Sunteți pe pagina 1din 2

Separaţia puterilor în stat

Într-o abordare sociologică, statul poate fi definit ca fiind dimensiunea specifica şi esenţială a
societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea, pe un teritoriu determinat a unei colectivităţii
umane relative omogene, întruchipând Naţiunea şi care este guvernată de o putere instituţionalizată,
având capacitatea şi mijloace de a exprima şi de realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţa
generală.
Din perspectiva juridică, statul este o persoană morală, o entitate juridică distinctă, stabilită şi
permanentă, detaşată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai puteri îşi exercita vremelnic
puterea în limitele competentelor atribuite.
Statul deţine instrumente şi mecanisme de coerciţie care odată încăpute în mâna unei minţi bolnave se
pot transforma în mijloace de represiune, netezind drumul spre anarhie. Riscul derapajelor spre o
formă absolută de guvernare şi de concentrare a puterilor statului în mâna unui singur om trebuie evitat
cu orice chip şi poate fi asigurat, după cum arata profesorul I. Muraru prin:
· Acordarea autonomiei şi independentei fiecărei componente a statului
· Aceasta nu trebuie să însemne o rupere a acestor componente. Ea trebuie să permită
posibilitatea de influenţare reciprocă, de control reciproc.
· Asigurarea unui echilibru al funcţionării autoritarii statale. Nicio autoritate nu trebuie să poată
depăşi domeniul propriu au să poată concentra cele trei mari funcţii
Teoria separaţiei puterilor a apărut în secolul Luminilor. Ea a fost o reacţie împotriva monarhiei
absolute, considerate de drept divin. Monarhia absolută este formă de guvernământ în care regele
concentrează în mâinile sale puterea supremă, considerându-se personificarea statului de unde şi
celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea: „statul sânt eu” („L’etat c’est moi”).
Se consideră că teoria dată a apărut încă în timpurile antice. Aristotel, în lucrarea sa „Politică”,
vorbeşte că în orice orânduire statală exista trei părţi. Cum stau lucrurile în fiecare dintre aceste părţi,
aşa stau lucrurile şi în întreaga orânduire statală. Aceste părţi sunt:
– Adunarea generală care delibera afacerile publice;
– Corpul magistraţilor (funcţionarilor) căruia îi aparţinea comandamentul;
– Corpul judiciar ce avea ca misiune înfăptuirea justiţiei.
Aristotel descrie diverse forme de activitate ale organelor statului, dar nu stabileşte nici o repartiţie a
funcţiilor dintre aceste organe, el admite ca aceeaşi persoană să exercite în acelaşi timp toate trei
funcţii.
Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separaţiei puterilor în stat a fost filosoful englez
John Locke (1632-1704) în operă sa „Essay on Civil Government”. El i-a atribuit teoriei date valoarea
unui principiu general de organizare a statului. În lucrarea dată, scrisă în 1688, el distinge în stat trei
puteri: 1) puterea legislativă; 2) puterea executivă; 3) puterea federativă: puterea de a face război, pace
şi de a încheia tratate. Între acestea, puterea supremă este cea legislativă, deoarece adoptă norme
general obligatorii. Puterea executivă are caracter limitat şi este încredinţată monarhului. Potrivit
concepţiei sale, puterea legislativă şi cea executivă trebuie să fie separate, adică să fie încredinţate unor
organe separate. Puterea executivă şi puterea federativă trebuie să fie întrunite în aceleaşi mâini. John
Locke nu menţionează puterea judecătorească ca o putere deosebită, ci o consideră dependentă de cea
legislativă.
Influenţat de doctrina engleză, Charles Montesquieu (1689-1755) în cartea sa „L’esprit des lois” a
reluat şi adâncit problema separaţiei puterilor.
După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legislativă, executivă şi
judecătorească. Aceste trei puteri trebuie atribuite unor organe separate şi independente unele de altele.
Teoria separaţiei puterilor în stat este baza Constituţiei Statelor Unite ale Americii de Nord din 1787
şi a constituţiilor diferitor state care alcătuiesc această federaţie. Articolul 16 al Declaraţiei franceze a
dreptului omului şi cetăţeanului din 26 august 1789 a ridicat-o la rangul de principiu esenţial al oricărei
constituţii: „Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor
determinată, nu are Constituţie”.Această teorie a jucat un rol important în evoluţia statelor lumii.
În forma să cea mai simplă, principiul separaţiei puterilor în stat presupune exercitarea de către stat a
trei a trei funcţii principale:
A) funcţia legislativă este expresia, manifestarea directă a suveranităţii poporului şi se
caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorii şi care pot fi
aduse la îndeplinire, în situaţia încălcării sau nesocotirii lor, prin forţa de constrângere pe care
numai statul o are. Statul poate transforma în lege orice principiu de conduită umană necesar
pentru dezvoltarea economică şi socială, menţinerea ordinii publice şi asigurarea ordinii
sociale.
B) funcţia executivă şi administrativă are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în practică
a legilor, asigurarea funcţionării serviciilor publice instituite în acest scop, precum şi elaborarea
de acte normative date în baza legilor.
C) funcţia jurisdicţională are ca obiect principal soluţionarea conflictelor juridice care se pot
naşte în societate şi asigurarea respectării legilor, prin punerea în aplicare a unor proceduri
speciale menite să garanteze o deplină obiectivitate.
D) funcţia externă a statului desemnează activităţile desfăşurate de stat pentru dezvoltarea
relaţiilor cu alte state pe baza principiilor dreptului internaţional, cât şi pentru participarea la
organismele internaţionale, în scopul rezolvării problemelor proprii, naţionale şi a chestiunilor
generale, globale, ale omenirii.
Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi organizează un sistem de instituţii (de organe) care
sunt expresia concretă a autorităţilor publice, respectiv a autorităţii legislative, executive şi
judecătoreşti.
Aşadar, fiecărei puteri în parte îi corespunde o categorie de organe ale statului: puterii
legislative – organele legislative (Parlament, Adunare Naţională, Congres etc.); puterii
executive – organele executive care sunt reprezentate de şeful statului, şeful guvernului,
guvernul; puterii judecătoreşti – organele judiciare. Alături de organele legislative, executive şi
judecătoreşti statul dispune de un aparat de stat alcătuit din persoane alese sau numite, un
aparat de specialitate menit să asigure realizarea activităţii de stat (aparat poliţienesc, armată,
aparat administrativ). Aceste persoane din cadrul aparatului de stat sunt funcţionarii publici şi
funcţionarii simpli. Funcţionarii publici sunt investiţi legal să înfăptuiască funcţiile statului prin
acte juridice şi fapte materiale specifice domeniului în care aceştia sunt încadraţi. Funcţionarii
publici îşi desfăşoară activităţile specifice în limitele competenţelor ce le sunt stabilite prin legi.