Sunteți pe pagina 1din 13

Universitatea de Stat din Muldova

Catedra Militară

Topografia militară
material didactic pentru studenţii catedrei militare

Chişinău
2008

1
Tema nr. 1
Orientarea în teren fără hartă

Şedinţa nr. 1
Probleme:
1. Noţiuni generale despre formele terenului şi caracteristicele lui din punct de
vedere tactic.
2. Orientarea topografică şi orientarea tactică.
3. Determinarea direcţiilor punctelor cardinale.
3.1. Cu ajutorul busolei;
3.2. După Steaua Polară;
3.3. După Lună;
3.4. După poziţia Soarelui;
3.5. După diferite semne ale detaliilor de planimetrie.
4. Alegerea punctelor de reper şi indicarea obiectivelor faţă de repere.

Topografia este ştiinţa care studiază metodele de măsurare a terenului şi de


reprezentarea lui pe hârtie, sub formă de planuri şi hărţi.

1. Noţiuni generale despre formele terenului şi caracteristicile lui din


punct de vedere tactic.
Prin relief înţelegem forma suprafeţei pământului (munţi, dealuri, văi, şes etc.).
Detaliile de nivelment sunt formele regulate sau neregulate care dau formă
Pământului (relieful terenului).
Detalie de planometrie sunt toate obiectele dispuse în teren, fie că sunt de la
natură sau făcute de mâna omului.
Prin formele tip ale terenului, liniile şi punctele caracteristice ale reliefului sunt:
- colina;
- dealul;
- muntele;
Prin colină înţelegem ridicătura de pământ mai mică decît dealul.
Dealul este ridicătură a Pământului mai mică decît muntele, dar mai mare decît
colina.
Muntele este ridicătură a Pământului mai mare decît dealul, de obicei stâncoasă
şi depăşeşte înălţimea de 800 m.
La munte şi la deal deosebim:
- creasta, care este partea cea mai înaltă a muntelui (dealului);
- pante (versanţi) laterale – părţile care coboară de la creastă spre piciorul
pantei (fig. 1);
Linia care uneşte punctele cele mai înalte în lungul crestei şi din care pantele se
despart de o parte şi de alta a muntelui (dealului) se numeşte creastă topografică
(fig. 2).

2
Prin depresiune înţelegem forma de teren situată la un nivel mai jos decît
terenul înconjurător (ca o oală). Partea cea mai mică a depresiunii se numeşte fund.
O depresiune mai mică se numeşte groapă.
Şaua este partea lăsată a unei creste care se află între două vârfuri învecinate.
Punctul cel mai jos al şeii se numeşte mijlocul şeii.

2. Orientarea topografică şi orientarea tactică.


Orientarea topografică înseamnă a afla direcţiile punctelor cardinale şi locul de
staţie faţă de detaliile de planimetrie şi de nivelment înconjurătoare, a găsi direcţia
indicată pentru deplasare şi a păstra această direcţie pe timpul deplasării. Prin
punctele cardinale înţelegem cele patru puncte cunoscute sub denumirea: Nord
(N), Est (E), Sud (S) şi Vest (V).
Pe cînd prin orientarea tactică se înţelege determinarea locului de staţie pe
câmpul de luptă, cunoaşterea dispozitivului trupelor proprii şi al trupelor
inamicului, cunoaşterea datelor asupra acţiunilor inamicului, precum şi a
misiunilor de luptă ale subunităţilor proprii.
Detaliile de planimetrie şi de relief faţă de care se determină locul de staţie se
numesc repere.
Datoria fiecărui soldat şi gradat pe câmpul de luptă este să cunoască: unde se
află, care sunt localităţile apropiate sau care sunt obiectele de pe teren ori în jurul
său, denumirea lor şi la ce distanţă sunt; unde este inamicul; unde este grupa şi
plutonul; iar gradatul, în plus, - unde este compania din care face parte; care este
misiunea lui. Cînd militarul cunoaşte aceste probleme înseamnă că este orientat.

3. Determinarea direcţiilor punctelor cardinale.


3.1. Cu ajutorul busolei.
Punctele cardinale N, E, S şi V se determină cel mai repede şi mai uşor cu
ajutorul busolei, deoarece acul ei magnetic indică întotdeauna derecţia N. Celelalte
puncte se vor determina astfel: ne întorcem cu faţa spre N, direcţia opusă – S, în
dreapta va fi E iar în stânga – V.
3.2. După Steaua Polară.
Steaua Polară se găseşte în prelungirea roţii din dreapta şi dinapoi a Carului
Mare, la distanţa de 5 ori depărtare dintre aceste roţi şi în capul oiştii Carului Mic.
Ea arată întotdeauna nordul (fig. 3).
3.3. După Lună.
Luna se deplasează de la est spre vest. La ora 24.00 Luna se află spre sud.
Atunci cînd Luna este în creştere şi are forma , colţurile sunt orientate spre
est. Atunci cînd se află în descreştere şi are forma , colţurile ei sunt orientate
spre vest.
3.4. După poziţia Soarelui.
La ora 6.00 Soarele se află la est, la ora 12.00 – la sud, iar la ora 18.00 – la
vest.

3
Pentru determinarea punctelor cardinale cu ajutorul Soarelui şi al ceasului
este nacesar:
- să se aşeze ceasul în poziţia orizontală şi să se rotească în aşa fel , încît acul
orar să fie îndreptat spre Soare;
- unghiul format între acul orar al ceasului şi direcţia marcată de centrul
cordanului şi cifra 12 se împarte în două;
- linia care împarte acest unghi în două va indica direcţia S.
Pînă la amiază trebuie să se împartă pe cordan unghiul pe care acul orar al
ceasului îl face pînă la orele 12.00, iar după amiază unghiul pe care acul orar l-a
făcut după ora 12.00.
3.5. După diferite semne ale detaliilor de planimetrie:
- coaja copacilor izolaţi este de obicei mai groasă (aspră), iar uneori acoperită
cu muşchi pe partea de nord;
- pietrele mari, stâncile sunt, de asemenea, acoperite cu muşchi pe partea de
nord;
- gaura mişuroiului de cârtiţă care are ieşirea, de regulă, spre nord;
- altarul bisericii este orientat spre est;

4. Alegerea puntelor de reper şi indicarea obiectivelor faţă de repere.


În condiţiile de luptă (apărare, ofensivă) pentru conducerea focului şi a
subunităţilor şi pentru realizarea cooperării se stabilesc repere unice şi se respectă
cu stricteţe regulile pentru conducerea în secret.
De regulă, în calitate de repere se aleg detalii de nivelment sau planimetrie din
teren bine vizibile (crestele înălţimilor, copaci, case, piloni izolaţi, intersecţii de
drumuri, colţurile pădurilor, livezilor ş.a.). Reperile se numerotează de la dreapta
spre stânga şi în dependenţă de depărtare dinspre sine spre inamic. Unul din ele se
consideră reper de bază.
Pe tot parcursul luptei este interzisă schimbarea numerelor reperilor stabilite de
comandantul eşalonului superior. Comandantul de pluton (grupă) poate să
stabilească la nevoie repere suplimentare, care nu se numerotează, ci se denumesc
prin ceea ce reprezintă ele (copac, casă, pilon, tufăriş etc.).
Pentru realizarea conducerii şi cooperării poziţiile obiectivelor din teren se
indică faţă de repere în metri, în dreapta (stânga), mai aproape (departe).
Exemplu: “Aruncătorul de grenade, reperul 1, dreapta 20, tancul inamicului,
nimiciţi!”

Tema nr. 1
Orientarea în teren fără hartă
4
Şedinţa nr. 2
Probleme:
1. Orientarea în teren după azimut.
1.1. Azimutul magnetic.
1.2. Succesiunea activităţilor pentru determinarea punctului de staţie cu
ajutorul azimutului magnetic.
2. Deplasarea cu ajutorul azimutului. Respectarea direcţiei indicate şi a
distanţei. Ocolirea obstacolelor.

1. Orientarea în teren după azimut.

1.1.Azimutul magnetic.
Prin orientarea în teren după azimutul magnetic înţelegem:
- determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei;
- determinarea punctului de staţie în raport cu detaliile, de planimetrii şi relief
după azimutul magnetic.
Prin punct de staţie înţelegem locul pe care-l ocupă în teren la momentul dat un
militar, o subunitate sau o maşină de luptă.
Azimutul magnetic este unghiul format între direcţia NORD şi direcţia spre
punctul observat (reper) şi poate fi măsurat în grade sau miimi (∟A, fig. 1).
1.2.Succesiunea activităţilor pentru determinarea punctului de staţie cu
ajutorul azimutului magnetic.
Succesiunea activităţilor pentru orientarea în teren fără hartă cu ajutorul busolei
este următoarea:
a) se determină direcţia punctelor cardinale;
b) se determină punctul de staţie faţă de reperele din teren;

a) Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei începe prin stabilirea


direcţiei Nord astfel:
- se roteşte capacul busolei pînă cînd indicile de la cătare se suprapune pe
gradaţia 00 de pe cordan;
- se aşează busola în palmă pe poziţia orizontală şi se deblochează acul
magnetic cu ajutorul opritorului;
- se lasă acul să se stabilească şi se întoarce cu busola ţinută în palmă, pînă
cînd vârful acului magnetic ajunge în dreptul gradaţiei 0 de pe cordan,
respectiv în prelungirea indicaţiei cătării;
- fără a schimba poziţiia corpului şi a busolei, se ridică cu atenţie palma cu
busola şi se reperează în teren un detaliu ce se găseşte pe această direcţie
care materializează direcţia N din punctul de staţie;
- celelalte puncte cardinale se determină succesiv prin întoarcerea exactă a
cîte 900, iar direcţiile spre acestea se materializează deasemenea prin repere.
După determinarea punctelor cardinale se raportează astfel: ”Nordul – pe
direcţia turnului de retlanslaţie din faţă; Estul – pe direcţia podului din piatră de

5
pe pârâu; Sudul – pe direcţia casei izolate din vale; Vestul – pe direcţia pomului
izolat de pe panta dealului.”
b) Pentru a determina punctul de staţie se va proceda astfel:
- se aleg în teren cîteva detalii de planimetrie sau relief situate mai aproape de
punctul de staţie şi dispuse pe cît posibil de uniform în jurul acestuia sau în
sectorul de observare repartizat şi se determină azimutul magnetic în
următoarea succesiune: se lasă ca acul magnetic să se stabilească spre N,
după ce se roteşte capacul busolei pînă cînd cătarea se va opri în direcţia
reperului ales (pilon izolat) şi se citeşte indicaţia de pe cordan (360);
- se apriciază sau se măsoară (după caz) distanţele pînă la aceste repere,
determinînd în acest fel poziţia punctului de staţie.
După determinarea punctlui de staţie se va raporta astfel: “Grupa noastră se
află în câmpul de grâu, avînd la N-E 32 0, distanţa 150 m un pilon izolat; S-E
1250, distanţa 300 m dealul cu cota 220,5; S-V 210 0, distanţa 1500 satul
Grătieşti.”
2. Deplasarea cu ajutorul azimutului. Respectarea direcţiei indicate şi a
distanţei. Ocolirea obstacolelor.
Pentru deplasarea după azimut se procedează în felul următor:
- după primirea misiunii de a executa deplasarea se studiază pe hartă terenul
dintre punctul de plecare şi punctul de sosire şi se alege un itinerar uşor de
parcurs pentru a ocoli obstacolele şi barajele din teren;
- se trasează pe hartă itinerariul ales;
- se delimitează pe porţiuni itinerariul în aşa fel ca fiecare segment se fie pe
linie dreaptă;
- se determină pe hartă lungimea fiecărei porţiuni a itinerariului şi azimutul
direcţiei de deplasare;
- toate datele privind deplasarea se înscriu în carnet sub forma unui tabel sau a
unei scheme (fig. 2).
Deplasarea începe din punctul de plecare (de la stâlpul kilometric situat la
cotitura drumului).
În punctul de plecare, înainte de începerea mişcării se procedează astfel:
- se eliberează acul busolei;
- se aşează indicele capacului (cercului) mobil al busolei în aşa fel încît acesta
să vină în dreptul numărului egal cu valoarea azimutului primei laturi
(segment) a itinerariului (în cazul nostru 3350);
- se întoarce încet busola pînă cînd diviziunea 0 0 a busolei va coincide cu
vârful acului magnetic care indică direcţia N.
În această poziţie dispozitivul de vizare (crestătura şi cătarea) al busolei arată
direcţia de mers după azimutul 3350;
- se alege pe această poziţie un reper oarecare (pom izolat) şi se începe
deplasarea pe direcţia acestui reper.
Ajunşi la reperul ales, trebue să ne oprim şi să ne orientăm din nou cu ajutorul
busolei şi cu acelaş azimut alegem un alt reper (3 pomi izolaţi) pe aceiaş direcţie şi

6
continuăm deplasarea pe direcţia acestui reper. Procedăm astfel pînă cînd ajungem
la primul punct de schimbare a direcţiei şi ne deplasăm spre el în acelaş fel.
De reţinut, că atunci cînd deplasarea se face după azimut trebue să se
numere paşii (în dubli paşi şi să se transforme în metri), începînd de la fiecare
punct de schimbare a direcţiei.
Pe timpul deplasării după azimut important este să măsurăm corect azimutul
şi distanţa pe hartă, iar după aceasta să reperăm corect direcţia pe teren după
azimutul dat şi să nu greşim la numărarea paşilor pentru a respecta strict distanţa
parcursă.

Tema nr. 2
Hărţile topografice
7
Şedinţa 1
Probleme:
1. Noţiuni generale despre hartă şi scara hărţii.
2. Semnele convenţionale.
3. Reprezentarea reliefului pe hartă prin curbe de nivel. Determinarea cotelor.
4. Citirea hărţii.
5. Determinarea distanţelor pe hartă şi a unghiurilor de direcţie.
6. Determinarea coordonatelor.

1. Noţiuni generale despre hartă şi scara hărţii.


Harta este reprezentarea unei porţiuni de teren pe o bucată de hârtie la o scară
anumită.
Scara hărţii ne arată de câte ori a fost micşorat terenul (lungimile şi suprafeţele)
pentru a fi reprezentat pe hartă.
Pe hărţile militare scara hărţii este reprezentată sub două forme: numeric şi
grafic, de unde şi denumirile de scară numerică şi scară grafică.
Scara numerică este reprezentată sub forma unei fracţii al cărei numărător este
egal cu unitatea, iar numitorul este numărul care arată de câte ori liniile din teren s-
au micşorat pe hartă. Astfel scările numerice 1/25 000; 1/50 000; 1/100 000 arată
că toate dimensiunile liniare de pe teren sunt micşorate (reduse) pe hartă respectiv
de: 25 000, 50 000 şi 100 000 ori sau că un centimetru pe hartă reprezintă 250 m,
500 m şi respectiv 1000 m.
Scara grafică este reprezentată pe latura de jos a hărţii printr-o linie
dreaptă împărţită în părţi egale. Pe hărţile a căror scară este de 1/25 000 şi 1/50
000 drept bază a scării grafice serveşte un segment a cărui lungime este de un
centimetru, iar linioarele mai mici sunt egale cu un milimetru. Acestor linioare
(diviziuni) de un milimetru le corespunde în teren – pentru scara 1/25 000 – o
lungime de 25 m, iar pentru scara 1/50 000 – o lungime de 50 m. Pe scările grafice
se arată prin cifre care este distanţa în metri din teren corespunzătoare unei
diviziuni a scării.
Hărţile topografice militare sunt tipărite de regulă în patru culori:
- apele în albastru;
- relieful în cafeniu;
- pădurile în verde;
- iar toate celelalte detalii ale terenului în negru.
2. Semnele convenţionale.
Spre deosebire de tablouri şi de fotografii pe care terenul este reprezentat
aşa cum se vede el în natură, pe hărţile topografice toate obectele sunt
reprezentate prin semne convenţionale. Aceste semne sunt alfabetul hărţii şi fără
cunoaşterea lor nu se poate citi o hartă.
Pentru ca semnele convenţionale să fie reţinute uşor, li se dă o înfăţişare
asemănătoare detaliilor pe care le reprezintă. De exemplu, semnele convenţionale
ale coşurilor de fabrică ( ), semafoarelor ( ), copacilor izolaţi ( ), morilor
( ), fântânilor ( ) etc. după forma lor seamănă chiar cu detaliile din teren.
8
Semnele convenţionle se împart în două grupe mari:
a) de planimetrie – cu ajutorul cărora se reprezintă detaliile de pe
suprafaţa reliefului (localităţi, comunicaţii, poduri, copaci izolaţi etc.);
b) de nivelment – cu ajutorul cărora se reprezintă detaliile reliefului
(înălţimi, văi, depresiuni etc.).
a) La rândul lor semnele convenţionale de planimetrie se împart:
- în semne convenţionale de scară;
- în semne convenţionale de contur;
- în semne convenţionale explicative.
Semnele convenţionale de scară reprezintă pe hartă detaliile de
planimetrie care datorită suprafeţei lor (mică în roport cu scara hărţii) nu pot fi
reprezentate la scara hărţii cum sunt: coşuri de fabrică, fântâni, stâlpi kilometrici,
pomi izolaţi, monumente, comunicaţii etc. Deci mărimea reală a detaliilor de
planimetrie reprezentate prin semne convenţionale de scară nu poate fi
determinată după hartă prin măsurare. Poziţia exactă a detaliilor reprezentate
prin semne convenţionale de scară este determinată de centrul (mijlocul) bazei
acestora.
Semnele convenţionale de contur se folosesc pentru reprezentarea
detaliilor de planimetrie care după dimensiunea lor pot fi reprezentate la scara
hărţii (lacuri, păduri, cursuri de apă mijlocii sau late, livezi, grădini, mlaştini,
etc.). Conturul acestor detalii este reprezentat pe hartă prin linii continue sau
punctate, formînd figuri asemănătoare detaliilor reale, însă micşorate la scara
hărţii. Aceste detalii reprezentate prin semne convenţionale de contur pot fi
măsurate după hartă.
Semnele convenţionale explicative servesc pentru caracterizarea
suplemintară a detaliilor de planimetrie şi se folosesc în combinaţie cu semnele
convenţionale de contur şi de scară. Spre exemplu după reprezentarea pe hartă a
conturului unei păduri, în interiorul acesteia se arată printr-un semn convenţional
explicativ specia pădurii.
b) La rândul lor semnele convenţionale de nivelment se împart:
- în semne convenţionale de contur (curbele de nivel, conturul mâncăturilor,
viroagelor, etc.);
- în semne convenţionale de scară (cele folosite pentru indicarea punctelor
terenului deasupra nivelului mării);
- în semne condiţionale explicative.
3. Reprezentarea reliefului pe hartă prin curbe de nivel.
Determinarea cotelor.
Pe hărţile topografice militare relieful este reprezentat prin curbe de nivel
care de obicei se imprimă în culoare cafenie.
Curba de nivel se numeşte o linie şerpuită închisă care uneşte puncte ce se
află la aceiaş altitudine (înălţime) faţă de nivelul mării.
Curbele de nivel se trasează la intervale de altitudine egală şi dinainte
stabilită numită echidistanţă şi care este reprezentată printr-un număr întreg de
metri. Pentru a se uşura numărătoarea fiecare a 5-a curbă de nivel este mai

9
îngroşată. Diferenţa de înălţime dintre două curbe de nivel vecine luate pe aceiaş
pantă se numeşte echidistanţă. Echidistanţele se scriu pe latura de Sud a hărţii, de
obicei sub scara grafică.
Curbele de nivel sunt:
- normale;
- ajutătoare;
- principale.
Curbele de nivel normale se trasează printr-o linie continuă, respectîndu-
se echidistanţa normală care este: la hărţile scara 1/25 000 de 5 m; la scara 1/50
000 de 10 m; la scara 1/100 000 de 20 m etc.
Curbele de nivel ajutătoare se trasează printr-o linie curbă întreruptă şi
sunt situate exact la jumătatea echidistanţei. Ele se folosesc pentru redarea tuturor
cutelor sau a formelor caracteristice ale terenului care sunt situate între planurile
curbelor de nivel normale.
Prin curbele de nivel principale înţelegem fiecare a cincea curbă normală
îngroşată care au valoarea:
- la scara 1/25 000 – 25, 50, 75, 100, 125 m ...
- la scara 1/50 000 – 50, 100, 150, 200 m ...
- la scara 1/100 000 – 100, 200, 300, 400 m ...

fig. 1: Model de reprezentare a terenului prin curbe de nivel.


Cota muntelui (dealului) se determină după formula H = N x h, unde H –
înălţimea muntelui în m; N – numărul curbelor normale; h – este distanţa în m.
4. Citirea hărţii.
A citi o hartă înseamnă a ne face o imagine reală asupra terenului
reprezentat pe ea după semnele convenţionale ale detaliilor de planimetrie şi de
nivelment.
Pentru a învăţa să se citească o hartă, este necesar să se cunoască bine
semnele convenţionale şi să se determine după curbele de nivel formele de relief
ale terenului.

10
La citirea hărţii, semnele convenţionale ale detaliilor de planimetrie şi de
nivelment trebuie studiate în legătură reciprocă unele cu altele pentru a forma o
imagine cât mai reală a terenului.
La citirea hărţii terenul se studiază cu un scop bine definit. Spre
exemplu, într-un fel se studiază terenul în scopul de a determina pe hartă căile de
apropiere cele mai favorabile de un anumit obiectiv fără a fi văzut de inamic şi
într-un alt fel pentru stabilirea poziţiilor de tragere ale puştii-mitraliere, a
aliniamentului limitei dinainte a apărării, a itinirariilor de deplasare.
Citirea hărţii începe cu studierea scării la care a fost editată şi a
echidistanţei acesteia, care se găsesc înscrise pe laturile de jos ale fiecărei hărţi.
Aceste elemente ne indică cât de amănunţit a fost reprezentat terenul pe harta
respectivă. Citirea hărţii se învaţă iniţial pe o direcţie (itinerar) şi apoi într-un
raion sau o fâşie.
a) Citirea hărţii pe o direcţie
Se unesc cu ajutorul riglei două puncte situate pe hartă, la o distanţă
minimă de 20 cm. Apoi urmărind această direcţie se descrie fiecare detaliu
întâlnit, inclusiv pantele, contrapantele, firul văilor, platourile etc. La întâlnirea
unor detalii mai principale se face descrierea cît mai completă a acestora. Spre
exemplu, la întâlnirea unui râu trebuie să se arate: denumirea lui, în ce direcţie
este orientat cursul, viteza curentului, natura şi înălţimea malurilor (malurile
abrupte, înalte de 8 m, sau în plaje, malul de Est este descoperit, malul de Vest
este acoperit cu lăstăriş etc.) iar la întâlnirea unei păduri trebuie să se arate:
distanţa în metri pe care aceasta o acoperă pe direcţia studiată, specia copacilor,
înălţimea şi grosimea acestora.
b) Citirea hărţii într-un raion sau într-o fâşie
Avînd la bază scara şi echidistanţa hărţii, se determină caracterul general al
terenului în porţiunea stabilită pentru studiu. La început printr-o privire de
ansamblu a hărţii se stabilesc localităţile mari, cursurile de apă, formele principale
ale reliefului, căile de comunicaţie. Apoi se determină felul terenului după
caracterul reliefului (muntos, deluros sau şes) şi natura acestuia după elementele
de vegetaţie (acoperit, semiacoperit sau descoperit); după existenţa obstacolelor
terenul poate fi accidentat sau neaccidentat. În acelaş timp cu studierea reliefului
se analizează sistemul hidrografic, care permite să se stabilească în ce direcţie
terenul coboară sau urcă.
După însuşirea caracterului general al terenului se trece la studierea
amănunţită al acestuia, care se face diferenţiat, după scopul propus (executarea
unui marş, stabilirea aliniamentului limitei dinainte a apărării, ducerea acţiunilor
ofensive etc.).

5. Determinarea distanţelor pe hartă şi unghiurilor


de direcţie (azimutul direcţiei).

11
Pentru determinarea distanţelor după hartă se măsoară distanţa în centimetri
dintre două puncte date pe hartă şi apoi folosind scara hărţii se înmlţeşte numărul
de centimetri găsit cu numitorul scării numerice (S = n x N, unde S – distanţa
reală în m; n – distanţa măsurată pe hartă în cm; N – numitorul scării numerice în
m). Spre exemplu, pe hartă la scara 1/25 000 distanţa măsurată între două repere
este de 6,4 cm; cunoscînd că un cm de pe hartă este egal cu 250 m în teren,
înmulţim cele două numere şi aflăm distanţa reală din teren (6,4 x 250 = 1 600 m).
Mai simplu, fără a efectua calcule, distanţa dintre două repere se poate
determina folosind scara grafică. Pentru aceasta este suficient să se măsoare cu
busola sau cu rigla gradată în milimetri distanţa dintre punctele date pe hartă şi
aşezînd busola sau rigla pa scara grafică se citeşte direct distanţa reală din teren.
Dacă se cere să determinăm distanţa după o linie frântă sau curbă, atunci
trebuie deterninată fiecare porţiune unde se schimbă direcţia liniei frânte (curbe),
după care se face suma măsurătorilor. Mai exact această măsurare se face cu
ajutorul curbometrelor.
Pentru determinarea azimutului direcţiei, harta se orientează cu ajutorul
busolei spre Nord. Apoi se determină pe hartă punctul de staţie care se uneşte cu o
linie dreaptă cu reperul dat. Busola se aşează orizontal, centrul căreia se
suprapune cu locul de staţie, acul magnetic al busolei trebuie să coincidă cu
gradaţia „0” de pe cadran. În această poziţie se citeşte azimutul direcţiei reperului
dat. Mai uşor azimutul direcţiei se determină cu ajutorul „transportirului”.
6. Determinarea coordonatelor.
Valorile care determină poziţia punctelor fie pe hartă, fie în spaţiu se
numesc coordonate.
Pe hărţile topografice militare sunt tipărite linii verticale şi orizontale,
perpendiculare unele pe altele, care formează o reţea de pătrate (caroiaj).
Pe liniile verticale distanţele (coordonatele) se înseamnă cu litera „X”, iar
pe liniile orizontale distanţele (coordonatele) se înseamnă cu litera „Y”.
Coordonatele „X” cresc de la Sud spre Nord, iar coordonatele „Y” de la
Vest spre Est.
Coordonatele punctului M (fig. 2) se determină faţă de punctul de
intersecţie al axelor X şi Y şi sunt: XM = 2; YM = 4.
Pe hărţile topografice de diferite scări distanţele dintre liniile caroiajului
sunt indicate în următorul tabel:
Distanţa
Scara hărţii Pe Pe
hărţi în cm teren în km
1 : 25 000 4 1
1 : 50 000 2 1
1 : 100 000 2 2

Câte o dată caroiajul se mai numeşte şi reţea kilometrică (caroiajul


kilometric), iar liniile caroiajului se numesc linii kilometrice.

12
Caroiajul serveşte pentru indicarea obiectivelor şi locului de staţie, atât
obiectivele cât şi punctele de staţie pot fi indicate prin coordonate prescurtate sau
prin coordonate precise.
Coordonatele prescurtate ale unui reper oarecare sunt coordonatele
colţului de Sud-Vest ale pătratului în care este trecut pe hartă reperul (detaliul)
respectiv şi ele se citesc pe marginea hărţii în ordinea: „X”, „Y” (se numesc
prescurtate întrucât distanţele sunt indicate în km).
Coordonate precise. Coordonatele prescurtate ne arată numărul pătratului
de pe hartă în care se află detaliul respectiv. În unele cazuri acest lucru nu este
suficient. Pentru a determina coordonatele precise se măsoară pe hartă în
milimetri distanţele de la reper (detaliu) până la marginea de Sud a pătratului (X)
şi până la marginea de Vest (Y), folosind scara hărţii, se află cu cât corespund
acestea în teren (m); această distanţă se adaugă la coordonatele prescurtate şi se
determină prin urmare coordonatele precise.

13