Vindecarea slăbănogului din Capernaum

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos,

Ne împărtăşim acum, după cuviinţă sfântă, din dumnezeiasca Evanghelie rânduită de

Sfinţii Părinţi pentru această a VI-a Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt - a
vindecării slăbănogului din Capernaum - aşezare din vremea aceea, ale cărei urme se
văd până în ziua de astăzi, şi chiar casa, aşezământul pământesc unde adesea
Mântuitorul sălăşluia. Faptul pe care ni-l împărtăşeşte Sfânta Evanghelie de astăzi avea
loc după ce Mântuitorul vindecase pe cei doi demonizaţi din Gadara şi Gherghesa, de
pe ţărmul dinspre răsărit al Mării Galileii. Pentru că vieţuitorii de acolo, după ce au avut
paguba cu porcii în care au intrat duhurile rele şi s-au scufundat în adânc, L-au rugat pe
Iisus să plece din ţărmul lor, El a trecut pe ţărmul celălalt şi, precum citim în Sfânta
Evanghelie după Matei:

"Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un
slăbănog zăcând în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte,
fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi
Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este
mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să
ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te,
ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând
acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea
putere" (Matei 9, 1-8).

Iubiţilor, în acest timp îngăduit acum, să împărtăşim împreună darul Sfintei

Evanghelii. Să avem cugetul că ne aflăm în acel loc, în Capernaum, pe malul lacului
Ghenizaret sau Marea Galileii, în acea căsuţă unde poposea Iisus, de unde, ieşind,
predica, vindeca, mângâia, şi să avem în faţa ochilor acel moment: Iisus în mijlocul
mulţimii, căsuţa era plină, iar în faţa ei mulţime încât nu mai putea cineva să intre. Să
ascultăm parcă şi văzând, fiind acolo. După înţelegerea duhovnicească a Scripturii între
auz şi văz e o legătură deosebită. Şi, totodată, aceste două simţuri sunt mai adânci
decât celelalte, în înţelesul că aruncă sufletul mai departe. Încât, cu adevărat, acum,
auzind cuvântul să simţim ca şi cum vedem. Sfântul Evanghelist Marcu - scriindu-şi
Evanghelia după predica Sfântului Petru, care, la rândul lui, a fost martor ocular al
faptelor, minunilor, cuvintelor, semnelor făcute de Mântuitorul - ne descrie mai pe larg: În
Capernaum, unde a venit Iisus, la câteva zile de la sosirea din partea de răsărit, din
Gadara, se adunaseră mulţi, aşteptându-L, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, Iar
Mântuitorul le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El aducând un slăbănog, un paralitic pe
care îl purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de
Mântuitorul, au desfăcut acoperişul casei, deschizând, oarecum, acoperişul spre cer,
acolo unde era Iisus, care coborâse cerul pe pământ. Şi în acest loc descoperit, au lăsat
jos patul în care zăcea slăbănogul, aşezându-l în faţa Mântuitorului. Faţă în faţă cu
Iisus, şi cei patru, care din dragoste, pătimire sfântă împreună cu slăbănogul l-au adus,
şi mai ales el, bolnavul. Închipuiţi-vă un sărman suflet bolnav, slăbănog, paralitic, în faţa
Mântuitorului, cum ar sta cineva în spital sau în căsuţa lui în faţa icoanei Mântuitorului. A
fi în faţa lui Iisus! Numai cine are simţire duhovnicească acela trăieşte. Dacă în
Liturghie, când ascultăm Evanghelia, când ne împărtăşim, avem această emoţie sacră,
simţire duhovnicească, uimire, orice credincios, din toate timpurile, din toate locurile a
avut această simţire, căci a fost dată de Dumnezeu când a suflat lumina divină în Adam
cel întâi zidit. În această lumină divină, care deşteaptă simţurile se aflau atunci, în
simţire divină. Să trăim aceasta! Aceasta înseamnă a fi om, propriu-zis: a avea simţirea
divină, adică simţirea care ne trece dincolo de cele cinci simţuri trupeşti şi chiar dincolo
de hotarele care mărginesc firea în timp şi spaţiu. Căci omul e chemat dincolo, cu ceva
dumnezeiesc din el, peste timp şi peste loc.
Şi aşa aflându-se ei în faţa lui Iisus, în uimire sfântă în faţa tainei dumnezeieşti, Iisus
le dă curaj, mai întâi paraliticului. Şi cel dintâi cuvânt este: "Îndrăzneşte, fiule". Fiul lui
Dumnezeu a venit nu cu spaimă în lume, ca la Sinai, când, mai aproape de păcat,
Dumnezeu a dăruit Legea, care judecă, osândeşte păcatul. Atunci se cutremurau şi
muntele şi văzduhul. Acum, Iisus spune: Îndrăzneşte, fiule, prinde curaj în faţa
dragostei. Nu spaimă! Şi îndrăzneală sfântă, nu îndrăzneala păcatului. Căci Iisus spune:
"Îndrăzneşte, fiule, iertate-ţi sunt păcatele". Adică ceea ce te desparte pe tine de
Dumnezeu. Cum te desparte?
Un mic gând pentru înţelesul păcatului, o înţelegere fulgerătoare, dacă vreţi. Prin
păcat, spun Părinţii, omul încearcă să-şi pună un fel de nou început; să se vadă pe el
însuşi ca un fel de cauză a lui. Parcă-ţi pierzi conştiinţa originii. Originea e Dumnezeu.
Şi, în despărţirea de Dumnezeu, e ca şi cum tu ai fi propria ta origine, propria ta cauză.
În egocentrismul tău, făcând din tine un fel de centru. Şi fiecare devenind un fel de
centru - mii şi miliarde de centre, haotic. Sărmanul om! De aceea Mântuitorul le spunea
fariseilor, în stare de păcat, acest cuvânt grav: "Voi aveţi drept tată pe diavolul".
Înspăimântător cuvânt! E ca şi cum ţi-ai schimbat paternitatea. Şi, vieţuind tragic în
filiaţia diavolului, atunci, îl moşteneşti. Răul din tine este moştenirea lui. El care, cum
zice Sfântul Maxim, este tatăl răutăţii. Şi e starea aceasta tragică de moştenire a lui, de
lipsire a adevăratei tale cauze, origini, rădăcini; a-ţi pierde rădăcina - ateul, sărmanul.
Stare despre care Petre Ţuţea spunea: vii de nicăieri şi mergi nicăieri. E înspăimântător!
Cuvântul, repet, al Mântuitorului, spus fariseilor: E tatăl vostru.
Şi atunci, cine poate salva din această cădere? Mântuitorul, dimpotrivă, îi spune
slăbănogului: "Fiule" - îl scoate de sub tragismul răului. Venim la existenţă prin Da al lui
Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră." Prin acest act
dumnezeiesc, din mâna Lui te naşti şi vii pe lume. Iar păcatul, dimpotrivă, răsădeşte în
tine neghina, duhul răutăţii. În păcat te vezi adus de la nefiinţă la fiinţă, în timp. Se
învecheşte făptura ta, se ruinează, apar slăbiciunile, bolile, apare moartea. Nu ai de
ales: Sau originea mea e în Dumnezeu, sau păcatul, cum spun Părinţii, răsădeşte în
mine, în Adam întâi, un fel de altă origine.
Revenind în faţa Mântuitorului, cu cei patru oameni credincioşi - "văzând credinţa lor",
spune Evanghelia - îl reinstituie pe slăbănog şi-i zice "fiule". Îl scoate din moştenirea
unde l-a dus demonul care l-a făcut paralitic. Deci paralizia lui era tocmai moştenire
demonică. Scripturile ne încredinţează de această legătură între rău (păcat) şi orice
slăbiciune umană, orice ruină, şi moartea însăşi. Toate acestea sunt operă a răului.
Omul în lumină s-a născut şi a luat cunoştinţă de existenţa lui. Căci ştii de tine după
ce exişti; nu exişti prin tine, nu eşti tu cauza, orignea, ci Dumnezeu. Şi ai, atunci,
sentimentul veşniciei tale, împreună cu lumina divină. Iar răul, dimpotrivă, te aruncă în
paralizie. Dacă omul ar fi rămas în lumină neîncetat, şi trupul lui ar fi fost pătruns
neîncetat de lumina veşnică a Dumnezeirii. Aşa cum chiar după cădere s-a arătat în
Moisi, când a primit Legea de pe Sinai: faţa lui strălucea. Sau sfântul Ilie, pe care-l vom
pomeni săptămâna aceasta: S-a urcat Ilie în carul de foc; cum spune Sfântul Maxim, pe
caii de foc ai virtuţilor - credinţei, nădejdii, dragostei, bunătăţii, păcii, darurilor
dumnezeieşti. Aceasta este realitatea originală şi realitatea viitoare a omului.
Şi, iubiţilor, boala, suferinţa umană, îndeosebi sub această stare a necredinţei, a
despărţirii de Dumnezeu, din care vine neputinţa şi moartea, e în legătură cu păcatul.
Acolo-i rădăcina suferinţei. De aceea Iisus îi spune: Fiule, te scot din casa nefericită a
celui ce este tatăl răutăţii; din moştenirea lui te scot. Te aduc pe tine iarăşi în casa
Părintelui ceresc, Eu care am adus rugăciunea aceasta: "Tatăl nostru" - al tuturor. El,
Care va spune prin dumnezeiescul Pavel că în Tatăl ceresc e originea întregii părinţimi,
paternităţi (patria, în limba greacă). Veţi găsi tradus: numele fiecărui neam din cer şi pe
pămînt. Dar nu simplu numele, ci părinţimea, paternitatea, e în Tatăl ceresc, originea
întregii paternităţi sau părinţimi din cer şi de pe pământ. i atunci, aşa zice Mântuitorul:
Fiule, te readuc în casa Părintelui ceresc, Eu care am coborât de acolo pentru tine. Şi
adaugă: Iertate sunt păcatele tale. Vindecat eşti de această despărţire, înstrăinare de
Tatăl, prin Fiul, Care, iată, stă în faţa ta, în Duhul Sfânt. Duh prin care aceşti patru
bărbaţi te-au purtat, în credinţa lor - dar între darurile supreme ale Duhului Sfânt, maica
virtuţilor, cum o numesc Părinţii, pentru că e generatoare a tuturor virtuţilor.
Şi când Iisus rosteşte acest cuvânt: Iertate sunt păcatele tale. Eşti acum, din lumea
păcatului, în lumea harului, a iubirii. Dar, cum Sfântul evanghelist Marcu descrie mai pe
larg, "erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce
vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate ierta păcatele, fără numai Unul
Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sinea lor, le-a
zis: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?" (Marcu 2, 6-8).
Hula, blasfemia, era cel mai grav păcat, iubiţilor, la adresa Dumnezeirii. Păcatul,
totdeauna, trebuie s-o ştim, e un act nefericit al voinţei demonului şi omului, al voinţei
noastre faţă de Dumnezeu, faţă de legea, ordinea dumnezeiască, rânduiala sfântă
dumnezeiască, armonia dumnezeiască. De aceea Psalmistul spune: "Ţie unuia am
greşit, ce-i rău înaintea Ta am făcut, aşa încât Tu eşti drept în judecăţile Tale şi în
hotărârile Tale cu totul curat." (Ps. 50). Răul, păcatul e în făptură, nu în Dumnezeu.
Când zice Iisus: Iertate sunt păcatele, ei gândesc: Dacă păcatul e împotriva lui
Dumnezeu, cine poate să-l ierte afară numai de Dumnezeu? Şi atunci cum spui Tu:
Iertate-ţi sunt păcatele? Vor spune altă dată, în dialog cu Iisus: Tu te faci pe Tine
Dumnezeu? Iar osânda din ceasul judecăţii Mântuitorului ştim care a fost. Căci a zis
atunci sinedriul: Noi lege avem, după legea noasră trebuie să moară pentru că S-a făcut
pe El fiu al lui Dumnezeu. Acesta era păcatul capital, de moarte. Înţelegem acum de ce
gândeau astfel. Iisus citeşte în gândurile lor. De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?
Şi aici ni se devzăluie una din adâncimile Evangheliei: Pe de o parte, ei se încredinţau şi
judecau în dreptatea lor: "Unul este Dumnezeu, să nu-ţi faci nici un fel de asemănare, în
cer sus, jos pe pământ sau sub pământ." – Să nu te închini la nimic altceva decât
unicului Dumnezeu. Aceasta era judecata lor. De aceea, privindu-L pe Iisus în faţă, care
spune: Iertate-ţi sunte păcatele, spuneau: Huleşte Iisus. Aici era suferinţa lor tragică: Nu
simţeau dumnezeieşte, nu simţeau în Hristos prezenţa Dumnezeirii. Acest păcat inspirat
de demon ne pândeşte pe toţi: a nu simţi dumnezeirea în Hristos şi a nu simţi
dumnezeirea împărtăşită şi nouă, încă de la suflarea divină de viaţă în Adam, de la harul
pe care-l primim fiecare în taina Sfântului Botez şi în toate sfintele taine. Citam mai ieri
pe Ioan Scărarul, că nesimţirea e moartea sufletului înainte de moartea trupului.
Sărmanii farisei şi căruturari de faţă, pe de o parte încercau să-L preamărească pe
Dumnezeu Tatăl: Tu eşti unicul Dumnezeu, dar într-o transcendenţă absolută, dincolo de
orice comunicare cu Dumnezeu în afară de Lege. Ştiuau că Legea a fost dată de la
Dumnezeu şi au simţit şi ei strălucirea luminii divine în lege pe faţa lui Moisi. Dar erau şi
alte mărturii în Vechiul Testament, tot de la Moisi, care spusese: Alt prooroc vă voi da
vouă - acela care va fi cu voi în veac. Şi mai mult decât atât, acest cuvânt unic din
proororul Isaia, când spune, vestind regelui Ahaz: "Iată, Fecioara va lua în pântece şi va
naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel - cu noi este Dumnezeu" (Isaia 7, 14). Deci,
dacă ei ar fi luat aminte la Moisi, la toţi proorocii şi îndeosebi la acest numit evanghelist
al Vechiului Testament, Isaia, ar fi înţeles: Dumnezeu cu noi, deci coborârea lui
Dumnezeu la om.
Spuneam, comparând credinţa cu urcarea pe un munte, că nu în vârful muntelui este
capătul acesteia, ci dincolo, mai presus de toată făptura, în inima Dumnezeirii. Tot aşa,
Dumnezeu nu numai ne depăşeşte, ci este transcendenţa absolută, a infinitului, a
veşniciei, a necreatului. Dar, o dată cu această transcendenţă a realităţii veşnice este şi
coborîre la noi în iubire. Cum se zice, este şi imanenţă, adică venire la noi. Şi aceasta o
vedem din faptul însuşi că ne-a zidit din voinţa Lui, din puterea Lui din înţelepciunea Lui,
din iubrea Lui.
Aceasta nu înţelegeau cărturarii şi de aceea ziceau că Iisus huleşte zicând: Iertate
sunt păcatele tale. Iisus izgoneşte şi frica şi despărţirea, surpă zidul dspărţirii noastre. O,
Doamne, să-l simţim mereu! Cum tot proroocul spune: păcatul ridică un zid între noi şi
Dumnezeu. Şi Iisus aşa săvârşea atunci: Iertate-ţi sunt păcatele. Ei, sărmanii, nu
înţelegeau că acolo e nu numai omul, ci Omul în care a coborât Dumnezeu şi S-a
întrupat din sânul Fecioarei – Dumnezeu-Omul. Din acest cuvânt – Fiule, iertate-ţi sunt
păcatele – se desprinde şi înţelegerea acestei taine.
Şi de aceea, iubiţilor, este o legătură negrăită între această a şasea duminică după
Rusalii şi amintirea Sinoduli IV de la Calcedon, trecută în calendar tot pentru ziua de
astăzi. Căci Iisus, iertând, Se arată ca Dumnezeu, căci numai El poate ierta păcatele,
cum de altfel înţelegeau şi fariseii. Aceasta a fost tema de la Calcedon: Unirea în Iisus
Hristos a Dumnezeirii şi a omenităţii. Îndrăznesc, după a mea puţină socotinţă, a spune
că acea hotărâre de la Sinodul de la Calcedon ar trebui să o ştim aşa cum ştim Crezul.
O asemenea valoare are mărturia. Mai ales că, pentru aceste mărturii ale sinoadelor
ecumenice a fost luptă, suferinţă, opoziţie. Ştim cum Arie se opunea mărturisiirii că Iisus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, Dumnezeu
adevărat şi om adevărat. Şi după mărturia de la Niceea, din 325 (sub Constantin cel
Mare), prima parte a Crezului, până la mărturia Duhului Sfânt, urmând ca la 381, la al
doilea Sinod (sub Teodosie cel Mare), să se alcătuiască partea a doua a Crezului: "Şi
întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede...", aşa cum toţi
mărturisim. Apoi, la 431, s-a ţinut Sinodul de la Efes, în care s-a mărturisit: Fiul lui
Dumnezeu S-a coborât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. Şi
unde sa odrăslit această unire, întrupare de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, înomenirea,
întruparea? - În sânul Fecioarei. Să păstrăm ca pe un dar sfânt ideea, pentru că unii
creştini – în felul lor, căci sunt separaţi de Biserică – nu înţeleg cum cu adevărat Maica
Domnului e Născătoare de Dumnezeu. Pentru că unirea între Dumnezeire şi omenitate
unde s-a făcut? - în sânul Maicii Domnului. Ea a născut pe Dumnezeu-Omul, pentru că
de acolo se odrăslise. Înţelegem adevărul şi logica acestui fapt. Deci la Efes a fost
statornicită credinţa în Născătoarea de Dumnezeu. Dar încă de la Efes se urziseră
neînţelegeri: Cum, în sânul Fecioarei s-a unit Dumnezeirea şi omenitatea,
dumnezeiescul şi omenescul? Cum s-au unit cele două naturi, divină şi umană? S-au
alcătuit două tabere: una din ele, potrivit Şcolii din Antiohia, credea că în Hristos sunt
două naturi: şi divină şi umană, care s-au unit după bună voinţă, cum ziceau ei, moral.
În ce înţeles? Mai ales Nestorie, ajuns patriarh al Constantinopolului, spunea: S-au unit,
dar moral; omul din Hristos, prin natura Sa umană a curăţit răul, şi pe cruce a suferit ca
om. Din această cauză erau împotriva mărturiei Născătoarei de Dumnezeu. El era
pentru "Născătoare de Hristos". Dar nu înţelegea. Era deci această tabără, aripă
slăbănoagă. Şi mai era şi cealaltă, care susţinea că Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul
şi-a unit firea omenească şi a contopit-o în El. Deci o parte mărturiseau cele două naturi,
fiecare în firea ei, iar cealaltă parte socoteau că cele două naturi s-au unit în persoana
lui Dumnezeu într-atât încât Fiul lui Dumnezeu a contopit în persoana Lui şi firea
umană; n-a mai rămas în identitatea ei. De aceea se numeau unii nestorieni sau
dioprosopieni (două naturi, două persoane), iar alţii monofiziţi - o singură fire. Nu intrăm
în amănunte, dar ideile trebuie să le ştim, pentru că au o însemnătate capitală.
Nu ajungeau, deci, la un acord, şi s-a mai ţinut un sinod la Efes, în 448. Îndeosebi cei
de la Alexandria erau împotriva celor de la Antiohia: cum două naturi? Natura umană s-a
unit cu cea divină până la contopire, ziceau ei. La sinod, prezidat de Flavian al
Constantinopolului, erau trimişi delegaţi ai papei Leon I, cu o scrisoare de mărturie a
credinţei. Iar când delegatul episcopului Vasile al Seleuciei a citit din scrisoarea
acestuia: "Iar noi adorăm pe Unul domnul nostru Iisus Hristos, cunoscut în două firi
(divină şi umană)", cineva a început să strige: Cuvântul acesta a tulburat Biserica. Pe
cel ce zice două firi tăiaţi-l în două. Cel ce zice două firi e nestorian: despicaţi-l în două.
Şi atunci s-au ridicat toţi. Din partea Egiptului, a Alexandriei, venise şi un stareţ,
Barsauma, care avea nişte parabolani cu el (cei care se ocupau îndeosebi de bolnavi,
dar erau şi pregătiţi să lupte), şi care au ridicat ciomegele şi au început să lovească în
ceilalţi. Cum spunea parcă Andre Malraux: Numai omul se bate pentru idei. S-au bătut
atunci, nefericiţii de ei – bătălie în bună regulă. Atât de lovit a fost patriarhul însuşi,
Flavian al Constantinopolului, încât după trei zile a murit; pe drum, către locuinţa lui.
Înţelegem atunci cum, în felul lor, au apărat credinţa. Şi cum s-a născut dreapta
credinţă prin sânge, prin jertfă, prin luptă. Poate aşa înţelegem şi formele de război
sângeroase din ziua de astăzi, pentru credinţă. Sunt implicate şi celelalte elemente:
economic, social, politic. Dar adânc, adâncul adâncimilor e adevărul divin al omului. De
aceea şi împăratul de atunci, Teodosie, fiind mai slăbănog, era atunci şi bătrân (era anul
448, iar în 449 a murit), şi atunci toţi, şi oamenii Bisericii, şi oamenii politici din vremea
aceea s-au gândit să restaureze ordinea, întâi cea duhovnicească. Şi atunci, întrucât
sora împăratului, Pulcheria, o femeie credincioasă, pomenită şi în calendar, au căsătorit-
o cu şeful armatei - Marcian, un general, se înţelege. Şi amândoi credincioşi au hotărât
adunarea Sinodului de la Calcedon, în 451.
S-au adunat 630 de episcopi – cea mai mare adunare de episcopi din vremea aceea,
din toată lumea. S-au rugat şi au ajuns la pace. S-a ţinut la Calcedon adunarea lor în
Biserica Sfânta Eufimia (pe care am prăznuit-o zilele acestea, la 11 iulie). Ea s-a
săvârşit din viaţă în octombrie, dar e trecută la 11 iulie pentru credinţa ei. Această
fecioară care suferise în timpul lui Diocleţian, ea împreună cu un grup de tinere făcând
un fel de aşezământ monahal, se retrăsese din lume. Dar ostaşii, sărmanii de ei, puşi la
cale de alţii, de stăpânii lor, au prins acest grup de fecioare, iar pe Eufimia au chinuit-o
înspăimântător. Iar ea şi-a păstrat, în curăţia conştiinţei inimii ei, în mersul ei către
desăvârşire, încât săvârşindu-se din viaţă ca fecioară şi martiră, acolo la Calcedon avea
o biserică unde au fost aşezate moaştele ei şi s-au săvârşit minuni. Căci, spune tradiţia,
că pe moaştele sfintei au fost aşezate două mărturii: ale ereticilor şi ale credincioşilor. Şi
când, după trei zile, au cercetat, au găsit păstrată curată mărturia dreptei credinţe -
aceasta o spune Viaţa sfintei. Istoria ne mărturiseşte următorul lucru: Din grupul celor
630 de episcopi a fost aleasă o delegaţie, în frunte cu Anatolie patriarhul
Constantinopolului, Juvenalie de la Ierusalim şi alţii şi delegaţii Papei. Au intrat în
Biserica sfintei Eufimia şi acolo s-au rugat, şi în starea aceea sfântă de rugăciune a fost
odrăslit acest text, acest cuvânt, această dogmă, această mărturie de la Calcedon.
Repet, în ce stare de har, de rugăciune a fost alcătuită credinţa, dogma. Că ei, după ce
au alcătuit textul, au ieşit din biserică pe la moaştele Sfintei şi au citit, în auzul celor 630
de episcopi, a comisarilor imperiali, deci a factorilor şi religioşi şi politici, care
răspundeau de conducerea imperiului la acea vreme, când imperiul era una, de la
Insulele Britanice până la hotarele Persiei şi ale Indiei.
Şi au zis: “Urmând Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm şi mărturisim cu toţii pe Unul şi acelaşi
Fiu, pe Domnl nostru Iisus Hristos, desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit în omenitate,
Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl, după
dumnezeire, şi deofiinţă cu noi, după umanitate, fiind întru toate asemenea nouă, în
afară de păcat. Ca Dumnezeu s-a născut mai înainte de toţi vecii din Tatăl, după
dumnezire, iar ca om s-a născut în zilele cele de pe urmă pentur noi şi pentur mântuirea
noastră din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu – Teotokos, Unul şi acelaşi
Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat şi
neschimbat şi neîmpărţit şi nedespărţit, deosebirea firilor nefiind nicidecum disrusă prin
unire, păstrîndu-se mai ales însuşirea fiecăreia şi înlnindu-se împreună într-o singură
persoană şi un singur ipostas, nu în două persoane, împărţit sau despărţit, ci Unul şi
acelaşi Fiu, Unl Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Aşa ne-au învăţat
mai înainte despre El proorocii şi Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa ne-a transmis
Simbolul părinţilor noştri.”
Neamestecat şi neschimbat, adică nu se amestecă o fire cu alta, cum ziceau
alexandrinii că firea dumnezeiască a absorbit-o pe cea omenească. Neîmpărţit şi
nedespărţit, adică nu se împart firile, cum ziceau antiohienii, ci se unesc. Unirea aceasta
dumneziească, aşa cum Dumnezeu o ştie şi toţi o simţim. Pentru că deosebirea firilor nu
desfiinţează, în nici un fel din cauza unirii, ci se salvează proprietatea fiecărei firi,
concurgând amândouă – cea divină şi cea umană – într-o persoană şi un ipostas;
persoană nu din două firi, ci în două firi. Ele curg în El, în unica persoană a Domnului
nostru Iisus Hristos.
Aceasta era, iubiţilor, mărturia lor atât de luminoasă. Şi iată de ce Iisus Hristos este
Icoana, Modelul omului: Modelul nostru e Dumnezeu-Omul, nu omul simplu. El a luat
toate ale noastre (“ce nu e luat nu e vindecat”, spusese Sfântul Grigorie Teologul) afară
de păcat. El n-a avut păcat, dar a luat păcatul nostru, din iconomie. Adică din păcat –
care constă în plăcere şi durere – a luat durerea, a luat Crucea. Şi în Cruce a ucis
păcatul, prin Înviere. Şi tot Sfântul Grigorie Teologul spune că Fiul lui Dumnezeu ne
cheamă ca, aşa cum El s-a făcut om, şi noi să ne înălţăm către Dumnezeire. Va zice mai
târziu şi Maxim Mărturisitorul: Dumnezeu nu pentru El, ci pentru noi a săvârşit coborârea
Lui la noi şi pe cât a coborât la noi, pe atât ne înalţă pe noi către El.
 Şi atunci, ce înţeles adânc urmează din taina aceasta a Calcedonului: Părinţii au
mărturisit la acest sinod, că în Iisus Hristos, care se afla în faţa slăbănogului, era
Dumnezeu-Omul. Fariseii ziceau că huleşte, pentru că nu simţeau Dumnezeirea din El,
sărmanii. De aceea a trebuit atâta osteneală, atâta nevoinţă, până la jertfă, pentru ca noi
să înţelegem Dumnezeirea din El şi să ne înălţăm, atunci.
Pentru că, vedeţi, în Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu este persoana, subiectul care
uneşte cele două naturi – divină şi umană (Sfântul Maxim va spune că e ipostas
compus, în înţelesul că firea umană întreagă, suflet şi trup e în El), în timp ce în om,
creat după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva asemănării cu El, subiectul, persoana
este omul. E taina adâncă ce ne dezvăluie adevărul omului. În Hristos persoana care
gândeşte, care decide e Dumnezeu. E Fiul lui Dumnezeu; în om, persoana care
gândeşte e persoana creată a omului. Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu
şi-a unit şi natura umană, într-un ipostas. Deci în Hristos sunt două naturi – divină şi
umană. Şi, după chipul Lui fiind creaţi, şi în noi sunt două lumi: lumea creată şi lumea
harului necreat.
E şi în noi ceva dumnezeiesc dintru început. Ni s-a dat gândirea, care-i cuget dincolo
de toate făpturile. Cum spuneam, după Patriarhul Calist: Orice făptură se mişcă în jurul
ei; numai mintea omului se mişcă fără sfârşit, până la Dumnezeu, dincolo de făpturi. Nu
simţim în noi dorinţa neîncetată de un progres nesfârşit, de o cunoaştere nesfârşită, de
o perfecţiune nesfârşită? De unde este această dorinţă în om? Nu tocmai din ce a dăruit
Dumnezeu dintru început omului, creându-l după chipul lui Hristos, în care sunt două
naturi: divină şi umană? În mine sunt două lumi: natura mea creată şi harul
dumnezeiesc, dăruit la zidirea omului şi prin care tind către o tot mai mare asemănare
cu Dumnezeu.

Şi, cum spune atât de frumos Diadoh de Foticeea, cel ce iubeşte pe Dumnezeu întru
simţirea inimii nu încetează să dorească după lumina cunoştinţei, şi aşa petrecând în
trupul său, omul călătoreşte, datorită dragostei, afară din el, mişcându-se necontenit cu
sufletul către Dumnezeu. Aşa călătorim, neîncetat, din această chemare.
La Capernaum se arăta Dumnezeirea unită cu omenitatea în faţa slăbănogului; aşa
cum se arată în faţa oricărui slăbănog din ziua de astăzi. Ceea ce s-a mărturisit ulterior
la Calcedon. Căci Dumnezeirea, în omenitatea din Hristos, spunea slăbănogului:
“Iertate-ţi sunt păcatele (…). Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale,
sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a
ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-
se, s-a dus la casa sa.” (Matei 9, 2-7). Am putea spune că, prin darul vindecării pe care
l-a primit, slăbănogul a descoperit într-un fel în el însuşi taina mărturisită la Calcedon.
Pentru că harul lui Dumnezeu i-a dat putere, l-a ridicat, şi-a luat patul, a mers la casa lui,
în care el L-a preamărit pe Dumnezeu. Şi locul acela s-a transformat într-o casă
dumnezeiască. Toţi lăudau pe Dumnezeu.
Simţeam nevoia să dezvălui această mărturie sfântă pe care am văzut-o în calendar,
s-o fac cunoscută în timpul nostru, să ne ştim, să cunoaştem cu adevărat credinţa
noastră, adevărul omului. Precum în Hristos sunt unite aceste două naturi, două firi – a
cerului şi a pământului, în unica Persoană, unica conştiinţă, dumnezeiască, aşa şi în om
este acea conştiinţă care depăşeşte firea – persoana umană. Sfinţii Părinţi au definit
conceptul persoanei. Toţi gânditorii să ia cunoştinţă: Omul e persoană; în el conştiinţa
depăşeşte limitele trupului, ale mărginitului, şi se înalţă până la lumea divină. Omul e
zidit, dar după chipul lui Dumnezeu. Şi aşa noi toţi, atunci, mărturisim în Iisus Hristos pe
Dumnezeu-Omul, venit pentru a noastră mântuire, iar în om conştiinţa noastră în
chemarea ei de a se împlini, după chipul lui Dumnezeu şi în nesfârşita asemănare cu
Dumnezeu. Fapt simţit în orice act al nostru ca persoană din două lumi: din lumea
harului dumnezeiesc şi a firii noastre omeneşti. Numai aşa putem lucra cu adevărat – în
sfinţenia noastră, în rugăciunea noastră, în orice lucru al nostru, în ştiinţă, în artă, în
eroismul moral, în orice faptă bună – din lumina aceasta dumnezeiască a Persoanei Lui
în două lumi. De aici vine taina zidirii omului, taina Calcedonului.
În lume avem aceste trebuinţe ale trupului - de mâncare, de băutură, de înmulţire a
neamului omenesc, ca şi celelalte specii. Dar, deodată, în rugăciune sau în biserică, nu
simţim noi că depăşim laturile acestei lumi? Simţim că trecem dincolo, pe un alt plan. Că
deodată se deschid aripile noastre, cugetarea noastră, cuvântul rugăciunii noastre. Eu
simt atunci că înălţându-mă, rostind Tatăl nostru, rostind Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, rostind Împărate Ceresc, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti şi
toate le plineşti, simt că trec dicolo de lumea celor create, dincolo de lumea morţii,
dincolo de lumea mărginită a răului, a ruinii, a slăbiciunii, a certurilor, a vrajbelor şi trec,
prin rugăciune, în lumea fără de hotar a luminii divine, a iubirii divine, a vieţii divine, a
nemuririi. Măcar pentru o clipă în rugăciune eu simt cu firea mea iluminată de har după
taina lui Hristos, Dumnezeu şi Om, după mărturia Calcedonului, că îmi deschid aripile şi
măcar pentru o clipă… Cum am trăit şi astăzi Sfânta Liturghie, la auzirea Evangheliei, la
primirea Împărtăşaniei şi a oricărei rugăciuni. Ajută-ne, Doamne, aşa să ne simţim
adevărul nostru, după chipul Tău, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cu rugăciunea
către Tine, către Maica Ta Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. Amin. Amin. Amin.