Sunteți pe pagina 1din 6

Duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci1

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.


Dreptmăritori şi vrednici de dragoste creştini în Sfânta Biserică a Domnului
nostru Iisus Hristos.
Precum Biserica preamăreşte şi învaţă: “Mare este puterea Crucii Tale, că s-a
înfipt în mijloc şi lucrează în lume”. Înfipt în mijloc este şi praznicul împărătesc al
Sfintei Cruci, ca şi celelalte: Naşterea Domnului, Învierea - praznicul central. Atât
duminica de dinainte cât şi cea de după Sfânta Cruce cinstesc cuvinte ale
Evangheliei privind Crucea. Astfel, cu o săptămână în urmă, din Evanghelia după
Sfântul Ioan, am auzit: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din
cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie,
aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului (pe cruce)” (Ioan 3,13 - 14) - descoperindu-ni-
se taina Crucii, înainte de prăznuirea ei, la 14 septembrie. Sfânta Evanghelie de
astăzi tot despre Cruce ne învaţă. Şi ne rugăm Bunului Dumnezeu, Tatăl prin Fiul
în Duhul Sfânt, să înţelegem taina Crucii. (Marcu 8,34 - 9,1)

“ Şi chemând la sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine


voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze
Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul
său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte
omului să câştige lumea întergă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea
omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de
cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina
de el când va veni întru slava Tatăului Său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor
(ucenicilor şi celor de faţă, şi nouă): Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce
stau aici (şi acum), care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui
Dumnezeu, venind întru putere.”

Iubiţilor, să ne rugăm toţi să lumieze bunul Dumnezeu în Duhul Sfânt inimile


noastre să înţelegem negrăitele taine din aceste cuvinte.
Am prăznuit acum două zile, în 14 septembrie, aflarea Sfintei Cruci, în pământ,
unde fusese aruncată şi îngropată. Căci a trimis împăratul Constantin - căruia i
se arătase pe cer Sfânta Cruce, vestindu-i-se: “Prin acest semn vei învinge” - pe
sfânta sa mamă la Ierusalim, şi, cu rugăciune şi căutare (“Căutaţi şi veţi afla”,
spusese Mântuitorul) au aflat Sfânta Cruce. Iar Patriarhul Macarie a ridicat-o, ca
s-o poată vedea toată mulţimea. Şi s-a rugat Sfânta Elena şi a sărutat-o; la fel toţi
cei de faţă. Şi au strigat: Doamne miluieşte. De atunci mereu, la 14 septembrie se
înalţă şi noi toţi o sărutăm şi zicem, cu moşii şi strămoşii noştri, cu creştinii de
atunci, de acum 1700 de ani: Doamne, miluieşte poporul şi întreagă lumea Ta. Şi
Crucea Ta, Doamne, să o simţim unindu-se, identificându-se cu noi înşine, căci în
chipul crucii ne-ai zidit. Şi Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul nostru, cum
spune Sfântul Atanasie cel Mare, a ales să moară pe Cruce pentru acest fel unic
de a muri: cu braţele deschise, îmbrăţişând lumea. Crucea ne îmbrăţişează. În

1
16 septembrie 2001
finţa ei adâncă ea este iubire. E însăşi descoperirea Dumnezeirii în Creaţie şi în
mântuirea lumii. În toate se descoperă iubirea şi crucea Dumnezeului Cel veşnic,
Cel nezidit, pentru noi, zidirea lui.
Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi în perspectivea infinitei asemănări
cu El. Aceasta este definiţia a tot omul. Şi deşi omul, prin păcat, a căzut, chipul lui
Dumnezeu a rămas întipărit; e de neşters, de nedistrus. Am lepădat, cum spun
Sfinţii Părinţi, asemănarea; dar chipul nu l-am pierdut. Chipul lui Dumnezeu fiind
întipărit în noi, suntem deci părtaşi existenţei lui Dumnezeu şi, atunci, nemuritori.
Căci Dumnezeu nu-şi ia înapoi nici darul nici chemarea. Rămâne în noi taina
chipului lui Dumnezeu - chipul Crucii. În el şi prin el lucrăm asemănarea - luând
crucea Lui.
De aceea aşa începe Mântuitorul acest cuvânt: “Cel ce voieşte să vină după
Mine” – să se unească real cu Mine, întru asemănarea Mea; şi aceasta cu voinţă.
Spune dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: Chipul din noi e de neşters, de
nedistrus (nimic nu se distruge din ce a zidit Dumnezeu), iar înţelepciunea şi
bunătatea lui Dumnezeu - adică lucrarea asemănării - ţin de voinţa noastră, de
libertatea noastră. Doamne, învaţă-ne să ne lucrăm libertatea, s-o trăim ca să ne
facă liberi cu adevărat. Căci adevărul ne face liberi. Şi, Doamne, Tu eşti Adevărul;
în voinţa noastră şi în libertatea noastră: “Cel ce voieşte să vină după Mine - şi
aici vine un cuvânt parcă mai greu decât celelalte - să se lepede de sine”.
La acest cuvânt, de atâtea ori rostit şi tâlcuit în felurite chpiuri, îndrăznim a
cugeta şi noi astăzi, împreună. Ce înseamnă “să se lepede de sine”, să te lepezi
de sinea ta? S-a zis de atâtea ori: de păcat. Dar în ce constă păcatul în lucrarea
lui, în arătarea lui. Păcatul, cum Scriptura îl descoperă, punându-l în văzul
conştiinţei tuturor, este insfulat (nu inspirat – numai Dumnezeu ne inspiră) de
demon, sub chipul şarpelui, către Eva: “V-a zis Dumnezeu că de veţi gusta din
pomul cunoştinţei binelui şi răului veţi muri? Nu veţi muri, ci veţi fi ca nişte
dumnezei, cunoscând binele şi răul”. Aici este arătarea şi un fel de început al
păcatului: Veţi fi ca nişte dumnezei; veţi fi voi dumnezei (e la plural scris în
Scriptură; de aceea au şi apărut idolii), cunoscând binele şi răul – decizând voi ce
este bine şi rău. Să luăm aminte o clipă: “ca nişte dumnezei”. Tu să-ţi devii
dumnezeu… În locul lui Dumnezeu eşti ispitit să pui un nou început, aşadar.
Tâlcuiam şi altă dată noi: orgoliul, mândria. Când Luicifer a voit să-şi pună tronul
alături de Cel preaînalt. El, Lucifer, purtătorul de lumină, alături de Cel Preaînalt.
Şi, spune Proorocul: “O, cum ai căzut, Luceafăr!” Iar Mântuitorul l-a văzut căzând,
cum citim după sfântul Evanghelist Luca: “Văzut-am pe Satana ca un fulger
căzând din cer”. Căderea în orgoliu, cum ne-a luminat Dumnezeu să o tâlcuim,
încerând să pui în tine începutul. Dar înţelegi deodată că tu nu-ţi eşti început: Era
un timp când tu nu erai. Am folosit acest cuvânt pe care l-a insuflat demonul lui
Arie, la Sinodul de la Niceea, care spunea despre Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu
şi Fiul Omului: “Era un timp când nu era”. Şi Sfântul Atanasie a spus: “Cum ne-ar
putea mântui cineva dacă nu e Dumnezeu însuşi, deci din veşnicie?” Şi numai
demonul a insuflat acest cuvânt, pentru că el însuşi, fiind adus de la nefiinţă la
fiinţă, căzând în această mândrie nemăsurată, a vrut să fie în locul lui Dumnezeu.
Iar ispita lui asupra omului aceasta a fost: “Veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând
binele şi răul” şi “nu veţi muri”. Atunci, Adam şi Eva au văzut că sunt goi. S-au
deschis ochii lor şi au văzut că sunt goi de har, de lumina divină, că sunt în timp
veniţi. Ochii demonului s-au deschis întâi. El a văzut că e adus de la nefiinţă la
fiinţă şi, căzând, l-a ispitit şi pe om, să-l întoarcă înapoi, spre nefiinţă. De aceea,
din nefericire, când moare cineva, mulţi spun că a trecut în nefiinţă. Doamne
păzeşte! Dumnezeu nu mai trece în nefiinţă ce a adus la fiinţă, ci trece în
nemurire.
Căci protopărintele Adam – cuvânt adânc al Sfântului Maxim Mărturisitorul -,
călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi,
constătătoare din plăcere. Plăcerea, care îmbată, aţâţă pofta omenească,
sfârşind în moarte, prin durere. Sfântul Maxim mereu indică acest drum între
plăcere şi durere: Păcatul intră prin plăcere şi sfârşeşte în durere; din durere
caută altă plăcere şi iar ajunge la durere. Şi aşa, pendulând între plăcere şi
durere, în cele din urmă moartea îi pune capăt. Adam, la sfatul şarpeului, a
născocit o plăcere ce nu era urmarea unei dureri de mai înainte, dar care ducea la
durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe toţi cei născuţi din el după trup,
împreună cu sine, la sfârşitul morţii prin durere datorită obârşiei lor nedrepte din
plăcere. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu în lume şi S-a făcut Om, dând firii altă
obârşie, prin a doua naştere, din Duhul Sfânt, obârşie pe care o duce, prin
osteneală şi durere, prin Cruce, prin moartea atotcuvenită a lui Adam (căci îşi
avea obârşia în neascultare), la înviere, desfiinţând moartea.
De aceeea spune Mântuitorul: “să se lepede de sine” – cel ce vrea să vină
după Mine să lepede această tragedie a căderii. Lepădarea atât a orgoliului, a
mândriei – începutul a tot păcatul, cât şi a stării de întuneric în care te socoteşti
simplu făptură, nefiinţă. În starea ta limitată, mărginită, a simţi că temeiul
existenţei tale e Cel veşnic! Tu eşti zidit, dar adus de la nefiinţă la fiinţă de Cel
veşnic. Să simţi în tine, acel Amin al lui Dumnezeu: Să fie!
“Să se lepede de sine, să-şi ia crucea”. Crucea care a răstignit, a omorât
păcatul. Căci jertfa nu e moarte; este taină a iubirii; este a fi cu faţa către
Dumnezeu, Tatăl Fiul şi Duhul Sfânt. Numai în despărţirea de El eu cad în moarte.
Şi dacă Adam, prin păcat, a schimbat starea de jertfă, de iubire către Dumnezeu,
în stare de moarte, Hristos, prin Cruce, a transformat moartea în jertfă.
Toate cuvintele Lui de pe Cruce au fost acest luminos drum de la moarte la
viaţă, de transfigurare a morţii în jertfă: “Părinte, iartă-le că nu ştiu ce fac” –
cuvânt al iubrii; către mama Lui şi Ioan, ucenicul: “Mamă, iată fiul tău”. Lui: “Iată
mama ta”. Sau răstignitului: “Astăzi vei fi cu mine în rai”. Sau: “Dumnezeu Meu,
Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai părăsit?” - rostind cuvintel psalmistului (Ps 20, 1),
adică părăsirea noastră şi căderea lui Adam, transfigurând-o. Rostind “Mi-e sete”
– Mi-e sete de toată umanitatea. “Săvârşitu-s-a” – în Cruce săvârşind taina
mântuirii. Şi “Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”.
Şi moartea noastră însăşi se transfigurează în jertfă dacă în chipul acesta
luăm crucea cu Hristos şi rostim cuvintele Lui de pe cruce, trăindu-le.
“… Să-şi ia crucea şi aşa să-Mi urmeze”. Întreaga viaţă a noastră e un suiş al
crucii, purtând în noi şi transfigurând mereu în noi cuvintele de pe cruce ale
Mântuitorului. Şi aşa înaintăm spre lumină, iubiţilor. Crucea se descoperă
întocmai în lumină2.
Şi continuă Iisus: “Căci cine va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde, iar cine
va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie acela îl va scăpa”. Cine va
voi să-şi scape sufletul – adică să te salvezi prin tine, conform acelui cuvânt
demonic – “veţi fi ca nişte dumnezei”; tu îţi eşti propriul dumnezeu. “Iar cine îşi va
pune sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va câştiga”. Adică în numele
lui Iisus. Nu te poţi mântui prin tine; tu eşti venit de la nefiinţă la fiinţă.
Pentru care spune, mai departe, atât de puternic şi adânc cuvânt: “Ce-i
foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul său, sau ce ar
putea omul să dea în schimb pentru sufletul său?”. - Alt cuvânt de adâncime
negrăită! Sufletul, împreună cu trupul în care trăim, ca un fel de locaş al sufletului.
Sufletul e unit cu trupul, dar nu e tot una cu el. E şi unit şi deosebit. O taină a
sufletului. Şi port mereu în mine această durere, pe care o mărturisesc: Nu trăim
îndeajuns taina sufletului nostru, de aceea nici nu-i simţim în adânc adevărul,
realitatea lui. Noi trăim prea mult cu faţa către trup, către cele trupeşti. Şi toate
cele trupeşti, materiale, atât de adânc s-au întipărit în noi, încât am mers până a
spue că materia e totul. Şi spun aceasta fără să gândească nefericiţii oameni că
nimic nu s-ar fi construit fără suflet, fără gândire. De aceea, ajungem atât de grav
îndobitociţi (ca dobitoacele), pentru că desconsiderăm sufletul. Nimic nu se
zideşte fără suflet, fără gândire, care este fructul sufletului. Totul e gândire. Orice
făptură este o operă, este o gândire a Ziditorului.
Şi aşa de frumos şi adânc spune dumnezeiscul Maxim Mărturisitorul:
“Sufletul este ecoul îndepărtat al vocii Cuvântului. Dar deşi locuieşte sufletul în
trup, e altceva, esenţial altceva”. Spusese Înţeleptul biblic: “Şi se va pogorî trupul
în pământul din care a fost luat, iar sufletul la Dumnezeu, cel ce L-a dat”. Şi
tâlcuind aşa, dumnezeiescul Maxim dă trei caractere sufletului. Primul: este
simplu şi indivizibil, într-un trup împărţit, dispersat (în miliarde de celule). Cum a
spus marele Paulescu: sufletul este agentul finalităţii, factorul, conştiinţa acestui
trup, pe care-l călăuzeşte. Conştiinţa pe care a suflat-o Dumnezeu şi o suflă în
fiecare dinte noi atunci când se unesc cele două celule – paternă şi maternă.
Atunci Ziditorul suflă în fiecare un suflet unic, o conştiinţă unică, un factor activ,
luminos, nemuritor, care călăuzeşte trupul şi-l insuflă spre desăvârşire (pentru
care câte un trup se sfinţeşte).
Al doilea caracter: sufletul este nemărginit, într-un trup adunat, mărginit. Cu
toţii suntem într-un anumit loc. Dar nu simţim că sufletul nostru nu e mărginit în
acest loc în care ne aflăm? Deşi în timp zidit, eu pot gândi la începutul meu şi la
începutul lumii însăşi, dincolo de marginile universului, cu acest suflet chemat de
Cel veşnic să existe. Deşi în trup, e altceva, depăşind trupul.
Şi mai dă încă un tâlc dumnezeiescul Maxim, zicând: el care e mişcat, şi se
schimbă. Trupul numai aparent se schimbă, îmbătrâneşte, mai curând. Dar
sufletul se mişcă. El cade, dar se şi înalţă. Iar când se înalţă cu gândirea şi

2
Crucea ortodoxă nu e simplu în cele două linii, verticală şi orizontală (legătura
cerului cu pământul, respectiv îmbrăţişarea lumii). La încheietura celor două
braţe ţâşnesc razele – razele învierii. Nedespărţită este crucea de înviere.
transfigurează materia aceasta, o face vie, o face luminoasă (sau întunecată). Şi
nu din el, ci din Cel care dă şi lumină şi strălucire şi înălţare, Care te înalţă către
nemurire. De aceea, şi rugăciunea, viaţa duhovnicească, te învaţă să te lepezi de
sine – să te lepezi de tot ceea ce te lipeşte numai de lumea aceasta, care-i
trecătoare. Atunci sufletul se înalţă şi, cum spune dumnezeiescul Calist, în
mişcarea lui e nemărginit. Numai sufletul se înaţă către Cel nemărginit. De aceea
nu e vrednicia ta să rămâi numai la cele trecătoare. Şi, în tragedia aceasta3 pe
care am contemplat-o, când acele minţi bolnave, sărmanele, demonice, au
aruncat moartea, mi-am zis: Doamne, acestea, parcă odată mai mult îţi
descoperă cum demonul distruge. Dar mă rugam pentru sufletele acelea care
erau în chinurile morţi, şi ale celor din jurul lor, care au supravieţuit: Dă-ne lumina
Ta, Doamne, şi să înţelegem că, peste toate, taina luminii Tale, a nemuririi, a
veşniciei, înalţă sufletele noastre.
Am înţeles, deci, din cuvântul Mântuitorului: “Ce-ar folosi omului de ar câştiga
lumea întreagă dar şi-ar pierde sufletul şi ce ar da omul în schimb pentru sufletul
său?”, atât de limpede acum, că lumea întreagă nu poate avea ca preţ sufletul. Că
sufletul pe toată o cuprinde şi lumea întreagă se poate măcina, se poate ruina, se
poate trece, ca şi trupurile noastre prin moarte, dar sufletul e deasupra tuturor; pe
toate le învăluie. Nimic din lume nu-l poate într-un fel măsura sau contrapune.
Cum observa un scriitor credincios, Francois Mauriac, dând mărturia aceasta,
atât de sensibilă penru orice conştiinţă:
Iată-mă aşa cum am fost mereu, de când am făcut cunoştinţă cu lumea. Când
ne cunoaştem şi ne privinm dinlăuntru nu ne vom deosebi cu nimic în ceasul
sfârşitului nostru de ceea ce am fost de-a lungul anilor noştri. Dacă eu trăiesc viu
tania sufletului meu, cu aceeaşi privire strălucitoare, chiar cu meşa care mi-ar fi
pusă pe frunte ca o umbră. Căci vechiul om se înlănţuie dintr-o certitudine şi o
permanentă continuitate a sufletului. O identitate a mea cu mine însumi din tot
timpul şi mereu!” Aceeaşi identitate, de când eram copilaş, băîieţel, adolescent,
învăţând în cămăruţa pe care mi-o dăduse mămica. Apoi, tânăr student, bărbat,
cu sarcinile mele în lume, s-a schimbat trupul mereu; dar sufletul, în memoria
mea sfântă e acelaşi. Şi va rămâne mereu, tot mai luminos strălucind în lumina
Mântuitorului. Şi înţeleg atunci, cum ai spus Tu, Doamne: “De cel ce se va ruşina
de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos şi Fiul Omului se
va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri”. Cuvântul Lui:
Nimic nu poţi da în schimb pentru sufletul tău - păstrează-l curat şi el se
luminează neîncetat. Să nu se umbrească în slăbiciunile şi căderile lumii, ci în
faţa lui Hristos Cel înviat să strălucească mereu. Lucrează aceasta, fă-o vie în
sufletul tău, mai ales prin ultimul cuvânt al Evangheliei.
Căci zicea: “Adevăr vă spun vouă, sunt unii din cei ce stau aici care nu vor
gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru
putere”. Deci, ca să nu te înspăimânţi de moarte îţi dă Dumnezeu o arvună din
împărăţia Lui, aşa cum dăduse Mântuitorul pe Tabor celor trei ucenici – Petru
Iacob şi Ioan – strălucirea învierii Lui, ca o arvună.

3
Tragedia de la 11 septembrie 2001.
Liturghia noastră, rugăciunea, Evanghelia, mărturisirea şi Împărtăşania
noastră, toată aşezarea noastră în credinţă, în lumină, înalţă sufletul. Şi simţim,
dacă lucrăm acestea, în noi nemurirea, împărăţia lui Dumnezeu venind întru
putere.
Şi atunci, înţelegem: Nu poţi da nimic în schimb pentru sufletul tău în care
luminează Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. În chipul
şi în puterea Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, sfântă învierea Ta o lăudăm şi o
mărim. Amin.