CAUZA ACTULUI CIVIL

DEFINIȚIE

Cod civil definește cauza contractului, ca fiind “motivul care determină fiecare parte să încheie contractul” (art.
1235). Orice act juridic, indiferent de modalitatea lui de formare (unilateral, multilateral) sau de efectele sale
(patrimoniale, instituționale etc.), trebuie să aibă în structura sa o cauză. Cauza finală, pe care legea o ia în
considerare în materia actului juridic, se exprimă prin scopul urmărit de cei care încheie un act civil. Ea nu se
identifică cu obiectivul sau cu ținta vizată, deoarece acestea sunt exprimate de efectele actului juridic, ci reprezintă
imaginarea intelectuală (și volitivă) a acestor efecte și asigură orientarea consimțământului spre materializarea lor.

Exemple: vânzare; antrepriză; un act unilateral; un contract de societate.

Înțeleasă ca motiv (scop, obiectiv juridic), tradițional, cauza actului civil se poate disocia într-o cauză abstractă și o
cauză concretă. Cauza abstractă se reduce la scopul operațiunii juridice, adică la intenția de a atinge un anumit țel
juridic. Ea este abstractă pentru că este gândită ca fiind invariabilă pentru fiecare categorie de acte juridice în
parte. Aceasta este denumită și „cauză imediată”, tocmai pentru a se sublinia ideea că scopul concretizat de ea se
produce imediat, nemijlocit și identic în toate contractele de același tip. Exemple:

1. În contractele sinalagmatice, cauza abstractă se concretizează în reprezentarea mintală a contraprestației, care

se va obține din partea celuilalt.

2. În materia liberalităților, cauza abstractă și imediată se concretizează în „intenția de a gratifica, adică în voința
de a da, fără a se urmări primirea unei contraprestații”.

3. În cazul contractului de societate, intenția societarilor de a desfășura împreună o activitate lucrativă (affectio
societatis sau animus societatis) îi determină pe aceștia să încheie amintitul act juridic.

Cauza abstractă e complinită de cauza concretă în economia oricărei operațiuni juridice civile. Cauza concretă mai
este denumită cauză mediată, fiind reprezentată de scopul concret al actului încheiat, adică de „reprezentarea
mobilului principal ce determină consimțământul părții, element concret, subiectiv și variabil de la caz la caz în
aceeași categorie de acte juridice, care poate reieși din cuprinsul actului juridic respectiv, dar care poate fi și
exterior acestuia. Cauza concretă permite cenzurarea operațiunii juridice din punctul de vedere al liceității sale,
adică dacă acesta corespunde sau nu cu ordinea publică și bunele moravuri.

Ex: Fraudarea intereselor unui terț.

Se mai face distincție între „cauza finală a obligației civile” și „cauza finală a contractului”.

Ex.: dacă se cercetează contractul de vânzare, se va observa că acesta are ca scop prefigurarea contraprestațiilor,
iar dacă se analizează cauza obligației de a plăti prețul, cumpărătorul e animat de intenția de a primi în schimb
proprietatea bunului cumpărat.
Schemă: ex. contract-cadru comparație cu vânzarea:

Vânzare art. 1650 C. civ. – textul, motivul pentru care cumpăr este că doresc bunul + vreau să îl folosesc la ceva,
motivul pentru care vând, vreau prețul + vreau să folosesc prețul la ceva. Arareori motivul pentru care se realizează
schimbul de prestații este unul comun.

Contract-cadru distribuție mărfuri (vânzare), art. 1176 C. civ. – textul, motivul pentru care se vinde sau se cumpără
este integrat în scopul parteneriatului de afaceri – dezvoltarea unui parteneriat de durată pentru cucerirea și
fidelizarea clientelei.

Alt exemplu: Vând un bun la un preț mai mic pentru a menține relații de concubinaj. Motivul pentru care vând este
nu atât prețul cât menținerea relației de concubinaj cu cumpărătoarea, motiv comun.

Unii autori apreciază că noua reglementare ar reține ca element de valabilitate al contractului doar cauza mediată
(cauza contractului). Se invocă o rațiune de text, preluarea din reglementarea de inspirație a Codului civil din
Quebec, doar a textului corespunzător cauzei contractului, cauza mediată, nu și cel corespunzător cauzei obligației,
cauza imediată, element considerat ca un compromis între susținătorii inutilității cauzei și cei care au susținut
păstrarea acestui element esențial de valabilitate a actului juridic tradițional în dreptul nostru.

Considerăm susținerea discutabilă, pe de o parte pentru faptul că și în dreptul sursă, noțiunea de cauză cuprinde
ambele componente, motivul pentru care se contractează (la ce am nevoie de prestație?), fiind imposibil de
imaginat juridic fără existența prestației (mă angajez juridic pentru că doresc prețul, subiectiv diferită este doar
utilizarea lui). Considerăm că se face confuzie între cauză, ca noțiune și funcțiile sale juridice, date fiind și
tendințele din alte sisteme civile europene.

Prin raportare la noțiunea juridică clasică de cauză, așa cum a rămas receptată în dreptul român, ca efect al
reformei din anul 2016, în dreptul francez a fost înlocuită noțiunea de cauză mediată, în sensul de motiv subiectiv
de a contracta sau mobil al consimțământului cu acela de scop al contractului (art. 1162 C. civ. fr.) iar aceea de
cauză imediată obținută în urma încheierii contractului (finalitatea angajamentului asumat) cu termenul de
contraprestație. Noul sistem din dreptul francez înlocuiește mecanismul cauzei, condiție esențială de valabilitate a
contractului, sancționată cu nulitatea relativă, cu o verificare a posteriori a caracterului real și serios al
contraprestației oferite de cealaltă parte. În cazul în care contraprestația avută în vedere are caracter iluzoriu sau
derizoriu intervine sancțiunea nulității relative (ar. 1169 C.civ. fr.).

Sub imperiul noii reglementări, rămân deschise discuțiile cu privire la fundamentul teoretic al cauzei, ca motiv care
determină fiecare parte să încheie contractul, textul legal lăsând deschisă posibilitatea unei interpretări evolutive a
noțiunii. Dacă se încearcă o definire a cauzei din perspectiva existenței acesteia, ea poate fi legată de rațiunea
imediată pentru care partea s-a obligat, adică interesul juridic concret urmărit a se realiza (de regulă în plan
economic) prin încheierea contractului. Definirea cauzei se poate face distinct, în funcție de elementul supus
verificării, o definire în principiu obiectivă, dacă analizăm existența/efectivitatea cauzei, respectiv o definiție care
cuprinde mai multe elemente subiective atunci când se verifică compatibilitatea motivelor determinante cu
ordinea publică și bunele moravuri

Iar Codul civil reține, drept condiție de valabilitate a cauzei, și existența acesteia, nu doar caracterul licit și moral. În
opinia noastră, pentru verificarea existenței cauzei, din perspectivă funcțională, motivul determinant pentru
încheierea contractului ar trebui considerat contraprestația convenită, ca un melanj de elemente obiective și
subiective. Această opinie urmărește să concilieze, de o manieră rațională și contractuală, prin luarea în
considerare a modului de formare a acordului de voință, motivele determinante care au convins partea să
contracteze cu exigențele de securitate juridică.

Schemă explicație, distincție cauză obligație (imediată), cauză contract (mediată), una didactică părți ale unui tot
unitar, chiar dacă interpretăm că, din perspectiva Codului, ar avea relevanță juridică doar cauza contractului.
Implicațiile securității juridice asupra interpretării cauzei – securitatea circuitului civil – nu pot desființa contractul
doar pentru nerealizarea unor rațiuni subiective, - de principiu ele trebuie să existe și să fie licite și morale

Exemplu: motive incluse în câmpul contractual:

– relevant din perspectiva cauzei efectele pe care părțile au convenit că le vor produce prestațiile
- curierat rapid, cesiune de fond de afaceri (comerț).

Contraprestația convenită permite fixarea limitelor elementelor subiective care pot fi luate în considerare într-o
cheie contractuală, pornind de la acordul de voință al părților și care, în opinia noastră poate fi utilizată pentru
fixarea unor repere de distincție între funcția concretă convenită de părți pentru prestația/prestațiile asumate de
fiecare parte raportat la ansamblul contractului (s.n.), care alături de elementul obiectiv, prestația propriu-zisă
convenită fac parte din cauză, din perspectiva existenței sale. În schimb, mobilul subiectiv constând în ceea ce
urmează să facă partea cu contraprestația obținută, la ce intenționa să valorifice efectul juridic al actului încheiat,
prezintă importanță pentru analiza caracterului licit al cauzei, dar rămâne exterior cauzei din perspectiva verificării
existenței sale.

CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE CAUZEI

1. EXISTENȚA (EFECTIVITATEA) CAUZEI

Condiția concretizează ideea că aceasta trebuie să fie efectivă și serioasă. Prin efectivitate trebuie înțeles că
elementul cauză nu este inexistent sau doar se creează impresia că ar exista. Noul Cod civil dispune că lipsa cauzei
atrage nulitatea relativă a contractului, spre deosebire de vechea reglementare, unde sancțiunea se considera a fi
nulitatea absolută.
Cauza nu există atunci când este absentă sau falsă. Absența cauzei semnifică inexistența acesteia și se referă cu
prioritate la cauza concretă, ceea ce înseamnă că voința nu a fost exprimată în sensul de a produce efecte juridice.

Exemplu: când un părinte promite copilului său o recompensă materială dacă acesta obține note bune la școală.

Falsitatea cauzei presupune reprezentarea eronată sau inexactă a cauzei, ceea ce determină o intenție juridică
insuficient caracterizată pentru a produce efecte juridice.

Exemplu: tradițional dacă fiecare parte dintr-un contract exprimă o altă cauză decât cea abstractă și specifică
pentru acea operațiune juridică, voința părților nu se va întâlni și nu va forma un contract. Este cazul erorii asupra
operațiunii juridice (error in negotium). Corelația cu art. 1207 al (4) C.civ..

2. LICEITATEA CAUZEI

„Cauza este ilicită, conform art. 1236 alin. (2) C.civ., când este contrară legii și ordinii publice.” Liceitatea exprimă
ideea că motivul actului civil trebuie să fie conform cu ordinea juridică. Codul civil face diferență între ilicitul și
imoralitatea cauzei, cauza fiind imorală „când e contrară bunelor moravuri”. În toate cazurile, liceitatea exprimă o
idee largă, în sensul de a fi conform atât cu norma de drept obiectiv (legea lato sensu), cât și cu ordinea publică și
bunele moravuri. Cauza imorală sau ilicită „atrage nulitatea absolută a contractului” dacă este comună părților sau
dacă cealaltă parte cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască acest caracter.

Cauza abstractă, prin chiar forța dreptului, trebuie să fie conformă cu ordinea de drept și deci este întotdeauna
licită, aceasta pentru actele numite, însă cauza concretă poate fi contrară ordinii juridice. Pentru actele nenumite,
poate fi ilicită și cauza abstractă dar problema liceității cauzei poate fi absorbită de analiza cauzei concrete.

Exemple: clauzele care prevăd desfacerea, încetarea sau desființarea contractului în cazul în care angajata devine
însărcinată; clauzele prin care se condiționează sau se recompensează divorțul etc. sunt considerate nule absolut
din considerente de cauză imorală sau ilicită.

O specie aparte de ilicit al cauzei este frauda la lege, sancționată cu nulitatea absolută a întregii operațiuni juridice.
Astfel, noul Cod civil dispune expres că o cauză „este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a
eluda aplicarea unei norme legale imperative” (art. 1237 C. civ.).

Exemplu acte încheiate în vederea evitării plății unor taxe către stat.

PROBA CAUZEI ACTULUI JURIDIC

Art. 1239 (1) C.civ. dispune că o convenție este valabilă deși cauza acesteia nu este „expres prevăzută”, iar la
alineatul al doilea se subliniază faptul că este prezumată cauza până la proba contrară. Legea instituie o
presupunere potrivit căreia orice contract are o cauză juridică. Efectul direct este că, cine susține că actul este lipsit
de cauză, el va trebui să facă dovada celor spuse. Avem de-a face, deci, cu o prezumție legală relativă, care
răstoarnă sarcina probei în dezavantajul celui care susține absența cauzei. Prezumția de la art. 1239 C. civ. poate fi
răsturnată prin recursul la orice mijloc de probă. În ceea ce privește caracterul licit al cauzei, și acest aspect este
presupus, până la proba contrară, iar temeiul acestei presupuneri se găsește în prezumția de bună-credință (art. 14
alin. (2) C.civ.). Prin urmare, cine susține că un contract ar avea o cauză imorală sau ilicită trebuie să aducă dovada
alegațiilor sale.

UTILITATEA CAUZEI
În primul rând, cauza este un element structural al contractului, iar lipsa ei va fi sancționată cu anularea actului.

Exemplu: tranzacția are drept cauză stingerea unui litigiu. Dacă litigiul nu există real, lipsește cauza actului.

În al doilea rând, cauza este un element intelectual, cu ajutorul căruia putem depista natura juridică a unei
operațiuni voliționale concrete. Astfel, mai întâi, cauza este cea care ne permite să deosebim între actele juridice și
cele non-juridice, cele din urmă fiind lipsite de o cauză serioasă. Apoi, când neîndoios vom avea de-a face cu un act
juridic, analiza cauzei va fi aceea care ne va arăta despre ce fel de act este vorba.

Exemplu: după motivul determinant pentru care s-a încheiat actul se poate determina dacă în discuție este o
operațiune oneroasă sau o liberalitate; dacă un angajament are o valoare juridică în sine sau el ar trebui conexat
unei operațiuni juridice preexistente etc. a clarifica situația din speță, fiind admisibil orice mijloc de dovadă.

Dacă o persoană se angajează să remită alteia un bun, va trebuie cercetat dacă în speță e vorba despre un dar
manual, despre plata datoriei altuia, despre restituirea unui bun împrumutat anterior ș.a.

Uneori, analiza cauzei permite recalificarea contractului (art. 1238 al. 1 teza 2 C. civ.). De exemplu recalific o
închiriere în comodat.

În fine, cauza actului civil poate fi folosită și ca mijloc de cenzurare a operațiunii juridice, prin surprinderea faptului
dacă aceasta este licită și morală.