Sunteți pe pagina 1din 77

Universitatea Spiru Haret Bucureşti

Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa


Departamentul Științe Juridice

Drept Financiar
- Note de curs -
An II

Lector univ. dr. Anca Iulia Stoian

2017
Cuprins curs:
1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL FINANCIAR ŞI FISCAL
2. BUGETUL STATULUI. IMPORTANŢĂ, NATURA JURIDICĂ ŞI PRINCIPIILE SALE
3. PROCEDURA ELABORĂRII BUGETULUI DE STAT, APROBAREA ŞI EXECUŢIA
ACESTUIA
4. TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR. LEGISLAŢIA ŞI
PROCEDURA FISCALĂ
5. CHELTUIELILE BUGETULUI DE STAT
6. BUGETUL UNITAŢILOR ADMINISTRATIV - TERITORIALE
7. REGLEMENTAREA VENITURILOR PUBLICE
8. CREDITUL PUBLIC
9. CREANŢELE ŞI OBLIGAŢIILE FISCALE
10. IMPOZITUL PE PROFIT ŞI IMPOZITUL PE VENIT
11. TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ ŞI ACCIZELE
12. TAXELE VAMALE
13. IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE
14. ORGANIZAREA ŞI PROCEDURA CONTROLULUI FINANCIAR

2
CURSUL NR. 1

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL


FINANCIAR ŞI FISCAL

1. Conceptul şi structura finanţelor publice


1.1. Conceptul de finanţe publice
Geneza finanţelor publice este legată în timp de mai multe împrejurări,
respectiv organizarea statului, a instituţiilor sale, relaţia marfă-bani etc. Sintagma
“finanţe publice”1 a fost răspândită, mai ales în Franţa, existând supoziţia că
derivă din expresia latină “financia pecuniaria” care însemna a încheia o
tranzacţie patrimonială prin plata unei sume de bani.
În opinia reputatului profesor I.Gliga, asocierea finanţelor publice cu statul este
un element constant în evoluţia istorică a acestor finanţe2. Însă atitudinea statului
în utilizarea şi aplicarea procedeelor financiare este recunoscută ca o evoluţie de
la neintervenţionism către intervenţionismul statal.
1.2 Structura finanţelor publice
Elementele structurale ale finanţelor publice au apărut şi au evoluat cu
asemănări şi deosebiri fireşti de la un stat la altul, precum şi în cursul timpului,
condiţionat de evoluţia trebuinţelor băneşti publice şi a posibilităţilor de realizare
a veniturilor publice oferite de dezvoltarea economiilor naţionale cu influenţele
conjuncturale inevitabile.
Datorită evoluţiei istorice a finanţelor publice, componentele structurale ale
acestor finanţe în cele mai multe dintre statele contemporane cu economie
naţională liberal-capitalistă şi regim politic parlamentar democrat sunt
următoarele: bugetul de stat, cheltuielile publice, veniturile publice,
împrumuturile de stat şi finanţele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale3.

1
I.Gliga – Drept financiar public, Ed.All, Bucureşti 1994, p.11, apud G. Jéze – Cours de finances publiques, Ed.
M. Giard, Paris 1929, p. 2.
2
I.Gliga, op.cit.p.13.
3
I.Gliga, op.cit., pp.15-18.
3
Bugetul de stat, apărut în evoluţia istorică a finanţelor publice în scopul
corelării cheltuielilor cu veniturile statului, a devenit procedeul financiar central
cu însemnătate politică fundamentală.
Cheltuielile publice. În structura finanţelor din statele contemporane,
stabilirea felului şi proporţiei cheltuielilor statului a ajuns subordonată procedurii
aprobării de către parlament a fiecărui buget anual de stat. Aceasta a fost
influenţată şi de tendinţa de creştere permanentă a cheltuielilor publice în fiecare
dintre aceste state.
Veniturile publice sunt componenta structurală a finanţelor publice cu cea
mai bogată şi diversă evoluţie, determinată atât de sporirea trebuinţelor băneşti
ale statului cât şi de necesitatea de a modifica şi perfecţiona procedeele
impozitelor şi taxelor în concordanţă cu evoluţia accelerată a activităţilor
economice industriale, comerciale, de lucrări şi servicii etc., ale căror rezultate
băneşti sau profituri reprezintă obiecte impozabile sau taxabile.
Împrumuturile de stat interne şi externe s-au dezvoltat ca o componentă
structurală a finanţelor publice moderne cu particularităţi diferite de ale
creditului particular, fiind determinate de cele mai multe ori de necesitatea
completării veniturilor publice ordinare, precum şi uneori de cea a constituirii
unor resurse investiţionale subordonate evident intereselor publice.
Finanţele unităţilor administrativ-teritoriale s-au diferenţiat în structura
finanţelor publice moderne în contextul afirmării tot mai hotărâte a autorităţilor
publice locale, ale perfecţionării administraţiei publice locale. În acest context,
diversificarea serviciilor publice conduse de autorităţile locale şi sporirea
cheltuielilor bugetelor comunelor şi oraşelor a determinat recunoaşterea
dreptului acestor autorităţi de a stabili şi încasa impozite şi taxe locale,
completate cu alte venituri şi eventual cu împrumuturi publice.
1.2. Dreptul financiar – ramură a sistemului de drept
În ţara noastră, bazele finanţelor publice moderne îl constituie
Regulamentele Organice (puse în aplicare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi
1 ianuarie în Moldova), prin care se desfiinţează împărţirea birului pe lude,
4
clasificându-se pe destinaţii nominalizate concret, toate cheltuielile şi veniturile
statului4.
În literatura financiară din România5 se subliniază că “… statul şi celelalte
organizaţii publice sunt şi subiecte economice” şi că, în calitatea respectivă
desfăşoară o “economie financiară” care este “activitatea de procurare şi
întrebuinţare de mijloace băneşti pentru acoperirea cheltuielilor colective”.
1.2.1. Relaţiile financiare
Relaţiile financiare rezultă din raporturile social-economice care apar în
legătură cu constituirea şi utilizarea resurselor sub formă bănească pentru
funcţionarea şi dezvoltarea societăţii.
Finanţele au fost definite ca fiind “…relaţii sociale de natură economică,
apărute în procesul repartiţiei produsului intern brut, în strânsă legătură cu
îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului6”.
Altă trăsătură, în afara celei economice, ce caracterizează relaţiile
financiare, constă în faptul că acestea apar în formă bănească, în cadrul
producţiei şi mărfuri, circulaţiei şi repartiţiei produsului social.
1.2.2. Noţiunea şi obiectul dreptului financiar
În doctrină7se remarcă necesitatea extinderii procesului de constituire şi de
formare a veniturilor publice, pentru a asigura acel echilibru între venituri şi
cheltuieli, care constituie dezideratul major al oricărei administraţii publice.
Nevoile publice cunosc o creştere specifică în perioada de tranziţie a ţării
noastre spre economia de piaţă, când datorită reformei economice se nasc, în
mod obiectiv, multiple dezechilibre sociale şi economice care implică o
intervenţie sporită a statului pentru a se evita o prăbuşire economică totală şi
necontrolată.

4
M.Tudor, G.Mărunţelu, Drept financiar şi fiscal, Ed.Pământul, Piteşti 2001, pp.9-10.
5
M.Tudor, G.Mărunţelu, op.cit., p.9//G. Leon, Elemente de ştiinţă financiară, vol.I, Tip. Cartea Românească,
Cluj 1925, p. 51.
6
I. Văcărel, F. Bercea, Gh. Bistriceanu, T. Stolojan, G. Anghelache, M. Bodnar şi T. Moşteanu – Finanţe
publice, Ed. Didactică şi Pedegogică R.A., Bucureşti 1992, p.15.
7
I.Condor, R.Stancu, Drept financiar şi fiscal român, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2002, pp.18-
19.
5
Dreptul finanţelor publice are ca obiect de reglementare bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale
şi finanţele instituţiilor publice, precum şi regimul general al veniturilor publice
şi al cheltuielilor publice.
Literatura de specialitate8 defineşte dreptul finanţelor publice ca fiind
ansamblul normelor juridice care au ca obiect procedeele, actele şi operaţiunile
prin intermediul cărora se mobilizează, repartizează, administrează şi
controlează fondurile băneşti publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale
societăţii.
1.2.3. Izvoarele dreptului financiar
Cadrul legislativ al reglementărilor financiare cuprinde numeroase forme
de exprimare ale normelor juridice ce compun dreptul financiar9.
Pe lângă Constituţie, au existat şi există alte legi, precum şi ordonanţe şi
hotărâri ale Guvernului şi decizii ale organelor administrativ-teritoriale,
instrucţiuni, ordine şi reglementări cu caracter normativ, emise de Ministerul
Finanţelor Publice şi Banca Naţională a României.
1.2.4. Normele de drept financiar
Norma de drept financiar poate fi definită ca fiind o regulă de conduită
generală şi impersonală care prescrie drepturi şi obligaţii subiecţilor
participanţi la relaţiile financiare.
Norma de drept financiar are aceiaşi structură logico-juridică ca şi celelalte
norme de drept, având ca elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
1.2.5. Raporturile juridice financiare
Raporturilor juridice ce se nasc în dreptul financiar au la bază propriile
norme juridice.
Relaţiile financiare se realizează în cadrul unor raporturi juridice ce se nasc,
se modifică şi se sting în baza izvoarelor de drept financiar care reglementează

8
I. Condor, R.Stancu, op.cit., p.21.
9
A se vedea I. Condor, R.Stancu, op.cit., pp.22-26.
6
drepturile şi obligaţiile financiare publice şi care reprezintă raporturile juridice
financiare publice.
Raporturile juridice conţin elemente specifice, dintre care cele mai
importante sunt cele privind: subiecţii, conţinutul şi obiectul.

7
CURSUL NR. 2

BUGETUL STATULUI. IMPORTANŢĂ, NATURA JURIDICĂ ŞI


PRINCIPIILE SALE

2.1. Necesitatea, definiţia şi importanţa bugetului statului


Apariţia bugetului statului a fost determinată de necesitatea acestuia ca
mijloc sau procedeu de corelare a cheltuielilor publice cu veniturile publice din
fiecare an.
Profesorul I.Gliga aprecia că dintre toate definiţiile şi caracterizările
bugetului de stat exprimate în literatura şi legislaţia financiară, a devenit
preferată până în zilele noastre cea consacrată prin legea franceză a contabilităţii
publice conform căreia bugetul statului este act de stabilire şi autorizare a
veniturilor şi cheltuielilor anuale ale statului10.
Importanţa bugetului statului ca act de conducere statală este demonstrată
de implicaţiile economico-social-politice ale veniturilor şi cheltuielilor bugetare
de stat. Această importanţă se apreciază atât în contextul importanţei economico-
social-politice a finanţelor publice, a opţiunilor politice de orientare a
ansamblului finanţelor publice din fiecare stat, cât şi raportările specifice
veniturilor şi cheltuielilor stabilite şi autorizate prin bugetele anuale de stat.

2.2. Natura juridică a bugetului de stat


Din punctul de vedere al naturii juridice doctrina arată că, bugetul statului a
fost caracterizat diferit în literatura finanţelor publice. Cele mai comentate teorii
de acest fel sunt cele care susţin fie că bugetul statului este act-condiţiune de
natură administrativă, fie că acest buget este întotdeauna o lege, fie că bugetul
statului este şi lege şi act administrativ.
Prof.I.Gliga, concluzionează că: bugetul statului aprobat anual printr-o
lege, dobândeşte natura juridică de act legislativ al cărui cuprins este
determinat de necesitatea stabilirii şi autorizării veniturilor şi cheltuielilor

10
A se vedea I.Gliga, op.cit., p. 46.
8
bugetare anuale, cu completări impuse de necesităţile conjuncturale din fiecare
stat.

2.3. Principii şi reguli bugetare


Procedura elaborării, aprobării, execuţiei şi încheierii bugetului statului este
guvernată de următoarele principii:
1. Principiul anualităţii;
2. Principiul unităţii (unicităţii);
3. Principiul universalităţii;
4. Principiul echilibrului bugetar;
5. Principiul publicităţii;
6. Principiul specializării bugetare;
7. Principiul unităţii monetare.

2.4. Cuprinsul bugetului de stat şi clasificaţia bugetară a veniturilor şi


cheltuielilor
Legea finanţelor publice stipulează în art.75 faptul că: “Orice sumă care se
cuvine statului se face venit la bugetul de stat, dacă legea nu prevede altfel.”
Se poate concluziona că bugetul statului este alcătuit potrivit necesităţii de a
coordona veniturile şi cheltuielile anuale, din două părţi: veniturile bugetare şi
cheltuielile bugetare.
Partea de venituri a bugetului de stat, cuprinde: venituri curente fiscale,
nefiscale şi diverse precum şi venituri de capital.
Partea de cheltuieli a bugetului statului nostru este formată din principalele
categorii de cheltuieli ale bugetului de stat precum sunt cele social-culturale,
pentru apărare naţională şi ordine publică internă, pentru organele de stat
legislative, executive şi juridice, pentru acţiuni economice şi cercetare ştiinţifică,
precum şi pentru datoria publică şi alte trebuinţe de interes general.
Clasificaţia bugetară este instituită prin dispoziţiile Legii finanţelor publice
care prevede că veniturile şi cheltuielile se înscriu şi se aprobă în buget,“pe surse
9
de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor
economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare”11.
Clasificaţia veniturilor bugetului de stat cuprinde aceste venituri grupate în
capitole şi subcapitole de venituri curente şi venituri de capital, de venituri
fiscale, nefiscale şi diverse, fiecare cu impozitele directe pe profit, salariu etc.,
indirecte pe circulaţia mărfurilor etc. nefiscale din dividende la capitalul social al
statului la societăţile comerciale etc.
Clasificaţia cheltuielilor bugetului de stat este mai complexă, deoarece,
potrivit necesităţilor practice ale programării bugetare şi ale evidenţei contabile
bugetare, cuprinde atât o clasificaţie funcţională care enunţă părţile, capitolele şi
subcapitolele de cheltuieli bugetare, cât şi o clasificaţie economică ce
numerotează şi prevede intitularea speciilor şi subspeciilor de cheltuieli limitativ
admise şi finanţate din bugetul statului.

11
art.12 din Legea nr.500/2002, modificată.
10
CURSUL NR. 3

PROCEDURA ELABORĂRII BUGETULUI DE STAT,


APROBAREA ŞI EXECUŢIA ACESTUIA

1. Procedura este constituită din ansamblul actelor şi operaţiunilor care se


succed anual şi care privesc elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului
statului, precum şi încheierea exerciţiului bugetar annual.12 Prima dintre aceste
etape porneşte în cursul anului, astfel că înainte de sfârşitul fiecărui exerciţiu să
se ajungă la aprobarea, de către parlament.

2. Aprobarea bugetului de stat şi legea bugetară anuală


În baza dispoziţiilor Legii finanţelor publice, aprobarea bugetului de stat
anual este de competenţa exclusivă a Parlamentului13 datorită importanţei acestui
buget în viaţa economico-social-politică a ţării.
Dezbaterea sau “discuţiunea” parlamentară a bugetului de stat este şi ea
diferită în multe state, mai ales în funcţie de drepturile acordate fiecărei camere
pentru votarea acestui buget.
Procedura votului de aprobare a bugetului de stat prezintă şi ea anumite
particularităţi. În cele mai multe state se insistă cu prioritate asupra votului
cheltuielilor bugetare sau publice, deoarece în ceea ce priveşte veniturile, prin
votul bugetului de stat se autorizează perceperea impozitelor, taxelor etc.
prevăzute de legislaţie fiscală.
Referitor la votul de aprobare a bugetului statului nostru, Legea finanţelor
publice prevede că “în cazul în care legile bugetare anuale, depuse în termen
legal, nu au fost adoptate de către Parlament până cel târziu la data de 15
decembrie a anului anterior anului la care se referă proiectul de buget,
Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea procedurii de urgenţă.”14. În
aplicarea acestor dispoziţii Parlamentul ţării noastre aprobă totalul veniturilor şi

12
I. Gliga, op.cit., pp. 64-65.
13
art.17 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002.
14
art.17 al.2 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002.
11
totalul cheltuielilor, cifrele de venituri curente şi cheltuieli de capital specificate
în sinteza cheltuielilor bugetare, precum şi cuantumurile băneşti ale veniturilor
fiscale, nefiscale etc. ale principalelor categorii de cheltuieli (social-culturale,
pentru sănătate, apărarea ţării etc.) şi ale fondurilor speciale pentru cercetare-
dezvoltare, învăţământ, modernizarea drumurilor publice etc.
Procedura aprobării bugetului statului nostru de către Parlament se încheie
cu votul legii bugetare anuale.
Legea bugetară anuală este însoţită de anexe privind detalierea sintezelor de
venituri şi cheltuieli, lista impozitelor şi celorlalte venituri bugetare, sume
defalcate şi transferurile băneşti în folosul bugetelor locale, bugetele
ministerelor, altor organe centrale de stat şi ale fondurilor băneşti speciale.
Ca ultim aspect al procedurii de aprobare a bugetului de stat anual, pentru
ipoteza în care Parlamentul nu reuşeşte să dezbată proiectul de lege şi să voteze
legea bugetară anuală până la începutul exerciţiului financiar următor, în teoria şi
practica finanţelor publice s-au configurat două variante: cea a aprobării unor
douăsprezecimi bugetare provizorii şi cea a încredinţării Guvernului să îndrume
execuţia bugetară conform cifrelor de venituri şi cheltuieli din exerciţiul bugetar
anterior.
Încredinţarea guvernului să îndrume execuţia bugetară pe baza bugetului
din exerciţiul financiar expirat este procedeul preferat în prezent datorită
simplităţii şi operativităţii lui. Acest procedeu a fost adoptat şi de Legea
finanţelor publice şi de Constituţia României care prevăd că dacă legea
bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost
adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar se aplică, în
continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului
precedent, până la adoptarea noilor bugete15.

15
art. 138, alin. 3 din Constituţia României, revizuită.
12
3. Execuţia anuală a bugetului de stat
Execuţia bugetară presupune realizarea veniturilor prevăzute şi efectuarea
cheltuielilor aprobate. Responsabilitatea pentru executarea bugetului revine
Guvernului, iar rezultatele în acest domeniu depind de capacitatea administraţiei
şi de procedurile financiare utilizate.
Sub aspect funcţional, pentru operaţiunile de execuţie a bugetului statului se
face distincţie între funcţionarii investiţi cu îndrituiri de conducere şi cei cărora
le revin numai atribuţiuni executive. Primii sunt denumiţi ordonatori de credite,
în legislaţia noastră şi administratori în terminologia franceză, iar a doua
categorie de funcţionari cuprinde contabilii cu atribuţiile specifice executive,
această distincţie şi separaţie de funcţiuni având menirea de a garanta o execuţie
conformă a bugetului de stat.
1. Execuţia părţii de venituri a bugetului statului
Datorită importanţei primordiale a realizării veniturilor bugetare în cadrul
execuţiei anuale a bugetului de stat, aceasta este îndrumată şi controlată atât de
către Ministerul Finanţelor prin direcţiile de specialitate, cât şi de către toate
organele cu atribuţii de control financiar.
Din punct de vedere procedural, pentru execuţia părţii de venituri a
bugetului statului sunt distinctive particularităţile încasării impozitelor directe, a
celor indirecte şi a veniturilor ce se realizează ca plăţi directe ocazionale.
Operaţiunile de trezorerie sunt inerente în execuţia bugetului anual de stat
pentru încasarea veniturilor bugetare ce se realizează în numerar, pentru
eliberarea sumelor de bani necesare cheltuielilor care se efectuează în numerar,
ca şi pentru evidenţa tuturor veniturilor realizate şi a cheltuielilor bugetare
efectuate.
2. Execuţia părţii de cheltuieli a bugetului statului
Execuţia părţii de cheltuieli a bugetului statului este reglementată cu
particularitatea deschiderii şi utilizării unor aşa-zise “credite bugetare” pe baza

13
actelor săvârşite de conducătorii organelor, instituţiilor şi altor unităţi finanţate
din bugetul statului denumiţi “ordonantori de credite bugetare”.
Ordonatorii principali de credite ai bugetului statului sunt miniştrii şi
conducătorii celorlalte organe centrale de stat şi au îndrituirile de a cere de la
Ministerul Finanţelor deschiderea creditelor bugetare cuvenite organelor pe care
le conduc şi instituţiilor subordonate, de a repartiza creditele bugetare destinate
instituţiilor sau organelor subordonate şi de a aproba efectuarea cheltuielilor din
bugetul ministerului sau organului central pe care îl conduc.
Ordonatorii secundari de credite funcţionează în ramuri administrative în
care există două categorii de instituţii publice cu personalitate juridică şi buget
propriu, în raporturi de subordonare ierarhică. În consecinţă, conducătorii
primelor dintre aceste categorii de instituţii sunt ordonatori secundari cu
îndrituiri asemănătoare celor ale ordonatorilor principali, cu deosebirea că ei
primesc credite bugetare de la ordonatorii principali pe când aceştia primesc
credite bugetare de la Ministerul Finanţelor.
Ordonatorii terţiari de credite sunt conducători ai instituţiilor publice cu
personalitate juridică şi buget propriu care au doar îndrituirea de a aproba
efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare pe care le primesc de la ordonatorii
fie principali, fie secundari.
3. Evidenţa execuţiei bugetului de stat şi încheierea exerciţiului bugetar
anual
Execuţia bugetară înseamnă încasarea propriu-zisă a veniturilor, efectuarea
de plăţi prin buget şi mobilizarea resurselor financiare pentru finanţarea
deficitului bugetar.

14
CURSUL NR. 4
TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR. LEGISLAŢIA ŞI
PROCEDURA FISCALĂ

1. Aspecte privind evoluţia impozitelor şi taxelor


Impozitele şi taxele au fost determinate de necesităţile întreţinerii materiale a
celor ce exercitau forţa publică, odată cu primele formaţiuni de organizare a
societăţii.
În statul roman, în toate etapele de evoluţie istorică, principalul impozit a
fost “tributum”.
În evul mediu impozitele erau de asemenea diferite de la un stat la altul,
condiţionat de dezvoltarea economico-socială diferită, ca şi de concepţii şi tradiţii
proprii.
În prezent, exercitarea dreptului parlamentelor – ca organe reprezentative –
de a institui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea continuă a
cheltuielilor publice în toate statele.

2. Definiţia impozitelor şi taxelor


Literatura de specialitate a definit impozitul ca fiind “plata bănească
obligatorie, generală şi definitivă, efectuată de persoane fizice şi juridice, în
favoarea bugetului statului, în cuantumul şi la termene precis stabilite de lege,
fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi
imediat”16.
Prof. D.D.Şaguna, în lucrările sale17, defineşte impozitul ca o “contribuţie
bănească, obligatorie şi cu titlul nerambursabil, datorată, conform legii, bugetului
de stat de către persoanele fizice şi persoanele juridice pentru veniturile pe care le
obţin sau bunurile pe care le posedă”.

16
Gh. Bistriceanu, E.Gr.Negrea, I.Pătrăşcoiu, Finanţe şi credit în industrie, construcţii şi transporturi,
Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1977, p.298.
17
D.D.Şaguna, op.cit., p.102.
15
Taxele sunt plăţile făcute de personae fizice sau juridice, de regulă, pentru
servicii prestate sau activităţi efectuate în favoarea acestora de către instituţii
publice18.
Legile fiscale prevăd mai multe categorii de taxe: taxe de timbru, taxe
vamale, taxe consulare, taxe locale asupra mijloacelor de transport, pentru
folosirea locurilor publice etc.
2.1. Elementele esenţiale ale impozitelor şi taxelor
Elementele esenţiale, în ansamblul lor exprimă specificul procedeului
financiar al impozitelor, iar unele dintre aceste elemente sunt şi puncte de plecare
sau criterii de clasificare a impozitelor.
2.2. Clasificarea impozitelor şi taxelor
Prof I.Condor şi R.Stancu, au calificat impozitele şi taxele în funcţie de
forma în care se obţin de către stat, astfel19:
a) impozite în natură, având forma prestaţiilor sau dărilor în natura, fiind
specifice şi frecvente în orânduirile sclavagistă şi feudală;
b) impozite pecuniare (în bani), care îmbracă forma bănească de percepere.
În funcţie de obiectul impunerii, impozitete şi taxele pot fi divizate în
următoarele trei categorii:
a) impozite şi taxe pe avere;
b) impozite şi taxe pe venit;
c) impozite sau taxe pe cheltuieli;
Dupa modul de percepere, distingem :
a) impozite directe;
b) impozite indirecte;
În funcţie de scopul urmărit, avem următoarele categorii de impozite:
a) impozite financiare;
b) impozite de ;
În raport de frecvenţa în realizare;

18
I.Condor, R.Stancu, op.cit., p.126.
19
I.Condor, R.Stancu, op.cit., pp.134-136.
16
În opinia reputaţilor Prof.I.Condor, R.Stancu, contribuabilii pot fi grupaţi în
două mari categorii: persoane juridice şi persoane fizice.
2.3. Noţiunile specifice impozitelor şi impunerii
În literatura de specialitate20 s-a afirmat că impozitele se datorează statului
de către anumite persoane denumite subiecte impozabile datorita faptului că
posedă anumite bunuri, anumite venituri impozabile şi se stabilesc într-un
cuantum bănesc calculat cu ajutorul unui tarif de impunere. Ca atare noţiunile
specifice impunerii sunt subiectul impozabil, obiectul impozabil si tariful de
impunere.

3. Procedura fiscală
3.1. Cuprinsul procedurii fiscale şi metodele tehnico – financiare de
percepere a impozitelor şi taxelor
Prof.I.Gliga, apreciază că impozitele şi taxele reglementate ca venituri ale
bugetului de stat şi bugetelor locale se realizează practic printr-o succesiune de
acte şi operaţiuni ce alcătuiesc procedura fiscală21.
În scopul realizării practice a impozitelor şi taxelor, în cuprinsul
procedurii fiscale sunt remarcabile în primul rând actele şi operaţiunile de
constatare a obiectelor impozabile şi taxabile, de calcul şi individualizare a
impozitelor sau taxelor datorate de fiecare subiect impozabil sau taxabil, de plată
şi încasare a impozitelor şi taxelor în folosul bugetului de stat şi bugetelor
locale.
3.2. Individualizarea impozitelor şi taxelor prin titlu de creanţă fiscală
Ansamblul titlurilor de creanţe fiscale se înfâţişează, din punctul de vedere
al modului întocmirii, în două categorii: titluri de creantă întocmite exclusiv în
acest scop şi acte care implicit sunt şi titluri de creanţă fiscală.
De asemenea se disting titluri de creanţă fiscală principale şi
completatoare.

20
I.Gliga, op.cit., pp.124-125//D.D.Şaguna, P.Rotaru, op.cit., pp.108-110.
21
I.Gliga, op.cit., p.136.
17
3.3. Procedurile de soluţionare a contestaţiilor împotriva titlurilor de
creanţe fiscale (Jurisdicţia fiscală)
În reglementarea juridică şi practica soluţionării conflictelor privind
titlurile de creanţe fiscale s-au conturat procedurile jurisdicţiei exclusiv
administrativ - financiare, a contenciosului fiscal şi a jurisdicţiei combinată
administrativă şi de drept comun.

4. Stingerea obligaţiilor fiscale


4.1. Stingerea creanţelor fiscale prin plată
Plata sumelor de bani cuvenite bugetelor publice, reprezentând impozite şi
taxe, este cel mai important mod de stingere a creanţelor fiscale, constând în
achitarea benevolă de către contribuabili, persoane fizice sau juridice, a unor
sume de bani.
4.2. Moduri speciale de stingere a obligaţiilor fiscale
Pe lângă plata impozitelor, taxelor şi celorlalte sume de bani datorate ca
venituri bugetare, creanţele fiscale se sting şi în moduri speciale prevăzute
de legislaţia fiscală, unele în interesul realizării veniturilor bugetare, iar altele
potrivit cerinţelor de aplicare raţională a reglementării juridice a acestor
venituri22.
Operaţiunea plăţii impozitelor şi taxelor se realizează în următoarele
modalităţi:
➢ prin plată directă;
➢ prin reţinere (stopaj) la sursă;
➢ prin aplicare şi anulare de timbre fiscale mobile.

22
I.Gliga, op.cit., pp.152-155.
18
5. Executarea silită a creanţelor fiscale
5.1. Formele procedurale necesare declanşării şi desfăşurării executării
silite a creanţelor fiscale
În cazul în care debitorul nu-şi plăteşte benevol obligaţiile datorate, organele
fiscale competente, pentru stingerea acestora vor proceda la executarea silită
conform Codului de Procedură Fiscală.
5.2. Procedura şi modalităţile de executare silită
A. Executarea silită prin poprire
B. Executarea silită prin urmărirea bunurilor mobile
C. Executarea silită prin urmărirea bunurilor imobile
D. Executarea silită a debitorilor care au conturi bancare.

19
CURSUL NR. 5

CHELTUIELILE BUGETULUI DE STAT

1. Noţiunea şi rolul cheltuielilor publice de stat

Cheltuielile publice sunt plăţile din fondurile băneşti necesare statului


pentru satisfacerea trebuinţelor generale ale societăţii.
Cheltuielile de interes naţional sunt efectuate în scopul întreţinerii sau
funcţionării organelor şi instituţiilor de stat, cât şi al desfăşurării activităţilor de
învăţământ, sănătate, protecţie socială şi alte activităţi care, conform concepţiei
politice naţionale, trebuie finanţate de către stat, din fonduri băneşti a căror
formare şi întrebuinţare este decisă de organele de stat.

2. Clasificarea cheltuielilor publice şi bugetare

Cheltuielile publice sunt alcătuite din acea parte a raporturilor juridice ce


constituie finanţele publice şi anume acele raporturi juridice ce iau naştere, se
modifică sau se sting în procesul întrebuinţării resurselor financiare publice în
scopul şi cu finalitatea întreţinerii autorităţilor statului, serviciilor şi instituţiilor
publice, satisfacerii cerinţelor social-culturale şi a celorlalte trebuinţe colective.
Se particularizează prin trei caracteristici definitorii:

 are loc o întrebuinţare a unor fonduri băneşti din resursele financiare


publice;

 întrebuinţarea fondurilor băneşti este făcută de stat prin autorităţile sau


instituţiile sale publice ori de unităţile administrativ-teritoriale;

 fondurile băneşti sunt întrebuinţate în interes public.


Clasificarea cheltuielilor publice poate fi teoretică sau oficială şi legală.

20
Clasificarea teoretică poate avea la bază diferite criterii.
După criteriul economic, cheltuielile publice pot fi împărţite în două grupe:

 cheltuieli ce reprezintă un consum de venit naţional (pentru întreţinerea


aparatului de stat, învăţământ, sănătate, cultură etc.), numite şi neproductive;

 cheltuieli ce reprezintă un avans de venit naţional (cele făcute în


domeniul economic), numite şi productive.
Din punct de vedere al destinaţiei, cheltuielile publice se mai clasifică legal
în:

 cheltuieli curente în care sunt incluse cheltuielile de personal, cheltuielile


materiale şi servicii, subvenţii şi transferuri, dobânzi aferente datoriei publice,
sume prevăzute în poziţiile globale ca rezerve. Subvenţiile, la rândul lor, se
grupează în subvenţii pentru instituţiile publice, subvenţii pe produse şi
activităţi, subvenţii pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi tarif, prime acordate
producătorilor agricoli;

 cheltuieli de capital în care sunt incluse cheltuieli pentru investiţii şi


cheltuieli pentru rezervele materiale naţionale şi de mobilizare;

 împrumuturi de acordat;

 rambursări de credite externe şi plăţi de dobânzi şi comisioane aferente


acestora.
Tot după criteriul destinaţiei, cheltuielile mai pot fi grupate în următoarele
categorii:

 cheltuieli în domeniul social;

 cheltuieli pentru susţinerea unor programe prioritare de cercetare;

 cheltuieli în domeniul economic;

 cheltuieli pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;

 cheltuieli pentru finanţarea administraţiei centrale şi locale;

21
 cheltuieli rezultând din datoria publică (rate, dobânzi etc.).
Clasificarea oficială şi legală este cea instituită fie prin acte normative ale
organismelor internaţionale, fie prin acte normative ale statelor.
ONU clasifică cheltuielile pe destinaţii după cum urmează:
• servicii publice generale – administraţie, ordine publică şi securitate,
organe de justiţie, procuratură, notariat şi alte instituţii publice;
• apărare – pentru armată, cercetare şi experienţe cu arme, baze militare pe
teritorii străine, participarea la blocuri militare etc.;
• educaţie;

• sănătate;

• acţiuni economice;

• servicii comunale.
Clasificarea oficială şi legală a cheltuielilor publice făcută prin acte
normative emanând de la autorităţile unui stat este cea făcută prin legea bugetară
şi prin clasificaţia bugetară.
Clasificaţia cheltuielilor publice ale unui stat prezintă importanţă atât
teoretică cât şi practică.
Importanţa teoretică este dată de faptul că analiza categoriilor de cheltuieli
publice permite:
 încadrarea finanţelor publice într-una din cele două categorii: clasice sau
moderne;
 cunoaşterea direcţiilor de evoluţie a unui stat şi priorităţilor pe care şi le
stabileşte pentru utilizarea resurselor publice;
 cunoaşterea gradului de centralizare sau descentralizare a deciziilor
politice şi economice.

Importanţa practică este dată de:

 crearea cadrului pentru fundamentarea strategiilor şi tacticilor de


dezvoltare;

22
 asigurarea unui sistem coerent de urmărire a transpunerii în viaţă a
deciziilor luate la nivel politic şi legislativ.

Cheltuieli pentru instituţii şi acţiuni social-culturale

Necesitatea cheltuielilor în domeniul social-cultural


Drepturile omului impun statelor să asigure cetăţenilor lor printre altele şi
dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi protecţia
socială a muncii, dreptul la un nivel de trai decent, protecţia copiilor şi a
tinerilor, protecţia persoanelor handicapate.
Cheltuielile social-culturale, conform clasificării oficiale cuprind pe cele
efectuate în următoarele domenii: învăţământ, sănătate, cultură şi artă, asistenţă
socială şi protecţie socială pentru activitatea sportivă şi de tineret.

Cheltuielile pentru învăţământ


Cuprind întreaga gamă a formelor de învăţământ: preşcolar, primar,
gimnazial, profesional, postliceal, universitar şi postuniversitar.
O serie de cheltuieli pentru învăţământ se asigură din bugetele locale
Cheltuielile curente din bugetul de stat sunt efectuate pentru:
1. cheltuieli de personal:
• cu salariile;
• contribuţii pentru asigurări sociale de stat;
• pentru constituirea fondului pentru plata ajutorului de şomaj;
• deplasări, detaşări, transferuri ;
• contribuţii de asigurări sociale de sănătate.
2. cheltuieli materiale şi servicii:
• drepturi cu caracter social;
• hrană;
• medicamente şi materiale sanitare;

23
• cheltuieli pentru întreţinere şi gospodărie;
• materiale şi prestări de servicii cu caracter funcţional;
• obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată şi echipament;
• reparaţii curente;
• reparaţii capitale;
• cărţi şi publicaţii;
• alte cheltuieli.
3. subvenţii şi transferuri:
• subvenţii pentru instituţiile publice;
• transferuri.
4. cheltuieli de capital:
• investiţii ale instituţiilor publice.
5. rambursări de credite externe şi plăţi de dobânzi şi comisioane aferente
acestora.

Cheltuielile pentru sănătate

Sunt destinate plăţii personalului din sistemul medical, întreţinerii,


funcţionării şi dotării dispensarelor medicale, policlinicilor, spitalelor şi
sanatoriilor, centrelor de diagnostic şi tratament, staţiilor de salvare, leagănelor
de copii, finanţării acţiunilor antiepidemice, precum şi investiţiilor pentru
lărgirea şi modernizarea bazei tehnico-materiale.
Începând cu anul 1998 a intrat în vigoare Legea asigurărilor sociale de
sănătate nr. 145/1997 (M.Of. nr. 178/1997) prin care a luat fiinţă Casa Naţională
de Asigurări de Sănătate şi casele de asigurări de sănătate judeţene şi a
municipiului Bucureşti. Până la acest moment cheltuielile pentru sănătate erau
integral bugetate. Prin acest act normativ s-a trecut la finanţarea contributivă a
persoanelor asigurate pe principiul solidarităţii şi subsidiarităţii. Ulterior au fost

24
adoptate alte acte normative care au modificat şi apoi au abrogat şi înlocuit
Legea nr. 145/1997. Fondurile se formează din:
• contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice, angajatori şi angajaţi;
• subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale;
• alte venituri.
Din bugetul de stat se suportă următoarele cheltuieli:
 pentru investiţiile legate de construirea unor unităţi sanitare şi pentru
aparatura medicală;
 pentru activitatea de diagnostic, curativă şi de reabilitare de importanţă
naţională, pentru recuperarea capacităţii de muncă.
Asiguraţii suportă unele plăţi suplimentare pentru costul medicamentelor
furnizate şi unele servicii medicale corespunzător reglementărilor stabilite de
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, potrivit criteriilor prevăzute în
contractul de asigurare de sănătate. Nu se includ în serviciile medicale suportate
de casa de asigurări de sănătate serviciile de sănătate acordate în caz de risc
profesional, boli profesionale şi accidente de muncă, unele servicii medicale de
înaltă performanţă, unele servicii de asistenţă stomatologică, asistenţă medicală
curativă la locul de muncă şi serviciile hoteliere cu grad înalt de confort.

Cheltuielile pentru cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de


tineret

Sunt destinate plăţii salariilor personalului care îşi desfăşoară activitatea în


aceste domenii, contribuţiilor pentru asigurările sociale de stat, cheltuielilor
materiale şi de capital. Cheltuielile cu personalul sunt de cca. 70%.
În afara sumelor alocate de la bugetul de stat, o serie de instituţii de cultură
şi artă se finanţează şi din venituri proprii, numite venituri extrabugetare (taxe de
intrare la muzee, vânzarea de publicaţii, reproduceri, vânzarea biletelor de
intrare la spectacole etc.).

25
Cheltuielile pentru asistenţă şi protecţie socială

Sunt destinate întreţinerii căminelor de bătrâni şi pensionari, căminelor de


primire a minorilor, plăţii alocaţiei de stat pentru copii, ajutoarelor pentru
mamele cu mulţi copii, indemnizaţiilor de naştere, ajutoarelor pentru soţiile
militarilor în termen, pensiilor şi ajutoarelor băneşti acordate veteranilor,
văduvelor şi invalizilor de război. La acestea se adaugă cheltuielile pentru
pensiile şi ajutoarele acordate urmaşilor eroilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi
luptătorilor în această Revoluţie, precum şi cheltuielile pentru constituirea
Fondului pentru plata ajutorului de şomaj.
Cheltuieli pentru asistenţa socială se mai fac şi din Fondul de risc şi de
accident pentru protecţia specială a persoanelor handicapate, din care, printre
altele se acoperă pentru handicapaţi plata taxelor de abonament pentru deţinătorii
de aparate radio şi TV, reducerea costului biletelor de intrare la spectacole,
muzee, manifestări artistice şi sportive, plata taxelor de instalare, transferare şi
abonament telefonic precum şi a unui număr de impulsuri, gratuitatea
transportului urban cu mijloacele de transport în comun şi a transportului
interurban, indemnizaţii pentru persoanele care au în îngrijire, supraveghere şi
acordă ajutor permanent adultului sau minorului handicapat şi pentru asigurarea
asistenţei medicale.

Cheltuieli pentru domeniul economic

Au o pondere însemnată în totalul bugetului, fiind de cca 20%. Ele sunt


utilizate atât pentru industrie, agricultură, silvicultură, cercetarea ştiinţifică
aplicată, transporturi şi telecomunicaţii, cât şi pentru alte acţiuni economice.
Cheltuielile în domeniul economic sunt prevăzute cu următoarele destinaţii:

 programe de cercetare de interes economic;

26
 investiţii ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de
stat;

 subvenţii pe produse şi activităţi;

 transferuri neconsolidabile;

 subvenţii pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi tarif;

 stocuri pentru rezerve materiale naţionale şi de mobilizare;

 celelalte cheltuieli curente şi de capital specifice şi celorlalte domenii


(personal, reparaţii, investiţii etc.).

Cheltuielile bugetare pentru asigurările sociale de stat

Pornind de la dispoziţiile Codului muncii referitoare la asigurările sociale şi


determinat de evoluţia trebuinţelor băneşti ale acestor asigurări, cheltuielile
bugetare pentru asigurările sociale de stat sunt reglementate având destinaţiile
următoare:
➢ pensiile pentru munca desfăşurată până la depăşirea unei limite legale de
vârstă;
➢ pensiile ce se acordă pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza de
accident de muncă şi boală profesională;
➢ pensiile de urmaş ce se acordă copiilor până la o anumită vârstă ai
asiguraţilor decedaţi şi soţiilor acestora în raport de vârstă şi de durata
căsătoriei cu susţinătorul decedat;
➢ ajutorul social bănesc prevăzut persoanelor care nu întrunesc condiţiile
de a primi o pensie, sunt inapte de muncă datorită vârstei sau unei boli
cronice, nu au mijloace proprii de întreţinere şi nici susţinător legal;
➢ indemnizaţiile băneşti pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi
întărirea sănătăţii ce se acordă în cuantumul necesar acoperirii diferenţei de
salariu celor care în scopul refacerii sănătăţii li se reduce programul de
27
lucru sau sunt trecuţi temporar în locuri de muncă mai uşoare, ce se acordă
pentru trimiterea la tratament balneo-climateric, pentru carantină în cazuri
de boli contagioase şi alte trebuinţe asemănătoare;
➢ indemnizaţiile băneşti acordate femeilor în caz de maternitate - pe timpul
concediului de maternitate - ca şi pentru medicamente necesare în acest
timp şi internare gratuită în instituţii medicale de specialitate;
➢ ajutorul bănesc în caz de deces a salariatului în a membrilor familiei
acestuia.

28
CURSUL NR.6

BUGETUL UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE

1. Principiile bugetelor locale

Legea privind finanţele publice locale stabileşte principiile aplicabile


bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale. Acestea sunt:
– principiul transparenţei şi publicităţii, potrivit căruia procesul bugetar
este deschis şi transparent, principiu realizat prin: 1) publicarea în presa locală,
pe internet, afişarea la sediul autorităţii administraţiei publice locale; 2)
dezbaterea publică a proiectului de buget; 3) prezentarea publică a contului anual
de execuţie;
– principiul unităţii, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile se înscriu într-
un singur document;
– principiul unităţii monetare, potrivit căruia toate operaţiunile monetare
se exprimă în moneda naţională;
– principiul anualităţii, conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare
sunt aprobate pentru o perioadă de un an care corespunde cu exerciţiul financiar
bugetar;
– principiul specializării bugetare, care constă în înscrierea şi aprobarea
prin buget a veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe categorii,
după natura lor economică şi destinaţia lor;
– principiul echilibrului, care impune acoperirea integrală a cheltuielilor
unui buget din veniturile bugetului respectiv;
– principiul solidarităţii, în baza căruia prin politicile bugetare locale se
poate realiza ajutorarea unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi a
persoanelor fizice aflate în situaţie de extremă dificultate prin alocarea de sume
din fondul de rezervă bugetară al bugetului local;

29
– principiul autonomiei financiare locale, în baza căruia unităţile
administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare suficiente pe care să le
utilizeze în exercitarea atribuţiilor lor în condiţiile legii şi să stabilească nivelul
impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile legii;
– principiul proporţionalităţii, potrivit căruia resursele financiare trebuie
să fie proporţionale cu responsabilităţile unităţilor administrativ-teritoriale;
– principiul consultării, în baza căruia autorităţile publice locale, prin
structurile lor asociative, trebuie să fie consultate asupra procesului de alocare a
resurselor financiare din bugetul de stat către bugetele locale.

2. Execuţia bugetelor locale

Este alcătuită din:


a) repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale care
este aprobată de:
– Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru sumele defalcate şi transferurile
de la bugetul de stat, la propunerile ordonatorilor principali de credite ai bugetelor
locale transmise direcţiilor generale ale finanţelor publice care apoi le repartizează
pe unităţi administrativ-teritoriale;
– ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele locale,
bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale,
bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetele
împrumuturilor externe şi interne şi bugetele fondurilor externe nerambursabile, în
termen de 15 zile de la aprobarea sumelor defalcate şi transferurile de la bugetul de
stat.
Virările de credite:
– nu pot fi utilizate pentru majorarea cheltuielilor de personal;
– de la un capitol la altul al clasificaţiei bugetare se aprobă de consiliile locale
sau judeţene, la propunerea şi pe baza justificărilor ordonatorilor de credite;

30
– în cadrul aceluiaşi capitol bugetar sau între programele aceluiaşi capitol se
aprobă de fiecare ordonator principal de credite pentru bugetul propriu şi pentru
bugetele instituţiilor şi serviciilor publice subordonate;
– se fac înainte de angajarea cheltuielilor.
Fondurile externe nerambursabile se încasează într-un cont distinct în afara
bugetului local şi se utilizează numai în limita disponibilităţilor şi numai în scopul
pentru care au fost acordate.
b) deschiderea de credite bugetare. Utilizarea sumelor prevăzute în bugetele
locale se poate face după deschiderea de către ordonatorii principali a creditelor
bugetare aprobate şi se face numai în limita sumei aprobate.
În cazul transferurilor de la bugetul de stat sau alte bugete deschiderea se face
de Ministerul Economiei şi Finanţelor (Ministerul Finanţelor Publice) prin direcţiile
generale ale finanţelor publice pentru investiţii finanţate din fonduri externe la care
contribuie şi Guvernul.
c) execuţia de casă a bugetelor locale. La fel ca şi în cazul bugetului statului,
se face prin unităţile administrativ-teritoriale ale Trezoreriei statului.

3. Veniturile bugetelor locale se constituie din:


• Venituri proprii constând din
– cote defalcate din impozitul pe venit;
– impozite pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale sub
autoritatea consiliilor judeţene;
– alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital;
– taxa pe mijloacele de transport;
– taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare;
– venituri din proprietate;
– venituri din prestări de servicii;
– amenzi, penalităţi şi confiscări;
– venituri din valorificarea de bunuri.

31
Impozitele şi taxele locale se aprobă de consiliile locale în limitele Codului
fiscal şi altor legi în materie.
Veniturile din valorificarea de bunuri pot proveni din:
– vânzarea sau valorificarea de bunuri, inclusiv din demolări, dezmembrări,
dezafectări de bunuri, aparţinând instituţiilor publice finanţate integral de la
bugetele locale, caz în care sumele se fac venit la respectivul buget local;
– vânzarea sau valorificarea de bunuri ale celorlalte instituţii publice, caz în
care sumele se fac venit la bugetul acestor instituţii;
– venituri din concesionarea sau închirierea bunurilor aparţinând domeniului
public sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale, caz în care sumele se fac
venit la bugetul local;
– valorificarea bunurilor confiscate, caz în care sumele se fac venit la
bugetul local în subordinea căruia funcţionează instituţia care a dispus
confiscarea.
• Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat
• Donaţii şi sponsorizări
• Subvenţii de la bugetul de stat şi alte administraţii
• Operaţiuni financiare
Aceste venituri vor fi prezentate la partea de drept fiscal.
Cheltuielile bugetelor locale se efectuează pentru:
– funcţionarea autorităţilor executive;
– fondul de rezervă la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale;
– fondurile de garantare ale împrumuturilor;
– finanţarea serviciilor publice comunitare şi altor servicii publice generale;
– finanţarea centrelor militare;
– poliţia comunitară şi protecţie civilă;
– învăţământ preşcolar, primar şi special;
– servicii medicale în unităţi sanitare cu paturi.;
– servicii culturale (biblioteci, muzee, instituţii publice de spectacole şi
concerte, şcoli populare de artă şi meserii);
32
– asistenţă pentru persoane în vârstă, în caz de invalidităţi, asistenţăsocială
pentru familie şi copii;
– alimentări cu apă şi amenajări hidrotehnice;
– protecţia mediului;
– acţiuni economice;
– combustibil şi energie;
– agricultură;
– transporturi.

33
CURSUL NR. 7

REGLEMENTAREA VENITURILOR PUBLICE

1. Reglementarea juridică a impozitelor şi taxelor directe


Impozitul pe profit
Impozitul pe profit este unul dintre principalele venituri bugetare, cu o
amplă reglementare normativă, respectiv Codul fiscal, adoptat prin Legea nr.
571/200323, titlul II si Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003
privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/200424.
Impozitul pe dividende
Cota-parte din profitul obţinut de societăţile comerciale ce se va plăti
fiecărui acţionar sau asociat, după caz, constituie, conform Legii 31/1990 privind
societăţile comerciale - dividend. Codul fiscal defineşte dividendul ca fiind o
distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui participant
la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la acea
persoană juridică25.
Impozitul pe salariu
Reglementarea juridică a impozitului pe salarii a fost instituită potrivit
interesului fiscal al statului în condiţiile restabilirii rolului şi importanţei
salariilor în economia naţională26. Conform prevederilor actului normativ care-l
reglementează, impozitul pe salarii se datorează de către persoanele fizice
române şi străine care realizează pe teritoriul României venituri sub formă de
salarii şi alte drepturi salariale27.

23
Publicat în M. Of. al României nr.927 din 23 decembrie 2003.
24
Publicat în M .Of. al României nr.112 din 6 februarie 2004.
25
Art.7, pct.12 din Codul fiscal, modificat.
26
I.Gliga, op.cit., pp.188-189.
27
art. 1 alin. 1 din legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii, modificată şi completată prin Legea nr.
35/1993.
34
Impozitul pe veniturile liber-profesioniştilor, meseriaşilor şi a altor
categorii de subiecţi
Veniturile liber-profesioniştilor, meseriaşilor şi altor persoane particulare
alcătuiesc o categorie de venituri realizate de persoanele fizice în mod particular,
într-o evoluţie permanentă în condiţiile încurajării legale a iniţiativei particulare
ca cerinţă a economiei de piaţă şi cu consecinţa diversificării activităţilor
lucrative desfăşurate în mod independent şi particular de către persoanele fizice.
7.1.5. Impozitele şi taxele locale
Legislaţia fiscală din statul nostru cuprinde şi acte normative care privesc
impozite şi taxe locale, denumite astfel mai ales pentru că sunt venituri proprii
ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale în cuprinsul cărora se realizează.
Aceste impozite şi taxe prevăzute în clasificaţia veniturilor bugetare ca
impozite directe sunt: impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, taxele asupra
mijloacelor de transport, taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi
autorizaţiilor, taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate,
impozitul pe spectacole, taxa hotelieră, taxe speciale, alte taxe locale.

2. Impozite indirecte şi taxele asimilate acestora

În ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare


Economică, impozitele sunt clasificate28 în patru categorii:
➢ impozite de venit ( cuprinzând impozitele pe veniturile corporaţiilor şi ale
persoanelor fizice );
➢ impozitele de consumaţie ( respectiv impozitele asupra bunurilor şi
serviciilor );
➢ impozitele pe avere şi capital, şi
➢ contribuţii pentru asigurările sociale.

28
I. Văcărel, - Relaţii financiare internaţionale, Ed. Academiei Române, 1995, p.185.
35
2.1. Reglementarea taxei pe valoarea adăugată
T.V.A constituie impozit general de consum, care se aplică pe fiecare stadiu
al circuitului economic de producţie a produsului final, asupra valorii adăugate
realizate de către producători intermediari şi de producătorul final, inclusiv
distribuţia până la înstrăinarea către consumatorul final.
T.V.A-ul este, potrivit art. 2 al Directivei Comunităţii Economice Europene
din 11 aprilie 1967, „un impozit asupra consumului, aplicabil bunurilor şi
serviciilor, fiind proporţional cu preţul acestora, indiferent de numărul
tranzacţiilor intervenite în procesul de producţie şi de distribuţie anterioare
stadiului impozitării”
Valoarea adăugată constă în diferenţa între preţul unui bun obţinut în urma
vânzării şi preţul tuturor bunurilor achiziţionate şi al serviciilor prestate în
vederea realizării acestui bun.
Valoarea adăugată (V.A.) poate fi calculată ca diferenţă între valoarea
producţiei şi a cea consumurilor intermediare, conform relaţiei:
V.A. = P - C.I.
unde:
P = valoarea producţiei ( suma valorii cifrei de afaceri şi a variaţiei
stocurilor de produse finite şi producţiei neterminate), iar
C.I. = consumurile intermediare (suma valorii materiilor prime,
materialelor, semifabricatelor achiziţionate, a serviciilor exterioare prestate de
furnizori etc.)29.
Valoarea adăugată se calculează, în vederea aplicări T.V.A. ,
pentru fiecare stadiu în parte al ciclului economic, productiv sau
prestator, după caz.
T.V.A deductibilă (Input tax)

29
V. Pătrulescu, - Aplicarea T.V.A. - o soluţie oportună?, în Revista „Tribuna Economică”, nr. 20/1991, p.38.
36
Este T.V.A inclusă în valoarea pe care un cumpărător o plăteşte pentru
bunurile serviciilor pe care le achiziţionează pentru a le utiliza în activitatea sa
economică30.
T.V.A colectată (brută/exigibilă) ( Output tax)
Concret , este vorba de T.V.A care face obiectul facturii bunurilor livrate
sau serviciilor prestate.
2.2. Taxele de timbru
Taxele de timbru, „reprezintă plata serviciilor prestate ori a lucrărilor
efectuate de diferite organe sau instituţii de stat care primesc, întocmesc sau
eliberează diferite acte, prestează servicii ori rezolvă diferite interese legitime ale
părţilor”31.
2.3. Taxele consulare
Obiectul taxelor consulare se aseamănă în bună parte cu al taxelor de
timbru de care se deosebesc totuşi prin faptul că sunt legalizări de semnături,
eliberări de copii de pe acte şi alte servicii prestate în ţară de către organe ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor şi ale Ministerului de Externe, iar în
străinătate de oficii consulare şi misiuni diplomatice ale statului nostru.

3. Venituri bugetare diverse

Din categoria veniturilor bugetare diverse fac parte următoarele:


➢ venitul din aplicarea prescripţiei extinctive;
➢ venitul din recuperarea cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor;
➢ venituri din amenzi;
➢ venituri realizate din valorificarea legală a bunului confiscate;

30
I.Condor, op.cit., p.38, citând Oxford Reference. A Concise Dictionary of Business, Oxford University Press,
Oxford, New York, Toronto etc. Market House Brooks Ltd. 1990, p.188
31
a se vedea prev. § 1. din Instrucţiunile nr. 1711/1960 emise de Ministerul Finanţelor pentru aplicarea
Decretului nr. 199/1955 privind taxele de timbru.
37
CURSUL NR. 8

CREDITUL PUBLIC

1. Noţiuni generale despre creditul public


Împrumuturile publice în cadrul finanţelor publice, reprezintă un mijloc de
completare a fondurilor băneşti de utilitate publică, inclusiv de completare a
veniturilor bugetare.
Caracteristicile împrumutului public
Legea nu defineşte împrumutul public, ci doar împrumutul de stat32 care
este obligaţia generată de un contract prin care statul, în calitate de împrumutat,
obţine fonduri financiare de la o persoană fizică sau juridică creditoare şi se
angajează să le ramburseze împreună cu dobânda şi cu alte costuri aferente, într-
o perioadă specificată.
Totalitatea împrumuturilor pe care le poate contracta şi garanta statul, pe o
perioadă de un an, constituie plafonul de îndatorare publică şi este stabilit anual
prin lege33.
Din aceste definiţii se degajă o serie de caracteristici sau particularităţi ale
împrumutului public, după cum urmează:
➢ caracterul legal;
➢ caracterul contractual;
➢ caracterul rambursabil;
➢ caracterul temporar.
Potrivit legii (nr. 313/2004), datoria publică este alcătuită din:
– datoria publică guvernamentală, constând din totalitatea obligaţiilor
financiare interne şi externe ale statului provenind din împrumuturile contractate
direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, în
numele României, de pe pieţele publice;

32
art. 2 al.1 pct. 12 din Legea datoriei publice nr. 313/29.06.2004.
33
art. 2 al.1 pct. 39 din Legea datoriei publice nr. 313/29.06.2004.
38
– datoria publică locală, constând din totalitatea obligaţiilor financiare
interne şi externe ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din
împrumuturi interne sau externe, contractate direct sau garantate de acestea de pe
pieţele financiare.
Serviciul datoriei publice reprezintă totalitatea sumelor de plată decurgând
din datoria publică, respectiv rate de capital, dobânzi, comisioane şi alte costuri
aferente datoriei publice, pe o perioadă determinată, de regulă, de un an.

Clasificări
Împrumutul public poate fi clasificat după mai multe criterii:
a) în funcţie de durată:
– pe termen scurt - durata de rambursare nu depăşeşte un an;
– pe termen mediu - durata de rambursare este mai mare de un an, dar nu
depăşeşte 5 ani;
– pe termen lung - durata de rambursare este mai mare de 5 ani;
b) după spaţiul geografic:
– împrumutul intern - contractat de la creditori rezidenţi în România;
– împrumutul extern - contractat de la creditori nerezidenţi în România;
c) după calitatea împrumutatului:
– împrumut contractat de stat;
– împrumut al altor persoane, dar cu garanţia statului;
– împrumut contractat de unităţile administrativ-teritoriale;
– împrumut contractat de alte persoane, dar garantat de unităţile
administrativ-teritoriale.

Scopurile împrumutului public


Scopurile împrumutului public, potrivit art. 3 din Legea datoriei publice, sunt:
– finanţarea deficitului bugetului de stat;
– finanţarea deficitelor din anii precedenţi ale bugetului asigurărilor sociale de
stat până la alocarea de sume cu această destinaţie;
39
– finanţarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetului Trezoreriei Statului din exerciţiul curent;
– refinanţarea datoriei publice guvernamentale, în condiţiile acceptate de
Ministerul Economiei şi Finanţelor;
– menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul curent general
al Trezoreriei statului;
– finanţarea unor proiecte sau alte necesităţi aprobate prin hotărâre a
Guvernului;
– susţinerea balanţei de plăţi şi a rezervei valutare.
Prin lege pot fi stabilite şi alte scopuri.

Caracterele juridice

Din prevederile legale privind împrumutul public rezultă următoarele trăsături:


– caracterul legal, rezultând din prevederea în lege a acestuia;
– caracterul contractual decurge din prevederea legală potrivit căreia
„Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat (…)”;
– caracterul rambursabil, rezultând din prevederea legală potrivit căreia
rambursarea datoriei este o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă;
– caracterul temporar, constând în faptul că sunt prevederi legale ale duratei
creditului.

Gestionarea datoriei publice

Definiţie. Gestionarea datoriei publice este ansamblul activităţilor şi


operaţiunilor de contractare, asigurarea garanţiilor, plata ratelor, dobânzilor şi
altor sume aferente, ţinerea evidenţelor, gestionarea fondurilor de risc.
Plasarea împrumuturilor publice poate fi făcută:
– prin subscripţie publică;
– prin consorţii bancare;
40
– prin vânzare la bursă.
Gestionarea datoriei publice poate fi:
– gestionare normală care constă în derularea restituirii în condiţiile
contractuale, respectiv plata ratelor, dobânzilor şi a celorlalte termene convenite.
I se mai spune şi amortizarea împrumutului;
– gestionare excepţională care constă în modificarea condiţiilor
împrumutului prin:
– conversiune - care este o operaţiune de schimbare a condiţiilor unui
împrumut prin micşorarea dobânzii şi/sau mărirea termenului de rambursare. Nu
se confundă cu conversia datoriei publice care înseamnă transformarea în
monedă naţională a împrumuturilor externe în alte valute sau alte monede
naţionale;
– consolidare - prelungirea termenului de rambursare fără modificarea
ratei dobânzii. Datoria publică consolidată este cea rezultată din împrumuturile
publice pe termene mai mari, care se menţin pe mai mulţi ani sau chiar cu o
perspectivă neprecizată în timp. Datoria publică flotantă este cea pe termen
scurt cu termen de rambursare în acelaşi an sau în exerciţiul financiar următor.
Amortizarea sau stingerea datoriei publice se poate face în mai multe
modalităţi:
– rambursarea pe calea anuităţilor - începând cu al doilea sau al treilea an
al împrumutului, debitorul (statul, unitatea administrativ-teritorială) începe să
achite, pe lângă dobânzi, şi o parte din suma datorată;
– rambursarea prin tragere la sorţi - la data lansării împrumutului,
contractat de la un număr mare de creditori, debitorul stabileşte valoarea
acţiunilor amortizabile în fiecare an prin tragere la sorţi;
– rambursarea prin răscumpărare la bursă - se utilizează când cursul
obligaţiunilor este scăzut şi legea care a autorizat împrumutul prevede că acesta
nu poate fi rambursat înainte de termen.

41
Instrumentele datoriei publice

Datoria publică poate fi contractată prin:


– titluri de stat emise pe piaţa internă sau externă;
– împrumuturi de stat la bănci, de la alte instituţii de credit, persoane
juridice române sau străine, în condiţii rezultate în urma negocierilor;
– împrumuturi de la state, de la guverne şi agenţii guvernamentale străine,
instituţii financiare internaţionale sau de la alte organizaţii internaţionale;
– împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent al Trezoreriei
statului, în condiţiile legii;
– garanţii de stat.
Titlurile de stat pot fi:
a) în funcţie de suport:
– în formă materializată, ca înscrisuri imprimate, cuprinzând menţiuni
obligatorii referitoare la emitent, valoare nominală, rata dobânzii, scadenţa,
modul de transmiterii;
– în formă dematerializată, ca titluri pentru care emisiunea, probaţiunea şi
transmiterea drepturilor încorporate se evidenţiază prin sistemul de înregistrare
în cont şi care este înregistrat pe suport hârtie sau alt tip de suport stabilit de
Ministerul Finanţelor Publice.
b) în funcţie de beneficiul oferit:
– cu dobândă - sunt cele care au o valoare nominală la care se plăteşte o
dobândă la termenele specificate la emisiunea lor;
– cu discount - sunt cele fără cupon de dobândă şi care sunt vândute la o
valoare mai mică decât valoarea lor nominală;
c) în funcţie de modul de transmitere:
– nominative - care nu pot fi transmise decât în forma şi condiţiile prevăzute
de lege, titularul lor fiind nominalizat;
– la purtător - transmiterea lor este liberă, titularul nefiind nominalizat în
cuprinsul titlului, acesta fiind posesorul înscrisului constatator;
42
d) în funcţie de posibilitatea negocierii lor:
– nenegociabile - sunt cele nominative, care nu pot fi transmise;
– negociabile - sunt cele de la purtător care pot fi transmise la preţul stabilit
de părţi sau la bursă.

Datoria publică contractată sau garantată de stat sau unităţi


administrativ-teritoriale

Statul poate contracta datoria publică în condiţiile arătate mai sus, pe care o
poate subîmprumuta unor beneficiari finali (ministere, instituţii publice).
În anumite condiţii statul poate garanta datoria publică contractată de agenţi
economici sau autorităţi ale administraţiei publice.
Pentru acoperirea riscurilor decurgând din aceste împrumuturi se constituie
Fondul de risc care se formează din:
– dobânzi din disponibilităţile acestui fond;
– dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru neplata la termen de beneficiarii
împrumuturilor;
– sume încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor;
– fonduri de la bugetul de stat;
– alte surse legale.
Şi unităţile administrativ-teritoriale pot contracta în nume propriu sau să
garanteze în condiţiile arătate la împrumuturile garantate de stat.

43
CURSUL NR. 9

CREANŢELE ŞI OBLIGAŢIILE FISCALE

1. Actul administrativ fiscal

Actul administrativ fiscal face parte din categoria actelor juridice, fiind o
manifestare expresă de voinţă, făcută în scopul stabilirii, modificării sau
stingerii drepturilor şi obligaţiilor fiscale.
Se emite numai în formă scrisă şi trebuie să conţină următoarele elemente:
denumirea organului fiscal emitent; data emiterii, data la care îşi produce
efectele; datele de identificare a contribuabilului; obiectul actului; motivele de
fapt; temeiul de drept; numele şi semnătura persoanei împuternicite de organul
fiscal; calea de atac, termenul de depunere şi organul la care se depune
contestaţia; ştampila organului fiscal competent.
Comunicarea actului administrativ fiscal se poate face: direct
contribuabilului, la organul fiscal, sub semnătură; prin poştă, cu scrisoare
recomandată cu confirmare de primire; prin fax sau e-mail dacă poate fi
confirmată primirea. Când contribuabilul sau altă persoană îndreptăţită lipseşte
sau refuză să primească, comunicarea se face prin publicarea unui anunţ într-un
cotidian central de largă circulaţie şi/sau într-un cotidian local ori în Monitorul
Oficial, Partea a IV-a. Comunicarea se consideră făcută în a cincea zi de la data
publicării anunţului.
Opozabilitatea. Actul administrativ fiscal produce efecte de la data
comunicării sau la o dată ulterioară menţionată în acesta.
Nulitatea. Actul administrativ fiscal este lovit de nulitate pentru lipsa unuia
din următoarele elemente:
– numele, prenumele, calitatea şi semnătura împuternicitului organului
fiscal;

44
– numele şi prenumele contribuabilului;
– obiectul actului administrativ.
Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.
➢ Îndreptarea erorilor materiale din actul administrativ fiscal se poate face
la cererea contribuabilului sau din oficiu. Actul corectat se comunică
contribuabilului.

2. Colectarea creanţelor fiscale

➢ Obligaţiile fiscale, potrivit Codului fiscal, sunt doar obligaţiile


contribuabililor, constând în:
– obligaţia de declarare a bunurilor şi veniturilor impozabile sau, după caz,
impozitele, taxele şi alte sume cuvenite bugetului consolidat;
– obligaţia de calculare şi înregistrare în evidenţele finale şi contabile a
sumelor cuvenite bugetului consolidat;
– obligaţia de plată a sumelor cuvenite bugetului consolidat;
– obligaţii de plată accesorii constând în dobânzi şi penalităţi aferente
sumelor datorate cu titlu principal bugetului consolidat;
– obligaţiile de virare şi vărsare ale plătitorilor pentru veniturile bugetului
consolidat supuse stopajului la sursă.
În sens larg, obligaţiile fiscale sunt şi cele ale organului fiscal.
În sens restrâns, obligaţie fiscală desemnează şi suma de plată (cuantumul
acesteia) pentru care Codul fiscal foloseşte termenul de creanţă fiscală, definită
a fi drepturile patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept
material fiscal, atât conţinutul, cât şi cuantumul lor.
➢ Creanţele fiscale pot fi:
– creanţe fiscale principale, constând în dreptul de a percepe impozitele,
taxele, contribuţiile şi alte sume cuvenite bugetului general consolidat, dreptul la
rambursarea TVA şi dreptul de restituirea impozitelor, taxelor şi a altor sume
care constituie venituri ale bugetului general consolidat. Aici Codul fiscal este
45
inconsecvent, deoarece, la obligaţiile fiscale, enumeră numai obligaţiile
contribuabilului, în timp ce creanţele fiscale au în vedere atât drepturile
organului fiscal (de a percepe), cât şi ale contribuabilului (de rambursare şi de
restituire);
– creanţe fiscale accesorii, constând în dreptul de a percepe dobânzi şi
penalităţi de întârziere.
➢ Titlul de creanţă fiscală este actul prin care se stabileşte şi se
individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau persoanele
îndreptăţite potrivit legii.
Titlurile de creanţă fiscală pot fi:
– titluri de creanţă fiscală explicite – sunt actele întocmite în scopul de a
constata obligaţia fiscală a unui contribuabil, individualizând această obligaţie.
Sunt astfel de titluri declaraţia fiscală, decizia de impunere, declaraţia de
impunere ş.a.;
– titluri de creanţă fiscală implicite – sunt actele întocmite cu alt scop , dar
care conţin şi individualizează o creanţă fiscală. Sunt astfel de titluri:
documentele de plată a salariilor, a drepturilor băneşti pentru colaboratori, a
dividendelor, procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.
➢ Titlul executoriu este titlul de creanţă ajuns la data la care creanţa
fiscală devine scadentă (este exigibilă) prin expirarea termenului de plată
prevăzut de lege sau stabilit de organul fiscal ori în alt mod prevăzut de lege.
Pe lângă datele pe care trebuie să le conţină, orice act administrativ fiscal,
titlul executoriu trebuie să conţină codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal
şi orice alte date de identificare ale debitorului, cuantumul şi natura sumelor
datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului.
➢ Stingerea creanţelor fiscale. Deşi Codul fiscal face vorbire numai de
stingerea creanţelor fiscale, în doctrină se discută şi despre modificarea creanţei
fiscale, fapt care corespunde realităţii, fiind numeroase situaţii în care cuantumul
obligaţiilor fiscale se modifică urmare unor căi de atac, intervenţiei prescripţiei
extinctive, modificării unor acte legislative, amnistiei fiscale etc.
46
Creanţele fiscale se sting: prin încasare (plată); prin compensare; prin
executare silită; prin scutire; prin scăderea din evidenţă pentru insolvabilitate;
prin anulare; prin prescripţie.
Stingerea creanţelor fiscale prin plată. Aceasta se efectuează de către
debitori, pe fiecare impozit, taxă ş.a., inclusiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Se poate face plata în numerar, prin mandat poştal, prin decontare bancară, prin
anularea timbrelor fiscale mobile.
Stingerea creanţelor fiscale prin compensare. Compensarea se poate face
între creanţele administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor sau de alţi
titulari de bugete publice, cu creanţele debitorului asupra bugetului public în
cauză, constând în sume de rambursat sau de restituit, până la concurenţa celei
mai mici sume. Nu se poate face compensare între sume aparţinând unor bugete
diferite (de stat, locale sau al asigurărilor sociale de stat).
Scăderea creanţelor, urmărite de organele de executare, din evidenţă,
se face în cazul în care debitorul este în stare de insolvabilitate, aplicabilă în
următoarele situaţii:
– când debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
– când, după epuizarea executării silite a debitorului, rămân debite
neachitate;
– când debitorul a dispărut sau decedat fără să lase avere;
– când debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut şi, la
aceasta ori în alte locuri, unde există informaţii că a avut avere, nu se găsesc
venituri sau bunuri urmăribile;
– când, potrivit legii, debitorul, persoană juridică îşi încetează existenţa şi au
rămas creanţe fiscale neachitate.
Anularea creanţelor fiscale. Poate fi aprobată prin hotărâre de Guvern sau
de autorităţile deliberative la nivel local, în cazuri excepţionale şi pentru motive
temeinice (ex.: calamităţi naturale, catastrofe).

47
Poate fi aprobată şi de conducătorul organului de executare, atunci când
cheltuielile de executare, exclusiv cele de comunicare prin poştă, sunt mai mari
decât creanţele fiscale supuse executării silite.
Sunt anulate şi creanţele fiscale aflate în sold la data de 31 decembrie a
anului, care sunt mai mici de 100.000 lei. Acest plafon se stabileşte anual prin
Hotărâre a Guvernului.
Stingerea creanţelor fiscale prin prescripţie. Prescripţia se aplică distinct
în ceea ce priveşte dreptul de stabilire şi în ceea ce priveşte executarea silită.
Dreptul de a stabilit obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, calculat
de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa. În cazul
faptelor penale, se prescrie în termen de 10 ani de la data săvârşirii faptei care
constituie infracţiune. Aceste termene se suspendă sau se întrerup, potrivit
dreptului comun. Se mai suspendă între momentul inspecţiei fiscale şi cel al
emiterii deciziei de impunere, ca urmare a inspecţiei fiscale.
Dreptul de a cere executarea silită şi dreptul de a cere compensarea sau
restituirea se prescriu în 5 ani calculaţi începând cu data de 1 ianuarie a anului
următor celui în care a luat naştere dreptul. Codul fiscal prevede cazurile în care
se întrerupe sau se suspendă.
Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită. Atunci când debitorul
nu-şi plăteşte de bună voie obligaţiile fiscale, se procedează la executarea
fiscală, în baza titlului de creanţă, devenit titlu obligatoriu. Executarea silită
începe numai după ce organul de executare îi transmite debitorului înştiinţarea
de plată, prin care i se comunică suma datorată, iar, după înştiinţare, au trecut 15
zile de la comunicare.
Executarea silită începe prin comunicarea unei somaţii, însoţită de un
exemplar al titlului de creanţă. Somaţia cuprinde, în afara datelor cerute pentru
actul administrativ fiscal, următoarele elemente: numărul dosarului de executare;
suma pentru care se începe executarea silită; termenul de plată şi indicarea
consecinţelor nerespectării somaţiei.
Executarea silită poate fi:
48
– prin poprire;
– prin executarea bunurilor mobile;
– prin executarea bunurilor imobile.
În timpul executării silite a bunurilor imobile, creanţa fiscală mai poate fi
stinsă şi prin darea în plată care constă în trecerea în proprietatea publică a
statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, la cererea debitorului,
cu acordul creditorului fiscal, a bunurilor imobile supuse executării silite.

49
CURSUL NR. 10

IMPOZITUL PE PROFIT ŞI IMPOZITUL PE VENIT

1. Impozitul pe profit

Termenul de profit este utilizat în economie pentru a desemna diferenţa


pozitivă dintre venitul obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent
economic şi costul lor. I se mai spune şi profit brut. Profitul net este profitul
care rămâne la dispoziţia celui care l-a obţinut, după plata impozitului aferent.
Codul fiscal operează cu conceptul de profit impozabil care se calculează
ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în
scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Veniturile neimpozabile sunt prevăzute expres în Codul fiscal. Sunt astfel de
venituri dividendele primite de la orice persoană juridică română. Sunt prevederi
în lege privind dividendele şi pentru momentul postaderare UE. Legea mai
prevede şi alte venituri neimpozabile.
Cheltuielile deductibile sunt numai cheltuielile efectuate în scopul realizării
veniturilor impozabile. Codul fiscal mai prevede şi ce alte cheltuieli deductibile
sunt efectuate în scopul realizării veniturilor, dintre care exemplificăm:
cheltuielile cu ambalajele; cheltuielile pentru protecţia muncii şi prevenirea
accidentelor de muncă şi bolilor profesionale; cheltuielile cu primele de
asigurare, cheltuielile pentru formarea profesională a personalului ş.a. Tot Codul
fiscal mai prevede cheltuieli cu deductibilitate limitată. Şi cheltuielile
nedeductibile sunt prevăzute tot de Codul fiscal (pentru amănunte, a se vedea
cursul).
Sunt situaţii în care contribuabilul nu realizează profit sau chiar
înregistrează pierderi. Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe
profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii cinci ani

50
consecutivi., în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a
impozitului pe profit.
Creditul fiscal. Atunci când o persoană juridică română obţine venituri în alt
stat, printr-un sediu permanent, sau venituri supuse impozitului cu reţinere la
sursă şi veniturile sunt impozabile atât în România, cât şi în statul străin,
impozitul plătit către statul străin, fie direct, fie indirect, prin virarea de o altă
persoană, se deduce din impozitul pe profit datorat în România. Pierderile
fiscale externe se deduc doar din veniturile obţinute în străinătate.
Subiecţii impunerii pe profit sunt:
– persoanele juridice române;
– persoanele juridice străine, pentru activitatea desfăşurată printr-un sediu
permanent în România;
– persoanele juridice străine şi persoanele juridice nerezidente care
desfăşoară activitate în România printr-o asociere fără personalitate juridică;
– persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu
proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de
participare deţinute la o persoană juridică română;
– persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru
veniturile realizate atât în România, cât şi în străinătate, prin asocieri fără
personalitate juridică, caz în care impozitul datorat de persoana fizică se
calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică română.
Scutiri de la plata impozitului pe profit. Prin Codul fiscal sunt stabiliţi
contribuabilii scutiţi de plata impozitului pe profit, printre aceştia fiind trezoreria
statului, instituţiile publice pentru veniturile proprii, persoanele juridice române
care plătesc impozit pe veniturile microîntreprinderilor, fundaţiile române
constituite prin legat, cultele religioase (pentru veniturile din activităţi
economice folosite în scop caritabil şi pentru veniturile obţinute din producerea
şi valorificarea obiectelor de cult), pentru veniturile din chirii, instituţiile de
învăţământ particulare acreditate sau autorizate provizoriu, asociaţiile de
proprietari şi locatari (pentru veniturile din activităţi economice utilizate pentru
51
îmbunătăţirea utilităţii şi eficienţei clădirii, îmbunătăţirea şi repararea proprietăţii
comune), organizaţiile sindicale şi cele patronale, în anumite condiţii ş.a..
Cota de impozit pe profit este, la acest moment, cota unică de impozitare de
16%. În cazul asocierilor fără personalitate juridică, veniturile şi cheltuielile se
atribuie fiecărui asociat, corespunzător cotei sale de participare în asociere.
Activitatea barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor
sau pariurile sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează venituri în
baza unui contract de asociere, la care impozitul pe profit determinat pentru
această activitate este mai mic de 5% din veniturile respective, se impozitează cu
5% din veniturile realizate.
Declaraţiile fiscale şi plata impozitului pe profit. Impozitul pe profit se
declară şi se plăteşte trimestrial până la data de 25 a primei luni următoare
trimestrului pentru care se face plata. Pentru ultimul trimestru se plăteşte la
nivelul trimestrului al III-lea. Declaraţia anuală şi impozitul pe profit aferent
anului încheiat se depune şi se plăteşte până la 15 februarie din anul următor.
Banca Naţională a României şi societăţile bancare depun declaraţii lunare şi
plătesc lunar impozitul pe profit până la data de 25 a lunii următoare.
Contribuabilii sunt răspunzători pentru calculul impozitului pe profit.

2.Impozitul pe venit

Face parte din categoria impozitelor directe şi se aplică persoanelor fizice.


Principiul în aplicare acestui venit este cel al locului realizării venitului şi nu al
domiciliului celui care realizează venitul. Astfel, subiectele supuse acestui
impozit sunt:
– persoanele juridice rezidente. Legea nu distinge în funcţie de cetăţenie,
fiind datorat atât de cetăţenii români cu domiciliul în ţară, cât şi de apatrizi şi
cetăţeni străini cu domiciliul în România. Aceste persoane datorează impozit pe

52
venit şi pentru veniturile obţinute şi în România dacă au rezidenţa în România 3
ani consecutiv, începând cu al patrulea an consecutiv;
– persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă
prin intermediul unui sediu permanent în România. Persoana fizică nerezidentă
care desfăşoară activităţi dependente, pentru a fi impozitată pe venit, trebuie să
fie prezentă în România peste 183 zile în orice perioadă de 12 luni consecutive.
Prezenţa nu este condiţionată de continuitatea celor 183 zile, ci numai de cele 12
luni consecutive. Aceste persoane fizice, dacă au calitatea de rezident 3 ani
consecutiv, sunt supuse impozitului pe venit pentru veniturile obţinute din orice
sursă atât din România, cât şi din afara României, începând cu al patrulea an
consecutiv.
În practica acestui tip de impozit au fost utilizate trei tipuri de impozitare:
– sistemul cedular sau al impunerii separate. Cedula desemnează o
categorie de venit. În acest sistem fiecare categorie de venit se impozitează
separat. S-a practicat şi în România înainte de introducerea impozitului pe
venitul global;
– sistemul impunerii globale. În acest tip de sistem, toate sau numai unele
dintre veniturile realizate de un contribuabil, din orice sursă, se însumează şi se
impozitează ca un tot;
– sistemul dual sau mixt. Rezultă din suprapunerea unui tip de impozit
global pe venitul net total al unui număr de impozite separate.
Prin Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, s-a
adoptat sistemul impunerii globale pentru unele categorii de venituri ale
persoanelor fizice. După introducerea cotei unice de 16%, deşi sistemul se
menţine, are o aplicabilitate limitată în fapt datorită menţinerii şi altor cote de
impozitare pentru unele venituri ale persoanelor fizice.
Categorii de venituri supuse impozitului pe venit:
 Venituri din activităţi independente;
 Venituri din salarii;
 Venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
53
 Venituri din investiţii;
 Venituri din pensii;
 Venituri din activităţi agricole;
 Venituri din premii şi jocuri de noroc;
 Venituri din transferul proprietăţii imobiliare;
 Câştiguri primite de la societăţile de asigurare ca urmare a contractelor de
asigurare, cu ocazia tragerilor de amortizare;
 Prime de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau orice
altă entitate în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în legătură cu care
suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii;
 Veniturile obţinute de pensionari, sub forma diferenţelor de preţ pentru
anumite bunuri şi servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, pe baza contractului de
muncă sau în baza unor legi speciale;
 Venituri primite de persoanele fizice ca onorarii de arbitraj comercial.
Ministerul Finanţelor Publice, prin norme, stabileşte şi alte venituri din alte
surse care sunt supuse impozitului pe venit, altele decât cele neimpozabile. O
serie de venituri sunt neimpozabile, în sensul impozitului pe venit, dintre care
exemplificăm: ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin din bugetele
publice, despăgubirile pentru calamităţi naturale, invaliditate, deces, pensiile
IOVR, bonurile de valoare acordate cu titlu gratuit, sumele primite ca
sponsorizare şi mecenat, sumele din transferul proprietăţii imobiliare şi bunurilor
mobile din patrimoniul personal, bursele, drepturile în bani şi în natură ale
militarilor în termen, veniturile din agricultură şi silvicultură, premiile sportivilor
medaliaţi ş.a.
• Veniturile din activităţile independente sunt:
– veniturile comerciale din fapte de comerţ şi prestări de servicii, precum şi
din practicarea unei meserii;

54
– veniturile din profesii liberale - avocat, notar, auditor financiar, consultant
fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori
imobiliare, arhitect sau alte profesii reglementate;
– veniturile din drepturile de proprietate intelectuală, brevetele de invenţie,
desene şi modele, mostre, mărci de fabrică şi de comerţ, procedee tehnice,
know-how, drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului de autor.
Sunt venituri din activităţi independente neimpozabile, următoarele:
– veniturile din aplicarea în ţară de către titular sau, după caz, de către
titularii licenţei, a unei invenţii brevetate în România, incluzând fabricarea
produsului sau aplicarea procedeului în primii 5 ani de la data începerii aplicării,
cuprinşi în perioada de valabilitate a brevetului;
– venitul obţinut de titularul brevetului din cesionarea acestuia.
• Veniturile din salarii sunt toate veniturile în bani şi/sau în natură
obţinute de o persoană fizică care desfăşoară o activitate în baza unui contract
individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege. Sunt asimilate
salariilor şi indemnizaţiile pentru funcţiile de demnitate publică, pentru funcţii
alese în cadrul persoanelor juridice fără scop lucrativ, drepturile băneşti ale
militarilor, indemnizaţia lunară brută şi suma din profitul net plătite
administratorilor la companii (societăţi la care statul sau o autoritate a
administraţiei publice locale este acţionar majoritar şi la regiile autonome),
sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin
subscripţie publică, indemnizaţia asociatului unic la nivelul valorii înscrise în
declaraţia de asigurări sociale, indemnizaţiile administratorilor şi sumele din
profitul net primite de administratorii societăţilor comerciale, indemnizaţiile de
delegare sau detaşare şi alte sume sau avantaje de natură salarială asimilate
salariilor.
• Deducerea personală este suma de bani care se scade din veniturile din
salarii înainte de determinarea impozitului şi este diferită în funcţie de membrii
de familie pe care îi are în întreţinere. În prezent, se aplică, pentru veniturile

55
brute de până la 10 milioane lei. Peste acest plafon, până la 30 milioane lei,
deducerile sunt degresive. Peste 30 milioane lei, nu se mai aplică.
Determinarea impozitului pe salarii se face prin aplicarea unei cote de
16% pe diferenţa dintre venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul
brut a contribuţiei aferente unei luni (contribuţia de asigurări sociale, contribuţia
la pensia suplimentară, contribuţia de asigurări sociale de sănătate, şomaj) şi
următoarele:
– deducerea personală pentru luna respectivă;
– cotizaţia sindicală pentru luna respectivă;
– contribuţiile la schemele facultative de pensii ocupaţionale, fără a depăşi
200 euro anual. Pentru celelalte venituri salariale decât locul unde se află
funcţia de bază, cota de 16% se aplică asupra diferenţei dintre venitul brut şi
contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de realizare a acestora.
Acest impozit se plăteşte prin stopaj la sursă, pe care plătitorul trebuie să-l
vireze până la data de 25 a lunii următoare.
Contribuabilii pot dispune cu privire la 2% din impozitul pe salariu pentru
sponsorizarea entităţilor nonprofit.
o Impozitul pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor
Sunt impozabile veniturile atât în bani, cât şi în natură.
Veniturile impozabile sunt chiriile sau arendele prevăzute în contractele
încheiate între părţi, indiferent de momentul încasării lor pentru fiecare an fiscal.
Venitul brut se majorează cu cheltuielile care, potrivit dispoziţiilor legale, cad în
seama locatorului, dacă sunt suportate de utilizator.
Venitul net se determină prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor
determinate prin aplicarea unei cote de 25% asupra venitului brut.
Impozitul se virează până la data de 25 a lunii următoare.
o Impozitul pe veniturile din investiţii
Sunt venituri din investiţii:
– dividendele;
– veniturile impozabile din dobânzi;
56
– câştiguri din transferul titlurilor de valoare;
– venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază
de contract şi alte operaţiuni similare;
– venituri din lichidarea sau dizolvarea fără lichidare a unei persoane
juridice.
Veniturile din dividende şi din dobânzi se impozitează cu o cotă de 10%. Se
plăteşte prin stopaj la sursă.
o Impozitul pe veniturile din pensii
Se aplică asupra sumelor primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din
contribuţiile sociale obligatorii, făcute către un sistem de asigurări sociale,
inclusiv cele din schemele facultative de pensii ocupaţionale şi cele finanţate de
la bugetul de stat.
Venitul impozabil lunar din pensii se determină prin scăderea din cuantumul
pensiei a unei sume de 9 milioane lei vechi (900 RON). Se determină şi se
virează de fiecare plătitor de pensii până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
celei pentru care se face plata. Cota de impozitare este de 16% (cota unică).
o Impozitul pe venituri şi premii din jocurile de noroc
Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri cu excepţia celor
pentru sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la jocurile
olimpice, premiile pentru elevi şi studenţi în cadrul competiţiilor interne şi
internaţionale.
Veniturile din jocurile de noroc cuprind câştigurile realizate ca urmare a
participării la jocurile de noroc, inclusiv cele de tip jack-pot, altele decât cele
realizate la jocurile de tip cazino şi maşini electronice cu câştiguri.
Cota de impozitare este:
– de 16% pentru venituri din premii şi se impune prin reţinere la sursă;
– 20% pentru veniturile din jocurile de noroc la care venitul net nu
depăşeşte 100 milioane ROL;

57
– 25% pentru veniturile din jocurile de noroc la care venitul net este de
peste 100 milioane ROL. Impozitul se calculează, reţine şi virează de plătitor
până la data de 25 a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Veniturile din premii şi jocuri de noroc sunt neimpozabile în sumă de 6
milioane ROL pentru fiecare concurs sau joc de noroc, realizate de acelaşi
organizator sau plătitor în aceeaşi zi.

Impozitul pe venitul microîntreprinderilor

Subiectele impunerii. Este microîntreprindere persoana juridică română


care, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent, îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii:
– are în obiectul de activitate producţia de bunuri materiale, prestarea de
servicii sau comerţul;
– are de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv;
– a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul a 100.000 euro;
– capitalul social este deţinut de alte persoane decât statul, autorităţile locale
şi instituţiile publice.
Opţiunea între plata impozitului pe profit şi plata impozitului pe venitul
microîntreprinderilor poate fi făcută la înfiinţare sau ulterior, cu condiţia să nu
mai fi fost plătitoare de impozit pe venitul microîntreprinderilor.
Nu pot opta pentru acest impozit persoanele juridice care:
– desfăşoară activităţi bancare;
– desfăşoară activităţi de asigurări şi reasigurări sau al pieţei de capital, cu
excepţia intermediarilor;
– desfăşoară activităţi în domeniul jocurilor de noroc, pariurilor sportive şi
cazinourilor;
– au capitalul social deţinut de un acţionar sau asociat persoană juridică cu
peste 250 angajaţi.

58
CURSUL NR. 11

TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ ŞI ACCIZELE

1. Taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.)

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect, practicat într-un număr


foarte mare de state. Aplicarea acestui impozit în România a fost precedată de
aplicarea impozitului pe circulaţia mărfurilor, care era un impozit „în cascadă”.
La I.C.M., pe fiecare stadiu al producţiei sau circulaţiei se aplica, de fiecare dată,
cota de impozitare, astfel că, începând cu cel de-al doilea stadiu şi până la
ajungerea la consumatorul final, cota de impozitare se aplica valorii care deja
conţinea I.C.M. plătit. Taxa pe valoarea adăugată a înlăturat această multiplicare
„în cascadă”. În România, TVA a fost introdusă pentru prima dată prin
Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992.
Valoarea adăugată este diferenţa între preţul de ieşire şi preţul de intrare.
Exemplu: un agent economic cumpără un produs la preţul P1 = 300 lei. După
intervenţiile asupra lui, îl vinde mai departe la P2 = 400 lei. Valoarea adăugată
(V.A.) = 100 lei.
Valoarea adăugată are caracter universal deoarece se aplică asupra tuturor
bunurilor şi serviciilor, cu excepţia celor scutite de lege.
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit neutru şi unic deoarece se aplică
asupra tuturor activităţilor economice, iar nivelul ei este independent de
întinderea circuitului economic.
Taxa pe valoarea adăugată este fracţionată deoarece se calculează pe
fiecare stadiu care intervine în producerea şi comercializarea bunului economic.
Livrările de bunuri sunt definite de lege ca orice transfer al drepturilor de
proprietate asupra bunurilor de la proprietar către o altă persoană, direct sau prin
persoane care acţionează în numele acestuia. Schimbul de bunuri sau servicii se
impozitează ca două livrări sau prestări separate.

59
Prestarea de servicii este definită ca orice operaţiune care nu constituie
livrare de bunuri. Sunt cuprinse operaţiunile de leasing, transferul drepturilor de
autor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi similare, operaţiunile de
intermediere etc.
Regimurile TVA. Operaţiunile impozabile pot fi:
– operaţiuni taxabile, la care în prezent se aplică o cotă, fie cota standard de
19%, fie cota de 9%;
– operaţiunile scutite cu drept de deducere, pentru care nu se datorează
T.V.A., dar este permisă deducerea T.V.A. datorate sau plătite pentru bunurile
sau serviciile achiziţionate. Aceste scutiri sunt pentru exporturi sau alte
operaţiuni similare şi pentru transportul internaţional, precum şi scutiri speciale
legate de traficul internaţional de bunuri, cum este cazul bunurilor plasate în
antrepozit vamal, în magazinele duty-fre, introducerea bunurilor în zonele libere
sau portul liber, scoaterea mărfurilor străine din zonele libere sau portul liber;
– operaţiuni scutite fără drept de deducere, pentru care nu se datorează
T.V.A. şi nu este permisă deducerea T.V.A., datorate sau plătite pentru bunurile
sau serviciile achiziţionate, cum este cazul serviciilor medicale, activitatea de
învăţământ, inclusiv a căminelor şi cantinelor organizate pe lângă acestea,
prestarea de servicii culturale sau strâns legate de practicarea sportului şi
educaţiei fizice ş.a.;
– operaţiuni de import scutite de plata T.V.A., pentru care nu se datorează
T.V.A. în vamă, cum este cazul bunurilor introduse în ţară de persoane fizice,
bunurilor importate destinate comercializării în regim de duty-free, importurilor
de bunuri efectuate de organismele internaţionale sau interguvernamentale cu
sediul în România ş.a.
Subiecţii impunerii. Deşi T.V.A. este suportată de consumatorul final,
plătitorul este orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi
indiferent de loc, activităţi economice de natura celor impozabile pe valoarea
adăugată; oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. Instituţiile publice
sunt persoane impozabile pentru activităţile desfăşurate în calitate de autorităţi
60
publice, dacă tratarea lor ca persoane neimpozabile ar distorsiona concurenţa,
precum şi pentru activităţile desfăşurate în aceleaşi condiţii legale ca şi cele
aplicate operatorilor economici, chiar dacă sunt prestate în calitate de autoritate
publică şi pentru o serie de activităţi expres prevăzute de lege.
Sunt scutite de plata T.V.A. persoanele impozabile a căror cifră de afaceri
anuală, declarată sau utilizată, este inferioară plafonului de scutire, fixat la acest
moment la 2 miliarde lei. ROL, dar acestea pot opta pentru aplicarea regimului
normal de T.V.A. Dacă în cursul anului fiscal este depăşit plafonul de scutire,
este obligatorie solicitarea înregistrării ca plătitor de T.V.A. După acest moment
nu se mai poate reveni la scutirea de T.V.A. chiar dacă cifra de afaceri este
inferioară plafonului de scutire.
Faptul generator al T.V.A. este operaţiunea (livrarea de bunuri sau
prestarea de servicii) care determină naşterea obligaţiei de plata T.V.A. Intervine
la data livrării sau la data prestării de servicii, cu unele excepţii prevăzute de
lege.
Exigibilitatea T.V.A. o reprezintă momentul când autoritatea fiscală devine
îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata, chiar dacă aceasta este stabilită prin
lege la o altă dată (art. 134 alin. 2 Cod fiscal). Regula este că T.V.A. devine
exigibilă la data livrării sau prestării. Atunci când sunt livrări sau prestări
succesive care se efectuează continuu (gaze naturale, curent electric, servicii
telefonice ş.a.) se consideră efectuate la momentul decontărilor sau plăţilor
succesive. Exigibilitatea anticipată faptului generator intervine la data la care
este emisă o factură fiscală înaintea livrării de bunuri sau prestării de servicii sau
la data încasării avansului, cu excepţia celor pentru care plata importurilor şi a
drepturilor vamale şi a oricăror avansuri pentru operaţiuni scutite sau care nu
sunt în sfera de aplicare.
În cazul construirii unui bun imobil, antreprenorul general poate opta ca
exigibilitatea T.V.A. să intervină la data livrării.
Cotele de T.V.A.. Există, la acest moment, cota standard de 19% şi cota
redusă de 9%. Cota redusă se aplică pentru: taxele de intrare la muzee,
61
monumente istorice, castele, case memoriale, grădini zoologice şi botanice,
târguri, expoziţii, cinematografe; livrările de cărţi, ziare, reviste, cu excepţia
celor destinate publicităţii; pentru proteze şi accesorii, cu excepţia celor dentare;
pentru produse ortopedice; pentru medicamente de uz uman şi veterinar; pentru
cazarea în sectorul hotelier şi al celor cu funcţie similară.
Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii şi se aplică pentru
T.V.A. datorată sau achitată pentru bunurile livrate sau care urmează să-i fie
livrate şi prestările de servicii efectuate sau care urmează a fi efectuate de o altă
persoană impozabilă, precum şi pentru T.V.A. achitată pentru bunurile
importate. Se mai acordă şi pentru livrările de bunuri scutite de T.V.A. sau
pentru operaţiunile efectuate în străinătate, dacă T.V.A. ar fi deductibilă sau s-ar
efectua în ţară.
Perioada fiscală pentru T.V.A. este luna calendaristică.

2. Accizele

Sunt taxe speciale de consum pentru anumite produse provenite din ţară sau
din import.
Accizele armonizate sunt stabilite pentru trei grupe de produse:
– băuturi alcoolice - bere, vinuri, alte băuturi fermentate decât berea şi
vinurile, produsele intermediare şi alcoolul etilic;
– produsele din tutun;
– uleiurile minerale şi electricitatea. În categoria uleiurilor minerale sunt
incluse benzinele, cu sau fără plumb, motorina, păcura, petrolul lampant, gazul
natural şi petrolier, benzenul, toluenul, xilenii şi alte amestecuri de hidrocarburi,
cu excepţia celor solide (cărbune, lignit etc.).
În afara accizelor armonizate mai sunt supuse accizării o serie de produse
precum cafeaua, anumite confecţii din blănuri naturale, anumite articole din cristal,
bijuterii din aur şi/sau din platină, cu excepţia verighetelor, produse de parfumerie,
cuptoare cu microunde, aparate de aer condiţionat, arme de vânătoare şi de uz
62
individual, cu excepţia celor pentru sport, iahturi şi bărci pentru agrement şi
anumite categorii de autoturisme.
Momentul exigibilităţii accizelor este data când produsul este eliberat pentru
consum în România.
Plata accizelor la bugetul de stat se face până la data de 25 a lunii
următoare celei în care acciza devine exigibilă.
Codul fiscal stabileşte scutiri la plata accizelor pentru livrarea în cadrul
relaţiilor consulare sau diplomatice, pentru produsele destinate organizaţiilor
internaţionale în condiţiile convenţiilor internaţionale sau acordurilor încheiate
pentru forţele armate ale statelor membre NATO, cu excepţia celor române, pentru
rezervele naţionale şi de mobilizare, precum şi în alte cazuri.
Regimul de supraveghere. În scopul prevenirii sustragerii de la impozitare s-
a instituit un sistem de supraveghere prin funcţionari numiţi supraveghetori
fiscali. Producţia sau depozitarea produselor accizabile, acolo unde acciza nu a
fost plătită, poate avea loc numai într-un antrepozit fiscal. Acesta se află sub
controlul organului fiscal.
Anumite produse accizabile sunt supuse marcării.

63
CURSUL NR. 12

TAXELE VAMALE

Taxa vamală este un impozit indirect, perceput de către stat asupra


bunurilor, la momentul trecerii graniţei vamale a acestuia, în scopul importului,
exportului sau tranzitării.

Clasificare
Aobiş
) nuit
e
Taxevam
ae
l dem
i pot
r
Bupr
s
) ataxe

Taxevam
ae
l deexpot
r

Taxevam
ae
l dea
r
t nzt
i

T a x e v a ma e l a u to n o m e ,
s ta b ilte d e s ta tîn ip
l s a
u n o r în ţe le g e r ic u a lte
2 )D u p ă
s ta te s a u c o m u n ită ţi
m o d u ld e fix a r e
e c o n o m ic e

T a x e v a m a le c o n v e n ţio n a le ,
s ta b ilte c a n iv e lc u a lte
s ta te s a u c o m u n ită ţie c o n o -
m ic e

T a x e v a m a le p r e fe r e n ţia le ,
c a r e p o tfia p lic a te p e n tr u
p r o d u s e le d in tr-u n a n u m it
s ta t.P o tfi u n ila te r a
s le
a u
r e c ip r o c e .

64
Taxevam ae
lpseccif
aere
,
secalculeazăî nf
uncţ iede
3)
D upă una
t
iet az
if c
i ădem ăsuă r
m e(
oduldeperceper masă, volum )

Taxevam ae
l advao
l rem,
st
abilt
eas
upravaloriim
ăr
i
f

Taxevam ae
ls
if cae
lni, u
t
ise
t
i
pent r uas igurareadevenit uri
4)
D upă a
l bugec iş
t aresund ,
t ereguă l,
punerii m
scopulim aiscăzut e
Taxevam ae
l po
ret co
iţ ns
ie
t,
perceput eî
nscopuldeaprot eja
anum er
it amurialeeconom iei
nao
iţ nae l

Taxeplăt
iedeagenţ
ieconomic i

5)După Taxevamaleplăt
iedeins
iuţ
t ile
plăt
ior
axelor
it public e
Taxevam aleplăt iedeper
oane
s
jur
idic ededr
eptpriv at

Taxevam aleplăt
iedeper
oane
s
iz ic e
f

Înfăptuirea politicii vamale în România se face prin autoritatea vamală


compusă din:
– Autoritatea Naţională a Vămilor - funcţionează în cadrul ANAF în
subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (Ministerul Finanţelor Publice);
– direcţiile regionale vamale;
– punctele vamale.
Drepturile legal datorate (datoria vamală) se determină pe baza Tarifului
vamal al României.

65
Regimurile vamale

Codul vamal al României, adoptat prin Legea nr. 86/2006 (Monitorul


Oficial al României nr. 350/19.04.2006) prevede următoarele regimuri vamale:
– punerea în liberă circulaţie care constă în îndeplinirea formalităţilor
vamale şi încasarea oricăror drepturi legal datorate. Este un regim definitiv, cu
excepţia transportului, celelalte fiind suspensive;
– tranzitul, regim suspensiv care permite transportul de la un birou vamal la
alt birou vamal;
– antrepozitul vamal este un regim suspensiv în care mărfurile sunt
depozitate într-un loc aprobat de autoritatea vamală şi aflat sub supravegherea
acesteia. Poate fi public sau privat;
– perfecţionarea activă - constă în supunerea, pe teritoriul României, la una
sau mai multe operaţiuni de transformare sau prelucrare a:
– mărfurilor străine destinate reexportului, sub forma produselor
compensatoare fără a fi supuse drepturilor de import sau de politică comercială;
– mărfurilor puse în liberă circulaţie, cu rambursarea drepturilor de
import aferente, dacă sunt reexportate în afara teritoriului vamal al României sub
formă de produse compensatoare;
– transformarea sub control vamal permite ca mărfurile străine să fie
utilizate pe teritoriul vamal al României pentru a fi supuse unor operaţiuni care
le modifică natura sau starea, fără a fi supuse drepturilor de import sau măsurilor
de politică comercială. La punerea lor în circulaţie se achită drepturile de import
pentru produsele rezultate numite produse transformate;
– admiterea temporară - este un regim suspensiv în care este permisă
utilizarea temporară pe teritoriul vamal al României cu scutirea totală sau
parţială de drepturi de import şi fără a fi supuse măsurilor de politică comercială,
a mărfurilor străine destinate reexportului, fără să fi suferit vreo modificare în
afară de deprecierea normală cauzată de utilizarea lor; termenul maxim nu poate
depăşi 24 luni;
66
– perfecţionarea pasivă - este un regim suspensiv care permite ca mărfurile
româneşti să fie exportate temporar pentru a fi supuse unor operaţiuni de
perfecţionare, iar produsele exportate să fie puse în liberă circulaţie (importate)
cu exonerare totală sau parţială de drepturi de import;
– exportul este regimul definitiv care permite scoaterea mărfurilor româneşti
în afara teritoriului vamal al României.
Codul vamal mai reglementează şi alte destinaţii vamale, respectiv zonele
libere şi antrepozitele libere care sunt părţi din teritoriul vamal al României sau
incinte situate pe acest teritoriu, separate de restul acestuia în care:
– mărfurile străine sunt considerate că nu se află pe teritoriul vamal al
României cât timp nu sunt puse în liberă circulaţie sau plasate sub alt regim
vamal şi nici consumate sau utilizate în alte condiţii decât cele stabilite prin
reglementările vamale;
– mărfurile româneşti beneficiază, pe baza plasării lor, de măsurile legale de
export al mărfurilor.
Datoria vamală constă în obligaţia unei persoane de a plăti cuantumul
drepturilor de import sau de export.
Drepturile de import sunt taxele vamale şi alte taxe echivalente taxelor
vamale de plătit la importul mărfurilor, precum şi taxele agricole şi alte taxe la
import introduse prin reglementările privind politica agricolă. Drepturile de
export au acelaşi conţinut dar sunt aplicabile produselor exportate.

67
CURSUL NR. 13

IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE

Sunt venituri ale bugetelor locale constând în:


– impozitul pe clădiri, care se datorează de proprietarii de clădiri într-o cotă de
0,2%, pentru clădirile din mediul urban, şi 0,1%, pentru clădirile din mediul rural,
calculată asupra valorii impozabile a clădirii. Pentru persoanele fizice care au în
proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă, care nu sunt închiriate
altei persoane, impozitul se majorează progresiv;
– impozitul pe teren, care se stabileşte în funcţie de suprafaţa măsurată în
metri pătraţi şi de amplasarea lui în intravilan sau extravilan. Se plăteşte anual în
patru rate egale;
– taxa asupra mijloacelor de transport, care se determină în funcţie de tipul
mijlocului de transport în funcţie de capacitatea cilindrică pentru fiecare 500
centimetri cubi ai motorului sau fracţiune din aceasta. Se plăteşte anual în patru rate
egale;
– taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor, care se
stabileşte de consiliul judeţean sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti,
între limitele prevăzute de Codul fiscal. Sunt stabilite pentru eliberarea
certificatelor de urbanism, autorizaţiilor de construire şi altor avize
asemănătoare, pentru eliberarea autorizaţiilor pentru a desfăşura o activitate
economică şi a altor autorizaţii similare;
– taxe pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate, pentru afişaj
în scop de reclamă şi publicitate;
– impozitul pe spectacole, care se calculează prin aplicarea unei cote de
impozit la suma încasată din vânzarea biletelor de intrare, şi abonamentelor,
cuprinsă între 2% şi 5%, în funcţie de tipul de spectacol;
– taxa hotelieră, care poate fi instituită de consiliul local pentru şederea într-
o unitate de cazare. Cota poate fi între 0,5% şi5% din tariful de cazare;
68
– alte taxe specifice stabilite de consiliile locale, potrivit reglementărilor
legale privind finanţele publice locale.

Principii generale de conduită în domeniul fiscal


Codul fiscal prevede o serie de principii generale de conduită în
administrarea veniturilor bugetului general consolidat. Aceste principii generale
sunt:
➢ principiul aplicării unitare a legislaţiei. Este o obligaţie a organului
fiscal;
➢ principiul exercitării dreptului de apreciere. Organul fiscal poate, în
limitele contribuţiilor şi competenţelor sale, să aprecieze relevanţa stărilor de
fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege;
➢ principiul rolului activ al organului fiscal. Potrivit acestuia, organul
fiscal înştiinţează contribuabilul cu privire la drepturile şi obligaţiile sale:
– este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să
utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru stabilirea situaţiei
fiscale a contribuabilului;
– are obligaţia să examineze obiectiv starea de fapt şi să îndrume
contribuabilii să depună sau să corecteze declaraţiile sau alte documente ori de
câte ori este cazul;
– decide asupra felului şi volumului examinărilor în limitele prevăzute de
lege;
– îndrumă contribuabilul, din proprie iniţiativă sau la solicitarea acestuia, în
aplicarea legislaţiei fiscale;
➢ principiul întrebuinţării limbii oficiale în administrarea fiscală. Aceasta
este limba română. Înscrisurile şi documentele justificative redactate în altă
limbă se depun însoţite de traduceri în limba română, certificate de traducători
autorizaţi. În cazul minorităţilor naţionale se aplică dispoziţiile legale privind
folosirea limbii materne;

69
➢ principiul dreptului de a fi ascultat. Organul fiscal are obligaţia de a
asigura contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu
privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei, cu excepţiile
prevăzute de lege;
➢ principiul obligaţiei de cooperare. Contribuabilul este obligat să
coopereze cu organul fiscal în stabilirea stării de fapt fiscale;
➢ principiul secretului fiscal. Funcţionarii publici ai organului fiscal, chiar
şi după încetarea acestei calităţi, trebuie să păstreze, cu excepţiile prevăzute de
lege, secretul asupra informaţiilor fiscale privind contribuabilul, informaţii de
care a luat la cunoştinţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;
➢ principiul bunei credinţe. Relaţiile dintre contribuabili şi organul fiscal
trebuie să fie fundamentate pe buna credinţă.

Înregistrarea fiscală
Persoanele cu drepturi şi obligaţii fiscale sunt înregistrate fiscal, primind un
cod de identificare fiscală care va fi:
– pentru persoanele fizice – codul numeric personal;
– pentru persoanele juridice, altele decât comercianţii, precum şi pentru
entităţi fără personalitate juridică, codul de înregistrare fiscală atribuit de
organul subordonat ANAF;
– pentru comercianţi, inclusiv pentru sucursalele celor care au sediul
principal al comerţului în străinătate – codul unic de înregistrare;
– pentru persoanele fizice plătitoare de T.V.A. – codul de înregistrare
fiscală atribuit de organul subordonat ANAF.
În cazul persoanelor plătitoare de T.V.A., codul de înregistrare fiscală este
precedat de litera „R”.
Codul de înregistrare fiscală se menţionează obligatoriu pe facturi, scrisori,
oferte, comenzi sau pe orice alte documente emise.
Declaraţia de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 zile de la data
înfiinţării sau eliberării actului legal de funcţionare, la organul A.N.A.F. Se
70
întocmeşte pe formular tipizat, pus la dispoziţie de A.N.A.F., care cuprinde:
datele de identificare ale contribuabilului, ale împuternicitului, categoriile de
obligaţii de plată, datele privind sediile secundare, datele privind situaţia juridică
şi alte informaţii necesare administrării sumelor cuvenite bugetului consolidat.
Certificatul de înregistrare fiscală se eliberează de organul A.N.A.F., pe
baza declaraţiei de înregistrare fiscală, fiind scutit de taxele de timbru.
Comercianţii care desfăşoară activitate de comerţ sau prestări de servicii către
populaţie, trebuie să afişeze certificatul de înregistrare fiscală la locurile unde
desfăşoară activitatea.
➢ Registrul contribuabililor se ţine de organul fiscal al A.N.A.F. şi
conţine datele de identificare ale contribuabilului, categoriile de obligaţii,
denumite vector fiscal şi alte informaţii necesare administrării obligaţiilor
fiscale.

71
CURSUL NR. 14

ORGANIZAREA ŞI PROCEDURA CONTROLULUI FINANCIAR

1. Noţiunea, scopul, funcţiile şi formele controlului financiar


Controlul financiar are drept scop identificarea proiectelor de operaţiuni
care nu respectă condiţiile de legalitate şi regularitate şi (sau), după caz, de
încadrare în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi de angajament şi prin a
căror efectuare s-ar prejudicia patrimoniul public şi (sau), fondurile publice.
În opinia Prof. I.Condor şi R.Stancu, controlul financiar este o
componentă a activităţii financiare a statului.
În doctrină, controlul financiar este definit în diferite moduri. Astfel,
Prof.D.D. Şaguna îl defineşte ca fiind „o componentă a controlului economic
având ca obiectiv cunoaşterea de către stat a modului cum sunt administrate
mijloacele materiale şi financiare de către societăţile comerciale publice, modul
de realizare şi cheltuire a banului public, asigurarea echilibrului financiar,
realizarea eficienţei economice financiare, dezvoltarea economiei naţionale,
înfăptuirea programului social”34.
O altă definiţie a controlului financiar îl consideră a fi „o operaţiune de
stabilire a concordanţei cu realitatea înregistrărilor în evidenţa financiar-
contabilă a operaţiunilor materiale şi încadrării acestora în prevederile legale”. 35
Totodată, în doctrina economică, controlul financiar-contabil este definit
„ca fiind acţiunea de determinare a unor adevăruri privind starea, proiecţia unor
activităţi economice care urmează a se efectua sau starea celor care au fost
efectuate, prin compararea modului efectiv de manifestare al acestora cu
prevederile sau normele legale prin care au fost definite şi instituţionalizate, în
vederea preîntâmpinării sau depistării şi remedierii eventualelor abateri de la
aceste prevederi şi norme”.36

34
D.D.Şaguna, op.cit., pp.301-304.
35
Radu Stancu, - Drept financiar public, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998, p.176.
36
Petre Popeneagă, - Controlul financiar contabil, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999, p.20.
72
2. Procedura controlului financiar preventiv şi de gestiune
2.1. Conţinutul şi operaţiunile supuse controlului preventiv
Potrivit art. 23 din Legea nr.500/2002, privind finanţele publice, controlul
financiar preventiv şi auditul intern se exercită asupra tuturor operaţiunilor care
afectează fondurile publice şi (sau) patrimoniul public şi sunt exercitate conform
reglementărilor legale în domeniu.
Baza legală o reprezintă Ordonanţa Guvernului nr.119/1999 privind auditul
intern şi controlul financiar preventiv în aplicarea căruia au fost emise Normele
metodologice privind cadrul general al atribuţiilor şi exercitării controlului
financiar preventiv propriu, aprobate prin Ordinul nr.123/06.02.2001 al
ministrului Finanţelor Publice.
9.2.2. Controlul financiar preventiv propriu (intern)
Controlul financiar preventiv propriu (intern) se execută de organele
proprii ale instituţiilor publice, respectiv de contabilul-şef sau persoanele
împuternicite de acesta, cu aprobarea ordonatorului de credite, cu precizarea
limitelor împuternicirii.
Această formă de control este prealabilă aprobării operaţiunii de către
ordonatorul principal de credite şi se acordă de către persoana împuternicită să
exercite controlul prin viză numai dacă operaţiunea respectă întrutotul cerinţele
de legalitate, regularitate şi încadrare în limitele angajamentelor bugetare
aprobate.
Controlul se face, mai întâi, cu privire la aspectele formale – controlul
formal – după care se face verificarea de fond. Controlul formal are în vedere
încadrarea operaţiunii în categoria celor supuse controlului, completarea
documentelor, conform rubricilor acestora, existenţa semnăturilor şefilor
compartimentelor de specialitate şi a documentelor justificative. Dacă
documentele prezentate nu respectă această cerinţă se restituie emitentului,
făcându-se menţiune în acest sens în „Registrul proiectelor de operaţiuni
prevăzute să fie prezentate la viza de control financiar preventiv propriu”.

73
2.3. Controlul financiar preventiv delegat
Se organizează şi se exercită de către Ministerul Finanţelor Publice prin
controlorii delegaţi.
Controlul preventiv la ordonatorii principali de credite a fost instituit prin
Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi nr.94/1992. În cadrul
Curţii de Conturi există o structură specializată, secţia de control preventiv.
Prin Ordonanţa Guvernului nr.119/31.08.1999, privind auditul intern şi
controlul financiar preventiv, atribuţiile de control preventiv la ordonatorii
principali de credite au fost încredinţate Ministerului Finanţelor Publice.
Controlul preventiv delegat se exercită de către unul sau mai mulţi
controlori delegaţi numiţi, prin ordin de ministrul Finanţelor Publice pentru
fiecare instituţie publică în care se exercită funcţia de ordonator principal de
credite al bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat sau al bugetului
oricărui fond special, precum şi pentru operaţiuni privind datoria publică şi
pentru alte operaţiuni specifice Ministerului Finanţelor Publice.

Controlul financiar al Ministerului Finanţelor Publice


Ministerul Finanţelor Publice este organul central al administraţiei publice
care aplică strategia şi programul Guvernului în domeniul finanţelor publice şi
exercită administrarea generală a finanţelor publice, asigurând utilizarea
pârghiilor financiare şi valutare în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă şi
pentru stimularea iniţiativei agenţilor economici.
În exercitarea acestor atribuţii, Ministerul Finanţelor Publice este
autorizat:
➢ să dea agenţilor economici, ca urmare a controalelor efectuate, dispoziţii
obligatorii pentru luarea măsurilor de respectare a legilor;
➢ să aplice sancţiunile prevăzute de lege în competenţa sa;
➢ să aprobe, înlesniri, restituiri, compensări şi amânări la plata sumelor
cuvenite bugetului de stat;

74
➢ să aprobe, în condiţiile legii, repunerea în termen a cererilor şi
contestaţiilor;
➢ să dispună plata, din conturile agenţilor economici, în condiţiile legii, a
vărsămintelor obligatorii la bugetul de stat, neachitate în termen, precum şi a
majorărilor de întârziere;
➢ să aplice, prin organele sale abilitate, modalităţile de executare silită şi
măsurile asigurătorii pentru recuperarea creanţelor bugetare.
1. Controlul exercitat de Direcţia Generală a Controlului Financiar de Stat
Legea nr. 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar
şi a Gărzii financiare prevede că în cadrul Ministerului Finanţelor Publice
funcţionează Direcţia generală a controlului financiar de stat, având următoarele
atribuţii:
➢ controlul administrării şi utilizării fondurilor bugetare pentru cheltuieli
de funcţionare şi de întreţinere a organelor centrale şi locale ale administraţiei
publice, finanţate de la buget;
➢ controlul utilizării fondurilor alocate din bugetul de stat pentru realizarea de
investiţii de interes general, pentru subvenţionarea unor activităţi şi pentru alte
destinaţii prevăzute de lege;
➢ verificarea folosirii mijloacelor şi fondurilor din dotare la regiile autonome
şi societăţile comerciale cu capital de stat;
➢ verificarea exactităţii şi realităţii înregistrărilor în evidenţele prevăzute
de lege;
➢ urmărirea stabilirii corecte şi îndeplinirii integrale şi la termen a obligaţiilor
financiare şi fiscale faţă de stat.
2. Controlul fiscal
Potrivit legii, controlul fiscal cuprinde ansamblul activităţilor care au ca
scop verificarea realităţii declaraţiilor, precum şi verificarea corectitudinii şi
exactităţii îndeplinirii conform legii, a obligaţiilor fiscale de către contribuabili.37

37
O.G. nr.70/1997, modificată, art.1.
75
Competenţa de control fiscal revine Ministerului Finanţelor Publice şi
unităţilor sale teritoriale, prin aparatul fiscal şi organele de control abilitate de
lege, numite generic organe de control fiscal precum şi prin serviciile de
specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale.
9.3.3. Documentele care se întocmesc cu ocazia controlului fiscal38
Rezultatele controlului, toate datele şi informaţiile culese de inspector cu
ocazia controlului fiscal se consemnează, în mod obligatoriu, în unul din
următoarele documente, după caz:
➢ proces-verbal de control;
➢ notă de constatare;
➢ proces-verbal de constatare a contravenţiilor.

Controlul exercitat de Agenţia Naţională de Administrare


Fiscală(ANAF)
ANAF este o instituţie publică de control, cu personalitate juridică,
finanţată de la bugetul de stat.
În exercitarea atribuţiilor de serviciu, personalul ANAF este obligat să-şi
facă cunoscută calitatea şi să prezinte legitimaţia înainte de începerea activităţii
de control.
Rezultatul controlului se consemnează într-un proces-verbal de control.
Dacă se constată contravenţii, se încheie numai proces-verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiilor, fără să mai fie necesară încheierea unui proces-
verbal de control. Documentele de control se depun şi înregistrează la sediul
ANAF, la ieşirea din serviciu.

Curtea de Conturi a României


Atribuţiile de control ale Curţii de Conturi

38
I. Condor, R. Stancu, op.cit., p.363-365.
76
Controlul Curţii de Conturi este ulterior şi priveşte respectarea dispoziţiilor
legele privind gestionarea şi folosirea fondurilor publice39. Prin urmare, prin
actul de control sunt vizate atât aspectul juridic, constând în legalitatea încheierii
actelor juridice, cât şi aspectul economic, constând în verificarea operaţiunii
economice, din punctul de vedere al economicităţii, eficacităţii şi eficienţei.

Bibliografie :
Obligatorie :
• Anca-Iulia stoian, Drept financiar, note de curs – Biblioteca
Universității Spiru Haret, Constanța, 2017.
• Viorel Ros, drept financiar, Editura Universul Juridic, București, 2016.
• Ioana Maria Costea, Drept financiar. Note de curs, Ed. Hamangiu,
Bucuresti, 2013.
Facultativă :
• Gh. Alecu (autor coord.), R. Stancu, S. Stănciulescu, Drept fiscal şi
Contencios fiscal, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2010.
Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările
ulterioare.

39
Ibidem, art.21.
77