Sunteți pe pagina 1din 38

FACULTATEA DE DREPT

LOGICĂ JURIDICĂ
Conf. univ. dr. Teodora PRELIPCEAN

SUPORT DE CURS
FIŞA DISCIPLINEI
1. Date despre program
1.1 Instituţia de învăţământ superior UNIVERSITATEA ”PETRE ANDREI” DIN IAȘI
1.2 Facultatea DREPT
1.3 Departamentul ȘTIINȚE JURIDICE
1.4 Domeniul de studii DREPT
1.5 Ciclul de studii LICENȚĂ
1.6 Programul de studii / Calificarea DREPT

2. Date despre disciplină


2.1 Denumirea disciplinei Logică Juridică
2.2 Titularul activităţilor de curs Conf. univ. dr. Teodora PRELIPCEAN
2.3 Titularul activităţilor de seminar Conf. univ. dr. Teodora PRELIPCEAN
2.4 Anul de studiu I 2.5 Semestrul 2 2.6 Tipul de evaluare Examen 2.7 Regimul disciplinei OP
* OB – Obligatoriu / OP – Opţional

3. Timpul total estimat (ore pe semestru) al activităţilor didactice


3.1 Număr de ore pe săptămână 4 din care: 3.2 curs 2 3.3 seminar / laborator 2
3.4 Total ore din planul de învăţământ 56 din care: 3.5 curs 28 3.6 seminar / laborator 28
3.7 Distribuţia fondului de timp ore
Participare la orele de curs și seminar 56
Studiul după manual / suport de curs, bibliografie și notițe 25
Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate şi pe teren 13
Pregătire seminarii / laboratoare, teme, referate, portofolii și eseuri 25
Tutoriat 2
Examinări 4
Alte activităţi -
3.8 Total ore studiu individual 69
3.9 Total ore pe semestru 125
3.10 Numărul de credite 5

4. Precondiţii (dacă este cazul)


4.1 De curriculum Logică, Cultură civică (nivel liceal); Filosofia dreptului (sem.I)
Capacitatea de a conștientiza rolul gândirii critice în dezvoltarea
4.2 De competenţe
independenței în gândire

5. Condiţii (acolo unde este cazul)


5.1. de desfăşurare  Cursul se desfăşoară pe baza suportului de curs și a bibliografiei indicate, având un
a cursului caracter interactiv. Se utilizează scheme pe tablă, exemple de exerciții și probleme
logice etc.
5.2. de desfășurare  Seminarul se desfăşoară pe baza bibliografiei şi a suportului de curs. Sarcinile de
a seminarului lucru se rezolvă în echipe şi/sau indvidual, sub îndrumarea cadrului didactic. Se
stimulează rezolvarea de probleme/exerciții, descoperirea sofismelor din texte;
studenţii sunt încurajaţi să-şi perfecţioneze calitatea argumentării.

6. Competenţele specifice acumulate


transversaleCompetențe profesionaleCompetenţe
C1.2. Utilizarea limbajului juridic de specialitate, scris și oral, și a instrumentelor de logică juridică
pentru explicarea și interpretarea conceptelor și teoriilor specifice domeniului dreptului - 2 credite

C1.3. Utilizarea limbajului juridic de specialitate și a unor instrumente de logică juridică în elaborarea
unor argumentări specifice domeniului, în scris și oral - 2 credite

CT.2. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente de interdisciplinaritate), cu


respectarea palierelor ierarhice - 1 credit

7. Obiectivele disciplinei (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate)


7.1 Obiectivul general Obiectivul general al disciplinei constă în însuşirea și aplicarea de către studenţi a
al disciplinei principalelor legi ale validităţii raționamentelor.
7.2 Obiectivele specifice  înțelegerea importanței principiilor și legilor logicii în ansamblul sferei juridice;
 cunoașterea semnificației conceptelor de logică, judecată, raționament, validitate,
corectitudine, sofism, adevăr, falsitate, argumentare etc.;
 dezvoltarea atitudinii critice, precum și a capacității de analiză și sinteză;
 cunoașterea unor informații despre părintele logicii și urmașii importanți ai
acestuia;
 cunoașterea principalelor tipuri de argumente specifice discursului juridic;
 formarea capacității de analiză logică a discursurilor juridice;
 explicarea diferențelor dintre diversele tipuri de sofisme;
 recunoașterea erorilor în argumentare;
 redactarea unor pledoarii respectând standardele formale ale gândirii: claritatea,
consistența și consecvența.

8. Conţinuturi
8. 1 Curs (teme, număr de ore, bibliografie)
Metode de predare
Capitolul I - expunere magistrală;
DE LA DISCURS LA DISCURSUL JURIDIC (2 ore) - analiză de text;
1. Definiții și clasificări ale discursului - justificarea tezelor;
2. Scopul și construcția discursului juridic - exemple.

Capitolul II
TIPURI DE ARGUMENTE UTILIZATE ÎN DISCURSUL JURIDIC (4 ore)
1. Argumente probatorii
2. Argumente legale
3. Argumente irelevante
Capitolul III
ELEMENTE DE LOGICĂ (4 ore)
1. Obiectul și importanța studiului logicii
2. Principiile logicii
3. Clasificarea judecăților logice
Capitolul IV
TIPURI DE RAȚIONAMENTE (12 ore)
1. Raționamentele deductive și discursul juridic
2. Raționamentele nedeductive și discursul juridic
Capitolul V
ERORI DE ARGUMENTARE (6 ore)
1. Sofisme de limbaj
2. Sofismele circularității
3. Sofismele dovezilor insuficiente
4. Sofismele de relevanță
Bibliografie:
Petre Bieltz, Dumitru Gheorghiu, Logică juridică, Editura Pro Transilvania, București, 1998.
Petre Botezatu, Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
Teodor Dima, Drăgan Stoianovici, Andrei Marga, Logică generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1991.
Ion Dobrinescu, Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, București, 1996.
Gheorghe Enescu, Paradoxuri. Sofisme. Aporii., Editura Tehnică, București, 2003.
Dumitru Gheorghiu, Logică generală, Editura Fundanţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
Gheorghiță Mateuț & Artur Mihăilă, Logică juridică, Editura Lumina Lex, București, 1998.
Gheorghe Mihai, Introducere pentru o logică juridică, Interlom, Piatra Neamț, 1991.
Teodora Prelipcean, The educational worth of syllogism, în vol. „LUMEN: Rethinking Social Action. Core
Values”, Editura Medimond Monduzzi International Proceedings Division, Italia, Ianuarie 2016.
Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii și legitimarea puterii, în Lavinia Betea & Alexandre Dorna (coord,),
Psihologia politică o disciplină societală, Editura Curtea Veche, București, 2008.
b) referințe suplimentare (bibliografie extinsă/opțională):
Brîndușa Gorea, Retorică juridică, Editura Zethus, Târgu-Mureș, 2009.
Karl R. Popper, Logica cercetării, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Frații Purității, Epistolele despre logică, Editura Polirom, Iași, 2019.
8. 2 Seminar / laborator (teme, număr de ore, bibliografie) Metode de predare
1. Seminar introductiv. Prezentarea temelor şi a bibliografiei.  Exerciții și probleme;
2. Caracteristici ale limbajului juridic.  analiza de text;
De citit: - Ion Dobrinescu, op. cit., pp. 246-247.  prezentarea şi
- Gheorghiță Mateuț & Artur Mihăilă, op. cit, pp. 45-62. evaluarea de proiecte.
- Gheorghe Mihai, op. cit., pp. 46-61.
3. Tipuri de argumente întâlnite în discursul juridic. Studenţii vor prezenta discursuri
în care să se regăsească argumente specifice discursului juridic.
De citit: - Gheorghiță Mateuț & Artur Mihăilă, op. cit, pp. 257-260.
4. Fixarea principiilor logicii. Exemple de situaţii în care principiile nu sunt
respectate. Rezolvarea unor probleme care solicită intuiţia logică.
De citit: - Petre Botezatu, op. cit., pp. 25-45.
- Andrei Marga, op. cit., pp. 33-40.
- Gheorghiță Mateuț & Artur Mihăilă, op. cit, pp. 65-75.
5. Rezolvarea de exerciţii şi probleme privitoare la propoziţiile categorice şi la
inferenţele imediate cu aceste propoziţii.
De citit: - Drăgan Stoianovici, op. cit., pp. 123-124 şi 131-140
- Dumitru Gheorghiu, op. cit., pp. 109-113 şi 132-133.
- Gheorghiță Mateuț & Artur Mihăilă, op. cit, pp. 122-133.
6. Stabilirea validităţii silogismelor prin intermediul legilor generale ale silogismului.
Exerciţii şi probleme.
De citit: - Drăgan Stoianovici, op. cit., pp. 145-152.
- Petre Botezatu, op. cit., pp. 196-204.
- Gheorghiță Mateuț & Artur Mihăilă, op. cit, pp. 145-171.
7. Lucrare de verificare a cunoştinţelor dobândite (I)
8. Stabilirea validităţii raţionamentelor ipotetico-categorice. Exerciţii şi probleme.
De citit: - Petre Botezatu, op. cit., pp. 68-70.
- Drăgan Stoianovici, op. cit., 68-70.
9. Stabilirea validităţii raţionamentelor disjunctivo-categorice. Exerciţii şi probleme.
De citit: - Petre Botezatu, op. cit., pp. 70-72.
- Drăgan Stoianovici, op. cit., 71-73.
10. Tipuri de argumentări nedeductive în discursul juridic.
De citit: - Teodor Dima, op. cit. (1991), pp. 188-218.
- Gheorghiță Mateuț & Artur Mihăilă, op. cit., pp. 134-144.
11. Analiza unor discursuri juridice şi descoperirea sofismelor utilizate plecând de la
clasificarea aristotelică a acestora.
De citit: - Petre Botezatu, op. cit., pp. 266-271.
- Andrei Marga, op. cit., pp. 233-241.
12. Faptul juridic și valorile juridice.
De citit: - Ion Dobrinescu, op. cit., pp. 60-70 și 148-152.
- Martin Hollis, op. cit., pp. 192-211.
- Gheorghe Mihai, op. cit., pp. 62-65.
13. Lucrare de verificare a cunoştinţelor dobândite (II)
14. Evaluarea studenţilor în funcţie de participarea la seminarii şi de notele obţinute la
cele două lucrări semestriale.
Bibliografie:
a) referințe principale (bibliografie minimală):
Jean-Léon Beauvois, Claude Rainaudi, De la persuasiune la propaganda „dubioasă”, în Lavinia Betea &
Alexandre Dorna (coord.), Psihologia politică o disciplină societală, Editura Curtea Veche, București, 2008.
Petre Botezatu, Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
Ion Didilescu & Petre Botezatu, Silogistica. Teoria clasică şi interpretările moderne, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976.
Teodor Dima, Logică şi argumentare, Editura Institutului European, Iaşi, 2000.
Teodor Dima & Drăgan Stoianovici & Andrei Marga, Logică generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1991.
Ion Dobrinescu, Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, București, 1996.
Mircea Florian, Logică şi epistemologie, Editura Antet, 1996.
Dumitru Gheorghiu, Logică generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
Gheorghiță Mateuț & Artur Mihăilă, Logica juridică, Editura Lumina Lex, București, 1998.
Gheorghe Mihai, Introducere pentru o logică juridică, Interlom, Piatra Neamț, 1991.
Teodora Prelipcean, The educational worth of syllogism, în vol. „LUMEN: Rethinking Social Action. Core
Values”, Editura Medimond Monduzzi International Proceedings Division, Italia, Ianuarie 2016.
Doina-Olga Ştefănescu & Sorin Costreia & Adrian Miroiu, Logică şi argumentare, Humanitas, Bucureşti,
2003.
b) referințe suplimentare (bibliografie extinsă / opțională):
Lucian Cochinescu, Probleme actuale ale psihologiei sociale, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.
Brîndușa Gorea, Retorică juridică, Editura Zethus, Târgu-Mureș, 2009.
Karl R. Popper, Logica cercetării, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Frații Purității, Epistolele despre logică, Editura Polirom, Iași, 2019.
Jean Sévillia, Corectitudinea morală. Căutăm cu disperare valori, Editura Humanitas, București, 2009.
Neven Sesardić, Când rațiunea pleacă în vacanță. Filosofii în politică, Editura Humanitas, București, 2018.
9. Coroborarea conţinutului disciplinei cu aşteptările reprezentanţilor comunităţii, asociaţiilor
profesionale şi angajatorilor reprezentativi din domeniul aferent programului

Disciplina le oferă studenților competențe precum: independența în gândire și promovarea unei atitudini
critice; identificarea erorilor în argumentare; recunoașterea tipurilor de raționamente și analiza lor formală;
formularea și argumentarea unor puncte de vedere în dezbateri publice/politice, în instanțe, în Parlament sau
în fața Curții Constituționale, cu respectarea principiilor logicii.

10. Evaluare
Tip de activitate 10.1 Criterii de evaluare 10.2 Metode de 10.3 Pondere
evaluare în nota finală
 capacitate de analiză, sinteză și expunere coerentă
a conținutului informațional al disciplinei;  Examen 70%
10.4 Curs
 capacitate de analiză critică a informaţiilor;
 capacitate de argumentare/justificare.
 capacitate de analiză, sinteză și expunere coerentă  participarea la
a conținutului informațional al disciplinei; rezolvarea de
 capacitate de analiză critică a informaţiilor; probleme și exerciții
 capacitate de argumentare; din cadrul 30%
10.5 Seminar
 identificarea unor surse alternative de documentare seminarului;
și utilizarea lor în procesul de învățare;  redactarea și
 redactarea și susținerea unui proiect. susținerea unui
referat, în cadrul
seminarului;
 susținerea celor două
lucrări semestriale.
10.6 Standard minim de performanţă
 Utilizarea adecvată a limbajului juridic de specialitate în cadrul unei dezbateri cu temă dată
 Realizarea unui proiect, a unei activități în echipă, cu identificarea rolurilor profesionale specifice

Data completării: Semnătura titularului de curs Semnătura titularului de seminar


20.09.2019

Data avizării în Departament Semnătura Directorului de Departament


CERCETAREA LOGICII ÎNSEAMNĂ STUDIEREA A TOT CE ESTE CONFORM
LEGILOR. IAR ÎN AFARA LOGICII TOTUL ESTE ACCIDENTAL.

LUDWIG WITTGENSTEIN
TRACTATUS LOGICO-PHILOSOPHICUS
CUPRINS

I. DE LA DISCURS LA DISCURSUL JURIDIC

II. OBIECTUL, METODELE ŞI IMPORTANŢA STUDIULUI


LOGICII

III. PRINCIPIILE LOGICII

IV. TIPURI DE RAȚIONAMENTE

V. ERORI ÎN ARGUMENTARE
DISCURSUL JURIDIC

Discursul, în general, poate fi definit fie ca „operaţia intelectuală care se


efectuează printr-o suită de operaţii elementare, parţiale şi succesive, capabile să
surprindă realitatea”, fie ca „o comunicare, o expunere făcută în faţa unui auditoriu pe o
temă anume” (ştiinţifică, filosofică, politică, morală, juridică, retorică etc.), fie ca un
„proces enunțiativ prin care locutorul intenționează influențarea auditoriului”, fie ca un
„ansamblu de strategii corelate cu o anumită situație de comunicare”.
În funcţie de orizontul teoretic în care se încadrează (fie al ştiinţelor naturii, fie al
ştiinţelor socio-umane), discursul are caracteristici diferite. Astfel, în ştiinţele naturii,
cel mai adesea, se demonstrează ceva, în timp ce în ştiinţele socio-umane se
argumentează. Argumentarea presupune gândirea, consecvenţa, logica, dar şi
convingerea, interesele, atitudinile, idealurile, valorile. În acest context, discursul juridic
este unul argumentativ, adică susținerea și respingerea de probe necesită mecanisme
raționale, acestea fiind preponderente în discurs.
În funcție de cele trei forme ale limbajului juridic (limbaj normativ - specific
legiuitorului; limbaj judiciar - întrebuințat în activitatea organelor jurisdicționale civile,
penale, administrative; limbaj juridic persuasiv - specific pledoariei avocatului), putem
vorbi de un discurs juridic normativ, de un discurs judiciar și de un discurs juridic
persuasiv.
Pentru ca discursul juridic să-şi atingă scopul propus şi pentru a fi performativ
este necesară, în analiza construcţiei sale, coroborarea dimensiunilor logică şi retorică.
Numai în felul acesta se va asigura unitatea de raţionalitate, de sensuri şi semnificaţii, de
performanţă a discursului juridic, mai ales în cazul discursul juridic de tip persuasiv.
În cele ce urmează ne vom ocupa de dimensiunea logică a discursului juridic.
Aceasta presupune analiza tipurilor de raționamente folosite, evidenţierea modalităţii în
care pot fi ordonate acestea pentru a obţine o construcţie coerentă şi determinarea rolului
sofismelor în ansamblul discursului juridic.

9
OBIECTUL, METODELE ŞI IMPORTANŢA
STUDIULUI LOGICII

Gândirea, formele acesteia devin obiect de reflexie şi de studiu în cultura greacă,


începând cu filosofii presocratici, continuând cu Socrate, Platon şi culminând cu
Aristotel. Stagiritul (384 - 322 î. Hr.), datorită contribuţiei sale majore în acest domeniu,
este numit „părintele logicii”. Considerat de însuşi Platon „inteligenţa” şcolii, Aristotel
şi-a manifestat geniul în aproape toate domeniile: logică, filosofie naturală, metafizică,
etică, politică etc. Spre deosebire de celelalte scrieri, care astăzi au mai mult o valoare
istorică, Organon-ul aristotelic continuă să fie obiect de studiu (precum Elementele lui
Euclid din Megara: 450 - 374 î. Hr.).
Cu toate că nu este inclusă de Aristotel în clasificarea pe care o face ştiinţelor
(teoretice - care au ca scop cunoaşterea; practice - al căror scop este folosul; creatoare -
scopul lor fiind plăcerea), Logica este domeniul în care acesta şi-a adus cea mai
importantă contribuţie, ceea ce l-a determinat pe Imm. Kant să afirme că „logica nu a
făcut niciun pas înainte şi nici înapoi de la Aristotel încoace”.
De ce nu apare Logica în clasificarea aristotelică a ştiinţelor? Deoarece ea nu este
„o ştiinţă ca oricare alta”. Făcând abstracţie de conţinut, Logica se ocupă doar de forme,
care se folosesc şi sunt valabile în toate ştiinţele; prin urmare, logica este o propedeutică
la orice ştiinţă. Fiind doar instrument, Logica nu are un scop în sine, ci şi-l realizează prin
celelalte ştiinţe.
Lucrările de logică ale lui Aristotel (cele care ni s-au transmis) sunt şase şi au fost
grupate de Andronicos din Rhodos (sec. I. î.e.n.) într-un ansamblu de tratate ce poartă
numele de Organon (instrument).
1. Categoriile - consacrată predicatelor cele mai generale, numite categorii;
2. Despre interpretare - se ocupă de teoria propoziţiilor (mai ales opoziţia);
3. Analitica primă - dezvoltă teoria silogismului;
4. Analitica secundă - destinată teoriei demonstraţiei;
5. Topica - expune Dialectica sa, adică raţionamentul probabil;
6. Respingerile sofistice - rezervată argumentării eristice, adică raţionamentului
ce foloseşte premise aparent probabile (incorecte).

10
Principalele noţiuni ale logicii. Propoziţia şi inferenţa

Opiniile, părerile, cunoştinţele noastre, fie că aparţin cunoaşterii comune sau celei
ştiinţifice, se exprimă prin propoziţii. Iată câteva exemple:

a) „În Roma antică averea constituia un criteriu de diferenţiere social”


b) „Cezar a fost asasinat în anul 44 î.Hr”
c) „Oraşul Iaşi este capitala României”
d) 7 + 5 = 12

La o primă analiză, se observă că trei dintre propoziţiile amintite sunt exprimate


în limbaj natural, iar una (ultima) în limbajul simbolic al aritmeticii. De asemenea, se
poate constata că unele propoziţii sunt adevărate, iar altele false. În logică pentru
Adevărat şi Fals se foloseşte denumirea de „valori de adevăr” sau „valori alethice”. Cum
aflăm valoarea de adevăr a unei propoziţii? Pentru aceasta există mai multe căi. În
gnoseologie se vorbeşte, de exemplu, de teoria adevărului prin corespondenţă - care
constă în confruntarea directă a conţinutului unei propoziţii cu starea de fapt la care se
referă; este necesară, aşadar, existenţa unei concordanţe între judecăţi şi obiectele
exterioare la care ele se referă. Alteori însă, pentru aflarea valorii de adevăr a
propoziţiilor, ne raportăm la alte cunoştinţe, la alte propoziţii, despre care ştim că sunt
adevărate. În acest caz vom spune că facem un raţionament sau o inferenţă. Deci,
raţionamentele ne furnizează temeiurile în virtutea cărora considerăm anumite propoziţii
ca fiind adevărate sau false. Propoziţiile care constituie temeiul sunt numite premise, iar
propoziţia întemeiată este numită concluzie. De exemplu, plecând de la premisele
„Niciun minor nu are drept de vot” şi „Andrei este minor”, putem deriva concluzia
„Andrei nu are drept de vot”.

11
Validitate şi adevăr

Logica studiază gândirea sau, altfel spus, structura şi operaţiile acesteia,


mecanismele prin intermediul cărora argumentează, făcând abstracţie atât de legăturile
sale cu obiectul cunoaşterii, cât şi de cele cu subiectul cunoscător. Aşadar, logica face

abstracţie de conţinut, ocupându-se doar de formă.


În virtutea formei, o inferenţă este validă sau nevalidă; în virtutea conţinutului
propoziţiile ce alcătuiesc raţionamentul pot fi adevărate sau false. Ceea ce ne
interesează pe noi este validitatea sau nevaliditatea (corectitudinea sau incorectitudinea)
unei inferenţe, validitatea fiind un concept cheie al logicii.
Vom spune că un raţionament est valid dacă adevărul premiselor garantează
adevărul concluziei. Altfel spus, dacă premisele sunt adevărate şi raţionamentul valid,
atunci şi concluzia va fi adevărată. Dacă însă din premise adevărate obţinem o concluzie
falsă, raţionamentul nu este valid. Validitatea ţine de formă, nu de conţinut. De aceea,
pornind de la valoarea de adevăr a premiselor şi a concluziei unui raţionament nu putem
spune nimic despre validitatea acestuia. Însă dacă un raţionament este valid, atunci între
valoarea de adevăr a premiselor şi a concluziei va exista o relaţie de interdependenţă.
Dacă premisele sunt adevărate, atunci şi concluzia va fi adevărată.
Prin urmare, dacă dorim să stabilim adevărul unei propoziţii prin intermediul
inferenţei trebuie să pornim de la premise adevărate şi să raţionăm valid.
Aceste două condiţii sunt independente una de cealaltă. Dacă se încalcă legile
formelor gândirii nu putem ajunge la adevăr. Însă, deşi corectitudinea gândirii este o
condiţie necesară a cunoaşterii, ea nu constituie şi o condiţie suficientă.

12
Trăsături metodologice ale logicii

Aşa cum am arătat deja, logica se ocupă doar de forma propoziţiilor logice şi de
relaţiile care se pot stabili între acestea, făcând abstracţie de conţinut.
Pentru a înţelege mai bine acest lucru, să analizăm următoarea propoziţie:

„Dacă toţi M sunt P şi toţi S sunt M, atunci toţi S sunt P”

Observăm că în această propoziţie întâlnim anumite simboluri literale: S, P, M,


simboluri ce poartă denumirea de „variabile logice”. În cazul de faţă aceste simboluri pot
fi înlocuite prin termeni sau noţiuni, de unde şi denumirea de variabile de termeni.
Alteori simbolurile înlocuiesc propoziţii sau judecăţi, situaţie în care vorbim despre
variabile propoziţionale, pe ca le notăm cu p, q, r .... Variabilele logice constituie aşadar
forme ale gândirii. Forma rămâne aceeaşi, conţinutul fiind cel care se schimbă.
Folosirea variabilelor constituie una dintre trăsăturile
metodologice ale logicii.

Întâlnim, de asemenea, unele expresii de forma: „sunt”, „dacă”, „atunci”, „sau”,


„şi”. Spre deosebire de variabilele logice, care se schimbă de la un exemplu la altul,
aceste expresii se repetă în oricare exemplu, fapt pentru care sunt numite constante
logice. Constantele logice sunt operaţii ale gândirii.
În felul acesta se ajunge la o anumită standardizare a limbajului,
standardizarea reprezentând o altă trăsătură metodologică a logicii.

Rezultă că operaţiile logice se desfăşoară între forme logice, logica putând astfel
fi definită ca ştiinţă care se ocupă cu studiul „formelor” sau „operaţiilor” sau „structurii
gândirii”.

13
Utilitatea studiului logicii

De la apariţia şi dezvoltarea logicii şi până astăzi au existat voci care au contestat


posibilitatea acesteia ca ştiinţă, negându-i în felul acesta şi utilitatea. F. C. S. Schiller,
pragmatist englez, o considera drept o „pseudoştiinţă lipsită de orice semnificaţie”,
încredinţând psihologiei întreg studiul gândirii.
Cu toate acestea, logica şi-a continuat drumul său ascendent, dovedindu-şi
necesitatea. Ea ne învaţă cum anume să fim conştienţi de operaţiile gândirii
(întrucât una este să gândeşti şi altceva să fii conştient de ceea ce gândeşti), ne ajută
să nu facem confuzii - adică să fim clari, să nu ne contrazicem - adică să fim
consecvenţi, să nu afirmăm fără argumente.

Claritatea, consecvenţa, întemeierea sunt calităţi ale gândirii iar logica ne


ajută să le dobândim. De asemenea, are un rol important în formarea personalităţii, ca
factor de modelare în direcţia coerenţei, clarităţii şi rigorii. Familiarizându-ne cu
noţiunile şi metodele sale reuşim să definim, să clasificăm, să demonstrăm şi
să argumentăm corect.
Aşadar logica este un domeniu ştiinţific vast, cu multiple ramificaţii, cu aplicaţii
importante în matematică, în gândirea tehnică şi ştiinţele socio-umane.

14
PRINCIPIILE LOGICII

Legile logicii, caracteristicile şi necesitatea lor

Deoarece în orice ştiinţă se înaintează de la simplu la complex, vom proceda la fel


şi în cazul logicii; şi pentru că rezultatele cercetărilor pot fi organizate în sisteme, vom
începe studiul logicii cu logica principiilor, care formează sistemul logic al gândirii
obişnuite. Acest sistem are la bază patru principii: al identiăţii, al necontradicţiei, al
terţului exclus şi al raţiunii suficiente.

Aceste principii sunt legi de maximă generalitate, condiţii necesare ale gândirii
logice. Din ele sunt deduse celelalte legi şi reguli logice. Fireşte, există legi în toate
domeniile. Însă pot fi desprinse câteva caracteristici ale legilor logicii:

1. sunt fundamentale, în sensul că celelalte legi, reguli le presupun şi că au o


sferă de aplicaţie foarte largă;
2. sunt formale, adică nu ne oferă informaţii cu privire la caracteristicile
obiectelor; ele nu sunt simple convenţii la care se poate renunţa, temeiul fiind
situat în afara convenţiilor de limbaj. Aşadar, prin intermediul acestora logica
reuşeşte să separe conţinutul de forma gândirii;
3. pot fi formulate în funcţie de cele trei niveluri: ontologic, gnoseologic şi
logic

Definite ca legi logice, principiile logicii, aşa cum afirma şi Leibniz, sunt valabile
în toate lumile posibile.

15
Principiul identităţii

Aristotel s-a ocupat şi el de acest principiu în legătură cu teoria noţiunilor şi a


definiţiei, definindu-l ca unitate de existenţă a unei pluralităţi. Însă Leibniz este cel care
l-a formulat cu claritate, afirmând că „Fiecare lucru este ceea ce este. Şi în

atâtea exemple câte vreţi: A este A, B este B etc.”


La o primă analiză s-ar putea crede că principiul este un truism, o banalitate, un
adevăr evident. Însă nu este aşa. Atunci când spunem că „A este A” trebuie să fim atenţi
la semnificaţia verbului „este”. În acest caz „este” nu exprimă nici posesia unei însuşiri,
nici apartenenţa la o clasă, nici incluziunea într-o clasă, ci persistenţa substanţei, a esenţei
lucrului, persistenţa unor proprietăţi, chiar dacă altele se schimbă. Când afirmăm că
„omul este om” ne raportăm la esenţă, dincolo de accidente.
De asemenea, este necesar ca noţiunile să-şi păstreze înţelesul în cadrul aceluiaşi
demers raţional. Dacă ne referim la ceva şi se va înţelege, de fapt, altceva, nu vom putea
construi argumentări corecte. Să analizăm, de exemplu, raţionamentul „Întrucât cerul este
albastru iar albastru este adjectiv, rezultă că cerul este adjective”.
Apar, aşadar, dificultăţi deoarece corespondenţa semantică cuvânt - obiect nu este
biunivocă (precum în cazul limbajelor formale), ci multiunivocă.
Există situaţii în care acelaşi cuvânt exprimă obiecte diferite. Este cazul
omonimiei - când sensurile sunt total diferite: lac - apă stătătoare; lac - preparat chimic;
şi al polisemiei - când sensurile sunt înrudite, având o rădăcină comună: pământ -
planetă; întindere de uscat; teren cultivabil. Alteori, aceeaşi noţiune se exprimă prin
cuvinte diferite (sinonimia): nea - omăt - zăpadă; secol - veac.
De aceea, pentru a verifica respectarea principiului identităţii trebuie să examinăm
înlănţuirea ideilor şi să avem prezentă definiţia fiecărui termen.
În logica modernă, identitatea se exprimă prin formula p ≡ p care afirmă că orice
variabilă propoziţională este echivalentă cu ea însăşi. De asemenea, identitatea este

16
utilizată în tehnica definiţiei, întrucât între definiendum - ceea ce trebuie definit, şi
definiens - ceea ce defineşte, trebuie să existe identitate.

Principiul necontradicţiei

Deşi acest principiu este respectat, cel mai adesea, în chip spontan, Aristotel a
simţit nevoia să-l formuleze şi să-l caracterizeze precis. În Metafizica ne spune că „este
peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se
potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat”. Raportându-ne la propoziţii,
principiul poate fi formulat astfel: „două propoziţii opuse, p şi non-p, nu pot fi

adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport”. Desprindem din această definiţie
cele două condiţii de valabilitate ale principiului necontradicţiei:
1. în acelaşi timp;
2. sub acelaşi raport.

Fiind o lege de maximă generalitate, valabilitatea acestui principiu poate fi


demonstrată doar prin procedeul reducerii la absurd. Presupunem, aşadar, că
principiul nu ar fi valabil. De aici decurg următoarele consecinţe absurde:
1. însuşirile esenţiale ale lucrurilor ar dispare; toate ar fi accidentale, pentru că
numai accidentul poate să fie şi să nu fie în acelaşi timp;
2. şi-ar pierde valabilitatea şi principiul identităţii, toate lucrurile s-ar confunda
în unul singur;
3. adevărul nu s-ar mai putea deosebi de fals.

Prin urmare, principiul necontradicţiei este o condiţie necesară


a gândirii logice, asigurând consecvenţa logică a argumentării. El este însă valabil doar
într-o lume bivalentă, lume în care nu avem decât două valori de adevăr: adevărat şi fals
(există şi lumi multivalente: necesar, posibil, contingent).
Principiul necontradicţiei a fost considerat de Aristotel ca fiind „cel mai sigur
dintre toate”.

17
Principiul terţului exclus
Principiul necontradicţiei ne spune că două propoziţii opuse nu pot fi adevărate în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Pot fi însă ele false? Răspunsul la această întrebare ni-l
oferă principiul terţului exclus. Acest principiu a fost formulat de Aristotel prin raportare
la problema intermediarilor. Stagiritul se exprimă astfel: „Dar nu este cu putinţă nici să
existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre
orice obiect trebuie neaparat sau să fie afirmat sau să fie negat fiecare predicat”. Prin
urmare, terţul exclus enunţă că din două propoziţii opuse una este cu necesitate adevărată,
iar cealaltă este falsă; o a treia posibilitate nu există: „tertium non datur”. Altfel spus,
două propoziţii opuse nu pot fi, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, false.
Dacă nu suntem atenţi, cele două principii formulate de Aristotel pot fi
confundate. Pentru a evita astfel de confuzii, facem câteva precizări: 1. principiul
necontradicţiei afirmă o imposibilitate: este imposibil p şi non-p; principiul terţului
exclus afirmă o necesitate: este necesar p sau non-p; 2. în cazul necontradicţiei se
foloseşte conectivul „şi”, raţionând de la adevărat la fals; în cazul terţului exclus se
foloseşte conectivul „sau” şi inferenţa de la fals la adevărat.
Cele două legi pot fi asociate într-un unic principiu, numit chiar principiul
combinat al necontradicţiei şi al terţului exclus. O formulare în acest sens aparţine lui
Leibniz: „O propoziţie este sau adevărată, sau falsă”. Dacă ne raportăm la două propoziţii
opuse, vom spune că acestea nu pot fi nici adevărate, nici false în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport.
Valoarea terţului exclus este demonstrată de Aristotel prin metoda reducerii la
absurd. Dacă acest principiu nu ar fi valabil, ar însemna să admitem intermediari între
termeni opuşi: afirmaţie şi negaţie; adevăr şi fals. Condiţiile de valabilitate ale
principiului sunt aceleaşi ca pentru necontradicţie: identitatea de timp şi identitatea de
relaţie, la care se mai adaugă identitatea de obiect. Şi în cazul necontradicţiei această
condiţie este necesară, doar că nu a fost specificată pentru că nu este afectată.

18
Chiar dacă terţul exclus nu are universalitatea celorlalte principii (problema
valabilităţii în cazul obiectelor inexistente şi teoria viitorilor contingenţi), asigură gândirii
consecvenţă, permiţându-ne să ocolim unele dificultăţi şi să înaintăm mai repede pe
terenul demonstraţiilor.

Principiul raţiunii suficiente

Principiul a fost formulat de Leibniz, pornind de la distincţia dintre adevăruri de


raţionament - care sunt necesare, opusul lor fiind imposibil -, şi adevăruri de fapt -
care sunt contingente, opusul lor fiind posibil. Adevărurile de raţionament sunt
fundamentate de principiul necontradicţiei, cele de fapt de principiul raţiunii suficiente.
Raţiunea suficientă afirmă că "nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o
propoziţie veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt
aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea, de cele mai multe ori, nu ne pot fi cunoscute".
Principiul raţiunii suficiente mai este cunoscut şi sub numele de principiul
condiţionării. Relaţia de condiţionare se manifestă între doi termeni: între condiţie şi
consecinţă. Deşi universală, relaţia nu operează între oricare două propoziţii. Nu orice
propoziţie condiţionează oricare altă propoziţie, ci doar unele propoziţii condiţionează
alte propoziţii. Spre deosebire de celelalte principii, raţiunea suficientă nu poate fi
exprimată printr-o formulă de logică matematică.
Deoarece propoziţiile care se condiţionează sunt fie adevărate, fie false, între
acestea se stabilesc mai multe tipuri de condiţionare:
- Condiţionarea suficientă - declanşează consecinţe, dar nu este unică; în
limbaj natural se recunoaşte prin expresia „dacă ...., atunci ...”;
- Condiţionarea necesară - în absenţa acesteia, consecinţa nu apare; se
recunoaşte prin expresia „dacă nu..., atunci ...”;
- Condiţionarea suficientă şi necesară - determină singură consecinţa; se
recunoaşte prin expresia „dacă şi numai dacă”.
Întrucât cunoaşterea ştiinţifică are în vedere în primul rând aflarea condiţiilor
suficiente, principiul a primit şi numele de raţiune suficientă. Principiul are o deosebită

19
importanţă în practica cercetării ştiinţifice, determinându-ne să nu acceptăm ca
demonstrate decât acele propoziţii pentru care există un temei suficient.

PROPOZIŢIA ANALIZATĂ

Propoziţiile logice sunt fie simple (sau atomare), fie compuse (sau moleculare).
Propoziţiile compuse sunt funcţii de adevăr, fiind conexiuni de propoziţii simple, legate
prin diverşi conectori (operatori). Propoziţiile simple sunt funcţii propoziţionale şi sunt
alcătuite din termeni sau predicate; de aceea, această parte a logicii mai este cunoscută şi
sub denumirea de logica termenilor sau logica predicatelor. În forma sa clasică, logica
predicatelor a fost expusă de Aristotel în Analitica primă şi Analitica secundă. Logica
modernă a predicatelor a fost construită de G. Frege (1848 - 1925) şi Ch. Sanders Peirce
(1839 - 1914).

Analiza tradiţională a propoziţiei


În studiul nostru vom porni de la câteva exemple:
1. „Magistrații sunt inamovibili”.
2. „Normele juridice au o structură logică”.
3. „Legile sunt promulgate de Președinte”.
Analizând aceste propoziţii se poate constata că fiecare dintre ele poate fi
reprezentată prin formula „S este P”, unde S este subiectul logic, P este predicatul logic
iar „este” - copula (lat. legătură), prin care se realizează enunţarea a ceva despre altceva.
Aşadar, orice propoziţie categorică este alcătuită din subiect, predicat şi copulă. Aceste
denumiri au fost împrumutate din gramatică, însă există deosebiri între aceste noţiuni şi
cele de subiect şi predicat utilizate în analiza gramaticală. Prin urmare, distingem între
propoziţia logică şi propoziţia verbală în sensul că:
1. Orice propoziţie logică se exprimă printr-o propoziţie verbală, dar nu orice
propoziţie verbală este şi propoziţie logică. Sunt logice numai propoziţiile
enunţiative, adică acele propoziţii care sunt adevărate sau false. Întrebările,

20
rugăminţile, ordinele nu pot fi nici adevărate, nici false şi, prin urmare, nu pot
constitui propoziţii logice;
2. Din propoziţia logică nu poate să lipsească niciunul din cele trei elemente;
propoziţiile verbale însă pot fi eliptice fie de subiect, fie de predicat, fie de
copulă;
3. Structura logică a gândirii este aceeaşi la toate popoarele, în timp ce structura
gramaticală variază de la o limbă la alta;
4. Elementele propoziţiei gramaticale nu coincid întotdeauna cu elementele
propoziţiei logice; în propoziţia gramaticală apar şi alte părţi de vorbire:
atributul, complementul, care în propoziţia logică fac parte fie din subiectul,
fie din predicatul acesteia.

Clasificarea tradiţională a judecăţilor


Clasificarea tradiţională a judecăţilor îşi are rădăcinile în Organon-ul aristotelic,
fiind definitivată de Immanuel Kant (1724-1804). Ea s-a realizat pornindu-se de la
următoarele patru criterii:
1. criteriul calităţii: afirmative, negative, indefinite;
2. criteriul cantităţii: universale, particulare, singular;
3. criteriul relaţiei: categorice, ipotetice, disjunctive;
4. criteriul modalităţii: asertorice, problematice, apodictice.

1. Clasificarea judecăţilor în funcţie de criteriul calităţii

Această clasificare are în vedere rolul copulei în judecată.


1.1. Dacă aceasta reflectă apartenenţa unei însuşiri la obiect, respectiva judecată
va fi afirmativă (de exemplu, „Statul este o instituţie politică”; „Grotius a scris lucrarea
Despre dreptul războiului și al păcii”; „Recidiviștii sunt persoane cu antecedente
penale”). Judecăţile afirmative sunt de forma „S este P”.
1.2. În cazul în care copula reflectă neapartenenţa unei însuşiri la obiect,
judecata este negativă (de ex., „Dreptul natural nu cuprinde doar principii secundare”;

21
„Unele regimuri politice nu sunt democratice”; „Majoritatea oamenilor nu apreciază
lașitatea”). Forma generală a judecăţilor categorice negative este „S nu este P”.
1.3. Tot în cadrul acestei clasificări apare judecata indefinită, care este o
judecată afirmativă și predicat negativ. Forma generală a acesteia este „S este non-P” (de
exemplu, „Spaţiul este non-finit”; „Pământul este non-fix”).

2. Clasificarea judecăţilor în funcţie de criteriul cantităţii

Această clasificare are în vedere felul subiectului. Astfel, facem distincţie între:
1.1. judecăţi singulare, care au ca subiect un lucru individual. Acestea sunt de
forma „S este P” sau „S nu este P”. De exemplu: „Platon nu a fost elevul lui
Socrate”; „Retorica este arta de a vorbi bine”; „Samuel von Pufendorf era
adept al teoriei dreptului natural”.
1.2. judecăţi care au ca subiect un universal sau o clasă de obiecte. Dacă clasa
de obiecte este luată în întregime, judecata este universală şi are fie forma
„Toţi ....... ”, fie forma „Niciun ...... ”. În cazul în care predicatul este enunţat
despre o parte nedeterminată a extensiunii subiectului, judecata este
particulară, de forma „Unii ....”. Acest ultim tip de judecată pregăteşte sau
infirmă o judecată universală.

Clasificarea judecăţilor în funcţie de criteriul combinat al


cantităţii şi calităţii

Combinând cele două criterii obţinem următoarele patru tipuri de judecăţi:

1. Judecata universal-afirmativă: „Toţi S sunt P” - SaP - A


2. Judecata universal-negativă: „Niciun S nu este P” - SeP - E
3. Judecata particular-afirmativă: „Unii S sunt P” - SiP - I
4. Judecata particular-negativă: „Unii S nu sunt P” - SoP - O

22
Simbolurile propoziţiilor afirmative sunt primele vocale din cuvântul latin
affirmo, iar cele ale propoziţiilor negative sunt vocalele cuvântului latin nego.

Distribuţia termenilor în judecată

Distribuţia termenilor în judecăţile categorice a fost intuită de Aristotel, însă


stagiritul nu s-a ocupat în mod explicit de această problemă care va fi dezvoltată abia în
Evul Mediu.
Teoria distribuţiei termenilor are la bază interpretarea judecăţilor din punctul de
vedere al extensiunii termenilor. Astfel, se consideră că un termen este distribuit

atunci când este luat în totalitatea sferei sau, altfel spus, când judecata ne spune
ceva despre întreaga lui extensiune. În caz contrar termenul este nedistribuit.

Referindu-ne la distribuţia subiectului, acesta este distribuit în propoziţiile


univerale (SaP şi SeP) şi nedistribuit în cele particulare (SiP şi SoP).

În ceea ce priveşte predicatul, acesta este distribuit în propoziţiile negative


(SeP şi SoP) şi nedistribuit în cele afirmative (SaP şi SiP).

Distribuţia termenilor în judecată joacă un rol deosebit de important în teoria


silogismului, precum şi în conversiunea propoziţiilor. De aceea, pentru inferenţele valide,
de orice fel, cu propoziţii categorice vom formula următoarea cerinţă:

Dacă un termen este distribuit în concluzie, atunci el trebuie să fie distribuit


şi în premisa din care face parte. În caz contrar inferenţa nu este validă.

23
Inferenţe imediate cu propoziţii categorice

Clasificarea propoziţiilor categorice pornind de la criteriul combinat al calităţii şi


cantităţii a dat naştere următoarelor patru tipuri de propoziţii: SaP, SeP, SiP, SoP.
Acestea se opun fie calitativ (SaP şi SeP), fie cantitativ (SaP şi SiP; SeP şi SoP), fie şi
calitativ şi cantitativ (SaP şi SoP; SeP şi SiP). Mai mult, încă din antichitate s-a observat
că fiecare dintre aceste propoziţii se află într-o relaţie logică diferită cu celelalte trei.
Pentru a reprezenta aceste tipuri de relaţii ne folosim de aşa-numitul „pătrat logic al
opoziţiilor” sau pătratul lui Boethius (logician roman, 480-524).
Analizând „pătratul” descoperim următoarele patru tipuri de raporturi:
1. Raportul de contrarietate. Acesta se realizează între propoziţiile universale
(SaP şi SeP) şi are la bază principiul necontradicţiei. De aici rezultă că
propoziţiile aflate în raport de contrarietate nu pot fi adevărate împreună,
dar pot fi, eventual, ambele false.
2. Raportul de subcontrarietate. Propoziţiile particulare (SiP şi SoP) se află
într-un asemenea raport, care are la bază principiul terţului exclus. Potrivit
acestuia cele două propoziţii particulare nu pot fi false în acelaşi timp.
3. Raportul de contradicţie se realizează între propoziţiile opuse şi calitativ, şi
cantitativ. Acest raport este fundamentat de principiul combinat al
necontradicţiei şi al terţului exclus. Propoziţiile aflate în raport de
contradicţie nu pot fi împreună nici adevărate, nici false.
4. Raportul de subalternare se realizează fie între SaP şi SiP, fie între SeP şi
SoP. Conform principiului raţiunii suficiente care fundamentează acest
raport, adevărul propoziţiilor universale determină adevărul propoziţiilor

24
particulare de aceeaşi calitate, iar falsitatea particularelor determină
falsitatea universalelor de aceeaşi calitate.
Aceste relaţii sunt posibile numai dacă plecăm de la supoziţia că toate clasele cu
care se operează nu sunt vide.
Ca o caracteristică a inferenţelor imediate prin opoziţie poate fi menţionat faptul
că în cadrul acestora S şi P nu suferă niciun fel de transformări, modificându-se doar
cantitatea şi calitatea propoziţiilor.
Educţiile sunt, de asemenea, inferenţe imediate. Însă în cazul lor subiectul şi
predicatul propoziţiei iniţiale suferă transformări fie prin transpunerea unuia în locul
celuilalt, fie prin negarea lor, fie prin ambele operaţii.
Există patru operaţii prin care pot fi efectuate educţii: Conversiunea,
Obversiunea, Contrapoziţia şi Inversiunea. Primele două sunt fundamentale, celelalte
două putând fi deduse din ele.
CONVERSIUNEA este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie dată derivăm
o altă propoziţie, de aceeaşi calitate, care are ca subiect predicatul dat, iar ca predicat
subiectul dat. De la o propoziţie de forma S - P trecem la o propoziţie de forma P - S.
Premisa se numeşte convertendă, iar concluzia se numeşte conversă.
Există două tipuri de conversiune: simplă (în cazul în care conversa este de
aceeaşi cantitate cu convertenda) şi prin accident (atunci când dintr-o propoziţie
universală obţinem o propoziţie particulară).
SaP, prin conversiune, se transformă într-o propoziţie de forma PiS.
Conversiunea se realizează, în acest caz, prin accident.
SeP, prin conversiune, devine PeS. În acest caz conversiunea este simplă.
SiP, prin conversiune, devine PiS. De asemenea, conversiunea este simplă.
SoP nu se converteşte.

OBVERSIUNEA este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie dată derivăm o
altă propoziţie, de calitate opusă, care are ca subiect subiectul dat, iar ca predicat
predicatul dat negat. De la o propoziţie de forma S - P se trece la o propoziţie de
forma S - nonP. Premisa se numeşte obvertendă, concluzia obversă.
Din SaP, prin obversiune, obţinem o propoziţie de forma Se nonP.

25
Din SeP, prin obversiune, obţinem o propoziţie de forma Sa nonP.
Din SiP, prin obversiune, obţinem o propoziţie de forma So nonP.
Din SoP, prin obversiune, obţinem o propoziţie de forma Si nonP.

Scopul educţiilor este de a dezvălui întreaga cantitate de informaţie existentă


într-o propoziţiei.

SILOGISMUL

Teoria silogismului constituie nucleul logicii aristotelice. Rezultatele la care a


ajuns părintele logicii cu privire la această problemă sunt cuprinse în „Analitica primă”.
Ca inferenţă deductivă mediată, silogismul este definit de stagirit astfel:
„o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea
ce a fost dat”. Pornind de la această definiţie, mulţi logicieni au identificat silogismul cu
inferenţa în general, vorbind astfel despre silogisme categorice, ipotetice şi disjunctive.
Însă o a doua definiţie pe care Aristotel o formulează în aceeaşi lucrare, şi care restrânge
înţelesul termenului silogism, ne demonstrează că stagiritul nu a avut intenţia de a
cuprinde în sfera acestuia şi inferenţele ipotetice sau disjunctive: „ori de câte ori trei
termeni sunt în aşa fel raportaţi unul la altul, încât cel din urmă să fie conţinut în cel
mijlociu luat ca un tot, iar mijlociul să fie conţinut în termenul prim sau exclus din el luat
ca un tot, termenii extremi trebuie să fie raportaţi într-un silogism perfect”. Aceeaşi idee
se poate desprinde şi din alte explicaţii pe care le oferă Aristotel: „Premisa este un enunţ
care afirmă ori neagă ceva despre ceva”; prin urmare, deducem că silogismul conţine
numai propoziţii categorice. În continuare se precizează câte premise are silogismul:
„este clar că o concluzie silogistică urmează din două premise şi nu din mai multe”.
Din definiţiile şi explicaţiile prezentate până aici putem formula câteva legi de
structură ale silogismului:
1. Silogismul conţine trei termeni şi numai trei: termenul major - este
predicatul concluziei şi îl notăm cu litera „P”; termenul minor - este
subiectul concluziei şi îl notăm cu litera „S”; termenul mediu, notat cu litera
„M”. Termenii major şi minor mai sunt numiţi şi termeni extremi;

26
2. Termenul mediu are rolul de a mijloci legătura dintre termenii extremi;
el se regăseşte în ambele premise şi dispare în concluzie;
3. Termenii extremi figurează fiecare în câte o premisă şi împreună în
concluzie;
4. Silogismul conţine trei propoziţii - două premise şi concluzia; premisa în
care se regăseşte predicatul se numeşte majoră, iar aceea în care se regăseşte
subiectul se numeşte minoră.

Rezultă că silogismul poate fi definit ca „raţionamentul în care se stabileşte o


relaţie între doi termeni pe baza relaţiei lor cu un al treilea termen„.

Legile generale ale silogismului


Se cunosc opt legi generale, stabilite în perioada medievală; cinci dintre ele au
fost formulate de însuşi Aristotel; legile referitoare la distribuţia termenilor au fost
formulate ulterior.
1. Un silogism conţine trei termeni şi numai trei - lege de structură.
Nerespectarea legii conduce la apariţia sofismului echivocaţiei (acesta
presupune folosirea unui termen în două sensuri în cadrul aceluiaşi silogism);
2. Concluzia nu conţine termenul mediu - lege de structură;
3. Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin o premisă. În caz
contrar, există posibilitatea ca într-o premisă să ne referim la o parte a sferei
sale, iar în a doua la cealaltă parte a sferei sale; în felul acesta, cele două
premise nu ar avea în mod real un termen comun;
4. Dacă un termen ne apare ca distribuit în concluzie, el trebuie să fie
distribuit şi în premisa din care face parte. Dată fiind natura silogismului,
în cadrul acestuia nu putem conchide de la particular la general sau de la un
anumit grad de generalitate la un grad de generalitate mai mare. Prin urmare,
raţionând astfel ne confruntăm cu o eroare logică, fie aceea a extinderii ilicite
a majorului, fie aceea a extinderii ilicite a minorului;
5. Dacă avem două premise afirmative, concluzia va fi afirmativă;
6. Din două premise negative nu se poate deriva o concluzie;

27
7. Din două premise particulare nu se poate deriva o concluzie;
8. Concluzia urmează partea cea mai slabă:
- dacă avem o premisă universală şi una particulară, concluzia va fi particulară
- dacă avem o premisă afirmativă şi una negativă, concluzia va fi negativă.

Aceste legi asigură validitatea silogismelor. Este suficient ca una dintre ele să
nu fie respectată pentru ca silogismul să nu fie valid.
Fiecare silogism aparţine unei figuri şi unui anumit mod silogistic. În funcţie de
poziţia termenului mediu în premise, se cunosc patru figuri silogistice:
fig. I. M-P fig. II. P - M fig. III. M - P fig. IV. P - M
S-M S-M M-S M-S
S-P S-P S-P S-P
Aristotel s-a referit doar la primele trei figuri, cea de a patra fiind introdusă în
logica post-aristotelică de Galenus (130-200).
În funcţie de calitatea şi cantitatea judecăţilor care alcătuiesc premisele şi
concluzia, sunt posibile mai multe moduri silogistice în fiecare figură.
Astfel, dacă notăm cu:
- m - numărul judecăţilor categorice
- n - numărul elementelor care intră în fiecare aranjament
cu ajutorul formulei mn vom calcula numărul modurilor silogistice:
mn = 43 = 64 × 4 = 256
Însă nu toate aceste moduri sunt valide. Doar 24 respectă legile generale ale
silogismului, câte 6 moduri în fiecare figură.
În afară de cele opt legi generale, există legi particulare ale figurilor, de la care
pornind pot fi demonstrate modurile valide corespunzătoare fiecărei figuri silogistice.
Legile primei figuri silogistice
1. Premisa minoră trebuie să fie afirmativă
2. Premisa majoră trebuie să fie universală
Legile figurii a II-a silogistice
1. O premisă trebuie să fie negativă
2. Premisa majoră trebuie să fie universală

28
Legile figurii a III-a silogistice
1. Premisa minoră trebuie să fie afirmativă
2. Concluzia trebuie să fie particulară
Legile figurii a IV-a silogistice
1. Dacă premisa majoră este afirmativă, premisa minoră trebuie să fie universală
2. Dacă o premisă este negativă, premisa majoră trebuie să fie universală
3. Dacă premisa minoră este afirmativă, concluzia trebuie să fie particulară

3. Clasificarea judecăţilor după criteriul relaţiei cuprinde:

3.1. Judecata categorică, în care predicatul este asertat fără condiţie.


Forma judecăţii este „S este P”.
Ex. „Principiul supunerii în fața înțelegerilor stabilite este principiul primar al
dreptului natural”.

3.2. Judecata ipotetică, în care predicatul este afirmat sub condiţie.


În funcţie de tipul de condiţionare ce se stabileşte între antecedent şi
consecvent avem:

3.2.1. Judecata ipotetică neexclusivă sau condiţională.


Forma judecăţii este „dacă p, atunci q”.
În acest caz p este o condiţie suficientă pentru q.
Se recunoaşte prin expresiile „dacă ..., atunci ...”; „în caz că .... ”; „în
ipoteza că ....”.
Ex. „Dacă rata inflaţiei creşte, scade puterea de cumpărare a populaţiei”;
„Dacă citesc ziarele, atunci sunt bine informat”; „Dacă un buletin de vot
este ştampilat în mai mult de o căsuţă, atunci el va fi anulat”; „Dacă creşte
sărăcia socială, apare riscul unor tulburări politice”; „Dacă statul este bine
organizat, atunci domneşte legea” etc.

29
3.2.2. Judecata ipotetică exclusivă sau bicondiţională.
Forma judecăţii este „dacă şi numai dacă p, atunci q”.
În acest caz p este o condiţie necesară şi suficientă pentru q.
Se recunoaşte prin expresiile „dacă şi numai dacă ...”; „numai dacă ... ”.
Ex. „Dacă şi numai dacă câştigi alegerile parlamentare, praticipi la
guvernare”; „O persoană este majoră numai dacă a împlinit 18 ani”;
„Numai dacă încalci legile, vei fi pedepsit” etc.

Însă nu toate judecăţile în care întâlnim expresia „dacă” sunt ipotetice. De


exemplu, „Parlamentul va stabili dacă Constituţia va fi modificată” sau
„Andreescu nu mi se pare o persoană de încredere, dacă înţelegi ce vreau să
spun”, nu sunt judecăţi ipotetice.
De asemenea, propoziţiile optative („Dacă aş intra în politica activă, aş
renunţa la cariera didactică”) sau contrafactuale („Dacă aş fi fost parlamentar,
atunci aş fi lucrat în Comisia de Relaţii Externe”; „Dacă România ar fi astăzi
monarhie, atunci în fruntea statului s-ar afla un rege”) nu sunt propoziţii
ipotetice.

3.3. Judecata disjunctivă este o altă formă clasică a judecății compuse. În


acest tip de judecată sunt enunțate mai multe predicate posibile, dintre care
unul aparține subiectului, fără să știm exact care anume. Logica modernă a
stabilit două tipuri de judecăți disjunctive:

3.3.1. Judecata disjunctivă neexclusivă.


Judecata este de forma „p sau q”.
Ex. „Mă înscriu la Ştiinţe Politice sau la Drept”; „Citesc ziarele sau
urmăresc emisiunile de ştiri”; „Logica este ştiinţa formelor gândirii sau a
validităţii inferenţelor” etc.

30
3.3.2. Judecata disjunctivă exclusivă.
Judecata este de forma „sau p, sau q”; „fie p, fie q”; „ori p, ori q”.
Ex. „Fie mă înscriu în PDL, fie în PSD”; „Mitingul va fi organizat sau joi,
sau vineri”; „Inculpatul sau va fi achitat, sau va fi găsit vinovat” etc.

4. Clasificarea judecăţilor după criteriul modalităţii

4.1. Judecata apodictică sau necesară. Aceasta reflectă apartenența acelor


însușiri care nu pot fi absente.
Forma judecăţii: „S este necesar P”.
Ex. „Triunghiul este trilater”; „Orice membru de partid este major” etc.

4.2. Judecata de posibilitate. Aceasta reflectă posibilitatea prezenței sau


absenței unei însușiri.
Forma judecăţii: „S este posibil P”.
Ex. „Triunghiul poate fi isoscel”; „Este posibil ca doctrinele să fie politice”
etc.

4.3. Judecata asertorică sau de realitate. Acesta exprimă existența sau absența
în fapt a unei însușiri.
Forma judecăţii: „S este P”.
Ex. „Acest triunghi este isoscel”; „România este Republică” etc.

31
Inferenţe ipotetice

Inferenţele ipotetice sunt acele raţionamente în componenţa cărora intră propoziţii


ipotetice.

A. Dacă atât premisele, cât şi concluzia sunt propoziţii ipotetice, atunci avem
o inferenţă ipotetică pură:

„Dacă ai rezolvat corect ambele exerciţii, vei lua cel puţin nota opt
Dacă iei cel puţin nota opt, vei fi admis
Deci, dacă ai rezolvat corect ambele exerciţii, vei fi admis”

Forma logică este următoarea:

„Dacă p, atunci q
Dacă q, atunci r
Deci, dacă p, atunci r”

B. Dacă numai prima premisă este o propoziţie ipotetică, iar cea de a doua şi
concluzia sunt propoziţii categorice, atunci avem o inferenţă ipotetico-
categorică .

32
B.1. În cazul în care propoziţia ipotetică exprimă o condiţionare suficientă,
pornind de la cele două legi ale raţiunii suficiente, obţinem următoarele moduri
valide:

„Dacă p, atunci q „Dacă p, atunci q


p este adevărată şi q este falsă
q este adevărată” p este falsă”

B.2. Dacă propoziţia ipotetică exprimă un raport de condiţionare suficientă şi


necesară, obţinem următoarele moduri valide:
„Numai dacă p, atunci q „Numai dacă p, atunci q
p este adevărată şi q este adevărată
q este adevărată” p este adevărată”

„Numai dacă p, atunci q „Numai dacă p, atunci q


p este falsă şi q este falsă
q este falsă” p este falsă”
Aceste inferenţe au un rol foarte important în cazul demonstraţiilor.

Inferenţe disjunctive
Inferenţele disjunctive sunt acele raţionamente în componenţa cărora intră
propoziţii disjunctive. Predicatele acestor propoziţii sunt termeni opuşi, relaţiile dintre ei
fiind reglate de principiul necontradicţiei şi de principiul terţului exclus.
Cel mai adesea întâlnite sunt inferenţele disjunctivo-categorice în care prima
premisă este o propoziţie disjunctivă, iar cea de a doua şi concluzia sunt propoziţii
categorice. În funcţie de felul disjuncţiei, rezultă următoarele moduri valide:
A. Disjuncţia este exclusivă şi incompletă:
p este incompatibilă cu q p este incompatibilă cu q
p este adevărată şi q este adevărată
q este falsă p este falsă
B. Disjuncţia este inclusivă şi completă:

33
p sau/şi q p sau/şi q
p este falsă q este falsă
q este adevărată p este adevărată
C. Disjuncţia este exclusivă şi completă:
sau p, sau q sau p, sau q sau p, sau q sau p, sau q
p este adevărată q este adevărată p este falsă q este falsă
q este falsă p este falsă q este adevărată p este adev.
Aceste inferenţe au un rol important în viaţa practică.
ERORI ÎN ARGUMENTARE

Orice discurs (juridic, retoric, politic), chiar urmând toate regulile stabilite, este
expus anumitor tipuri de erori. De ce? Apelând la argumentul autorităţii, un răspuns
simplu şi facil ar fi să acceptăm drept premisă a argumentării noastre dictonul latin
errare humanum este („A greşi este omeneşte”; Spusa apare la celebrul orator roman
Cicero sub forma „Cuiusvis hominis est errare” – „Oricărui om i se întâmplă să
greşească”, iar la Seneca în forma „humanum est errare”). Dacă am proceda astfel, ne-am
situa noi înşine în eroare (aşa numitele sofisme de relevanţă) întrucât premisa formulată
nu este relevantă pentru adevărul concluziei. Cauzele erorilor sunt multiple şi trebuie
analizate sistematic. În cazul în care erorile sunt făcute intenționat, adică regulile
validității logice sunt încălcate în mod conștient, avem de-a face cu sofisme. Dacă
eroarea este comisă fără intenție, atunci vorbim de paralogisme.
Când ne aflăm în eroare? Suntem în eroare atunci când concepem ca adevărat
ceea ce este fals, sau ca fiind fals ceea ce este adevărat. Însă nu întotdeauna cel care se
înşeală ştie acest lucru. Ulterior, eventual, îşi poate da seama că a greşit. Prin urmare,
ceea ce el considera a fi adevărat se dovedeşte a fi eroare. Uneori o teorie este în
întregime eronată, alteori numai părţi ori fragmente ale sale sunt supuse erorii. De
exemplu, potrivit sistemului geocentric, elaborat de Ptolemeu (90-168) în secolul al II-
lea, Pământul este imobil, se află în centrul Universului, iar Soarele şi celelalte planete
descriu orbite circulare în jurul acestuia. În opoziţie cu acesta, heliocentrismul, conceput
pentru prima oară de Aristarh din Samos (265 î.Hr.), fundamentat de Copernic (1543) şi
dezvoltat de Kepler (1609), Galilei (1613), Newton (1687), consideră că Soarele se află

34
în centrul sistemului nostru planetar, iar Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul
său pe orbite eliptice. Studii recente infirmă însă teza că Soarele ar fi în centrul
Universului. Aşadar, în timp, s-a dovedit că geocentrismul este în întregime eronat, în
timp ce heliocentrismul este doar parţial supus erorii. De asemenea, se poate aminti faptul
că există propoziţii corecte din punct de vedere gramatical, dar false din punct de vedere
gnoseologic („Soarele se mişcă în jurul pământului”, „Toate legile sunt egale cu zero”).
Primul filosof care s-a ocupat în mod sistematic de analiza sofismelor a fost
Aristotel. În Respingerile sofistice stagiritul stabilea două tipuri fundamentale de sofisme:
sofisme de limbaj (care se întemeiază, de obicei, pe omonimia sau polisemia termenilor)
şi sofisme din afara limbajului (acestea se întemeiază pe faptul că realităţile pe care le
exprimă cuvintele, judecăţile sunt altceva decât par în virtutea unei similitudini).
Toate erorile, indiferent de caracterul intenționat sau neintenționat al acestora,
sunt clasificate în formale (sau logice) și materiale (sau nelogice).
Erorile formale se produc ori de câte ori sunt încălcate regulile validității
logice în inferențe. În funcție de tipul de inferență avut în atenție, întâlnim mai multe
tipuri de erori formale. Despre acestea am amintit deja în momentul analizei inferențelor
imediate sau mediate.
În cele ce urmează ne vom referi doar la erorile materiale. Sofismele
materiale sunt erorile logice care respectă, din punct de vedere formal, regulile de
validitate ale argumentelor, dar conțin anumite erori de conținut, legate de sensul și
semnificația premiselor sau componentelor acestora. În acest sens, întâlnim:
1. Sofisme de limbaj (sau ale ambiguității). Acestea sunt determinate de
folosirea greșită a termenilor.
1.1. Echivocația (sau omonimia) se datorează folosirii în sens diferit a unui
termen care îndeplinește o funcție importantă într-un argument (silogism cu
4 termeni).
1.2. Amfibolia apare atunci când o expresie (sau o propoziție) dintr-un argument
este ambiguă din punct de vedere al structurii gramaticale, înțelesul acesteia
nefiind bine precizat (X îi spune lui Y că el a greșit).
1.3. Accentuarea se produce din cauza sublinierii improprii a unui cuvânt sau a
unei expresii dintr-un argument (Mă îmbăt de fericire)

35
1.4. Diviziunea apare din cauza despărțirii defectuoase a cuvintelor. De ex.,
expresia te-am făcut sclav odinioară liber, în funcție de plasarea virgulei, are
două înțelesuri: te-am făcut, sclav odinioară, liber sau te-am făcut sclav,
odinioară liber.
1.5. Compoziția este cauzată de asocierea defectuoasă a cuvintelor. Ea apare în
momentul în care se produce o confuzie între o relație în principiu și o relație
în anumite circumstanțe (cel care nu scrie, scrie, formulare aparent
contradictorie; aparența de contradicție dispare dacă precizăm circumstanța:
cel care nu scrie acum are totuși capacitatea de a scrie).
2. Sofismele circularității. Acestea sunt determinate de presupunerea a ceea
ce urmează a fi argumentat.
2.1. Argumentul circular se produce în momentul în care se asumă drept
premisă a unui argument propoziția concluzie care trebuie demonstrată (de
ex., în raționamentul Primele societăți omenești s-au bazat pe contractul
social și Contractul social prevede respectarea drepturilor naturale, Deci,
primele societăți omenești respectau drepturile naturale, concluzia își
întemeiază adevărul pe prima premisă, iar aceasta nu poate fi adevărată decât
în baza concluziei).
2.2. Expresiile circulare presupun că ceea ce este de demonstrat a fost deja
demonstrat (de ex., Inculpatul nu poate fi condamnat deorece este elev).
2.3. Întrebarea complexă apare atunci când este formulată o întrebare care
presupune și răspunsul la o altă întrebare, dar care nu a fost adresată (de ex.,
Cum și unde ai ucis victima? Răspunsul la această întrebare presupune un
altul la întrebarea neformulată, dacă cel întrebat a ucis sau nu victima, fapt
presupus însă ca adevărat în întrebarea formulată).
2.4. Afirmarea repetată se produce ori de câte ori cineva încearcă să impună o
idee prin repetarea ei.

3. Sofismele dovezilor insuficiente apar în momentul în care premisele


unui raționament nu sunt suficiente în vederea derivării concluziei.

36
3.1. Generalizarea pripită apare ori de câte ori formulăm considerații generale
despre toți membrii unei clase, bazându-ne însă pe exemple insuficiente (de
ex., Toți avocații sunt incompetenți).
3.2. Cauza falsă se referă cel mai adesea la situațiile în care se argumentează că
A este cauza lui B, deoarece A apare înaintea lui B (de ex., fulgerele
determină tunetele, deoarece ele sunt sesizate înaintea tunetelor).
3.3. Analogia neconcludentă se produce în baza atribuirii incorecte a unei
asemănări unor diverse realități (de ex., din faptul că X și Y sunt avocați și
prieteni, iar Y este incompetent, nu se poate deduce prin analogie că și X este
incompetent).

4. Sofismele de relevanță (sau ignorarea tezei) se produc atunci când


premisele, deși poate adevărate, nu sunt relevante pentru adevărul concluziei,
argumentarea ducându-se în favoarea altei teze.
4.1. Argumentul autorității, eroare ce constă în invocarea autorității cuiva
pentru a întemeia sau respinge o teză (de ex., Soarele se rotește în jurul
Pământului deoarece marele Ptolemeu afirma acest lucru).
4.2. Argumentul relativ la persoană este o eroare ce se produce în momentul în
care în vederea acceptării sau respingerii unei idei se face apel la calitățile
sau defectele persoanei care o susține și nu la argumentarea însăși (Avocatul
X nu este bun deoarece este prea tânăr).
4.3. Argumentul relativ la neștiință. Eroarea constă în a lua ca argument în
favoarea unei teze imposibilitatea de a dovedi contradictoria ei ( de ex.,
Există extratereștri, deoarece nimeni nu a dovedit contrariul).
4.4. Argumentul relativ la milă face apel la sentimentele cuiva pentru a dovedi
adevărul unei teze (de ex., Trebuie să vorbesc cu autoritățile, altfel mă
sinucid). Pledoariile avocaților sunt contextele predilecte pentru astfel de
erori.
4.5. Argumentul relativ la popor sau al majorității presupune a considera drept
argument al unei teze asentimentul unei mulțimi de oameni (de ex., Acest
produs este foarte bun deoarece toți cumpărătorii spun acest lucru).

37
4.6. Argumentul forței vizează învocarea forței - fizice, psihologice, morale - în
vederea întemeierii unei concluzii (de ex., Dacă nu ești de acord cu decizia
directorului, atunci te concediez).

38