului.
Autorităţile publice competente să verifice conformitatea celor declarate potrivit art. 15 sunt:
brigăzile şi grupurile de pompieri militari din subordinea Ministerului Administraţiei şi
Internelor; direcţiile de sănătate publică teritoriale din subordinea Ministerului Sănătăţii sau
ministerele cu reţea proprie de sănătate publică; Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi
pentru Siguranţa Alimentelor sau ministerele cu reţea sanitară veterinară proprie; autorităţile
publice teritoriale de protecţie a mediului din subordinea Ministerului Mediului şi
Gospodăririi Apelor; inspectoratele teritoriale de muncă din subordinea Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei.
În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu sunt îndeplinite
condiţiile legale de funcţionare, notifică acest fapt solicitantului, la sediul înregistrat,
acordând un termen de remediere a neregularităţilor constatate. Termenul curge de la data
primirii notificării şi poate fi prelungit la cererea expresă a solicitantului, adresată autorităţii
publice competente. În cazul în care neregularităţile nu sunt remediate, autorităţile publice
competente notifică oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal actul prin care s-a
interzis desfăşurarea activităţii, în termen de 3 zile de la emiterea acestuia, pentru a fi
înregistrat din oficiu în registrul comerţului. Oficiile registrului comerţului de pe lângă
tribunale asigură condiţiile necesare pentru arhivarea tuturor documentelor aferente procedurii
de autorizare a funcţionării pe baza declaraţiei-tip pe propria răspundere.

2.2.6. Rolul judecătorului delegat (directorului oficiului registrului comerţului)

Ţinând cont de necesitatea remedierii cât mai urgente a blocajului existent la oficiile
registrului comerţului, care duce la nerespectarea drepturilor comercianţilor, cu consecinţe
deosebit de periculoase pentru circuitul comercial, cunscând faptul că funcţionarea eficientă a
registrului comerţului în subordinea Ministerului Justiţiei constituie premisa esenţială a
derulării unor programe de cooperare judiciară europeana, având în vedere contextul social
economic actual care impune, pe de o parte o decongestionare a activităţii judiciare prin
luarea unor măsuri energice de remedierii a supraîncărcării instanţelor şi, pe de altă parte o
fluidizare a procedurilor aferente activităţii comerciale, pentru asigurarea respectării
termenelor de eliberare a certificatelor de înregistrare, de înscriere de menţiuni şi a
47
documentelor aferente, de soluţionare a cererilor de înregistrare în registrul comerţului, ca
imperativ al delurării în condiţii corespunzătoare, cu respectarea legii, a activităţii
comercianţilor, având în vedere că registrul comerţului este un instrument esenţial pentru
securitatea circuitului comercial ce contribuie în mod substanţial la dezvoltarea unui climat de
loialitate şi credibilitate la nivelul mediului de afaceri, în temeiul art. 115 alin. (4) din
Constituţia României, Guvernul României adoptă Ordonanţa de Urgenţă nr 116 din 29
decembrie 2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul
comerţului, conform căreia „prin derogare de la prevederile Legii nr 26/1990 privind
registrul comerţului, republicată cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de la
prevederile celorlalte acte normative incidente, competenţa de soluţionare a cererilor de
înregistrare în registrul comerţului, şi după caz a altor cereri aflate în competenţa de
soluţionare a judecătorului delegat, pe o perioadă de 6 luni de la data intrării în vigoare a
prezentei ordonanţe de urgenţă, aparţine directorului oficiului registrului comerţului de pe
lângă tribunal şi/sau persoanei sau persoanelor desemnate de către directorul general al
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.”85
Controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în
registrul comerţului se exercită de justiţie, prin directorul oficiului registrului comerţului.
Cererea de înmatriculare (înregistrare) a societăţii se soluţionează de către directorul oficiului
registrului comerţului (judecătorul delegat)86. Aşa cum prevede art. 37 din Legea nr. 31/1990,
controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul
comerţului se exercită de justiţie prin judecătorul delegat (directorul oficiului registrului
comerţului) la oficiul registrului comerţului. Soluţionarea cererii se face în prezenţa
solicitantului sau în lipsa acestuia, în condiţiile art. 242 C. proc. civ., în baza actelor depuse. O
dată cu intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă nr 116 din 29 decembrie 2009, cererile
formulate la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului prin oficiile registrului comerţului de
pe lângă tribunale care au fost formulate anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de
urgenţă şi erau în competenţa judecătorului delegat se înaintează secţiei comerciale a
tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul comerciantul, urmând a fi soluţionate de
urgenţă şi cu precădere (art 3, alin. (1) din OUG nr 116/2009). Obiectul controlului de
legalitate îl reprezintă respectarea normelor imperative privind constituirea societăţilor
comerciale. Astfel, directorul oficiului registrului comerţului examinează actul sau actele
constitutive, în privinţa respectării condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege. Apoi,
85
Art. 1 din O.U.G. nr 116/2009, – pentru insituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în Registrul
Comerţului – publicată în M.Of. nr 926/30.12.2009.
86
Crenguţa Leaua. Unele aspecte privitoare la procedura necontencioasă şi procedura contencioasă de
soluţionare a cererii de înmatriculare a.societăţii comerciale şi a cererilor de înregistrare de menţiuni, în
„Dreptul” nr. 2/2002, p. 86 şi urm.
48
verifică respectarea cerinţelor legale privind cuprinsul actului constitutiv (numărul asociaţilor,
capitalul social, subscris şi vărsat, aporturile asociaţilor87, obiectul de activitate etc). De
asemenea, verifică existenţa sediului societăţii, care este esenţial pentru viaţa societăţii 88. În sfârşit,
directorul oficiului registrului comerţului verifică existenţa şi valabilitatea actelor anexate la
cererea de înregistrare.
În acţiunea de verificare a legalităţii constituirii societăţii, directorul oficiului
registrului comerţului are dreptul să dispună administrarea de dovezi şi efectuarea unei
expertize [art. 7 alin. (2) din OUG nr. 116/2009]. Experţii desemnaţi vor întocmi un raport
care va cuprinde răspunsurile lor privind elementele indicate de directorul oficiului registrului
comerţului. În privinţa aporturilor în natură, raportul trebuie să cuprindă descrierea şi modul
de evaluare a fiecărui bun aportat şi va preciza dacă valoarea acestuia corespunde numărului
şi valorii acţiunilor acordate în schimb asociatului. Înscrisurile noi se depun la oficiul
registrului comerţului de pe lângă tribunale cu cel puţin o zi înainte de soluţionare. Acesta va
trimite o notificare cu privire la depunerea raportului experţilor către Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, pentru a fi publicată. În cazul când, în urma examinării cererii, constată
că sunt îndeplinite condiţiile privind înregistrarea societăţii, directorul oficiului registrului
comerţului va da o rezoluţie, prin care va autoriza constituirea societăţii şi va dispune
înregistrarea ei în registrul comerţului (art. 6 alin 1 din OUG nr. 116/2009). Rezoluţia de
înregistrare va cuprinde menţiunile actului constitutiv prevăzute, după caz, de art. 7 sau 8 din
Legea nr. 31/1990. În cazul când cerinţele legale privind constituirea societăţii nu sunt
îndeplinite, se va acorda un termen de amânare de cel mult 15 zile libere, fără a se lua în
considerare ziua când a început şi ziua când s-a sfârşit termenul. Acest termen de 15 zile poate
fi prelungit o singură dată, la cererea solicitantului, cu maximum 15 zile (art 7 alin. (4) din
OUG nr 116/2009) Dacă în termenele prevăzute nu se îndeplinesc obligaţiile dispuse prin
rezoluţia de amânare a directorului oficiului registrului comerţului cererile de înregistrare
urmează a fi respinse.
Rezoluţia pronunţată privind înregistrarea societăţii este executorie de drept.
Împotriva rezoluţiei directorului şi/sau persoanei sau persoanelor desemnate se poate formula
o plângere în termen de 15 zile de la data pronunţării, pentru părţi şi de la data publicării
rezoluţiei sau a actului modificator în Monitorul Oficial, pentru orice alte persoane interesate.
Plângerea împotriva rezoluţiei se înaintează, în termen de 3 zile de la data depunerii, secţiei
comerciale a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul comerciantului. Aceste
plângeri se soluţionează de urgenţă şi cu precădere. Rezoluţia directorului este supusă numai

87
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 162/1992. în „Dreptul” nr. 5-6/1993, p. 138.
88
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 122/1994, în „Dreptul” nr. 12/1994, p. 76.
49
recursului, care poate fi exercitat în termen de 15 zile de la data pronunţării încheierii, pentru
părţi şi, de la data publicării în Monitorul Oficial a încheierii, pentru orice persoană interesată
(art. 6 alin 3 din OUG nr. 116/2009). Recursul se depune şi se menţionează în registrul
comerţului unde s-a făcut înregistrarea. Oficiul registrului comerţului avea obligaţia ca, în
termen de 3 zile de la depunerea recursului, să îl înainteze Curţii de Apel în a cărei rază
teritorială se află sediul societăţii. Motivele recursului puteau fi depuse cu cel puţin 2 zile
înaintea termenului de judecată. În soluţionarea recursului sunt aplicabile dispoziţiile art. 48,
49 şi 56-59 din Legea nr. 31/1990. În cazul admiterii recursului, decizia instanţei de recurs
este menţionată în registrul comerţului.
Înregistrarea dispusă se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării
încheierii prin care se autorizează înmatricularea societăţii comerciale. Odată înregistrată în
registrul comerţului, societatea se consideră constituită. Pe data înregistrării, societatea devine
persoană juridică. În acest sens, art. 41 din Legea nr. 31/1990 dispune: „Societatea
comercială este persoană juridică de la data înmatriculării ei în registrul comerţului”.
Articolul 6 alin. (4) din Legea privind simplificarea formalităţilor dispune că persoanele
juridice prevăzute la art. 2 (între ele se menţionează şi societăţile comerciale) dobândesc
personalitate juridică de la data pronunţării rezoluţiei directorului oficiului registrului
comerţului , prin care se dispune autorizarea constituirii sau înmatricularea în registrul
comerţului, dacă legea nu dispune altfel. Or, în privinţa societăţilor comerciale, art. 40 din
Legea nr. 31/1990 prevede data înmatriculării.
Potrivit legii, persoanele desemnate ca reprezentanţi ai societăţii sunt obligate să
depună la oficiul registrului comerţului semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990). În
termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, fondatorii, primii administratori,
sau, dacă este cazul, primii membri ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere ori un
împuternicit al acestora vor cere înmatricularea societăţii în registrul comerţului în a cărui
rază teritorială îşi va avea sediul societatea. Ei răspund în mod solidar pentru orice prejudiciu
pe care îl cauzează prin neîndeplinirea acestei obligaţii (art. 36 alin. 1, modificat prin Legea
nr. 441 din 2006). Directorul oficiului registrului comerţului va putea dispune efectuarea unei
expertize, în contul părţilor, precum şi administrarea altor dovezi. În cazul în care cerinţele
legale sunt îndeplinite, directorul oficiului registrului comerţului prin rezoluţie, pronunţată în
termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerinţe, va autoriza constituirea societăţii şi va
dispune înmatricularea ei în registrul comerţului, în condiţiile prevăzute de legea privind acest
registru. Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul
comerţului. Inmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării

50
rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului prin care se autorizează înmatricularea
societăţii comerciale.
Atacarea încheierilor judecătorului delegat. Potrivit art. 60 din Legea nr. 31/1990,
încheierile judecătorului delegat, respectiv a directorului oficiului registrului comerţului,
privitoare la înmatriculare sau la orice alte înregistrări în registrul comerţului erau executorii
de drept şi erau supuse numai recursului. Într-o speţă, Administraţia Financiară a chemat în
judecată Oficiul Registrului Comerţului şi s-a cerut nulitatea încheierii judecătorului delegat
prin care s-a dispus radierea sediului social al unei societăţi comerciale, cu motivarea că prin
această încheiere a fost prejudiciată, neputând depista un alt sediu al firmei pentru recuperarea
debitului. Administraţia Financiară a mai susţinut că nu putea ataca cu recurs încheierea
judecătorului delegat. Întrucât nu a fost parte în dosarul care a stat la baza pronunţării
încheierii judecătorului delegat şi nici nu a avut cunoştinţă de măsura dispusă de acesta prin
încheiere. Acţiunea şi apelul la instanţa de fond au fost respinse întrucât atât Legea
Registrului Comerţului cât şi Legea Societăţilor comerciale indică drept unică posibilitate de a
ataca încheierea judecătorului delegat – recursul89. Termenul de recurs este de 15 zile şi curge
de la data pronunţării încheierii pentru părţi şi de la data publicării încheierii sau a actului
modificator al actului constitutiv în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pentru orice
alte persoane interesate. Recursul se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a
făcut înregistrarea. În termen de 3 zile de la data depunerii, oficiul registrului comerţului
înaintează recursul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul societăţii, iar în cazul
sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul
sucursalei. Motivele recursului se pot depune la instanţă, cu cel puţin două zile înaintea
termenului de judecată. În cazul admiterii recursului, decizia instanţei de recurs va fi
menţionată în registrul comerţului, fiind aplicabile dispoziţiile referitoare la înlăturarea unor
neregularităţi constatate după înmatriculare şi cele ce privesc nulitatea societăţii comerciale
(art. 48 - 49 şi 56 - 59).

2.2.7. Alte aspecte. Publicitatea actelor constitutive

Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţă celor interesaţi. Potrivit
legii, după efectuarea înmatriculării societăţii, un extras al rezoluţiei directorului oficiului
registrului comerţului sau persoanei/persoanelor desemnate se comunică, din oficiu, Regiei
Autonome a Monitorului Oficial spre publicare, pe cheltuiala societăţii (art. 14 din Legea nr.
359/2004). Extrasul cuprinde în mod obligatoriu următoarele menţiuni: numărul şi data

89
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, decizia nr. 813 din 12 februarie 2003, în RDC, nr. 12/2004,
p. 223-224.
51
încheierii, denumirea, sediul social şi forma juridică, numele şi adresa fondatorilor,
administratorilor şi, când este cazul, ale cenzorilor, domeniul şi activitatea principală,
capitalul social şi durata de funcţionare. Pe extrasul rezoluţiei se va menţiona codul unic de
înregistrare şi numărul de ordine în registrul comerţului. La cererea şi pe cheltuiala societăţii,
rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului şi/sau a persoanei sau persoanelor
desemnate se poate publica integral în Monitorul Oficial, Partea a IV-a. Neîndeplinirea
cerinţelor legale privind publicitatea constituirii societăţii comerciale are drept consecinţă
inopozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii în condiţiile prevăzute de lege.

2.2.8. Regimul actelor juridice încheiate în cursul constituirii societăţilor

Necesitatea încheierii unor acte juridice în contul societăţii în cursul constituirii
societăţii. Unele nevoi practice impun ca, în cursul constituirii societăţii, fondatorii să încheie
anumite acte juridice în contul viitoarei societăţi comerciale. Avem în vedere, de exemplu,
încheierea unui contract de locaţiune pentru sediul societăţii, deschiderea unui cont la bancă
etc. Întrucât societatea nu a fost înmatriculată, ea nu are personalitate juridică şi, deci, nu poate
fi titulară a drepturilor şi nici ţinută de obligaţiile izvorâte din aceste acte juridice. Titular al
drepturilor şi obligaţiilor din actele juridice în cauză nu poate fi decât fondatorul care a
încheiat actele juridice respective. Aceste acte juridice au fost încheiate însă în contul
societăţii, care, după dobândirea personalităţii juridice, va exercita aceste drepturi şi va
executa obligaţiile respective.
Încheierea actelor juridice în contul societăţii. Încheierea actelor juridice în contul
societăţii poate avea loc înaintea încheierii actului constitutiv sau după încheierea actului
constitutiv, dar înainte de înmatricularea societăţii. În primul caz, în actul constitutiv trebuie
precizate operaţiunile încheiate în contul societăţii care se constituie şi pe care aceasta urmează
să le preia după constituire. În al doilea caz, când actele încheiate în contul societăţii sunt
ulterioare încheierii actului constitutiv, actele în cauză trebuie aprobate de fondatori. Pentru
acest caz, legea impune ca la cererea de înregistrare a societăţii în registrul comerţului să se
anexeze actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de
asociaţi [art. 36 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 31/1990]. Deci, actele juridice încheiate de către
unul dintre fondatori în contul societăţii trebuie aprobate de toţi asociaţii, fie prin actul
constitutiv, fie prin act separat.
Efectele actelor juridice încheiate în contul societăţii. Potrivit art. 53 din Legea
nr. 31/1990, fondatorii, reprezentanţii şi alte persoane, care au lucrat în numele unei societăţi
în curs de constituire, răspund solidar şi nelimitat faţă de terţi pentru actele juridice încheiate
cu aceştia în contul societăţii, în afară de cazul în care societatea, după ce a dobândit
52
personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi fost
ale societăţii încă de la data încheierii lor. Deci, actele juridice încheiate de fondatori în contul
societăţii produc efecte faţă de aceştia. Dar, dacă după dobândirea personalităţii juridice,
societatea a preluat aceste acte juridice, ele vor produce efecte faţă de societate, chiar de la
data încheierii lor. Pentru actele juridice preluate, societatea devine, retroactiv, titularul
drepturilor şi obligaţiilor; pentru actele juridice care nu au fost preluate, răspunderea rămâne
fondatorilor. O situaţie specială, reglementată de lege, priveşte actele juridice încheiate în
contul societăţii, în cazul în care societatea, datorită obiectului său de activitate, nu îşi poate
începe activitatea fără a fi autorizată în condiţiile legii. În această situaţie, angajamentelor
rezultate din contractele încheiate sub condiţia primirii autorizaţiei nu le sunt aplicabile
dispoziţiile art. 53 alin. (1) din lege. Aceasta înseamnă că, în absenţa autorizaţiei, actele
juridice încheiate nu sunt preluate de societate. Răspunderea pentru actele în cauză revine, nu
fondatorilor care le-au încheiat, ci societăţii [art. 53 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].
Natura juridică a actelor încheiate de fondatori în contul societăţii. Cu privire la
temeiul juridic al preluării de către societate a actelor încheiate de fondatori în contul său,
opiniile sunt diferite. Într-o opinie, la încheierea actelor juridice în contul societăţii, fondatorii
acţionează în nume propriu, iar după ce societatea dobândeşte personalitate juridică cedează
acesteia actele juridice în cauză. Această opinie este contrazisă de dispoziţiile legii, care
prevăd că actele juridice preluate sunt considerate a fi fost ale societăţii de la data încheierii
lor. După o altă opinie, în cazul analizat îşi găseşte aplicare principiul infans conceptus pro
nato habetur quoties de commodis eius agitvr. S-a obiectat, însă, că aplicarea acestui principiu
ar permite societăţii să preia pe contul său actele juridice avantajoase şi să nu i se impună
executarea obligaţiilor. În altă opinie, actele juridice încheiate de fondatori în contul societăţii
ar fi angajamente luate sub condiţia rezolutorie a preluării lor de către societate. Această teză
explică încetarea efectelor actelor juridice pentru fondatori, dar nu explică modul cum
societatea dobândeşte drepturile şi îşi asumă obligaţiile din actele juridice respective. În fapt,
temeiul juridic al încheierii şi executării actelor juridice de care ne ocupăm îl reprezintă
dispoziţiile art. 33 din Decretul nr. 31/1954, care recunosc societăţii în curs de constituire o
capacitate de folosinţă restrânsă la nevoile dobândirii personalităţii juridice.
Din momentul încheierii actului sau actelor constitutive, după caz, societatea
comercială aflată în curs de constituire dobândeşte o capacitate juridică restrânsă, putând
încheia - prin fondatorii sau reprezentanţii ei - actele juridice necesare dobândirii
personalităţii juridice. Fondatorii sau reprezentanţii societăţii încheie actele juridice în nume
propriu, dar în contul societăţii. După dobândirea personalităţii juridice, în temeiul art. 53 din
Legea nr. 31/1990, societatea preia asupra ei actele juridice (cu drepturile şi obligaţiile pe care
53
le implică) încheiate anterior de către fondatorii sau reprezentanţii societăţii. Cum aceste acte
juridice au fost încheiate ab origine în contul societăţii, ele sunt considerate că au fost ale
societăţii de la data încheierii lor.

2.2.9. Efectele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţilor comerciale

Constituirea unei societăţi comerciale are drept rezultat apariţia în câmpul activităţii
comerciale a unui nou subiect de drept, care participă la raporturile juridice. Pentru a garanta
securitatea raporturilor juridice, legea stabileşte condiţiile care trebuie îndeplinite pentru
constituirea societăţii comerciale. La baza constituirii societăţii comerciale se află actul sau
actele constitutive, după caz, care, încheiate în condiţiile legii, stabilesc raporturile juridice
dintre asociaţi. Dar, pentru constituirea societăţii, pentru ca aceasta sa devină persoană
juridică, trebuie îndeplinite şi formalităţile prevăzute de lege. Numai dacă sunt respectate
aceste cerinţe ale legii, societatea comercială este considerată legal constituită, cu toate
consecinţele pe care le implică statutul său de persoană juridică. Problema care se pune este
aceea de a şti care va fi soarta unei societăţi pentru constituirea căreia nu au fost respectate
cerinţele legii. Urmează să examinăm regimul juridic al societăţii constituite fără respectarea
cerinţelor legale şi, distinct, efectele nerespectării condiţiilor de publicitate a constituirii
societăţii.
Regimul juridic al societăţii comerciale constituite fără respectarea cerinţelor
legale. În forma sa iniţială, Legea nr. 31/1990 a consacrat concepţia tradiţională privind
consecinţele nerespectării cerinţelor legale privind constituirea societăţii comerciale. În
această concepţie, prevalează interesul protejării terţilor, cu excluderea sancţiunii drastice a
nulităţii. Între a sancţiona încălcarea cerinţelor legii privind constituirea societăţii cu nulitatea
societăţii şi a lăsa nesancţionată o atare abatere, legiuitorul a adoptat o soluţie de compromis;
societatea constituită cu nerespectarea cerinţelor legale a fost calificată ca o societate nelegal
constituită. Această entitate era recunoscută ca o societate, dar informă, căreia i se recunoşteau
numai anumite efecte juridice (dreptul asociaţilor de a cere regularizarea societăţii şi, în
anumite cazuri, de a cere dizolvarea societăţii, precum şi dreptul terţilor de a-şi valorifica
drepturile lor împotriva societăţii nelegal constituite şi împotriva persoanelor care au acţionat în
numele acestei societăţi)90.
În forma actuală, dată prin O.U.G. nr. 32/1997, Legea nr. 31/1990 a abandonat
concepţia tradiţională, în favoarea unei concepţii moderne, care urmăreşte să realizeze un
echilibru între nevoia de protecţie a intereselor terţilor şi imperativul respectării dispoziţiilor
legale privind constituirea societăţilor comerciale. În această concepţie subzistă preocuparea
90
St. D. Cărpenaru, loc. cit., în „Revista de drept comercial” nr. 4/1992, p. 16-26.
54
de salvare a societăţii, de regularizare a ei, pentru a fi adusă în parametrii de legalitate şi, prin
aceasta, de a proteja interesele terţilor. Dar, în anumite cazuri, societatea constituită cu
încălcarea legii trebuie să înceteze să mai existe, prin declararea nulităţii ei. Şi în aceste cazuri,
însă, interesele terţilor sunt avute în vedere, prin diminuarea efectelor distructive ale nulităţii.
Cât priveşte soluţia care trebuie aplicată societăţii constituite cu încălcarea cerinţelor
legale, legea distinge în funcţie de data când se constată neregularitatea, înainte sau după
înregistrarea societăţii în registrul comerţului. În cazul neregularităţilor constatate înainte de
înregistrarea societăţii, se impune regularizarea societăţii, pe când în cazul neregularităţilor
constatate după înregistrarea societăţii, soluţia este regularizarea şi, excepţional, nulitatea
societăţii.
Consecinţele neregularităţilor constatate înainte de înregistrarea societăţii.
Anumite încălcări ale cerinţelor legale de constituire a societăţii pot fi constatate anterior
înregistrării societăţii în registrul comerţului, deci, înainte ca societatea să devină persoană
juridică.
Cazul neînregistrării societăţii. Este posibil ca persoanele interesate să constituie o
societate comercială să fi întocmit actul sau actele constitutive, dar fără ca fondatorii sau
reprezentanţii societăţii să fi cerut înregistrarea societăţii în termenul legal, într-un asemenea
caz, societatea poate fi regularizată prin îndeplinirea formalităţii înregistrării societăţii în
registrul comerţului (art. 47 din Legea nr. 31/1990). Potrivit legii, în cazul când nu s-a cerut
înregistrarea societăţii în termenul legal, oricare asociat are dreptul să pună în întârziere, prin
notificare sau scrisoare recomandată, pe fondatorii sau reprezentaţii societăţii abilitaţi, cu
privire la îndeplinirea formalităţii înregistrării societăţii. Dacă aceştia nu se conformează în
cel mult 8 zile de la primirea somaţiei, oricare asociat poate cere oficiului registrului
comerţului efectuarea înregistrării. Prin înregistrare, societatea devine persoană juridică, cu
toate consecinţele pe care le implică această calitate. În cazul când societatea nu a fost
înregistrată în termenul de 8 zile menţionat şi au trecut 3 luni de la data autentificării actului
constitutiv, asociaţii sunt eliberaţi de obligaţiile care decurg din subscripţiile lor, în afară de
cazul când actul constitutiv prevede altfel. O atare eliberare de obligaţia care decurge din
subscripţie nu operează dacă un asociat a cerut oficiului registrului comerţului îndeplinirea
formalităţii de înregistrare a societăţii.
Cazul neregularităţilor constatate de judecătorul delegat cu ocazia verificării
legalităţii înregistrării. Atunci când verifică legalitatea cererii de înregistrare şi a actelor care
însoţesc cererea, directorul oficiului registrului comerţului poate să constate că actul
constitutiv nu cuprinde clauzele prevăzute de art. 7 sau 8 din Legea nr. 31/1990 ori cuprinde
clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau că nu s-a îndeplinit o cerinţă
55
legală pentru constituirea societăţii. În asemenea cazuri, directorul oficiului trebuie să solicite
asociaţilor înlăturarea neregularităţilor constatate. Prin această operaţiune societatea va fi
regularizată. Neregularităţile vor fi înlăturate în mod diferit, în funcţie de natura lor. Unele
neregularităţi pot privi actul constitutiv, ceea ce înseamnă că înlăturarea neregularităţilor
impune modificarea actului constitutiv. Pentru operativitate, legea permite ca modificarea
actului constitutiv să se facă de către asociaţi în faţa directorului oficiului registrului
comerţului, care va lua act în încheiere de regularizările efectuate (art. 46 din Legea nr.
31/1990). Se înţelege că modificările actului constitutiv impun consimţământul tuturor
asociaţilor. Alte neregularităţi reclamă, pentru înlăturarea lor, anumite demersuri din partea
asociaţilor. În acest caz, directorul oficiului trebuie să ceară îndeplinirea acestor demersuri (de
exemplu, aducerea unor acte care nu au fost anexate la cererea de înmatriculare). După
înlăturarea neregularităţilor semnalate, fiind îndeplinite condiţiile legii, societatea va fi
înregistrată şi, deci, regularizată. În toate cazurile, dacă neregularităţile constatate nu sunt
înlăturate, directorul oficiului registrului comerţului, din oficiu sau la cererea oricărui asociat
ori a altor persoane interesate, va respinge prin încheiere, motivat, cererea de înregistrare.
Împotriva rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului se poate exercita calea de atac
a recursului. Trebuie arătat că, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, dacă au fost
formulate cereri de intervenţie, judecătorul delegat (directorul oficiului registrului comerţului)
va soluţiona aceste cereri, cu citarea intervenienţilor, în condiţiile art. 49 şi urm. C. proc. civ.
Nu sunt aplicabile însă dispoziţiile art. 335 C. proc. civ.: „Dacă cererea prin însuşi cuprinsul
ei sau prin obiecţiile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter
contencios, instanţa o va respinge”.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin neregularităţile constatate anterior
înregistrării societăţii. Pentru prejudiciile cauzate prin neregularităţile privind constituirea
societăţii, constatate anterior înregistrării, răspunderea aparţine fondatorilor, reprezentanţilor
societăţii şi primilor membri ai organelor de conducere, administrare şi de control ale
societăţii. Răspunderea acestor persoane este nelimitată şi solidară (art. 49 din Legea nr.
31/1990).
Consecinţele neregularităţilor constatate după înregistrarea societăţii. Sunt
cazuri când neregularităţile constituirii societăţii sunt constatate după înregistrarea societăţii în
registrul comerţului. Şi în aceste cazuri, legea permite regularizarea societăţii. Fiind vorba de
o societate înregistrată, regularizarea societăţii se poate obţine pe cale judecătorească, prin
acţiunea în regularizare. Dar, în aceste cazuri, datorită consecinţelor pe care neregularităţile
le-ar avea asupra securităţii raporturilor juridice, legea permite şi declararea nulităţii societăţii,
prin acţiunea în anulare.
56
 Acţiunea în regularizare. Dacă după înregistrarea societăţii în registrul comerţului se
constată anumite neregularităţi privind constituirea societăţii, legea obligă organele societăţii
(administratorii şi cenzorii societăţii) să ia măsurile necesare pentru înlăturarea lor, în termen
de 8 zile de la constatarea neregularităţilor (art. 48 din Legea nr. 31/1990). Dacă organele
societăţii nu aduc la îndeplinire această obligaţie în termenul legal, orice persoană interesată
poate cere tribunalului să oblige organele societăţii să îndeplinească măsura necesară pentru
regularizarea societăţii. Pentru a asigura îndeplinirea măsurii stabilite, tribunalul poate obliga
pe administratorii sau cenzorii societăţii la plata unor daune cominatorii. Întrucât legea nu
cuprinde nicio limitare, înseamnă că acţiunea în regularizare poate fi folosită în cazul
constatării oricărei neregularităţi privind constituirea societăţii, indiferent de obiectul ei.
Acţiunea în regularizare poate fi intentată de orice persoană interesată: asociaţii, salariaţii
societăţii, creditorii societăţii etc. Dreptul la acţiune poate fi exercitat numai dacă organele
societăţii nu au luat măsurile de regularizare, în termen de 8 zile de la constatarea
neregularităţilor. Potrivit legii, dreptul la acţiunea de regularizare se prescrie prin trecerea unui
termen de un an de la data înmatriculării societăţii (art. 48 alin. 3 din Legea nr. 31/1990). În
sfârşit, pentru prejudiciile cauzate prin neregularităţile constatate răspund nelimitat şi solidar
fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de
administrare şi de control ale societăţii (art. 49 din Legea nr. 31/1990).
Acţiunea în anularea societăţii. Anumite neregularităţi ale constituirii societăţii,
constatate după înregistrarea societăţii în registrul comerţului, pot duce la nulitatea societăţii.
Pentru a satisface imperativul respectării dispoziţiilor legale privind constituirea societăţilor
comerciale, dar şi protejarea terţilor, regimul nulităţii societăţii derogă de la dreptul comun al
nulităţii actelor juridice. Cazurile de nulitate sunt limitativ prevăzute de Legea nr. 31/1990.
Potrivit art. 56 din lege, nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi
declarată de tribunal numai atunci când: lipseşte actul constitutiv sau când acesta nu a fost
încheiat în formă autentică în situaţiile prevăzute de art. 5 alin. (6) din lege; toţi fondatorii au
fost, potrivit legi, incapabili la data constituirii societăţii; obiectul de activitate al societăţii este
ilicit sau contrar ordinii publice; lipseşte încheierea judecătorului delegat, respectiv a directorului
oficiului registrului comerţului, de înregistrare a societăţii; lipseşte autorizarea legală
administrativă de constituire a societăţii; actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul
său de activitate, aporturile asociaţilor sau capitalul social subscris; s-au încălcat dispoziţiile
legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat; nu s-a respectat numărul minim de
asociaţi prevăzut de lege. Cererea de anulare a societăţii poate fi făcută de orice persoană
interesată. Soluţia se întemeiază pe caracterul interesului ocrotit. În scopul de a salva
societatea, legea prevede că nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în
57
cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal. Deci,
legea admite regularizarea societăţii, in extremis, prin înlăturarea neregularităţii şi, implicit, a
cauzei nulităţii. Legea nr. 31/1990 nu prevede un termen de prescripţie pentru anularea
societăţii, aşa cum reglementează pentru acţiunea în regularizare. Fiind menită să protejeze un
interes general, considerăm că acţiunea în declararea nulităţii societăţii este imprescriptibilă.
Potrivit legii, pe data la care hotărârea tribunalului de declarare a nulităţii a devenit
irevocabilă, societatea îşi încetează existenţa şi intră în lichidare (art. 58 din Legea nr.
31/1990). De remarcat că, prin derogare de la dreptul comun al nulităţii, efectele nulităţii
societăţii nu se produc retroactiv. Nulitatea produce aceleaşi efecte ca şi dizolvarea societăţii. Cât
priveşte lichidarea societăţii, ca urmare a declarării nulităţii, ea se realizează în condiţiile
stabilite de Legea nr. 31/1990 pentru lichidarea societăţii, ca urmare a dizolvării, care se
aplică în mod corespunzător. O particularitate a lichidării, ca o consecinţă a declarării nulităţii
societăţii, constă în faptul că lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea tribunalului de declarare a
nulităţii societăţii. Tribunalul care a pronunţat hotărârea de declarare a nulităţii societăţii are
obligaţia să comunice această hotărâre oficiului registrului comerţului, pentru efectuarea
menţiunii corespunzătoare în registrul comerţului. După efectuarea menţiunii, oficiul
registrului comerţului va trimite hotărârea Monitorului Oficial, pentru publicare. Întrucât
declararea nulităţii societăţii nu are efect retroactiv, actele încheiate în numele societăţii îşi
păstrează valabilitatea. În consecinţă, nici societatea şi nici asociaţii nu pot opune terţilor de
bună-credinţă nulitatea societăţii.
Pentru obligaţiile societăţii care a încetat, ca urmare a declarării nulităţii, asociaţii
răspund în condiţiile art. 3 din Legea nr. 31/1990. Legea nu reglementează o răspundere
pentru prejudiciile cauzate de neregularităţile care au dus la declararea nulităţii societăţii.
Dacă există o răspundere pentru neregularităţile care sunt înlăturate prin acţiunea în
regularizare, cu atât mai mult trebuie să recunoaştem existenţa unei răspunderi pentru
neregularităţile grave care au dus la consecinţa declarării nulităţii societăţii. De aceea,
considerăm că şi în acest caz sunt incidente dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 31/1990.
Exercitarea acţiunii în regularizare şi acţiunii în anularea societăţii. Întrucât legea
reglementează, în favoarea oricărei persoane interesate, atât dreptul de a cere regularizarea
societăţii, cât şi dreptul de a cere declararea nulităţii societăţii, este posibil ca, în termenul de
un an de la înregistrarea societăţii, să se ivească un conflict de interese, prin declanşarea celor
două acţiuni. În absenţa unei dispoziţii legale, considerăm că în cazul unui concurs între cele
două acţiuni, ar trebui să aibă câştig de cauză acţiunea în regularizare. Soluţia este mai
conformă spiritului legii, de protejare a intereselor terţilor. Acest spirit există, aşa cum am
văzut, chiar în privinţa acţiunii în anulare, deoarece, chiar declanşată această acţiune, nulitatea
58
nu va mai fi declarată, în cazul în care cauza ei a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii
în fond la tribunal91.
Efectele nerespectării cerinţelor legale privind publicitatea constituirii societăţii
comerciale. Potrivit art. 41 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială este persoană
juridică de la data înmatriculării ei în registrul comerţului. Constituirea societăţii, existenţa ei
ca persoană juridică, trebuie adusă la cunoştinţa terţilor. În acest scop, un extras în formă
simplificată al încheierii directorului oficiului regiatrului comerţului se comunică din oficiu
Monitorului Oficial, spre publicare. În aceleaşi condiţii se publică în Monitorul Oficial actul
constitutiv, integral sau în extras (art. 14 din Legea nr. 359/2004). Pentru a proteja pe terţi,
legea prevede obligaţia societăţii de a verifica identitatea dintre textul depus la oficiul
registrului comerţului şi cel publicat în Monitorul Oficial sau în presă. Legea are în vedere
textul actului constitutiv depus de asociaţi, ca anexă a cererii de înmatriculare, pe de o parte, şi
textul încheierii directorului oficiului registrului comerţului publicat în M. Of., Partea I care,
potrivit legii, cuprinde menţiunile actului constitutiv, sau după caz, textul actului constitutiv,
publicat la cererea asocialilor, pe de altă parte. În caz de neconcordanţă, societatea nu poate
opune terţilor textul publicat. Terţii pot opune societăţii textul publicat, cu excepţia cazului
când societatea face dovada că ei cunoşteau textul depus la oficiul registrului comerţului (art.
52 din Legea nr. 31/1990). Articolul 50 din Legea nr. 31/1990 prevede, cu valoare de principiu,
că actele sau faptele, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi opuse
terţilor, în afară de cazul în care societatea face dovada că aceştia le cunoşteau. Prin urmare, în
cazul în care nu au fost îndeplinite cerinţele legale de publicitate prin registrul comerţului şi
Monitorul Oficial, constituirea societăţii nu este opozabilă terţilor. În mod excepţional,
constituirea societăţii poate fi opusă terţilor, dacă societatea face dovada că terţii cunoşteau
înregistrarea societăţii în registrul comerţului. Întrucât cerinţele de publicitate sunt instituite în
favoarea lor, terţii pot invoca însă actele sau faptele cu privire la care nu s-a îndeplinit
publicitatea, în afară de cazul în care omisiunea publicităţii le lipseşte de efecte (art. 51 din
Legea nr. 31/1990). Nevoia de protecţie a terţilor impune ca, chiar în cazul când s-au
îndeplinit cerinţele de publicitate, anumite acte juridice să nu poată fi opuse terţilor, dacă
aceştia nu au putut lua cunoştinţă de ele, datorită timpului scurt de la data efectuării
publicităţii. În acest sens, art 50 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că operaţiunile
efectuate de societate înainte de a 16-a zi de la data publicării în Monitorul Oficial a încheierii
judecătorului delegat (directorului oficiului registrului comerţului) nu sunt opozabile terţilor
care dovedesc că au fost în imposibilitate de a lua cunoştinţă despre ele.

91
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 205.
59
 2.3. Formalităţi specifice constituirii societăţilor de persoane
Societatea în nume colectiv se constituie potrivit regulilor stabilite de Legea nr.
31/1990, prin contract de societate. Actul constitutiv în cazul acestei societăţi comerciale este
deci contractul de societate. Aici legea nu cere fondatorilor sa redacteze un statut;
împrejurarea nu-i împiedică însă pe aceştia să redacteze un statut alături de contractul de
societate. Şi e firesc să fie aşa deoarece ne aflăm în plin domeniu de aplicare a principiului
libertăţii convenţiilor în armonie cu care părţile contractante sunt libere să încheie orice
convenţie, cu condiţia să nu aducă atingere ordinii publice şi bunelor moravuri. Ori, statutul
unei societăţi comerciale este şi el, lato sensu, o convenţie, un produs al voinţei asociaţilor,
prin care aceştia statornicesc reguli privind desfăşurarea raporturilor dintre ei, ca şi a
raporturilor lor cu societatea, şi totodată, precizează reperele principale ale respectivelor
raporturi juridice.
Aşadar, legea nu cere pentru valabilitatea constituirii societăţii în nume colectiv, în
mod obligatoriu statutul, dar nici nu interzice asociaţilor ca, dacă aceştia doresc, să-l
întocmească. Semnificaţia juridică a statutului în cazul societăţii în nume colectiv, cănd
asociaţii redactează din proprie iniţiativă un asemenea statut, nu diferă esenţial faţă de
semnificaţia juridica pe care o are statutul în ipoteza în care legea îl cere ca obligatoriu în
structura actului constitutiv. Statutul societăţii este opera voinţeo comune a asociaţilor, un act
dezvoltător al clauzelor contractului de societate, prin care se aduc numite precizări şi
clarificări, în ceea ce priveşte funcţionarea societăţii, precum şi drepturile şi obligaţiile ce
revin asociaţilor.
Contractul de societate trebuie să se încheie în formă autentică şi să cuprindă
elementele prevăzute de art. 7 din Legea nr. 31/1990. Referitor la cuprinsul contractului de
societate, vom evoca numai elementele care reclamă anumite precizări faţă de cele înfăţişate
cu ocazia analizei actelor constitutive ale societăţilor comerciale.
Potrivit Legii nr. 31/1990, asociaţii unei societăţi în nume colectiv pot fi atât
persoane fizice, cât şi persoane juridice. Întrucât şi persoanele juridice pot fi asociaţi,
înseamnă că şi societăţile comerciale, indiferent de forma lor, pot avea calitatea de asociaţi ai
societăţii în nume colectiv. O problemă se ridică în legătură cu calitatea de asociat în nume
colectiv a societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată. S-ar
părea că răspunderea limitată pentru obligaţiile sociale a acestor societăţi şi a asociaţilor lor ar
fi incompatibilă cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor societăţii în nume colectiv.
Incompatibilitatea este numai aparentă. În realitate, în calitate de asociat al unei societăţi în
nume colectiv, societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere
limitată va răspunde pentru obligaţiile sociale în condiţiile prevăzute de lege pentru orice
60
asociat în nume colectiv. într-adevăr, obligaţiile societăţii în nume colectiv sunt garantate cu
patrimoniul social şi, în subsidiar, cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor. În acest
din urmă caz, în calitate de asociaţi ai societăţii în nume colectiv, societatea pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată răspund nelimitat şi solidar cu
patrimoniul lor. Această răspundere nelimitată şi solidară este a societăţii în cauză, iar nu a
asociaţilor acesteia, care nici nu sunt asociaţi ai societăţii în nume colectiv.
Având calitatea de persoană juridică, societatea în nume colectiv are o firmă proprie
ca atribut de identificare, sub care îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Articolul 3 din
Legea nr. 31/1990 numeşte acest atribut de identificare „denumirea” societăţii. Firma
societăţii în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, cu
menţiunea „societate în nume colectiv”, scrisă în întregime (art. 32 din Legea nr. 26/1990).
Oficiul registrului comerţului este în drept să refuze înscrierea unei firme a societăţii în nume
colectiv, dacă nu sunt respectate cerinţele legii privind compunerea firmei92. Potrivit legii, dacă
numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în firma societăţii
în nume colectiv, aceasta devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile
societăţii. În orice act care emană de la societate trebuie să se arate firma, forma juridică şi
sediul societăţii, precum şi numărul de ordine din registrul comerţului93.
În contractul de societate trebuie să se arate capitalul social subscris şi vărsat. De
remarcat că legea nu stabileşte un plafon minim al capitalului social subscris sau al celui vărsat,
ceea ce înseamnă că asociaţii sunt liberi să determine mărimea acestora, în funcţie de nevoile pe
care le reclamă realizarea obiectului societăţii. Legea cere însă ca în contract să se precizeze data
la care se va vărsa integral capitalul social subscris. În contractul de societate trebuie să se arate
şi aportul fiecărui asociat la capitalul social. Obiectul aportului nu cunoaşte nicio restricţie; el
poate fi orice bun cu valoare economică care prezintă interes pentru activitatea societăţii
(numerar, bunuri, creanţe, prestaţii în muncă şi servicii etc). În cazul unei creanţe aduse ca
aport, asociatul nu este liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei pentru care a fost
adusă (art. 84 din Legea nr. 31/1990). Când aportul la capitalul social aparţine mai multor
persoane, acestea sunt obligate solidar faţă de societate şi trebuie să desemneze un
reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor decurgând din acest aport. În sfârşit, cu
toate că legea nu o prevede în mod expres, totuşi în contractul de societate trebuie să se arate
cota din capitalul social care se cuvine fiecărui asociat, în schimbul aportului său. Această cotă
este denumită „parte de interes “ sau, potrivit legii, „aport de capital social” (art. 84 din
Legea nr. 31/1990). Noţiunea folosită de lege nu este corespunzătoare. Într-adevăr, strict
92
Tribunalul Judeţean Cluj, decizia civilă nr. 249/1991, în „Dreptul” nr. 9/1991, p. 66. A se vedea şi O. Căpăţînă,
Nota II la această decizie, p. 75
93
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 299.
61
ştiinţific, noţiunea de aport desemnează, fie obligaţia pe care şi-o asumă asociatul de a aduce
în societate un anumit bun, fie chiar bunul adus în societate. Partea de interes este un titlu
asemănător părţilor sociale, care, în anumite condiţii, poate face obiectul unei cesiuni (art. 84
din Legea nr. 31/1990).
Formalităţile necesare constituirii societăţii în nume colectiv sunt cele prevăzute de
lege pentru constituirea oricărei societăţi comerciale, întrucât aceste formalităţi au fost
examinate, ne limităm la reamintirea lor. O primă formalitate o reprezintă întocmirea
contractului de societate, adică redactarea în forma autentică prevăzută de lege (art. 5 din
Legea nr. 31/1990). Societatea în nume colectiv nu poate avea un asociat unic. O atare situaţie
este reglementată de Legea nr. 31/1990 numai pentru societatea cu răspundere limitată94. O a
doua formalitate constă în înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii. Societatea în nume
colectiv devine persoană juridică şi, deci, dobândeşte calitatea de comerciant la data
înregistrării sale în registrul comerţului.
Societăţile în comandită simplă. Formalităţile de constituire a societăţii în comandită
simplă sunt identice cu acelea prevăzute pentru societăţile în nume colectiv.
Este necesar evident, un contract de societate, care să îndeplinească condiţiile deja
enunţate in cadrul societăţii în nume colectiv. Nu este nevoie de un minim de asociaţi, înafară
de acela necesar pentru încheierea oricărei convenţii. Însă, existenţa celor două categorii de
asociaţi, comanditari şi comanditaţi, este indispensabilă, pentru crearea unei societăţi în
comandită. Prin urmare, este suficient pentru a califica astfel o societate, să existe cel puţin un
asociat comanditar şi unul comanditat. Aceleaşi reguli ca la societăţile în nume colectiv se
aplică în ce priveşte necesitatea redactării unui înscris constatator al contractului, lipsa
elementelor ce trebuie să conţină, publicitatea şi efectele neîndeplinirii, adică neregularitatea.
Pentru constituirea societăţii vor trebui respectate, cu aceleaşi limitate efecte, de
ordin sancţionator administrativ, dispoziţiile prevăzute de Legea din 24 februarie 1941
privitoare la exerciţiul comerţului şi legea din 10 aprilie 1931, referitoare la registrul
comerţului. În ce priveşte cea dintâi, articolul său 4 reclamă îndeplinirea condiţiilor de
moralitate, pregătire teoretică şi practică din partea tuturor asociaţilor, fără a distinge între
comanditaţi şi comanditari. Această dispoziţie este fără îndoială criticabilă, căci ea pune pe
picior de egalitate în ce priveşte exerciţiul comerţului pe ascociaţi, care reprezintă societatea
şi îşi pot pune numele în firmă, cu asociaţii comanditari, care nu au decât un rol limitat la
administraţia interioară.95

94
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 170/1993, în „Dreptul” nr. 8/1994, p. 93
95
I. L. Georgescu, Drept comercial roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 183.
62
 Pe lângă contractul de societate, asociaţii unei societăţi în comandită simplă pot
încheia şi un statut, dar acesta deşi va constitui un act juridic valabil, totuşi nu va avea
valoarea juridică a statutului cerut de lege obligatoriu pentru societăţile pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată. Societatea este legal constituită dacă în
denumirea sa cuprinde numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi.
Deoarece asociatul comanditar are o răspundere limitată pentru obligaţiile sociale,
numele său nu poate figura în firma societăţii. Dacă numele unui comanditar figurează, cu
consimţământul său, în firma societăţii, el devine răspunzător nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societăţii. Aceleaşi consecinţe se produc şi asupra unei persoane străine de
societate al cărei nume figurează în firma societăţii. Orice act emis de societate trebuie să arate
firma societăţii, forma juridică a societăţii şi sediul, precum şi numărul de ordine din registrul
comerţului.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 31/1990, în contractul de societate trebuie să se prevadă
persoanele care administrează şi reprezintă societatea, cu stabilirea puterilor lor. În cazul
societăţii în comandită simplă, calitatea de administrator o pot avea numai asociaţii
comanditaţi (art. 88 din Legea nr. 31/1990). Excluderea asociaţilor comanditari se explică prin
caracterul limitat al răspunderii lor pentru obligaţiile sociale. Deci, în contractul de societate
vor fi desemnaţi, ca administratori şi reprezentanţi ai societăţii, numai asociaţi comanditaţi.
Pentru constituirea societăţii în comandită simplă, formalităţile sunt prevăzute de
Legea nr. 31/1990 şi anume: întocmirea contractului de societate şi înregistrarea şi autorizarea
funcţionării societăţii. Societatea în comandită simplă devine persoană juridică din ziua
înregistrării ei în registrul comerţului.

63
 Capitolul 3
Funcţionarea societăţilor de persoane

3.1. Reguli generale privind funcţionarea societăţilor comerciale

3.1.1. Organele societăţii comerciale

Potrivit legii, există trei organe cu atribuţii specifice în funcţionarea societăţii, în
realizarea obiectului de activitate al acesteia şi scopului fixat prin actele constitutive: 1.
adunarea generală, organ colectiv care exprimă voinţa socială; 2. administratorii, organ de
gestiune şi execuţie a hotărârilor adunării generale şi 3. cenzorii, organ de control al actelor de
gestiune. La nivelul acestor organe se produce un transfer selectiv de atribuţii 96. Astfel,
consiliul de administraţie este nu numai un organ executiv al hotărârilor adunării generale,
dar, în condiţiile legii, el ia şi măsuri cu privire la mersul societăţii şi exercită prin delegare
unele dintre atribuţiile adunării generale extraordinare, acolo unde ea există, potrivit legii;
adunarea generală exercită şi controlul activităţii administratorilor, iar anumite atribuţii de
control revin prin lege minorităţilor de acţionari, în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită
pe acţiuni.

3.1.2. Adunarea generală

La orice societate comercială adunarea generală a asociaţilor (acţionarii sau
asociaţii) reprezintă organul suprem de conducere, care are plenitudine de competenţă şi de
atribuţii, putând decide în tot ceea ce priveşte existenţa şi funcţionarea societăţii. Aşadar,
adunarea generală a asociaţilor poate adopta hotărâri în toate domeniile de activitate a
societăţii comerciale, indiferent de forma juridică a acesteia97. Practic, în cazul societăţilor de
capitaluri, mulţi acţionari lipsesc de la adunările generale. Indiferenţa lor îşi are cauza în
faptul că în ceea ce îi priveşte, ceea ce i-a motivat la cumpărarea acţiunilor a fost nu intenţia
de a face o investiţie, ci dorinţa de câştig printr-un plasament financiar avantajos98.

3.1.3. Administrarea societăţii comerciale

Administratorii reprezintă organe de gestiune curentă sau, după caz, de control şi
decizie, în limita puterilor conferite de actul constitutiv sau de adunarea generală, care aduc la
îndeplinire actele de voinţă socială ale adunărilor generale. Spre deosebire de adunarea

96
Elena Cârcei, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 107.
97
Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, op. cit., p. 229.
98
Ion Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 341.
64
generală, un organ fără rezonanţă în raporturile cu terţii, o entitate oarecum abstractă, care se
manifestă în general în cercul închis al societăţii, în relaţiile interne, toată răspunderea
conducerii societăţii apasă pe administratori. Persoana desemnată administrator trebuie să
întrunească, în mod cumulativ, condiţii de capacitate, cetăţenie, onorabilitate, în anumite
cazuri condiţia de asociat, în conformitate cu prevederile legale.
Pe lângă obligaţia de a administra societatea, administratorii mai au şi obligaţii
legate de constituirea societăţii şi de funcţionarea societăţii99: obligaţia de a îndeplini
formalităţile necesare constituirii societăţii; obligaţia de a prelua şi păstra documentele privind
constituirea societăţii; de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate; de a
ţine registrele prevăzute de lege; de a întocmi bilanţul societăţii şi contul de profit şi pierderi
şi de a le depune la administraţia financiară etc.
Răspunderea administratorilor are o natură dublă: a) răspunderea administratorilor
faţă de terţi, pentru faptele care le sunt lor imputabile, iar nu societăţii, se poate angaja în
condiţiile dreptului comun şi aceasta nu poate fi decât delictuală; b) răspunderea civilă a
administratorilor poate fi contractuală, în caz de încălcare a unei obligaţii izvorâte din
contractul de mandat, sau delictuală pentru încălcarea unei obligaţii legale.

3.1.4. Cenzorii societăţii

Funcţionarea societăţii comerciale presupune şi existenţa unui mecanism de control
a modului de administrare şi gestionare a ei. Acest mecanism este mai mult sau mai puţin
reglementat, de la o societate la alta. Cea mai simplă reglementare se regăseşte la societăţile
de persoane, unde controlul gestiunii societăţii se exercită de toţi asociaţii, mai puţin de cei
care au calitatea de administrator.
Cenzorii nu sunt un organ de decizie. Ei verifică numai dacă cei abilitaţi să facă acte
juridice respectă legea. Verificările lor se finalizează în rapoarte prin intermediul cărora
cenzorii informează asociaţii, în adunările generale sau pe administratori, în şedinţele
consiliului de administraţie, cu cele constatate. În situaţii excepţionale sunt abilitaţi şi obligaţi
să convoace adunarea generală, iar atunci când se impune, împreună cu administratorii, să
numească un administrator provizoriu. Cenzorii nu sunt membri ai vreunui organ de
conducere, ci ai unui grup de supraveghere şi control şi nu exercită vreo atribuţie de
conducere a societăţii comerciale.

99
Marius Scheaua, Legea societăţilor comerciale comentată şi adnotată, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p.
159.
65
 3.2. Funcţionarea societăţilor în nume colectiv

Această societate reprezintă forma tipică a societăţilor de persoane, iar definiţia

legală exprimă esenţa acesteia, garantarea obligaţiilor socieale ale societăţii cu patrimonial
social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a societarilor.
Avantajul societăţii în nume colectiv constă în cunoaşterea şi încrederea reciprocă
dintre asociaţi, dar şi răspunderea solidară şi nelimitată a societarilor pentru datoriile
societăţii. Deşi Legea nr 31/1990 republicată, nu interzice în mod expres ca societari într-o
asemenea societate să fie şi alte societăţi comerciale, având în vedere caracterul de societate
de persoane, ca şi celelalte prevederi legale, credem ca societari nu pot fi decât persoane
fizice.
Cu privire la numărul societarilor aceştia trebuie să fie cel puţin în număr de doi,
nefiind posibilă şi legală constituirea unei societăţi în nume colectiv cu asociat unic.
Firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele cel puţin al unuia
dintre societari, iar în cazul în care în aceasta figurează şi numele unei persoane străine de
firmă cu consimţământul acesteia, această persoană devine alături de societari, responsabilă
nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii.100
În această societate, societarii riscându-şi întreaga avere, au şi un drept de control
reciproc. Faţă de aceste caracteristici, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui
administrator, înafară de stipulaţie contrară, sau în cazul în care nu sunt numiţi administrator,
fiecărui asociat.
Dacă sunt mai mulţi administrator, şi prin actul constitutive nu sunt trasate sarcini
diferite, aceştia urmând să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate, iar în caz de
divergenţă vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Legea a prevăzut şi situaţiile de criză, când pentru actele urgent al căror îndeplinire
ar crea o pagubă mare societăţii, poate decide un singur administrator, condiţionat de lipsa
celorlalţi care trebuie să se găsească în imposibilitate, chiar momentană de a lua parte la
administraţie.
3.2.1. Decizia, administrarea şi controlul gestiunii societăţii
Având în vedere numărul mic al asociaţilor societăţii în nume colectiv, legea nu
instituţionalizează adunarea generală a asociaţilor acestei societăţi. Se înţelege că, în
problemele esenţiale care privesc activitatea societăţii, deciziile sunt luate împreună de către
asociaţi. În privinţa luării deciziilor, Legea nr. 31/1990 a marcat o evoluţie. Faţă de concepţia

100
D. A. P. Florescu, Th. Mrejeru, G. Bălaşa, op. cit., p. 36.
66
tradiţională, care impunea luarea deciziilor cu votul tuturor asociaţilor, reglementarea actuală
consacră şi pentru această formă de societate principiul majorităţii.
În ce priveşte numirea administratorilor
Legea nr. 31/1990 prevede că deciziile se iau prin votul asociaţilor care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social în următoarele cazuri101: a) alegerea unuia sau mai
multor administratori ai societăţii, cu stabilirea puterilor, duratei însărcinării şi eventuala
lor remuneraţie, afară numai dacă prin contractul de societate nu se dispune altfel (art. 77);
b) revocarea administratorilor sau limitarea puterilor lor, cu excepţia cazului când
administratorii au fost numiţi prin contractul de societate (art. 77 alin. 2); c) rezolvarea
divergenţelor dintre administratori când sunt obligaţi să lucreze împreună sau a opoziţiei
unui administrator privind operaţiile care depăşesc operaţiile obişnuite comerţului pe care îl
exercită societatea (art. 76 şi art. 78 alin. 2); d) aprobarea situaţiei financiare a societăţii (art.
86); e) răspunderea administratorilor (art. 86). În mod excepţional, decizia se ia cu votul
tuturor asociaţilor în cazul revocării administratorilor care au fost numiţi prin contractul de
societate. Soluţia se bazează pe principiul simetriei şi pe dispoziţiile art. 77 alin. 2 din Legea
nr. 31/1990. De asemenea, decizia se ia cu votul tuturor asociaţilor în cazul modificării actului
constitutiv.
Asociatul care, într-o operaţie determinată, are pe cont propriu sau pe contul altuia
interese contrare acelora ale societăţii nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie
privind această operaţie. În caz de nerespectare a interdicţiei, asociatul răspunde pentru
pagubele cauzate societăţii, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută (art.
79 din Legea nr. 31/1990). Dreptul de vot se exercită în condiţiile stabilite prin contractul de
societate. În absenţa unei stipulaţii în contractul de societate, votul se exercită proporţional cu
participarea la capitalul social, respectiv cu părţile de interes ale asociaţilor. Soluţia, consacrată
de art. 188 din lege pentru societatea cu răspundere limitată, poate fi aplicată şi în cazul
societăţii în nume colectiv. Cu toate că legea nu cuprinde o dispoziţie expresă, decizia
asociaţilor, care este contrară contractului de societate sau legii, poate fi anulată prin hotărârea
instanţei judecătoreşti, la cererea unuia dintre asociaţi.
Societatea în nume colectiv este administrată de unul sau mai mulţi administratori,
care pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice sau persoane juridice. Ei pot fi numiţi prin
actul constitutiv sau aleşi de către asociaţi (art. 7 şi art. 77 din Legea nr. 31/1990). În cazul
când prin contractul de societate sunt numiţi mai mulţi administratori, asociaţii pot stabili ca
aceştia să lucreze împreună sau individual. Dacă prin contractul de societate se dispune ca

101
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.
113.
67
administratorii să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate, iar în caz de
divergenţă vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social (art. 46
din Legea nr. 31/1990)102. Pentru cazul în care în contractul de societate nu s-a stabilit modul
de exercitare a mandatului de către administratori, trebuie admis, pe baza principiilor
generale, că fiecare dintre ei poate lucra individual (art. 389 C. corn.). În cazul când un
administrator ia iniţiativa unei operaţii care depăşeşte limitele operaţiilor obişnuite
comerţului pe care îl exercită societatea, el trebuie să înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi
administratori, iar dacă există opoziţia unuia dintre administratori, vor decide asociaţii care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social (art. 78 din Legea nr. 31/1990).
Administratorii pot face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului societăţii, afară de restricţiile stabilite prin contractul de societate. Dacă prin
contractul de societate nu s-a arătat administratorul care are puterea de reprezentare a
societăţii, legea prezumă că dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator
(art. 75 din Legea nr. 31/1990). Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate
de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în legea societăţilor
comerciale103.
Datorită numărului mic de asociaţi şi a volumului redus al activităţii, societatea în
nume colectiv nu are anumite persoane special desemnate pentru exercitarea controlului asupra
gestiunii administratorilor, aşa cum sunt cenzorii în societăţile de capitaluri şi, în anumite
cazuri, în societatea cu răspundere limitată104

3.2.2.Drepturile şi obligaţiile asociaţilor

Asociaţii societăţii în nume colectiv au anumite drepturi şi obligaţii. Aceste drepturi şi
obligaţii derivă din calitatea de asociat dobândită prin participarea la constituirea societăţii sau
în alte condiţii prevăzute de lege.
Astfel, aceştia au obligaţia de a participa la luarea deciziilor privind viaţa societăţii,
inclusiv la deliberările în urma cărora rezultă aceste decizii. Totodată, aceştia au dreptul să
participe la împărţirea benefiiciilor realizate de societate. Partea din beneficii cuvenită fiecărui
asociat este cea stabilită prin contractul de societate, sau va fi proporţională cu cota de
participare la capitalul social vărsat. Printre alte drepturi pe care le au asociaţii unei societăţi
în nume colectiv, se regăseşte şi dreptul de a folosi fondurile societăţii. O particularitate a
societăţii în nume colectiv, o reprezintă posibilitatea societarilor de a lua anumite sume de

102
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 282.
103
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 282.
104
Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, op. cit., p. 171
68
bani din fondurile societăţii pentru cheltuielile pe care le fac în interesul acesteia ca şi
posibilitatea de a lua din casa societăţii sume de bani pentru cheltuielile lor particulare.
Condiţia esenţială pentru a putea lua aceste sume de bani este în primul caz o hotărâre a
societarilor, iar în cel de-al doilea caz o prevedere expresă în actul constitutiv, care să facă
referire şi la mărimea sumelor ce le pot lua societarii pentru cheltuielile lor personale.
Asociaţilor le revin şi anumite obligaţii, dintre care menţionăm obligaţia de efectuare
a aportului, cel în natură fiind obligatoriu în cadrul capitalului social al societăţii în nume
colectiv. Este obligatoriu ca la constituirea oricărei societăţi, deci şi a societăţii în nume
colectiv să existe aporturi în numerar, fără a exista obligaţia ca toţi societarii să depună
aporturi în numerar, fiind de ajuns dacă numai unul dintre aceştia participă la constituire cu
aporturi în numerar. Există posibilitatea şi a uni aport în natură sau prestaţii în muncă sau
servicii cu titlu de aport social. În cazul aportului în natură sau în bani executat de asociaţi în
cadrul unei societăţi în nume colectiv, dacă acest aport aparţine mai multor persoane, cei cu
drepturi comune asupra bunurile aportate rămân legaţi solidar şi în ceea ce priveşte obligaţia
ce se naşte cu privire la aportul respectiv. Pentru exercitarea drepturilor ce decurg din acest
aport deţinătorii în comun ai bunului respectiv urmmează să-şi desemneze un singur
reprezentant care să reprezinte interesele tuturor cu privire la drepturile care se nasc din acel
aport.
În cazul unui aport în creanţe, asociatul nu este liberat cât timp societatea nu a
obţinut plata sumei pentru care a fost depusă. Dacă plata nu s-a putut obţine prin urmărirea
debitorului, asociatul răspunde pentru suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei
creanţei, precum şi pentru plata eventualelor despăgubiri.
Obligaţia de a nu aduce atingere patrimoniului societăţii se evidenţiază potrivit art.
80 din Legea nr 31/1990 care stabileşte în sarcina asociatului care, fără consimţământul
celorlalţi asociaţi, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau al
unei alte persoane, obligaţia de a restitui societăţii beneficiile ce au fost astfel obţinute de
către acel asociat sau de terţul în favoarea căruia a lucrat şi eventual să despăgubească
societatea de toate pagubele ce i le-a pricinuit prin fapta sa.105
Obligaţia de a nu face concurenţă societăţii. Pentru a proteja interesele societăţii,
legea interzice asociatului să ia parte, în calitate de asociat cu răspundere nelimitată, într-o altă
societate concurentă sau având acelaşi obiect, precum şi să efectueze operaţiuni în contul său
ori al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unui asemănător (art. 82). Asociatul poate face
parte dintr-o altă societate, ca asociat cu răspundere nelimitată, sau poate face acelaşi comerţ
cu consimţământul celorlalţi asociaţi. Consimţământul se socoteşte dat dacă participarea sau
105
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 121, 123.
69
operaţiile, fiind anterioare contractului de societate, au fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi
aceştia nu au interzis continuarea lor. Încălcarea interdicţiei dă dreptul societăţii de a exclude
pe asociat din societate. Totodată, societatea poate să decidă că asociatul a lucrat în contul ei
sau să ceară despăgubiri. Acest drept al societăţii se stinge după trecerea a trei luni din ziua
când societatea a avut cunoştinţă, fără să fi luat vreo hotărâre106.

3.2.3.Cesiunea aportului de capital social. Ca principiu posibilitatea de cesioane în

tot sau în parte a aportului la capitalul social este posibilă numai în măsura în care actul
constitutiv conferă această prerogativă asociaţilor. Regula o reprezintă imposibilitatea
cesionării, iar în mod excepţional, dacă există o asemenea voinţă din partea asociaţilor
exprimată prin actul constitutiv s-ar putea admite cesiunea.
În cazul în care un asociat doreşte să cesioneze părţile de interese pe care le deţine
este necesară hotărârea adunării generale a asociaţilor, adoptată în condiţiile prevăzute în actul
constitutiv sau în lege. Totodată cesiunea va fi supusă şi formalităţilor de publicitate pentru ca
astfel ea să devină opozabilă terţilor. Cesiunea părţilor sociale începe să-şi producă efectiv
efectele din momentul în care menţiunea cu privire la cesionarea părţilor sociale a fost
înregistrată în registrul comerţului. În cazul unei cesionări astfel realizate, actul de cesiune
încheiat între cedent şi cesionar nu il liberează pe cel dintâi de datoriile pe care le are, faţă de
societate, pentru nevărsarea integrală a aportului. Această concluzie rezultă atât din disp. Art.
84, cât şi dispoziţiile art. 87 alin. 2 din Legea nr 31/1990, republicată, care stabileşte că
cesiunea nu liberează pe asociatul cedent de ceea ce mai datorează societăţii din aportul său
de capital. Mai mult decât atât cedentul continuă să rămână răspunzător şi faţă de terţi pentru
operaţiunile în curs de executare, fiind aplicabile consecinţele impuse de dispoziţiile art 222 şi
urm. din Legea nr 31/1990, republicată şi modificată.

Retragerea asociatului din societate. Retragerea societarilor se poate face în

cazurile prevăzute în actul constitutiv, prin acordul unanim al societarilor, sau prin hotărârea
judecătorească. Drepturile societarului retras în primele două cazuri se stabilesc prin acordul
unanim al societarilor, legea dând posibilitatea numirii unui expert, iar în caz de neînţelegere,
revine tribunalului competenţa de a stabili aceste drepturi.
În ce priveşte retragerea prin hotărâre judecătorească, aceasta este de competenţa
tribunalului şi se poate face pentru motive temeinice care sunt lăsate la aprecierea instanţei.
Hotărârea de retragere trebuie să cuprindă în mod obligatoriu şi dispoziţii cu privire
la structura participării la capitalul social al celorlalţi societari şi respectiv la drepturile
106
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 284.
70
societarului retras, aceasta este supusă recursului la Curtea Supremă de Justiţie conform
ultimelor modificări ale Codului de Procedură Civilă, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pentru sancţionarea societarului care săvârşeşte anumite acte potrivnice intereselor
societăţii, legea a prevăzut şi posibilitatea excluuderii societarilor. Aceştia pot fi excluşi când
nu au efectuat aportul la capitalul social, conform actului constitutiv, supunerea societarului
procedurii falimentului, sau incapacitatea acestuia, folosirea bunurilor societăţii în interesul
său şi săvârşirea unor acte de concurenţă fără a avea consimţământul celorlalţi societari,
săvârşirea de către societarul administrator a unor fapte păgubitoare pentru societate.
Cererea de excludere poate fi formulată atât de către societate, caz în care se cere o
unanimitate a tuturor societarilor cu excepţia celui a cărei excludere se solicită, sau de către
alt societar. Societarul exclus are dreptul la beneficii şi suportă pierderile până în ziua
excluderii sale, el nu va putea cere însă lichidarea acestora, până ce nu vor fi repartizate
potrivit actului constitutiv. De asemenea societarul răspunde şi pentru operaţiunile în curs de
executare şi rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute de societate până în
momentul pronunţării hotărârii de excludere.
Un caz specific de dizolvare a societăţilor comerciale în nume colectiv, alături de
cauzele generale, îl reprezintă reducerea numărului societarilor la unul singur, datorită
falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre ei. Dând eficienţă
principiului salvgradării societăţii comerciale, aceasta nu se dizolvă când există clauză în actul
constitutiv de continuare cu moştenitorii, sau când societarul rămas hotărăşte tranformarea
societăţii în societate cu răspundere limitată cu asociat unic.107

3.3. Funcţionarea societăţilor în comandită simplă

Principalul element al acestui tip de societate, îl reprezintă existenţa a două categorii
de societari, pe de o parte societarii comanditaţi care răspund pentru obligaţiile sociale
nelimitat şi solidar, şi pe de altă parte societarii comanditari care răspund numai în limita
aporturilor la capitalul social.
Nici pentru aceasto societate, ca şi pentru cea în nume colectiv, nu este stabilită de
lege o sumă minimă pentru capitalul social, ceea ce interesează este însă faptul că trebuie să
existe un aport social al societarilor, în natură, în creanţe sau în numerar.
Aporturile în numerar sunt obligatorii, dar nu pentru toţi asociaţii, ci numai pentru
comanditari. În ceea ce-i priveşte pe societarii comanditaţi, aceştia pot participa şi cu aporturi
în numerar, dar şi cu prestaţii în muncă care nu pot constitui aport la capitalul social, dar în
107
D.A.P. Florescu, T. Mrejeru, G. Bălaşa, op. cit., p 39-40.
71
schimbul cărora aceştia pot participa la împărţirea beneficiilor şi a activului în caz de
dizolvare, rămânând totodată obligaţia la pierderi.
Având în vedere apropierea de societatea în nume colectiv, în ceea ce-i priveşte pe
asociaţii comanditaţi credem că aceştia nu pot fi decât persoane fizice, având în vedere şi
răspunderea nelimitată şi solidară pentru obligaţiile sociale, în timp ce societarii comanditari
pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Firma societăţii trebuie să cuprindă numele
a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi cu menţiunea societatea în comandită simplă.

3.3.1. Comanditari şi comanditaţi

Regimul juridic specific funcţionării societăţilor comerciale în comandită simplă este
direct influenţat de existenţa celor două categorii de asociaţi: asociaţi comanditari şi asociaţi
comanditaţi.
În aceste condiţii, responsabilitatea pentru operaţiunile societăţii revin în principiu,
asociaţilor comanditaţi, aceştia fiind însă şi cei care direcţionează efectiv activitatea societăţii.
În acest sens, art. 88 din Legea nr 31/1990, republicată şi modificată, stabileşte în mod clar că
administrator al unei societăţi în comandită simplă nu poate fi decât un asociat comanditat.
Soluţia se explică prin faptul că asociaţii comanditaţi sunt cei direct implicaţi în însăşi
existenţa societăţii, suportând şi răspunderea pentru societate, solidar şi nelimitat, ca orice
asociat, în cadrul unei societăţi de persoane.
În ceea ce priveşte situaţia comanditarului, acesta poate încheia operaţiuni în contul
societăţii, numai în măsura în care este împuternicit în baza unei procuri speciale, înregistrate
la Registrul comerţului, de către reprezentanţii societăţii.

3.3.2. Drepturile şi obligaţiile asociaţilor

Asociaţii societăţii în comandită simplă au anumite drepturi. Unele drepturi aparţin
atât asociaţilor comanditaţi, cât şi asociaţilor comanditari: dreptul de a participa la deliberări şi
la luarea deciziilor; dreptul la beneficii şi dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea
şi lichidarea societăţii. Alte drepturi sunt recunoscute numai asociaţilor comanditaţi sau
asociaţilor comanditari. Astfel, dreptul prevăzut de art. 81 din Legea nr. 31/1990, de a folosi
fondurile societăţii pentru cheltuielile societăţii sau ale asociaţilor este recunoscut numai
asociaţilor comanditaţi (art. 90). Tot astfel, dreptul reglementat de art. 89 alin. 2 din Legea nr.
31/1990, de a îndeplini servicii în administraţia internă a societăţii aparţine numai asociaţilor
comanditari. Se consideră că, în virtutea acestui drept, asociaţii comanditari pot îndeplini, ca
salariaţi, anumite funcţii în societate, cum sunt cea de colaborator tehnic, contabil, casier etc.,

72
cu condiţia să nu intre în raporturi juridice cu terţii (administraţia externă)108. Potrivit art. 89
alin. 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990, asociaţii comanditari au şi un drept de supraveghere şi
control în societate. În realitate, acest drept îl au şi asociaţii comanditaţi. Prevederea legală
are ca scop sublinierea că asociaţii comanditari nu sunt excluşi de la supravegherea şi
controlul gestiunii societăţii.
Obligaţiile asociaţilor. Principala obligaţie a asociaţilor, indiferent de categoria din
care fac parte, este aceea de a efectua aportul. Nerespectarea obligaţiei atrage răspunderea
asociatului (art. 65 alin. 2 din Legea nr. 31/1990) şi chiar excluderea lui din societate (art. 222
lit. a) din Legea nr. 31/1990). Potrivit art. 90 din Legea nr. 31/1990, asociaţii comanditaţi au
şi obligaţia, prevăzută de art. 80 din lege, de a nu aduce atingere patrimoniului societăţii. Deşi
legea se referă la asociaţii comanditaţi, totuşi această obligaţie o au şi asociaţii comanditari. În
sfârşit, aşa cum prevede acelaşi art. 90 din lege, asociaţii comanditaţi au şi obligaţia de a nu
face concurenţă societăţii (art. 82). Având în vedere excluderea lor de la administrarea
societăţii, ca şi răspunderea limitată pentru obligaţiile societăţii în comandită simplă, asociaţii
comanditari au dreptul, chiar fără consimţământul celorlalţi asociaţi, de a lua parte, ca asociaţi
cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect, ori să facă
operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător.

3.3.3. Răspunderea asociaţilor

Articolul 3 alin. 2 din Legea nr 31/1990, republicată şi modificată, stabileşte că la fel
ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, asociaţii comanditaţi dintr+o societate în comandită
simplă răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale. În schimb asociaţii comanditari,
conform art. 3 alin 3 din lege, răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris,
aceştia neavând o răspundere personală faţă de creditorii sociali, aşa cum există în cazul
asociaţilor comanditaţi.
În situaţia în care asociaţii comanditari nu varsă aportul la care s-au obligat, în bani
sau în natură, creditorii sociali pot avea împotriva comanditarilor vinovaţi o acţiune oblică.
Jurisprudenţa, în special cea străină, a considerat că la îndemâna creditorilor sociali poate
exista şi o acţiune directă împotriva asociaţilor comanditari, creditorii sociali fiind autorizaţi
să acţioneze direct împotriva comanditarilor pentru nevărsarea aportului la capitalul social al
societăţii în comandită simplă
Interdicţia cu privire la calitatea de asociat într-o altă societate cu răspundere
nelimitată se referă exclusiv la cazul asociaţilor comanditaţi. Ca atare, un asociat comanditar
poate fi în acelaşi timp asociat la mai multe societăţi chiar dacă acestea sunt cu rărpundere
108
I. L. Georgescu, Drept comercial român, Editura Socec&Co., Bucureşti, 1946, vol. II, p. 231.
73
nelimitată sau chiar dacă au un obiect de activitate în concurenţă cu cel al societăţii în
comandită simplă. De asemenea, pot desfăşura activităţi pe cont propriu sau operaţiuni în
acelaşi fel de comerţ sau într-unul similar.
Cu toate acestea considerăm că dacă în actul constitutiv al societăţii în comandită
simplă se stipulează o clauză de interzicere a activităţilor concurente şi pentru asociaţii
comanditari, se naşte şi în sarcina acestora o obligaţie de nonconcurenţă, de tipul celei care
există pentru asociaţii comanditaţi.109

3.3.4. Cesiunea părţii de interes, retragerea şi excluderea asociaţilor

Cesiunea părţii de interes. Articolul 90 din Legea nr. 31/1990 prevede că
dispoziţiile art. 87 din lege, care priveşte cesiunea părţii de interes în societatea în nume
colectiv, se aplică şi societăţii în comandită simplă. Întrucât principiile cesiunii părţii de
interes au fost analizate, nu vom reveni asupra lor.
Retragerea asociatului din societate. Dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 31/1990, care
se referă la retragerea asociaţilor din societatea în nume colectiv, se aplică şi societăţii în
comandită simplă şi societăţii cu răspundere limitată. Deci, principiile retragerii asociaţilor din
societatea în comandită simplă sunt cele înfăţişate cu ocazia examinării societăţii în nume
colectiv.
Excluderea asociatului din societate. Potrivit Legii nr. 31/1990, dispoziţiile
referitoare la excluderea asociaţilor privesc societatea în nume colectiv, în comandită
simplă sau cu răspundere limitată. Cazurile de excludere a asociaţilor din societatea în
comandită simplă sunt cele prevăzute de art. 222 din lege. Ele privesc pe asociaţii
comanditaţi, care au o răspundere nelimitată şi solidară. Asociaţii comanditari pot fi excluşi în
cazurile neefectuării aportului şi amestecului în administraţia societăţii; cei în stare de faliment
sau care au devenit legalmente incapabili, precum si administratorul care comite fraudă în
dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capital social în folosul lui sau al
altuia (art 222 alin. 1 din Legea nr. 31/1990). Condiţiile şi efectele excluderii asociatului din
societatea în comandită simplă sunt cele arătate la societatea în nume colectiv.

109
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 128.
74
 3.4. Administrarea societăţilor de persoane

3.4.1. Administrarea societăţii în nume colectiv

Administrarea societăţii este asigurată, de regulă, de către asociaţi. Dacă în cadrul
societăţii sunt numiţi mai mulţi administratori, dreptul de a reprezenta societatea revine
fiecăruia dintre asociaţii respectivi. În situaţia în care persistă divergenţe între administratori,
prentru adoptarea unei decizii, legea permite adoptarea deciziei cu votul asociaţilor care
reprezintă ,ajoritatea absolută a capitalului social, astfel deciziile trebuie să fie adoptate cu
unanimitate de voturi.
Există o situaţie de excepţie condepută de Legea nr 31/1990, republicată şi
modificată, respectiv cazul când se impune adoptarea unor acte urgente. Dacă se îndeplineşte
condiţia urgenţei decizia poate fi adoptată de un singur administrator, dar numai în situaţia în
care ceilalţi administratori se află în imposibilitate, chiar momentană de a participa efectiv la
administrarea societăţii. Starea de urgenţă se analizează în funcţie de producerea sau
neproducerea unui prejudiciu societăţii prin adoptarea deciziei.
În situaţia în care un administrator ia o decizie cu privire la o anumită operaţiune
care depăşeşte limitele normale ale faptelor de comerţ pe care le realizează de regulă
societatea, el are obligaţia ca, în prealabil să înştiinţeze pe toţi ceilalţi administratori despre
necesitatea îndeplinirii acelei operaţiuni.
Când unul dintre administratori încheie o operaţiune prin care se depăşeşte limita
normală a comerţului efectuat de societate, însă fără a înştiinţa şi pe ceilalţi administratori, cel
ce a efectuat operaţiunea respectivă răspunde individual de toate pagubele eventuale pe care
societatea ar putea să le suporte în urma efectuării operaţiunilor, în situaţia în care împotriva
acestei operaţiuni ceilalţi administratori au făcut opoziţie.
Faţă de terţi operaţiunea respectivă rămâne însă perfect valabilă, în măsura în care
acestora nu li s-a comunicat opoziţia celorlalţi administratori.
Situaţia financiară anuală a societăţii este supusă aprobării adunării generale a
asociaţilor, aceştia urmând a aproba cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea capitalului
social. Acelaşi vot este necesar şi în cazul în care se pune problema introducerii unei acţiuni a
societăţii pentru tragerea la răspundere a administratorilor.

3.4.2. Administrarea societăţii în comandită simplă

Asociaţilor comanditari li se interzice prin lege participarea la actele de administrare
externă efectuate de societate, respectiv acele acte, care angajează societatea în relaţiile cu
terţii, în primul rând pentru că astfel se urmăreşte protejarea intereselor terţilor. Astfel, având
75
în vedere răspunderea specifică a asociaţilor în cadrul societăţii în comandită simplă
exprimată printr-o diferenţiere de tratament juridic aplicabil între asociaţii comanditari şi
comanditaţi, un terţ care ar trata cu un comanditar ar putea considera că acesta răspunde pentr
operaţiunile efectuate pentru societate cu întregul său patrimoniu, fapt ce nu este valabil decât
în cazul asociaţilor comanditaţi. În schimb asociatul comanditar poate participa la activităţi de
administrare internă ale societăţii, şi, în calitate de asociat alături de asociaţii comanditaţi,
având dreptul să supravegheze activitatea efectivă ce se desfăşoară în cadrul societăţii
respective.110

110
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 127.
76
 Concluzii

În prezent societăţile comerciale sunt principalele participante la raporturile

comerciale care îşi consumă existenţa în interiorul sistemelor economice naţionale, dar şi la
raporturile de comerţ internaţional. Ele devin astfel principalele structuri organizatorice cu
personalitate juridică prin intermediul cărora se înfăptuieşte, atât la scară naţională, cât şi la
scară planetară, circulaţia bunurilor, serviciilor şi cunoştinţelor. Nu este, deci, întâmplător
faptul că în sistemele de drept naţional din diferite ţări şi chiar în legislaţia internaţională,
reglementarea legală a societăţilor comerciale cuprinde o multitudine de norme juridice
consacrate printr-o abundenţă de texte de lege (unele cu caracter mai general şi mai
cuprinzător) iar altele cu caracter de detaliu, după cum nu este întâmplător nici faptul că
problematica societăţilor comerciale a generat pretutindeni în lume o amplă doctrină juridică
şi o bogată jurisprudenţă. Este probabil motivul pentru care în literatura juridică română s-a
vorbit de existenţa unui drept societar, a cărui existenţă este justificată de natura instituţională
a normelor juridice care cârmuiesc societăţile comerciale, de subiectele şi obiectul lor
specific. Normele juridice care formează conţinutul dreptului societar sunt, în această opinie,
norme care privesc organizarea de sine stătătoare a societăţii comerciale într-o forma legal
organizată (cea mai organizată formă de comerţ, având un patrimoniu propriu, distinct de al
membrilor săi, într-un scop concret - executarea unei activităţi comerciale şi împărţirea
beneficiilor. Desigur, subiecte ale dreptului societar ar fi persoanele juridice care au dobândit
calitatea de comercianţi, în virtutea formei prevăzute de lege şi adoptate, indiferent de
obiectul lor de activitate, iar obiect al dreptului societar - raporturile juridice privind faptele şi
actele de comerţ, precum şi alte raporturi juridice, prevăzute de legea comercială. Această
opinie nuanţează o alta, potrivit căreia termenul “societate” are mai multe înţelesuri. Din
punct de vedere juridic, acestui cuvânt se atribuie, de regulă, două sensuri: într-o accepţiune
largă, societatea este o asociere de persoane reunite pentru o activitate sau un interes comun şi
supusă anumitor reguli, iar - în sens restrâns prin societate se înţelege fie contractul prin care
două sau mai multe persoane convin să pună ceva în comun în vederea realizării unui profit
pe care apoi să-l împartă între ele, fie persoana juridică născută dintr-un asemenea contract.
Trecând peste discuţii terminologice, legiuitorul român a arătat, în art. 1 alin. (1) din
legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale în dreptul comercial român, societăţile
comerciale se constituie în vederea efectuării de acte de comerţ. Însă legiuitorul nostru nu dă
o definiţie a acestor entităţi juridice, ceea ce este valabil nu numai pentru Legea 31/1990, ci

77
constatarea are caracter de generalitate: cu toată multitudinea reglementarilor legale în
domeniul societăţilor comerciale, nu există o definiţie oficială dată de legiuitor conceptului de
societate comercială. Este motivul pentru care doctrina juridica a preluat trăsăturile definitorii
ale societăţilor civile, dând o interpretare extensivă dispoziţiilor legale relative la societatea
civilă cuprinse în Codul civil, pentru a defini societatea comercială. Tendinţa îşi are originea
în prevederile art. 1531 din Codul civil, care arată că dispoziţiile art. 1491-1531 din acest Cod
se aplica şi societăţilor comerciale, dacă nu sunt contrare legilor comerciale. Conform art.
1491 din Codul civil, societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se
învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva. De aici se
desprinde ideea - valabilă în materia societăţilor comerciale - ca, la fel ca orice contract,
contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile valabile pentru validitatea oricărei
convenţii: capacitatea părţilor de a contracta, consimţământul valabil exprimat, un obiect
determinat şi licit şi o cauză licită.
Definiţia citată enunţă trei componente principale, care trebuie reunite cumulativ
pentru existenţa valabilă a entităţii care este societatea comercială:
a) încheierea unui contract, denumit adesea şi “pact societar”
b) constituirea unui fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor. Atât în cazul
societăţilor civile cât şi a societăţilor comerciale părţile contractante se obligă să pună în
comun o valoarea patrimonială, care reprezintă aportul fiecărui asociat la constituirea fondului
social comun. Aportul, care - ţinând de esenţa contractului de societate - este o condiţie
specifică şi indispensabilă a actului constitutiv al societăţii (sub aspectul eficacităţii sale),
reprezintă obligaţia individuală a fiecărui asociat de a contribui la formarea capitalului social.
În general, poate constitui obiect al aportului social orice bun mobil sau imobil, corporal sau
incorporal, cu condiţia ca acesta să aibă o valoare economică şi să prezinte utilitate pentru
societatea în care urmează a fi adus.
c) scopul asociaţilor de a realiza câştiguri şi de a le împărţi între ei.
Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza
unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg
să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul
realizării şi împărţirii profitului rezultat. Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea
comercială îmbracă una dintre următoarele forme juridice: societatea în nume colectiv;
societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni;
societatea cu răspundere limitată.
Legea nr. 31/1990 cuprinde, în Titlul II, reguli generale privind constituirea
societăţilor comerciale. Aşa cum am arătat, societatea comercială este, în esenţă, un contract
78
şi, totodată, o persoană juridică. La baza constituirii oricărei societăţi comerciale se află
voinţa asociaţilor, manifestată în condiţiile legii. Asociaţii se înţeleg să pună în comun
anumite bunuri, să desfăşoare o activitate comercială şi să împartă profitul. Deci, fundamentul
societăţii comerciale îl reprezintă actul constitutiv sau, în anumite cazuri, actele constitutive.
Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea unor formalităţi
cerute de lege. Aceste formalităţi se întemeiază pe actul constitutiv sau, după caz, pe actele
constitutive.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990, societatea în nume colectiv sau în comandită
simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe
acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut. În cazul
societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată, legea permite ca cele
două acte - contractul de societate şi statutul - să se încheie sub forma unui înscris unic,
denumit act constitutiv. Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de
voinţă al unei singure persoane (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic). În acest caz
se întocmeşte numai statutul. Când se încheie numai contract de societate sau numai statut,
acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv.
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza
cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor (intuituu personae). Fac
parte din această categorie: societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă.
Prototipul societăţii de persoane este societatea în nume colectiv. Societăţile de capitaluri se
constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de nevoile capitalului social, fără să
prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor. Elementul esenţial îl reprezintă cota de
capital investită de asociat (intuitu pecuniae). Intră în această categorie: societatea pe acţiuni
şi societatea în comandită pe acţiuni. Prototipul societăţii de capitaluri este considerat
societatea pe acţiuni. Deosebirile dintre cele două categorii de societăţi comerciale implică
anumite consecinţe. Întrucât în societăţile de persoane, factorul personal este preponderent,
aportul asociaţilor poate fi nu numai în numerar ori în natură, ci şi în munca asociaţilor. În
schimb, în societăţile de capitaluri, unde factorul personal este irelevant, aportul asociaţilor nu
poate fi decât în numerar şi în natură, cu excluderea prestaţiilor în muncă. Datorită rolului
factorului personal, societăţile de persoane au un caracter „închis”: prin lege se instituie
anumite condiţii restrictive de transmitere a părţilor de interes şi părţilor sociale. În schimb,
irelevanţa calităţilor personale ale asociaţilor asigură societăţilor de capitaluri un caracter
„deschis”; transmiterea acţiunilor este reglementată în condiţii extrem de favorabile.
Prevalenţa factorului personal în societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă are unele
consecinţe şi asupra dizolvării societăţii. Potrivit legii, aceste societăţi se dizolvă prin
79
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când,
datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, afară de excepţiile
prevăzute de lege (art. 229 din Legea nr. 31/1990). În societăţile de capitaluri, asemenea
cauze sunt irelevante. Aceste societăţi se dizolvă numai dacă numărul acţionarilor s-a redus
sub limita prevăzută de lege (cinci acţionari), indiferent de cauza reducerii numărului
acţionarilor.
Societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în niciuna din cele două categorii.
Această formă de societate împrumută unele caractere, atât de la societăţile de persoane, cât şi
de la societăţile de capitaluri. Ca şi în cazul societăţilor de persoane, constituirea societăţii cu
răspundere limitată se bazează pe încrederea şi calităţile asociaţilor (intuitu personae). Acest
fapt reclamă limitarea numărului asociaţilor (maximum 50 de asociaţi), precum şi condiţii
restrictive privind transmiterea părţilor sociale. În ce priveşte răspunderea asociaţilor pentru
obligaţiile societăţii, asociaţii răspund numai în limita aportului lor, ca şi în cazul societăţilor
de capitaluri.

80
 Bibliografie selectivă

Cursuri, tratate, monografii juridice:

1. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Toader, Drept comercial, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004
2, Octavian Căpăţână, Societăţile comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996
3. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2007
4. S. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare,
doctrină, jurisprudenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2002
5. Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1999
6. Viorel Daghie, Răducan Oprea, Doina Mihăilă, Drept comercial român, Editura
Naţional, Bucureşti, 2003
7. Fr. Deak, Tratat de drept civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006
8. I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale.
Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială, Editura Lumina Lex, 1994,
vol. II
9. C. Gheorghe, Drept comercial comunitar, Editura Logisticon, 2005
10. D. A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
11. Daniel-Mihail Şandru, Societăţile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006
12. Ion Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998

Articole în reviste de specialitate:

1. I. Bălan, Natura juridică a societăţii comerciale, în „Dreptul” nr. 11/2000
2. O. Căpăţînă, Caracteristici generale ale societăţilor comerciale, în „Dreptul” nr. 9-
12/1990
3. O. Căpăţînă, Societăţile comerciale în interpretarea jurisprudenţei (II), în „Revista de
drept comercial” nr. 2/1999
4. M. N. Costin, Probleme teoretice şi practice privind constituirea şi funcţionarea
societăţilor comerciale, în „Revista de drept comercial” nr. 2/1999

81
5. C. Gheorghe, Rolul voinţei asociaţilor în constituirea societăţilor comerciale, (II), în
„Revista de drept comercial” nr. 10/2000
6. D. Lupaşcu, Obiectul de activitate al societăţii comerciale, în „Dreptul” nr. 7/1993;
7. Cristina Păun, Eseu privind clasificarea grupărilor de societăţi, în „Revista de drept
comercial” nr. 2/1994
8. Nicoleta Ţăndăreanu, Aspecte teoretice şi practice privind definiţia şi caracteristicile
societăţii comerciale, în „Revista de drept comercial” nr. 4/2003
9. F. Ţuca, Efectele cesiunii de acţiuni sau părţi sociale asupra calităţii de creditor al
dividendelor, în „Revista de drept comercial” nr. 2/2000.

Practică judiciară:
1. Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie; 1990-1992, Editura
Orizonturi, Bucureşti, 1993
www.scj.ro

Legislaţie:
Legea nr. 26 /1990 privind registrul comerţului
Legea nr. 31 /1990 privind societăţile comerciale
O.G. nr. 92/2003 – Codul de procedură fiscală
Legea nr. 53/2003 – Codul muncii
Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal
OUG nr. 44 /2008 privind persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale
Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul
comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice.

82