Succesiuni

Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza transmiterea
patrimoniului, de la defunct catre mostenitorii sai in cadrul celor trei sisteme succesorale pe care
le-au creat romanii.
-Mostenirea AB INTESTAT sau mostenirea legala , deferita pe baza legii
-Mostenirea testamentara, deferita pe baza unui testament
-Mostenirea deferita contra testamentului .
Inca la origine, in epoca foarte veche , transmiterea patrimoniului de la defunct catre
mostenitorii sai nu implica ideea de succesiune, deoarece in conceptia vechilor romani, drepturile
patrimoniale sunt expresii ale puterii , iar puterea nu se transmite, ci se creaza. De aceea in epoca
foarte veche, se considera ca mostenitorul nu dobandeste acelasi drept, ci un drept nou prin
luarea in stapanire a bunurilor succesorale. Aceasta conceptie s-a reflectat si pe plan
terminologic, intrucat cel mai vechi cuvant prin care era desemnat mostenitorul este "HERES",
iar HERES vine de la HERUS, cuvant care inseamna stapan. Cu timpul, romanii au admis
principiul "continuitatii persoanei defunctului", iar din acel moment s-a admis si ideea ca
drepturile patrimoniale pot fi transmise mostenitorilor, astfel incat in vocabularul juridic roman
au aparut termenii de SUCCESIUNE si de SUCCESOR.
Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenta a doua tendinte:
-Decaderea formalismului
-Ocrotirea rudeniei de sange
In legatura cu prima tendinta: cel mai vechi testament roman imbraca forma unei legi,
pe care o vota poporul, mai tarziu, dar tot in epoca veche, poporul s-a transformat din veritabil
legiuitor in martor colectiv, iar in epoca clasica testamentul se putea intocmi printr-o simpla
manifestare de vointa.
In legatura cu a doua tendinta : vreme de 5 secole AGNATIUNEA sau rudenia civila a
fost unicul fundament al succesiunii, astfel incat rudele de sange care nu erau in acelasi timp si
rude civile, nu aveau vocatie succesorala.Cu timpul pe fondul transformarilor care au intervenit
in organizarea familiei romane, pretorul a initiat o serie de reforme prin care au fost chemate la
succesiune si rudele de sange. Reformele pretoriene au fost dezvoltate, completate prin
REFORME IMPERIALE, iar in vremea imparatului Justinian prin rasturnarea stravechiului
principiu, cognatiunea, rudenia de sange a devenit unicul fundament al succesuni. Cel mai vechi
sistem succesoral roman este, succesiunea "AB INTESTAT" sau succesiunea legala.
Succesiunea AB INTESTAT se deschidea atunci cand nu exista un testament sau,
testamentul nu era intocmit in mod valabil( era nul) . Ea se mai numeste si succesiune legala,
deoarece este reglementata prin dispozitiile legii celor 12 table. Potrivit acestei legi, exista trei
categorii de mostenitori legali :
-Heredes sui (sau suri heredes)
-Adgnatus proximus
-Gentiles
Din prima categorie de mostenitori legali faceau parte toti aceea care in momentul mortii
lui pater familias deveneau persoane sui iuris, adica fii, fiicele, femeia casatorita cu manus in
calitate de fiica , adoptatul si adrogatul. Nepotii din fii faceau parte din aceasta categorie de
mostenitori numai daca tatal lor murise inaintea bunicului. Acei nepoti din fii veneau la
succesiune prin reprezentare in sensul ca ei urcau in rangul succesoral al tatalui lor si dobandeau
partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatalui lor, daca ar mai fi trait.
Spre exemplu : daca veneau la succesiune doi fii si doi nepoti de fiu, succesiunea se
impartea la trei, astfel incat cei doi fii primeau cate o treime din succesiune, iar cei doi nepoti de
fiu dobandeau impreuna o treime intrucat atat s-ar fi cuvenit tatalui lor daca ar mai fi trait. In
lipsa mostenitorilor din prima categorie veneau la succesiune mostenitorii din categoria a doua
pe care ii denumim ADGNATUS PROXIMUS, dar in aceasta materie erau considerati AGNATI
numai colateralii si veneau la succesiune cei mai apropiati colaterali, insa aceasta categorie de
mostenitori nu este fixa, ci este mobila deoarece in lipsa unor agnati mai apropiati eau
considerati ADGNATUS PROXIMUS, agnatii foarte indepartati.
Spre exemplu : daca existau frati ei erau adgnatus proximus, erau cei mai apropiati
colaterali, daca nu existau frati, atunci erau adgnatus proximus verii primari, iar daca lipseau si
verii primari veneau la succesiune verii de-ai doilea. Dar legea celor 12 table nu admite
reprezentarea si in cazul colateralilor, incat daca cel mai apropiat colateral repudiaza (respinge)
succesiunea, ea nu revnie colateralului urmator, ci devine vacanta (trece asupra statului), iar daca
nu exista nici colaterali vin la succesiune GENTILES sau membrii gintii, care isi impart
succesiunea in parti egale, ca o amintire a epocii in care membrii gintii exercitau proprietatea
colectiva asupra pamantului.
Catre sfarsitul republicii dispozitiile din legea celor 12 table cu privire la succesiune au
devenit anacronice (depasite) fata de transformarile pe care le-a suferit organizarea familei
romane. Avem in vedere, in primul rand GENERALIZAREA casatoriei fara manus, precum si
generalizarea emanciparii fiilor de familie. Ori potrivit legii celor 12 table, mama si copii
rezultati din casatoria fara manus nu se puteau mostenii reciproc pentru ca nu erau rude civile, nu
erau sub acceasi putere, dupa cum nici emancipatul nu putea veni la succesiune in familia de
origine, deoarece nu mai era ruda civila cu acea familie.
Reglementarile din legea celor 12 table au fost considerate inechitabile in noul stadiu de
evolutie, astfel incat, pretorul a initiat mai multe reforme prin care au fost chemate la
succesiunesi rudele de sange ,iar sist creat de pretor a fost denumit de romani BONORUM
POSESIO, iar noi modernii il denumim mostenire pretoriana, potrivit acestui sistem exista patru
categorii de mostenitori denumiti mostenitori pretorieni si anume :
-Bonorum posesio undo liberi
-Bonorum posesio undo legitimi
-Bonorum posesio unde cognati
-Bonorum posesio unde vir et uxor
Din prima categorie de mostenitori pretorieni faceau parte toti fii de familie, inclusiv fii de
familie emancipati, care veneau la succesiune in calitate de rude de sange.
Din a doua categorie faceau parte agnatii si genitilii incat aparent in acest caz pretorul a
confirmat dispozitiile din legea celor 12 table. De aceea jurisconsultii spuneau ca in acest caz
pretorul a procedat CONFIRMANDI IURIS CIVILIS GRATIA ( a confirmat dispozitiile
dreptului civil). In realitate insa, si in acest caz pretorul a adus anumite inovatii deoarece in
sistemul pretorian, daca cel mai apropiat colateral refuza succesiunea, ea nu devenea vacanta, ca
in legea celor 12 table, ci revenea urmatoarei categorii de mostenitori pretorieni.
Din categoria a treia faceau parte mama si copii rezultati din casatoria fara manus care se
mosteneau reciproc in calitate de rude de sange.
Din categoria a patra faceau parte barbatul si femeia casatoriti fara manus care se
mosteneau reciproc. Aceste dispozitii au fost completate apoi prin reforme imperiale, astefel : in
vremea imparatului Hadrian a fost dat senatus consultul TERTULIAN, potrivit caruia
mamavenea la succesiunea copiilor rezultati din casatoria fara manus in calitate de ruda legitima.
Ceea ce inseamna ca ea a fost urcata din categoria a treia de mostenitori pretorieni in categoria a
doua de mostenitori pretorieni, fiind considerata AGNATA, desi nu era, iar prin senatul consultul
ORFITIAN dat in vremea lui Marc Aureliu, copii rezultati din casatoria fara manus au fost
chemati la succesiunea mamei lor in prima categorie de mostenitori pretorieni, ceea ce inseamna
ca acei copii au fost ridicati din categoria a treia de mostenitori pretorieni in prima categorie.
Imparatul Justinian a dat doua constitutiuni imperiale, doua novele, prin care rudenia de
sange a devenit unicul fundament al succesiunii. Potrivit reformei lui Justinian exista patru
categorii de mostenitori , sistem preluat in mare si astazi :
Din prima categorie faceau parte : descendentii
Din categoria a doua faceau parte : ascendentii, fratii si surorile buni si copii lor.
Din categoria a treia faceau parte : fratii si surorile congsandivin si uterin consangdivini (
erau frati si surori) . Aceea care proveneau din acelasi tata dar nu si din aceeasi manma , iar fratii
si surorile uterini proveneau din aceeasi mama dar nu si din acelasi tata.
Din categoria a patra faceau parte : colateralii mai indepartati. ( veri primari - copii lor)
Asa cum spuneam, mostenirea testamentara era deferita pe baza unui destament, iar testamentul
este actul solemn prin care o persoana denumita TESTATOR instituie unul sau mai multi
mostenitori pentu ca acestia sa execute ultima vointa . Desi cei mai multi jurisconsulti clasici, in
frunte cu Ulpian, afirmau ca testamentul este actul de ultima vointa, intocmit cu respectarea
dispozitiilor cuprinse in legi fara a se referi la instituirea de mostenitori . In realitate, trasatura
definitorie a testamentului este instituirea de mostenitori, la origine puteau fi instituiti
mostenitori numai HEREDES SUI adica numai aceea care faceau parte din prima categ de
mostenitori legali, cu timpul insa a fost admisa si instituirea unor agnati mai indepartati si chiar
instituirea unor persoane straine de familie. Cei instituiti mostenitori in calitatea lor de executori
testamentari distribuiau bunurile succesorale in conformitate cu ultima vointa a testatorului. Tot
prin testament puteau fi favorizati unii dintre mostenitori in sensul ca ei primeau o parte din
succesiune mai mare decat aceea care li s-ar fi cuvenit potrivit mostenirii legale.
De asemenea prin testament mostenitorii puteau fi grevati cu sarcina de a distribui
anumite bunuri din succesiune unor persoane care sunt denumite legatari, dupa cum prin
testament se putea dezrobi un sclav si se putea numi un tutore, asadar testamentul roman
indeplinea o multitudine de functii, ca si in zilele noastre. In epoca veche, romanii au cunoscut
trei forme solemne de testament:
-Testamentul CALATIS COMITIIS
-Testamentul IMPROCINCTU ( in fata armatei)
-Testamentul PER ES ET LIBRAM (prin arama si balanta)
Testamentul CALATIS COMITIIS este cel mai vechi si imbraca forma unei legi pe care o vota
comitia curiata. Acest testament prezinta doua inconveniente. In primul rand el era accesibil
numai patricienilor , de vreme ce numai patricienii participau la lucrarile comitiei curiata , iar in
al doilea rand comitia curiata nu se intrunea in fiecare zi , ci numai de 2 ori pe an, de aceea a fost
creat testamentul IMPROCINCTU, sau testamentul in fata armatei, gata de lupta, care se
intocmea printr-o declaratie solemna pe care soldatul roman, legionarul o facea in fata unitatii
sale, in fata centurii. Acest testament era accesibil tuturor cetatenilor romani ( si patricienilor si
plebeilor) , insa numai acelora care faceau parte din legiunile de juniori combatante, adica numai
acelora care aveau o varsta intre 17 si 46 ani, cat a fost creat testamentul PER ES ET LIBRAM
sau testamentul prin arama si balanta, care este o aplicatiune a mancipatiunii fiduciare, si a
evoluat in trei faze distincte;
-Mancipatio familie
-Testamentul per es et libram public
-Testamentul per es et libram secret
In prima faza testatorul transmitea .... succesorale cu titlu de proprietate, prin mancipatiune unui
executor testamentar denumit EMPTOR FAMILIE sau cumparator al bunurilor succesorale.
Dupa care intre testator si EMTPOR FAMILIE se incheia o conventie de buna credinta,
denumita PACT FIDUCIAR, prin care testatorul ii arata lui emptor familie cum sa distribuie
bunurile succesorale, insa executarea acestui testament depindea de buna credinta a lui emptor
familie, deoarece emptor familie dobandea bunurile succesorale cu titlu de proprietate , si daca
nu transmitea bunurile succesorale potrivit intelegerii pe care au avut-o cu testatorul mostenitorii
nu aveau actiuneimpotriva lui emptor familie, ci nu il puteau constrange pe cale judiciara sa
execute ultima vointa a testatorului, deoarece in epoca veche pactele fiduciare nu erau
sanctionate juridiceste.
In faza a doua denumita testamentul PER ES ET LIBRA PUBLIC, testatorul nu mai transmitea
bunurile succesorale cu titlu de proprietate ca in prima faza, ci cu titlu de detentiune , astfel incat
EMPTOR FAMILIE devenea un simplu detentor , iar daca EMPTOR FAMILIE nu executa
ultima vointa a testatorului, mostenitorii aveau actiune impotriva lui si il putea constringe pe cale
judiciara , prin proces, sa execute ultmia vointa a testatorului si sa distrubuie bunurile
succesorale potrivit intelegerii pe care a avut-o cu testatorul . Totusi si in aceasta faza
testamentul prezinta inconvenientul ca pactul fiduciar era incheiat in forma verbala de fata cu
martorii incat numele mostenitoriilor erau cunoscute chiar din momentul intocmirii
testamentului, astfel incat numele mostenitorilor erau cunoscute inainte de moartea testatorului ,
iar unii dintre mostenitori puteau fi interesati sa grabeasca moartea testatorului si astfel s-a trecut
la faza a 3 a , la testamentul PER EST ET LIBRAM SECRET . In aceasta faza , faptul fiduciar
nu se mai incheia in forma verbala , ci in forma scrisa, iar inscrisul purta sigiliile martorilor
urmand sa fie deschis numai dupa moartea testatorului, cand se aflau si numele mostenitoriilor .
Iar in dreptul classic au fost consecrate 3 forme nesolemne de testament:
- NUNCUPTATIV
- PRETORIAN
- MILITAR
Testamentul nuncuptativ presupunea o simpla declarative prin care testatorul isi exprima
ultima vointa in fata martorilor .
Testamentul pretorian se facea in forma scris , iar inscrisul purta sigiliile martorilor .
Testamentul miliatar, spun textile clasice, nu presupunea respectarea unor conditii de forma ,
ci numai exprimarea clara a ultimei vointe a testatorului.
Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesar ca testatorul , martorii si
mostenitorii sa aiba capacitate testamentara , denumita testament factio care este de 2 feluri:
-testamenti factio activa.
-testamenti factio pasiva.
Testamenti factio activa desemneaza aptitudinea/capacitatea persoanei de a-si intocmi
testamentul sau de a asista in calilitate de martor la intocmirea unui testament . Regula era ca
au testament factio activa toti aceia care sunt capabili de fapt si de drept . Totusi de la aceasta
regula au fost admise si anumite exceptii , de ex: sclavul public putea dispune prin testament
jumatate din peculiul sau. De asemeni , fiul de familie care era soldat in legiune si care avea
un peculiu in calitate de soldat, denumit PECULIUM CASTRENSE, putea dispune prin
testament de acel pecuniu cu toate ca era persoana alieni iuris.
Testamenti factio pasiva desemneaza atitudinea persoanei de veni la succesiune . In mod
simetric, avea testament factio pasiva toti aceia care erau capabili de fapt si de drept . Cu
toate acestea s-au admis si anumite exceptii, spre ex: fiul de familie , desi era persoana alieni
iuris, putea veni la succesiune , dar el nu putea accepta succesiunea fara aprobare expresa a
lui PATER FAMILIAS, deoarece o succesiune este formata nu numai din lucruri corporale ,
si din creante , ea cuprinde si datorii, datorii care erau platite de PATER FAMILIAS, caci
fiul de familie nu avea patrimoniu propriu , iar succesiunea trecea in patrimonial PATER
 FAMILIAS, care trebuia sa plateasca datoria succesiunilor. Totodata din ratiuni de ordin a
fost instituita si institutia sclavului, atat a sclavului propriu , cat si a sclavului altuia .
Totodata pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesara instituirea de
mostenitori despre care Gaius spunea ca este fundamental oricarui testament , in sensul ca un
testament nu este valabil fara instituire de mostenitori .Instituirea de mostenitori presupunea
respectarea unor conditii de forma si de fond. Instituirea de mostenitori trebuia facuta in
fruntea testamentului in termini imperativi si solemni , asadar orice testament incepea cu
instituirea de mostenitori , spre ex: daca era instituit Octavian , testatorul scria in fruntea
testamentului OCTAVIUS HERES ESTO! , adica Octavian sa fie mostenitor! Iar conditiile
de fond ale instituirii isi gasea expresia in 2 principii fundamentale ale dreptului succesoral
roman .
Potrivit primului principiu MEMO PRO PARTE TESTATUS ,PRO PARTE IN TESTATUS
DECEDERE POTEST , adica NIMENI NU POATE MURI IN PARTE CU TESTAMENT
SI IN PARTE CU TESTAMENT. De unde rezulta ca mostenirea legala nu se poate deschide
alaturi de mostenirea testamentara , chiar daca testatorul dispune prin testamentul sau numai
de o parte din bunurile succesorale , cel instituit in parte sau pro parte va dobandi totusi
intreaga succesiune pentru ca altfel ar insemna sa se deschida mostenirea legala alaturi de
mostenirea testamentara , ceea ce nu este permis.
Potrivit celui de-al 2 lea principiu SEMES HERES SEMPER HERES , adica o data
mostenitor pentru totdeauna mostenitor , de unde rezulta ca instituirea de mostenitor nu se
poate face cu termen , adica pana la un anumit termen , ci se face ptr totdeauna , intrucat
succesiunea este un mod de dobandire a proprietatii, iar proprietatea nu are caracter
termoporar , ci caracter perpetuu.
Pe langa instituirea de mostenitor , romanii au cunoscut si substituirea de mostenitori , care
este tot o instituire , dar de gradul 2 sau conditionala si imbraca 3 forme:
-SUBSTITUTIO BULGARIS(substituirea vulgara)
-SUBSTITUTIO PUPILARIS(substituirea pupilara)
SUBSTITUTIO CVARIS PUPILARIS(substituirea
SUBSTITUIREA VULGARIS este cea obisnuita si se facea ptr ipoteza in care cel instituit
mostenitor nu putea sau nu voia sa accepte succesiunea . Intr-un asemenea caz , venea la
succesiune cel substituit .
SUBSTITUIREA PUPILARA se facea numai ptr cazul in care cel instituit mostenitor ar fi
murit inainte de varsta pubertatii, adica inainte de a fi implinit varsta de 14 ani , deoarece
impuberul este incapabil de fapt si nu-si poate face testamentul, astfel incat daca cel instituit
moare inainte de a implini 14 ani , neputand sa-si faca testamentul , la succesiunea lui va veni
substituitul mentionat in testament.
SUBSTITUIREA CVASI PUPILARIS se facea numai ptr ipoteza in care cel instituit
mostenitor si-ar fi pierdut mintiile si intrucat nebunul este si el incapabil sa-si faca testamentul ,
la succesiunea lui va veni cel substituit.
Asa cum spuneam , pe langa mostenirea legala si mostenirea testamentara , romanii au cunoscut
si mostenirea deferita contra testamentului, care este o aplicatiune a principiului simetriei in
materie succesorala , deoarece ,potrivit vechiului drept civil, asa cum pater familias putea sa-si
instituie descendentii mostenitori, tot asa de bine pater familias putea sa-si dezmosteneasca
descendentii ,cu conditia sa respecte anumite forme solemne. Astfel , fii de familie erau
dezmosteniti individual , fiecare in parte , iar fiicele sau nepotii putea dezmosteniti in bloc, toti
impreuna. In cazul fiului de familie, se utiliza formula solemna OCTAVIUS FIUS MEUS EST
HERES ESTO, adica Octavian sa fie dezmostenit . Pe cand fiicele si nepotii erau dezmosteniti
prin formula solemna CETERI OMNES EST HERES SUNTO, adica toti ceilalti sa fie
dezmosteniti. Daca era dezmostenit un fiu de familie , fara respectarea formelor solemne ,
testamentul era RUPTUM , nul, iar daca erau dezmostenitii fara respectarea formelor solemne,
fiice sau nepoti , testamentul nu era nul, ci se rectifica , astfel incat cei dezmosteniti fara
respectarea formelor solemne sa primeasca totusi o parte din succesiune . Aceleasi efecte juridice
se produceau si in cazul OMISIUNI, iar omisiunea apare atunci cand descendentii nu sunt nici
instituiti , nici dezmonsteniti , ci omisi. Prin urmare, daca este omis un fiu , testamentul este nul ,
daca sunt omisi fiice sau nepoti , testamentul va fi rectificat.
Cu timpul insa ideiile romanilor in materie succesorala au evoluat si pe acest fond de evolutie s-a
impus ideea de oficium . In virtutea acestei idei, testatorul avea indatorirea sa-si iubeasca rudele
apropiate ( descendentii , ascendentii , fratii si surorile ). Iar daca testatorul isi dezmostenea
rudele apropiate , chiar cu respectarea formelor solemne , se interpreta ca si-a incalcat indatorirea
de OFICIUM , iar testamentul este INOFICIOS, lipsit de oficii. Un aseamena testament lipsit de
oficii putea fi atacat in fata tribunalului centuririlor , decatre aceia care au fost dezmosteniti ,
chiar cu respectarea formelor solemne. In acest scop , rudele apropiate , care au fost
dezmostenite chiar cu respecatarea formelor solemne, aveau la dispozitie o actiune speciala
denumita CVERERA INOFICIOZI TESTAMENTI , adica plangere pentru testamentul
INOFICIOS. Aceasta actiune era intentata in fata , care tribunal anula testamentul sub
pretextul ca testatorul a fost nebun , intrucat spuneau centuririi numai un nebun isi poate
dezmosteni rudele apropiate . Cu toate acestea existau anumite cauze care justificau
dezmostenirea rudelor apropiate , dat aceste cauze erau lasate la aprecierea tribunalului si de-a
lungul timpului s-a constat ca aceasta practica a tribunalului nu este unitara , ci este
contradictorie . De aceea , imparatul Justiniana a intocmit o lista cu cazurile care justifica
dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu cazurile care justifica intentarea CVEREI
INOFICIOSI TESTAMENTI , in vederea anularii testamentului. Alte texte din material
succesiunii se refera la dobandirea mostenirii , iar in functie de dobandirea mostenirii , succesorii
, mostenitorii se clasifica in 3 categorii:
-HEREDES SUI EST NECESARII
-HEREDES NECESARII
-HEREDES VOLUNTARII
Din prima categorie faceau parte toti aceia care in momentul mortii lu PATER FAMILIAS,
deveneau personae SUI IURIS. Acesti herezi , mostenitori , erau denumiti necesari intrucat
mostenirea le revenea de drept , automat. De aceea, in cazul lor nu se punea nici problema
acceptarii mostenirii , nici problema repudierii mostenirii , in sensul ca pe de-o parte nu era
necesar sa faca o declaratie de acceptare a mostenirii , iar pe de alta parte ei nu o puteau
refuza/ repudia , le revenea automat. Acesti mostenitori puteau veni fie la succesiunea legala
, fie la succesiunea testamentara.
Din a 2 a categorie faceau parte scalvii instituiti mostenitori . Si sclavii era mostenitori
necesari , intrucat si lor succesiunea le revenea de drept , nu o puteau repudia si nici nu era
necesar sa o accepte, le revea automat.
Din ratiuni de ordin practic, romanii au admis atat instituirea sclavului propriu , cat si
instituirea sclavului altuia . De regula , sclavul propriu era instituit de acel testator care era
insolvabil , falit si care stia ca nu-si va putea plati datoriile pana la moarte . In acest caz,
testatorul il instituia mostenitor pe unul din sclavii sai , instituire insotita de o clauza de
dezrobie , astfel incat la moartea testatorului , sclavul instituit devenea om liber , iar bunurile
succesorale erau scoase in vanzare de catre creditorii defunctului pe numele scalvului instituit
si dezrobit. Astfel , acel sclav instituit si dezrobit urma sa suporte consecinte infamiei, iar
testatorul , memoria testatorului ramanea nepatata.
Sclavul altuia era instituit ptr a se ocoli interdictia cu privire la vanzarea de succesiuni,
intrucat romanii nu au acceptat vanzarea drepturilor succesorale . Daca insa se instituia
sclavul altuia ca mostenitor prin vanzarea succesiva a sclavului instituit se vindeau implicit si
drepturile succesorale , intrucat succesiunea revenea aceluia care il avea in proprietate pe
sclavul instituit in momentul mortii testatorului.
Din a 3 a categorie faceau parte persoanele straine de familie , dar in categoria persoanelor
straine de familie intrau si colateralii. Aceiasi mostenitori aveau posibilitatea fie sa accepte
succesiunea, fie sa o repudieze , iar daca intelegeau sa accepte succesiunea era necesar sa
recurga la un anumit mod de acceptare a succesiunii, caci succesiunea putea fi acceptata de
catre acesti mostenitori voluntari prin 3 moduri :
-CRETIO.
-PRO HEREDE GESTIO.
-NUDA VOLUNTAS.
CRETIO este o forma solemna de acceptare a succesiunii , in sensul ca mostenitorul voluntar
pronunta anumite cuvinte solemne in fata martorilor, iar testatorul ii putea impune
mostenitorului voluntar sa accepte succesiunea in aceasta forma si daca testatorul dispunea ca
mostenitorul instituit sa fie considerat dezmostenit daca nu se pronunta intr-un anumit termen
, cretio era denumita PERFECTA.
PRO HEREDE GESTIO este un act de administrare a bunurilor succesorale , act din care
rezulta , de deducea ca mostenitorul a inteles sa accepte succesiunea . Spre ex: daca
mostenitorul platea impozitul pe succesiune sau vindea un bun din succesiune se interpreta ca
a acceptat mostenirea .
NUDA VOLUNTAS este o declaratie de acceptare nesolemna , dar expresa . Pe de alta parte
, ptr ca o mostenire sa fie acceptata era necesar sa fie indeplinite anumite conditii pe care le
denumim conditiile acceptarii succesiunii. In primul rand, era necesar ca acela care a acceptat
succesiunea sa aiba o deplina capacitate de a se obliga in nume propriu , deoarece
 succesiunea cuprinde si lucruri corporale , cat si creante, dar si datorii care urmau a fi platite
de mostenitori . Iata de ce ori de cate ori erau instituiti fii de familie sau sclavi ei nu puteau
accepta succesiunea fara aprobarea expresa a lui PATER FAMILIAS sau a lui DOMINUS,
intrucat succesiunea trecea in patrimonial lui PATER SAU DOMINUS . De aceea, el trebuia
sa aprobe declaratia de acceptare .
In al 2 lea rand, era necesar ca cel instituit mostenitor sa aiba IUS CAPIENDI, adica dreptul
de a culege o mostenire , drept care a fost creat prin legile IULIA si PAPIA POPEEA , date
in vremea lui OCTAVIAN AUGUSTUS si cunoscute sub denumirea de LEGI CADOCARE.
LEGILE CADOCARE cuprindeau 2 categorii de dispozitii denumite :
-PARS NUPTIARIA.
-PARS CADOCARIA.
Prin dispozitiile din PARS NUPTIARIA se prevedea ca femeile intre 20 si 50 de ani si
barbatii intre 25 si 60 de ani trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba copii.
Prin dispozitiile din PARS CADOCARIA s-a prevazut ca celibatarii nu pot primi nimic din
succesiune, iar cei care erau casatoriti , dar nu aveau copii , primeau numai jumatate din
partea care li s-ar fi cuvenit daca ar fi indeplinit conditiile legilor cadoricare. Iar daca in
acelasi testament erau instituiti unii mostenitori care indeplineau conditiile legilor
CADOCARE si alti mostenitori care nu indeplineau condtiile legilor CADOCARE, partea
CADUCA din succesiune , adica partea nedobandita , revenea acelora care indeplineau
conditiile legilor CADOCARE.
Totodata acceptarea succesiunii producea si anumite efecte juridice. Primul effect al
acceptarii succesiunii este CONFUZIA PATRIMONONIILOR. In virtutea acestui effect ,
patrimoniul defunctului se contopea cu patrimoniul mostenitorului. Acest efect putea avea
consecinte pagubitoare si ptr mostenitori si ptr creditorii defunctului. Consecintele
pagubitoare ptr mostenitori se produceau atunci cand mostenirea era incarcata de datorii,
intrucat mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile . Prin urmare,daca mostenirea era
incarcata de datorii , mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale dincolo de
limitele activului succesoral , adica trebuia sa plateasca datoriile succesorale din bunului.
Mostenitorii voluntar repudiau succesiunile incarcate de datorii. De aceea, pretorul a
intervenit si a creat un drept special denumit IUS ABSTINENTI in virtutea caruia
mostenitorul raspundea pentru datoriile succesorale numai INTRA VIRES HEREDITATIS ,
adica numai in limitele activului succesoral . Cu alte cuvinte , dupa ce activul succesiunii se
epuiza mostenitorul nu mai platea datoriile succesorale . In acelasi sens , imparatul Justinian
a creat beneficiul de inventor, BENEFICIUM INVENTARII, in virtutea caruia acel
mostenitor care facea un inventor al bunurilor succesorale raspundea ptr datoriile succesiunii
numai intra INTRA VIRES HEREDITATIS.
Confuziunea patrimoniilor poate genera consecinte pagubitoare si pentru creditorii defunctului
atunci cand mostenitorul este insolvabil intrucat daca mostenitorul este insolvabil, creditorii
defunctului vin in concurs cu creditorii mostenitorului si intrucat mostenitorul este insolvabil,
creditorii defunctului nu-si vor putea valorifica drepturile de creanta integral ci numai in parte
incat pretorul a considerat ca o asemenea solutie nu este echitabila si a creat SEPARATIO
BONORUM (separarea bunurilor). In virtutea acestei reforme, ori de cate ori mostenitorul era
insolvabil, bunurile defunctului erau separate de bunurile mostenitorului astfel incat creditorii
defunctului isi puteau valorifica drepturile de creanta integral pe seama bunurilor defunctului si
numai dupa aceea se producea confuziunea patrimoniilor.
Al doilea efect al acceptari mostenirii este dobandirea dreptului de proprietate insa daca erau
mai multi mostenitori instituiti se pune problema raporturilor dintre comostenitori. In aceasta
privinta creantele si datoriile se imparteau, divizau de drept automat intre comostenitori pe cand
lucrurile corporale erau dobandite in indiviziune. Si daca acei comostenitori doreau sa obtina
iesirea din indiviziune, o puteau face pe baza unei simple conventii si daca nu se puteau intelege,
acela care dorea sa obtina iesirea din indiviziune avea la dispozitie ACTIO FAMILIAE HERCI
SCUNDAE (actiunea de iesire din indiviziune).
Al treilea efect al acceptarii mostenirii este COLATIO BONORUM sau raportul bunurilor
succesorale. In virtutea acestui efect, cel care dobandise anumite bunuri de la pater familias in
timpul vietii acestuia si dorea sa vina la succesiune trebuia sa faca raportul bunurilor adica
trebuia sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le primise de la pater familias.
!!!Un exemplu tipic de colatio bonorum este colatio dotis sau raportul bunurilor dotale caci
femeia casatorita fara manus primea de la pater familias, tatal ei, in momentul casatoriei anumite
bunuri cu titlu de dota dar o asemenea femeie avea vocatie succesorala in familia de origine
pentru ca ramanea sub puterea tatalui ei cu conditia sa vada raportul bunurilor adica sa adauge la
masa succesorala toate bunurile dotale.
!!!Un caz atipic de colatio bonorum este colatio emancipati sau raportul bunurilor fiului de
familie emancipat intrucat potrivit reformei pretorului emancipatul putea veni la succesiune in
familia de origine in calitate de ruda de sange cu conditia sa faca raportul bunurilor adica sa
adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a dobandit in calitate de persoana sui iuris.
Acest raport este atipic pentru ca emancipatul nu adauga la masa succesorala bunuri pe care le-a
primit de la pater familias ci bunuri pe care le-a dobandit prin munca proprie.
Asa cum mostenitorii voluntari puteau sa accepte succesiunea, in virtutea principiului simetriei ei
puteau sa si repudieze succesiune iar repudierea succesiunii se putea face printr-o manifestare de
vointa iar in dreptul clasic se considera ca acel mostenitor care nu si-a exprimat vointa de a
accepta mostenirea intr-un anumit intervat de timp, a inteles s-o repudieze. Si repudierea
mostenirii genereaza anuite efecte juridice astfel:
1. Daca erau mai multi mostenitori instituiti iar unul dintre ei repudia succesiunea, venea la
succesiune substituitul daca exista un substituit si daca nu exista substituit, repudierea
avea ca efect acrescamantul in sensul ca partea din succesiune repudiata trecea asupra
celor care au acceptat-o. Acrescamantul se porducea de drept incat dreptul acelora care au
acceptat succesiunea se extindea automat asupra partii din succesiune care a fost
repudiata.
2. Daca exista doar un singur mostenitor instituitt care repudia succesiunea venea la
mostenire substituitul daca exista unul iar daca nu exista substituit se deschidea
mostenirea legala. Daca nu existau nici mostenitori legali, succesiunea devenea vacanta.
Cu privire la sanctiunea mostenirii trebuie sa facem distinctie intre mostenirea civila si cea
pretoriana. Mostenirea civila era sanctionata printr-o actiune in justitie iar mostenirea
pretoriana printr-un interdict astfel mostenirea civila era sanctionata prin hereditatis petitio
sau petitiunea de hereditate, actiune care era data cu titlu universal in sensul ca ea purta
asupra unei mase de bunuri spre deosebire de actiunea in revendicare care era acordata cu
titlu particular purta asupra unor bunuri individual determinate. Pe de alta parte, la petitiunea
de hereditate reclamantul nu trebuia sa faca dovada dreptului de proprietate al defunctului
asupra bunurilor succesorale ci numai dovada calitatii sale de mostenitor civil. Si intentarea
acestei actiuni presupunea intrunirea anumitor conditii astfel:
1. Reclamantul trebuia sa nu posede bunurile succesorale si sa faca dovada ca are calitatea
de mostenitor civil.
2. Paratul trebuia sa fie posesor al bunurilor succesorale. Acel parat putea poseda bunurile
succesorale fie pro herede, fie pro posesore. Paratul poseda bunurile succesorale pro
herede atunci cand credea, avea convingerea ca el este adevaratul mostenitor civil si
reposeda pro posesore atunci cand stia ca nu este mostenitor civil dar ii opunea
reclamantului calitatea sa de posesor prin cuvintele posideo quia posideo (posed pentru ca
posed). Totodata, petitiunea de hereditate putea fi intentata si impotriva posesorilor fictivi
denumiti ficti posesores. Este vorba despre acela care se ofera procesului simuland ca
este posesor pentru ca intre timp adevaratul posesor sa poate devenit proprietar prin
uzucapiune precum si impotriva aceluia care distrugea bunurile succesorale cu intentie
(vezi actiunea in revendicare) intrucat potrivit senatusconsultului Juventian reaua credinta
tine loc de posesiune ori in cele 2 ipoteze, paratul a fost de rea credinta. Acelasi
senatusconsult preciza ca paratul de buna credinta raspundea numai in limitele
imbogatirii sale pe cand paratul de rea credinta raspundea pentru tot ce lipseste din
succesiune.
Mostenirea pretoriana era sanctionata prin interdictum quorum bonorum. Acest interdict
presupune o procedura care se desfasoara in 2 faze:
1. In prima faza, reclamantul se prezenta in fata pretorului si afirma ca este mostenitor
pretorian iar pretorul ii acorda pe loc bonorum posesio adica il recunostea in calitate de
mostenitor pretorian dar nu il punea in posesia bunurilor succesorale.
2. In faza a 2-a, verifica daca reclamantul intruneste cu adevarat conditiile necesare pentru a
fi mostenitor pretorian. Si daca se convingea ca intruneste acele conditii, elibera
interdictul quorum bonorum- un ordin prin care reclamantul era pus in posesia bunurilor
succesorale. Insa sanctiunea mostenirii pretoriene este inferioara sanctiunii mostenirii
civile deoarece prin interdictul quorum bonorum reclamantul dobandeste numai lucrurile
corporale din succesiune nu si drepturile de creanta din acea succesiune. De aceea,
pretorul a initiat o noua reforma si a pus la dispozitia reclamantului toate actiunile pe care
defunctul le avusese impotriva debitorilor sai astfel incat mostenitorul pretorian ii putea
urmari in justitie pe debitorii defunctului cu precizarea ca in formula acelor actiuni figura
fictiunea ca mostenitorul pretorian este mostenitor civil.
Alte dispozitii din materia succesorala se refera la legate si fii de icomise. Lagatul este o
dispozitie formulata in termeni imperativi si solemni grevand pe mostenitorul instituit
prin care testatorul dispune de un bun individual determinat in profitul unei persoane care
este denumita legatar. Prinurmare, legatul este o clauza, o dispozitie cuprinsa in
testament. Acea clauza este formulata in termeni imperativi si solemni. Prin intermediul
acelei clauze, testatorul ii obliga pe mostenitori sa transmita un bun individual determinat
din succesiune unei persoane pe care o denumim legatar iar lucrul astfel transmis se
numeste lucru/bun legat.
Legatele presupun respectarea unor conditii de forma si de fond. In functie de forma lor,
legatele se clasifica in 4 categorii:
1. Legatul per vindicationem: prin acest legat, testatorul transmite un bun individual
determinat cu titlu de proprietate direct legatarului si de aceea in mod exceptional in
acest legat nu apare si numele mostenitorului de vreme ce proprietatea asupra bunului
legat se transmite direct legatarului ceea ce inseamna ca in momentul mortii
testatorului, legatarul devine proprietar al bunului legat si daca mostenitorul il
impiedica pe legatar sa intre in posesia bunului legat, legatarul, in calitatea sa de
prorpietar, va intenta impotriva mostenitorului actiunea in revendicare.
2. Legatul per damnationem: prin acesta, testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita
legatarului un bun din succesiune iar daca mostenitorul nu executa aceasta obligatie,
legatarul va intenta impotriva mostenitorului o actiune in personam (personala) prin
care il constrange judiciar sa-si execute obligatia. Acea actiune personala este
denumita actio ex testamento dar la inceputul epocii clasice s-a dat un senatusconsult
denumit Neronian prin care s-a decis ca un legat per vindicationem nul pentru
nerespectarea unor conditii de forma sau de fond poate fi considerat valabil ca legat
per damnationem iar jurisconsultii au afirmat ca de vreme ce un legat per
vindicationem nul poate fi considerat valabil ca legat per damnationem cu atat mai
mult un legat per vindicationem valabil poate fi considerat valabil si ca legat per
damnationem. Aceasta interpretare a jurisconsultilor a avut consecinte importante pe
planul sanctiunii legatelor deoarece in functie de interesele sale beneficiau unui legat
per vindicationem se putea considera fie legatar per vindicationem, fie legatar per
damnationem astfel daca beneficiarul unui legat per vindicationem avea nevoie de
lucrul legat se considera legatar per vindicationem deoarece legatul per vindicationem
este sanctionat prin actiunea in revendicare iar actiunea in revendicare este o actiune
arbitrara in cazul careia reclamantul poate obtine o condamnare in natura si intra in
posesia lucrului legat. Daca insa beneficiarul unui legat per vindicationem are nevoie
de bani se va considera legatar per damnationem, va intenta impotriva mostenitorului
o actiune personala care nu este arbitrara si va obtine condamnarea la o suma de bani.
3. Legatul per preceptionem: era inclus in testament cu scopul favorizarii unuia dintre
mostenitori instituiti deoarece in acest caz unul dintre mostenitorii instituiti avea in
acelasi timp si calitatea de mostenitor si calitatea de legatar astfel incat mai intai se
executa legatul si numai dupa aceea succesiune era impartita in parti egale intre toti
mostenitorii instituiti.
4. Legatul sinendi modo: era dat cu titlu de permisiune in sensul ca mostenitorul avea
numai obligatia de a nu-l impiedica pe legatar sa intre in posesia bunului legat. Dar
legatele presupun si respectarea unor conditii de fond: in primul rand, legatarul
trebuia sa aiba testamenti factio pasiva deoarece urma sa dobandeasca un bun din
succesiune. In al doilea rand, legatul trebuia sa fie executat de regula de catre
mostenitori. La origine, legatele erau incluse in testament in vederea favorizarii unor
rude apropiate. Cu timpul insa, s-a admis ca legatele sa fie incluse in testament in
favoarea unor persoane straine de familie. Iar unele testamente erau incarcate cu atat
 de multe legate, incat dupa executarea lor activul mostenirii se epuiza iar
mostenitorul, desi nu primea nimic din succesiune, trebuia sa plateasca datoriile
succesorale din bunurile proprii. Iata de ce mostenitorii voluntari repudiau
succesiunile incarcate cu multe legate In paguba creditorilor defunctului care nu-si
mai puteau valorifica drepturile de creanta. De aceea, s-au dat 3 legi succesive prin
care a fost ingradita libertatea de a dispune prin legat astfel prin legea FURIA
TESTAMENTARIA s-a prevazut ca lucrul legat nu poate avea o valoare mai mare de
1000 de asi iar prin legea VOCONIA s-a dispus ca legatarul nu poate primi mai mult
decat mostenitorul insa cele 2 legi nu s-au dovedit eficiente pentru ca testatorul putea
include in testament foarte multe legate mai mici de 1000 de asi si astfel se ajungea la
acelasi rezultat adica epuizarea activului succesoral astfel incat s-a dat legea
FALCIDIA prin care s-a prevazut ca mostenitorul trebuie sa dobandeasca cel putin ¼
din succesiunea care i s-ar fi cuvenit potrivit mostenirii legale. Si daca acea ¼ nu se
forma, toate legatele erau reduse in mod proportional pana la formarea acelei patrimi.
A treia conditie de fond si-a gasit expresia in regula CATOMIANA. Potrivit acestei
reguli, un legat care este nul in momentul intocmirii testamentului va ramane nul
pentru totdeauna. Prin efectul acestei reguli judecatorul nu mai putea lua
inconsiderare imprejurarile intervenite intre momentul intocmirii testamentului si
momentul mortii testatorului. Spre exemplu, daca testatorul dispune prin legatul per
vindicationem de un bun care nu-i apartine, acel legat este nul deoarece nimeni nu
poate transmite ceea ce nu are. Dar ulterior este posibil ca testatorul sa devina
proprietar al acelui lucru. In noua situatie, legatul ar putea fi executat de vreme ce
testaorul a devenit proprietar al bunului legat. Si cu toate acestea,legatul ramane nul
pentru ca a fost nul in momentul intocmirii testamentului.

CURS 4 – drept roman

Fideicomisul este actul de ultima vointa princare o persoana denuita disponent roaga o
alta persoana denumita fiduciar sa transmita un bun sau o parte din succesiune altei persoane
care este denumita fidecomisar.
Fideicomisul poate fi inclus in testament dar el poate fi intocmit in mod valabil si inafara
testamentului. Atunci cand fideicomisul este inclus in testament, calitatea de fiduciar o are chiar
mostenitorul iar atunci cand fideicomisul este intocmit inafara testamentului, pot fi ocolite toate
conditiile de forma si de fond ale testamentului. Spre exemplu, prin fideicomis poate dobandi
anumite bunuri din succesiune o persoana care nu are testamenti factio pasiva. De aceea,
jurisconsultii clasici spuneau ca dupa aparitia fideicomisului in practica au fost desfiintate toate
conditiile de forma si de fond ale testamentului. La origine, fideicomisul a fost sanctionat numai
pe taram moral si pe taram religios nu si pe taram juridic dar incepand din vremea lui Octavian
Augustus, fideicomisul a fost sanctionat si pe plan juridic. Pe langa fideicomisul obisnuit romanii
au cunoscut si fideicomisul de familie. Prin acest fideicomis disponentul il ruga pe fiduciar sa
transmita un anumit bun din succesiune unei persoane din aceeasi familie care la randul ei avea
aceeasi obligatie. Cu alte cuvinte, prin mecanismul fideicomisului de familie fideicomisarul se
tranforma automat in fiduciar, avand si el obligatia de a transmite acel bun altei persoane din
aceeasi familie care la randul ei avea aceeasi obligatie. Pe aceasta cale, s-a asigurat pastrarea
unor lucruri de valoare in sanul aceleiasi familii. De asemenea, romanii au cunoscut si
fideicomisul de ereditate. Prin acest fideicomis dispunatorul il ruga pe fiduciar sa-i transmita
fideicomisarului o parte din succesiune sau chiar intreaga succesiune. Fideicomisul de ereditate a
generat o serie de complicatii atunci cand era inclus in testament si cand calitatea de fiduciar o
avea chiar mostenitorul deoarece mostenitorul fiduciar trebuia sa-i transmita fideicomisarului
intreaga succesiune dupa care trebuia sa plateasca datoriile succesorale din propriile bunuri. De
aceea, mostenitorii voluntari repudiau succesiunile incarcate cu fideicomise de ereditate in
paguba creditorilor defunctului care nu-si mai puteau valorifica drepturile de creanta de vreme de
mostenirea fusese repudiata. Iata de ce s-au dat 2 senatusconsulte: Senatusconsultul PAGASIAN
si TREBELIAN prin care relatiile dintre mostenitorul fiduciar si fideicomisar au fost
reglementate de asa maniera incat mostenitorul sa dobandeasca totusi o parte din mostenire.

MATERIA OBLIGATIILOR
Asa cum spuneam, materia obligatiilor prezinta o importanta aparte, speciala in primul rand
pentru ca obligatiile sunt oglinda jurdica a economiei de schimb si in al doilea rand pentru ca
valorile juridice pe care romanii le-au creat in aceasta materie au fost preluate in dreptul modern
cu sensul lor originar adica in forma pura.
Materia obligatiilor cuprinde 2 parti:
1. Partea generala sau teoria generala a obligatiilor.
2. Partea speciala sau izvoarele obligatiilor.
Teoria generala a obligatiilor cuprinde definitia si elementele obligatiei. Textele romane ne-au
transmis 2 definitii ale obligatiei: prima ii apartine lui Paul iar cea de-a 2 lui Justinian si intrucat
definitia lui Justinian este mai apropriata de cea moderna, ne oprim asupa ei. Potrivit lui
Justinian, obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei
secundum nostrae civitatis iura (obligatia este o legatura de drept prin care suntem constransi a
plati ceva potrivit dreptului cetatii noastre.)
Din aceasta definitie rezulta ca obligatia este un raport jurdic pe care romanii il denumeau
legatura de drept sau vinculum iuris iar noi modernii il denumim raport jurdic obligational. Acest
raport juridic presupune intrunirea a 3 elemente:
1. Subiectele
2. Obiectul
3. Sanctiunea
Subiectele sunt creditorul si debitorul. Creditorul este subiectul activ al obligatiei intrucat el are
dreptul sa pretinda o plata, drept pe care il denumim creanta sau drept de creanta. Debitorul este
subiectul pasiv al obligatiei intrucat el poate fi constrans pe cale judiciara sa faca plata.
Obiectul obligatiei este desemnat in definitie prin cuvantul plata insa cuvantul plata nu
desemneaza neaparat obligatia de a remite o suma de bani ci are un inteles exprimat prin termenii
dare, facere si prestare (plata=dare, facere si prestare). Cuvantul dare desemneaza obligatia de a
transmite proprietatea asupra unui lucru sau de a constitui un alt drept real. Cuvantul facere
desemneaza obligatia de a face ceva pentru creditor(de a-i presta un serviciu) iar prestare
desemneaza obligatia de a procura folosinta unui lucru fara a constitui un drept real. In zilele
noastre, prestare sau prestatiune deemneaza orice obiect al obligatiei incat astazi intre cuvintele
plata si prestatiune se pune semnul egalitatii. Pe cand la romani prestare avea un inteles mult mai
restrans. Obiectul obligatiei presupune respectarea anumitor conditii:
1. Obiectul obligatiei trebuie sa fie licit si moral adica in conformitate cu cerintele legii si
ale bunelor moravuri.
2. Obiectul obligatiei trebuie sa fie posibil iar imposibilitatea in aceasta materie imbraca 2
forme: imposibilitate fizica si jurdica. Cea fizica apare atunci cand se promite ceea ce nu
exista in natura(un animal fabulos) iar cea juridica apare atunci cand se promite un lucru
nepatrimonial(luna).
3. Obiectul obligatiei trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil adica sa existe
criterii pentru determinarea lui.
4. Obiectul obligatiei trebuie sa constea dintr-o prestatiune pe care debitorul o face
creditorului sau intrucat obligatiile sunt guvernate de principiul relativitatii in
conformitate cu care obligatia produce efecte numai intre parti nu si fata de terti.
5. Obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes pentru creditor.
Sanctiunea: intrucat daca debitorul nu face plata de buna voie, creditorul poate intenta impotriva
lui o actiune personala de drept strict sau de buna credinta prin care il poate constrange pe cale
judiciara sa efectueze plata.
Pe langa sensul general de raport juridic, cuvantul obligatie este utilizat si cu alte sensuri astfel:
cuvantul obligatie desemneaza si datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorului dupa cum se
numeste obligatie si dreptul de creanta al creditorului. Sensul cu care este utilizat cuvantul
obligatie rezulta intotdeauna din context. Textele romane ne-au transmis numeroase criterii de
clasificare a obligatiilor dintre care mai importanta sunt 3 :
1. Izvoarele
2. Sanctiunea
3. Numarul participantilor la raportul juridic obligational
Prima clasificare a obligatiilor in functie de izvoare a fost facuta de Gaius care afirma ca
obligatiile izvorasc fie din contracte, fie din delicte. Mai tarziu, Gaius si-a dat seama ca exista si
alte izvoare de obligatii care nu sunt nici contracte si nici delicte si pe care le-a denumit variae
causarum figurae adica alte izvoare de obligatii. Potrivit lui Justinian, obligatiile izvorasc din
contracte, din cvasicontracte, din delicte, din cvasiidelicte.
Contractele sunt cele mai importante izvoare de obligatii. Contractul este conventia generatoare
de obligatii sau conventia care genereaza drepturi de creanta si datorii. La romani contractele se
clasificau dupa 3 criterii:
1. Sanctiunea (de drept strict si de buna credinta)
2. Efectele (unilaterale si bilaterale)
3. Forma sau modul de formare (solemne si nesolemne)
In functie de sanctiunea lor, contractele sunt de drept strict si de buna credinta. Contractele de
drept strict sunt interpretate de judecatori ad literam pe cand contractele de buna credinta sunt
interpretate de judecatori cu scopul de a stabili care a fost intentia partilor atunci cand au incheiat
contractul.
In functie de efectele lor, contractele sunt unilaterale si bilaterale (atunci cand facem clasificarea
actelor juridice, toate contractele sunt acte bilaterale dar atunci cand facem clasificarea
constractelor care sunt o specie a genului avem contracte unilaterale si bilaterale). La contractele
unilaterale una dintre parti are numai calitatea de creditor iar cealalta parte numai calitatea de
debitor (contractul de imprumut). La contractele bilaterale, ambele parti au in acelasi timp si
calitatea de creditor si pe cea de debitor (contractul de locatiune, vanzare-cumparare). Totusi,
romanii si-au dat seama ca exista si contracte bilaterale imperfecte-acelea care se nasc unilaterale
dar pe parcursul executarii pot deveni bilaterale (contractul de depozit in momentul formarii sale
este unilateral deoarece numai depozitarul are obligatia de a restitui lucrul deponentului la
cererea acestuia. Dar daca depozitarul face cheltuieli pe cont propriu necesitate de pastrare a
lucrului, atunci are dreptul sa ceara despagubiri de la deponent astfel incat contractul devine
bilateral.
In functie de forma lor, contractele se clasifica in solemne si nesolemne sau formale si
neformale. Contractele solemne sunt conventii imbracate in forme solemne. La randul lor,
contractele solemne se clasifica in contracte in forma religioasa, in forma verbala, in forma
autentica, in forma scrisa. Contractele solemne in forma religioasa sunt sponsio religioasa si
insiurandum liberti (juramantul dezrobitului). Contractele solemne in forma verbala sunt
sponsio laica, stipulatiunea si dotis dictio. Contractele in forma autentica se numeste nexum
iar contractul in forma scrisa se numeste litteris.
Contractele nesolemne/neformale sunt conventii care nu presupun respectarea unor conditii de
forma si se clasifica in contracte reale, contracte consensuale si contracte nenumite. Contractele
reale se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului, cu alte cuvinte
pentru formarea unui contract real nu este suficient sa se incheie o conventie intre parti ci este
necesar sa se remita un lucru (imprumutul). La romani, existau 5 contracte reale: mutuum sau
imprumutul in vederea consumatiunii, fiducia, gajul, comodatul si depozitul.
Contractele consensuale se formeaza prin simpla conventia a partilor ceea ce inseamna ca din
momentul incheierii conventiei, contractul isi produce efectele si genereaza obligatii pentru parti-
creante si datorii. Spre exemplu, contractul de vanzare. De aceea, jurisconsultii spuneau ca
aparitia contractelor consensuale a marcat momentul maximei abstractizari a tehnicii juridice
prin care se creaza obligatii de vreme ce obligatiile se nasc din simpla manifestare de vointa a
partilor. Ele sunt in numar de 4:
1. Vanzarea
2. Locatiunea
3. Societatea
4. Mandatul
Contractele nenumite se formeaza prin conventia partilor insotita de executarea obligatiei de
catre una dintre parti ceea ce inseamna ca la contractele nenumite pentru una dintre parti,
momentul formarii contractului coincide cu executarea sa. Spre exemplu, contractul de schimb
este nenumit deoarece presupune o conventie dintre parti iar apoi una din parti trebuie sa remita
lucrul.
Oblogatiile izvorasc si din quasicontracte. Quasicontract vine de la expresia quasi ex contractu
(ca si din contract) deoarece quasicontractul este un fapt licit care genereaza efecte juridice
similare cu cele ale contractului: gestiunea de afaceri este, de exemplu, administrarea bunurilor
unei persoane fara stirea ei. Acest fapt licit genereaza efecte juridice similare cu cele ale
contractului de mandat deoarece se considera ca acela care administreaza bunurile unei persoane
fara stirea ei se comporta ca si cand ar fi primit un mandat-imputernicire. Delictul este un fapt
ilicit cauzator de prejudicii care genereaza obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plati o
amenda. Quasidelictul este tot un fapt ilict cauzator de prejudicii care genereaza obligatia de a
repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda. Prin urmare, la romani, nu exista criterii de
forma sau de fond pentru a face distinctie intre delicte si quasidelicte de vreme ce din definitia
quasidelictelor rezulta ca sunt tot delicte. Aparitia termenului de quasidelict de explica prin
mentalitatea conservatoare a romanilor care avea obiceiul sa intocmeasca anuite liste cu lucruri,
acte, fapte dupa care inchideau acele lista socotind ca viata sociala numaipoate scoate la iveala si
alte lucruri si alte fapte. De exemplu, romanii romanii au intocmit o lista a lucrurilor mancipii
dupa care au inchis-o dar pe acea lista nu figureaza elefantii pentru ca nu cunosteau elefantii
atunci cand au intocmit lista. Tot asa au intocmit o lista cu delictele dupa care au inchis-o
considerand in mod gresit ca nu mai pot aparea si alte fapte delictuale ceea ce nu s-a intamplat
caci au aparut si alte fapte delictuale si atunci le-au numit quasidelicte.
Dar obligatiile se clasifica si in functie de sanctiunea lor in obligatii civile si obligatii naturale.
Obligatiile civile sunt sanctionate printr-o actiune in justitie incat daca debitorul nu-si executa
obligatia de buna voie creditorul va intenta impotriva lui o actiune personala de drept strict sau
de buna credinta prin care il constrange pe cale judiciara sa-si execute obligatia. Pe cand
obligatiile naturale nu sunt santionate prin actiune ci prin exceptiune sau pe cale de exceptiune.
Prin urmare daca debitorul nu executa de buna voie o obligatie naturala, creditorul nu are actiune
impotriva lui si nu-l poate constrange prin proces sa-si execute obligatia. Daca insa debitorul
obligat natural face plata de buna voie, el nu poate repeta adica nu poate intenta actiunea in
repetire pentru a cere de la creditor restituirea platii pe care a facut-o de buna voie deoarece
actiunea in repetire poate fi intentata cu succes numai de catre acela care a facut plata lucrului
nedatorat adica a remis o suma de bani pe care n-o datora. Pe cand debitorul obligat natural care
a platit de buna voie nu este in situatia aceluia care a facut plata lucrului nedatorat ci este in
situatia aceluia care a executat o obligatie. Si daca totusi debitorul intenteaza actiunea in repetire,
creditorul se va apara cu succes opunandu-i debitorului exceptia lucrului datorat si platit prin
care arata judecatorului ca debitorul nu este in situatia celui care a facut plata lucrului nedatorat
ci in situatia aceluia care a executat o obligatie. De aceea, jurisconsultii spuneau ca obligatiile
naturale sunt sanctionate pe cale de exceptiune.

CURS 5 – DREPT ROMAN – 21.03.2013

Obligatiile se clasifica si in functie de numarul participantilor la raportul juridic obligational caci
pe langa obligatii cu un singur creditor si cu un singur debitor exista si obligatii cu pluralitate de
subiecte.
In definitia lui Justinian ni se infatiseaza cea mai simpla obligatie, aceea in care exista un singur
creditor si un singur debitor. Dar pe langa obligatiile simple exista si obligatii complexe cu mai
multi creditori sau cu mai multi debitori pe care le denumim OBLIGATII CU PLURALITATE
DE SUBIECTE. La randul lor obligatiile cu pluralitate de subiect se clasifica in obligatii
conjuncte si obligatii coreale sau solidare.
 OBLIGATIILE CONJUCTE sunt guvernate de principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor,
astfel daca sunt mai multi creditori, fiecare creditor va putea valorifica numai partea sa din
creanta, iar daca sunt mai multi debitori, fiecare debitor va putea fi tinut numai pt partea lui de
indatorire. Ceea ce inseamna ca, la obligatiile conjuncte avem mai multe obiecte si un singur
raport juridic obligational care se va stinge numai dupa ce si ultimul dintre creditori isi va fi
valorificat partea sa din creanta daca sunt mai multi creditori, iar daca sunt mai multi debitori,
raportul juridic se va stinge umai dupa ce si ultimul dintre debitori isi va fi platit partea sa din
datorie.
La romani se aplica regula conform careia obligatiile cu pluralitate de subiecte sunt divizibile,
adica sunt conjucte, insa partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care
obligatia cu pluralitate de subiecte devenea coreala sau solidara.
OBLIGATIILE COREALE- daca sunt mai multi creditori, oricare creditor putea valorifica
intregul drept de creanta, iar daca sunt mai multi debitori oricare debitor poate fi urmarit pentru
intreaga datorie. Astfel incat, la obligatiile coreale avem un singur obiect si mai multe raporturi
juridice, atatea raporturi juridice cate parti sunt. Daca unul dintre creditori isi valorifica dreptul
de creanta, toate celelalte raporturi juridice se sting pt ca le lipseste obiectul.
Asadar, obligatiile conjuncte se caracterizeaza prin pluralitate de obiecte si prin unicitate de
raport juridic, iar obligatiile coreale se caracterizeaza prin pluritate de raporturi juridice si prin
unicitate de obiect.

ELEMENTELE CONTRACTELOR
Pentru ca un contract sa se poata naste este necesar sa se intruneasca anumite elemente. Unele
elemente ale contractelor sunt denumite esentiale, iar altele sunt denumite elemente accidentale.
ELEMENTELE ESENTIALE ale contractului sunt denumite astfel deoarece in lipsa lor
contractul nu se poate forma si sunt in numar de 3 : OBIECTUL, CONSIMTAMANTUL si
CAPACITATEA.
Conceptul de obiect al contractului este utilizat cu 2 sensuri :
In primul sens, obiectul se confunda cu efectele sale, adica se confunda cu obligatia pe care o
genereaza, iar in al doilea sens se confunda cu obiectul obligatiei, adica el consta fie in dare, fie
in facere, fie in prestare.
In legatura cu obiectul contractului trebuie sa precizam ca la romani contractele nu sunt
translative de proprietate ci numai generatoare de obligatii, iar daca debitorul se obliga sa
transmita proprietatea asupra unui lucru, trebuie sa recurga la un alt act juridic ulterior si distinct
de contract. Spre exemplu, daca vanzatorul se obliga sa transmita proprietate asupra unui lucru in
vederea executarii acestei obligatii trebuia sa recurga la un alt act, fie la MANCIPATIO, fie la
IURE CESIO. Pe cand, in zilele noastre contractele sunt translative de proeprietate. Spre
exemplu, potrivit dreptului modern, in momentul incheierii contractului de vanzare,
cumparatorul dobandeste automat calitatea de proeprietar.
Consimtamantul este manifestarea de vointa a unei partie in sensul dorit de cealalta parte. De
altfel, cuvantul CONSENSUM vine de la CUM SENTIRE, adica a avea o parere comuna cu a
celeilate partie.
La romani, existau cauze care duceau la inexistenta sau la distrugerea consimtamantului si cauze
care duceau la vitierea sa.
Cauze care duceau la inexistenta consimtamantului sunt : violenta fizica, neseriozitatea si
eroarea.
VIOLENTA FIZICA ducea la inexistenta consimtamantului, deoarece victima violentei se afla in
imposibilitatea de a-si exprima vointa.
NESERIOZITATEA apare atunci cand consimtamantul este dat in gluma sau in imprejurari care
exclud intentia persoanei de a se obliga. Spre exemplu, consimtamantul dat de actori pe scena in
interpretarea unui rol.
EROAREA este gresita reprezentare sau gresita intelegere a unor imprejurari. De regula, la
romani eroarea nu afecta consimtamantul, dar in 4 cazuri determinate eroarea ducea la
inexistenta consimtamantului. Este vorba despre EROR IN NEGOTIO, EROR IN PERSONA,
EROR IN CORPORE si EROR IN SUBSTANTIA.
EROR IN NEGOTIO este eroarea cu privire la natura juridica a contractului. Spre exemplu,
PRIMUS intentioneaza sa vanda un lucur, iar SECUNDUS crede ca i se doneaza. In acest caz,
nu exista consimtamant si prin urmare nici contract.
EROR IN PERSONA este eroarea cu privire la identitatea uneia dintre parti. Spre exemplu,
PRIMUS intentioneaza sa incheie contractul cu SECUNDUS si in realitatea il incheie cu
TERTIUS.
EROR IN CORPORE este eroarea cu privire la lucru sau la obiectul material al contractului.
Spre exemplu, PRIMUS intentioneaza sa dobandeasca un anumit lucru, iar SECUNDUS crede ca
este vorba despre alt lucuru.
EROR IN SUBSTANTIA este eroarea cu privire la calitatile esentiale ale unui lucuru si se
numesc esentiale acele calitati ale lucrului care determina partile sa incheie contractul. De pilda,
PRIMUS intentioneaza sa cumpere un candelabru pt ca este confectionat din argint, iar
SECUNDUS crede ca este vorba despre un candelabru confectionat din arama.
Vitiile de consimtamant nu duc la inexistenta consimtamantului si a contractului, ci numai la
posibilitatea anularii contractului prin utilizarea unor procedee juridice indirecte. Ele sunt in
numar de doua : TEAMA sau METUS si DOLUL sau DOLUS.
TEAMA este denumita in textele juridice romane si VIS PSIHICA, adica violenta psihica,
violenta constand in amenintarea cu un rau pentru a determina o persoana sa incheie contractul.
In epoca veche, violenta psihica nu afecta consimtamantul, deoarece vechii romani spuneau
COACTA VOLUNTAS SED TAMEN VOLUNTAS, adica O VOINTA CONSTRANSA ESTE
TOTUSI O VOINTA.
Pe de alta parte, in epoca veche in fapt nu se putea exercita violenta psihica pentru ca in acea
epoca toate contractele au fost solemne, iar incheierea lor presupunea respectarea unor conditii
de forma, imprejurari care faceau imposibila exercitarea violentei psihice, dar catre sfarsitul
epocii vechi au aparut contractele nesolemne care se incheiau prin simpla manifestare de vointa a
partilor, astfel incat violenta psihica a devenit prosibila si s-a practicat pe taram contractual.
De aceea, pretorul a intervenit in sprijinul victimei violentei psihice prin doua mijloace
procedurale denumite : ACTIO METUS si EXCEPTIO METUS.
ACTIO METUS era pusa la dispozitia victimei violentei psihice pentru a lua initiativa procesului
cu scopul de a obtine anularea contractului care a fost incheiat sub imperiul violentei psihice.
EXCEPTIO METUS era pusa la dispozitia victimei amenintarilor pentru a se apara cu succes
atunci cand autorul violentei psihice intenta actiune cu scopul de a obtine executarea oligatiei
care a fost asumata sub imperiul violentei psihice.
In ambele cazuri, procesul era castigat de victima violentei psihice si astfel se ajungea, pe cale
indirecta, la anularea contractului.
DOLUL inseamna inselaciune si consta in mijloacele viclene prin care una dintre parti o
determina pe cealalata sa incheie contractul. Si dolul a fost sanctionat la sfarsitul republicii de
prietenul lui Cicero prin doua mijloace procedurale : ACTIO DE DOLO SI EXCEPTIO DE
DOLI.
CAPACITATEA- intr-un cuvant, capacitatea desemneaza aptitudinea persoanei de a contracta,
de a incheia un contract. PATER FAMILIAS avea o deplina capacitate de a contracta in nume
propriu, pe cand persoanele ALIENI IURIS aveau o capacitate limitata de a contracta.
Elementele accidentale ale contractelor sunt denumite astfel intrucat ele erau incluse in contract
la initiativa partilor, iar contractul era incheiat in mod valabil, chiar si lipsa lor.
Romanii au cunoscut numeroase elemente accidentale ale contractelor dintre care cele mai
importante sunt doua : TERMENUL si CONDITIA.
TERMENUL este evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui
drept de unde rezulta ca termenul este de doua feluri, astfel : evenimentul viitor si sigur de care
depinde exigibilitatea unui drept se numeste TERMEN SUSPENSIV, iar evenimentul viitor si
sigur de care depinde stingerea unui drept se numeste TERMEN EXTINCTIV.
Asadar, TERMENUL SUSPENSIV nu afecteaza existenta dreptului de creanta, ci numai
exigibilitatea sa in sensul ca dreptul ia nastere inca din momentul incheierii contractului, dar el
devine exigibil numai la indeplinirea termenului suspensiv. Un drept este exigibil atunci cand
poate valorificat pe cale judiciara.
Spre exemplu, PRIMUS ii promite lui SECUNDUS sa-i plateasca 100 la calendele lui aprilie. In
aceste caz, dreptul ia nastere in momentul incheierii contractului, dar devine exigibil numai la 1
aprilie.
Daca creditorul intenteaza actiune in justitie inainte de indeplinirea termenului suspensiv,
actiunea sa va fi respinsa intrucat dreptul de creanta nu este exigibil. Daca va intenta o noua
actiune dupa indeplinirea termenului suspensiv si a doua actiune va fi respinsa, deoarece dreptul
de creanta s-a stins cu ocazia primului proces prin efectul extintiv al lui LITIS CONTESTATIO,
astfel incat cea de-a doua actiune nu mai are obiect. Creditorul pierde nu numai procesul, ci si
dreptul de creanta daca face greseala de a intenta actiunea inainte de indeplinirea termenului
suspensiv.
Conditia este evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unui drept,
asadar si conditia este de doua feluri caci evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea
unui drept se numeste CONDITIE SUSPENSIVA, iar evenimentul viitor si nesigur de care
depinde stingerea unui drept se numeste CONDITIE REZOLUTORIE.
Prin urmare, CONDITIA SUSPENSIVA afecteaza chiar existenta dreptului de creanta in sensul
ca, la contractele incheiate sub conditie suspensiva, dreptul nu se naste in momentul incheierii
contractului, ci numai daca se indeplineste conditia.
Spre exemplu, PRIMUS ii promite lui SECUNDUS sa-i dea 100 daca se va intoarce din Egip
corabia lui Tertus. Daca creditorul, sub conditie suspensiva intenteaza actiunea inainte de
indeplinirea conditiei, acea actiune va fi respinsa pentru ca nu are obiect. Daca, dupa indeplinirea
conditiei suspensive, creditorul va intenta o noua actiune, acea actiune va fi admisa deoarece
prima actiune nu a avut obiect, iar efectul extintiv al lui LITIS CONTESTATIO nu a putut opera,
intrucat ceea ce nu exista nu se poate stinge.

EFECTELE OBLIGATIILOR
Obligatiile genereaza efecte normale si efecte accidentale.
EFECTUL NORMAL al obligatiei consta in executarea ei, astefel incat creditorul sa-si poata
valorifica dreptul de creanta, dar in legatura cu executarea obligatiilor trebuie sa facem distinctie
intre obligatiile contractuale si obligatiile delictuale intrucat obligatiile contractuale sunt
guvernate de principiul relativitatii efectelor contractelor conform caruia RES INTER ALIOS
ACTA ALIIS NEQUE NOCERE NEQUE PRODESE POTEST, asadar contractele incheiate
intre unii nici nu vatama, nici nu profita altora, ele produc efecte numai intre parti.
Prin parti contractante trebuie sa intelegem persoanele care au incheiat contractul, mostenitorii
acelor persoane si creditorii lor chirografari, toti sunt parti.
Se numesc chirografari acei creditori care au drept de creanta izvorat dintr-un act scris pe care
grecii il denumeau CHIROGRAPH si care nu este garantat. Creditorul chirografar este simpli
creditor.
Din principiul general al relativitatii efectelor contractelor se desprind 3 principii cu aplicatiuni
speciale: PRINCIPIUL NULITATII STIPULATIUNII PENTRU ALTUL, PRINCIPIUL
NULITATII PROMISIUNII PENTRU ALTUL si PRINCIPIUL NEREPREZENTARII IN
CONTRACTE.
Curs 6 – Drept ROMAN – 28.03.2013
Principiul nulității stipulațiunii pentru altul a fost formulat de romani în legatura cu utilizarile pe
care le-a avut stipulatiunea pe taram contractual, caci stipulatiunea este un contract verbal format
prin intrebare si raspuns si imbraca doua forme: stipulatiunea obisnuita si stipulatiunea pentru
altul.
In cazul stipulatiunii obsinuite, spune Gaius in institutele sale, PRIMUS il intreaba pe
SECUNDUS: promiti sa imi dai o suta? Iar SECUNDUS raspunde: promit. Aceasta stipulatiune
este valabila intrucat ea urmeaza sa isi produca efectele intre parti. Pe cand la stipulatiunea
pentru altul spune Gaius, Primus il intreaba pe Secundus: promiti sa ii dai o suta lui tertius? Iar
secundus raspunde: Promit. Aceasta stipulatiune este nula, spune Gaius, si fata de primus si fata
de tertius. Fata de primus ea este nula intrucat primus nu are interes in contract, ori de la
conditiile obiectului obligatiei stim ca obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes pentru
creditor. Ea este nula si fata de tertius pentru ca tertius nu este parte in contract.
Insa, stipulatiunea pentru altul prezinta interes practic si in dreptul roman si in dreptul modern.
Spre exemplu: daca primus are o creanta de o suta fata de secundus si o datorie de o suta fata de
tertius. Prin plata facuta de secundus lui tertius se vor stinge doua obligatii. De aceea, romanii au
creat un procedeu juridic prin care, desi stipulatiunea pentru altul ramane nula, ea devine
executorie. Acest procedeu juridic este denumit STIPULATIO POENAE (stipulatia unei
penalitati).
Potrivit acestui procedeu, dupa ce se incheie stipulatiunea pentru altul, se mai incheie inca o
stipulatiune denumita STIPULATIO POENAE, ocazie cu care primus il intreaba pe secundus
daca nu ii vei plati o suta lui tertius, promiti sa imi platesti mie 500? Iar secundus raspunde:
promit. Aceasta stipulatiune a penalitatii este valabila, caci ea urmeaza sa isi producă efectele
parti. Iar daca secundus nu executa stipulatiunea nevalabila, va trebui sa execute pe cea valabila
si sa plateasca, in exemplul nostru, de 5 ori mai mult. De aceea, secundus are tot interesul sa
execute stipulatiunea nevalabila si astfel ea devine executorie.
In cazul promisiunii pentru altul. Primus ii promite lui secundus ca tertius ii va da o suta.
Aceasta promisiune este si ea nula atat fata de primus cat si fata de tertius. Fata de primus ea este
nula, intrucat primus nu a promis fapta sa, ori de la conditiile obiectului obligatiei stim ca
obiectul obligatiei trebuie sa constea dintr-o prestatiune pe care debitorul o face catre creditor.
Iar fata de tertius promisiunea este nula intrucat neparticipand la incheierea contractului, tertius
nu a promis nimic. Insa, si promisiunea pentru altul prezinta interes practic. De aceea, romanii i-
au modificat forma, modul de formare, astfel incat ea sa devina valabila. Potrivit formei
modificate, primus ii promite lui secundus ca va proceda de asa maniera incat sa il determine pe
tertius sa ii plateasca o suta. Aceasta promisiune este valabila intrucat, de data aceasta, primus a
promis fapta sa. Iar daca tertius nu ii plateste lui secundus ceea ce a promis primus, secundus va
intenta actiunea impotriva lui primus.
Iar cel de-al treila principiul cu aplicatiune speciala, este asa cum spuneam cel al
nereprezentarii in contracte. Reprezentarea in contracte este procedeul juridic conform caruia
un pater familias denumit reprezentat se obliga prin contractul incheiat de un alt pater familias
denumit reprezentant. Multa vreme, secole de-a randul, romanii nu au putut admite ideea de
reprezentare contracte, deoarece se opunea principiul relativitatii efectelor contractelor.
Pe de alta parte, in epoca veche, in conditiile economiei naturale inchise reprezentarea in
contracte nu era o necesitate juridica, de vreme ce contractele se incheiau foarte rar, erau
adevarate evenimente. Spre sfarsitul republicii insa, odata cu inflorirea economiei de schimb, a
afacerilor, in mod frecvent cetatenii romani avea interesul sa incheie contracte in acelasi moment
in locuri diferite. Astfel incat reprezentarea in contract a devenit o necesitate juridica. De aceea,
s-au initiat o serie de reforme prin care a fost admisa. Mai intai, reprezentarea imperfecta in
contracte, iar mai apoi, mai tarziu, chiar si reprezentarea perfecta. Caci, in functie de efectele pe
care le genereaza reprezentarea in contracte este perfecta si imperfecta.
In cazul reprezentarii perfecte in contracte, persoana reprezentantul dispare, iar efectele
contractului se produc direct asupra reprezentatului in sensul ca, desi contractul a fost incheiat de
reprezentant, reprezentatul este acela care devine creditor sau debitor. Iar la reprezentarea
imperfecta in contracte, reprezentatul se obliga alaturi de reprezentant, astfel incat, creditorul are
doi debitori si pe reprezentant si pe reprezentat. Iar daca intentioneaza sa il urmareasca in justitie
pe reprezentant va intenta impotriva lui actiunea directa izvorata din contractul pe care l-a
incheiat cu reprezentantul. Iar daca, intentioneaza sa il urmeasca pe reprezentat va intenta
impotriva lui o actiunea utila care va avea formula redactata cu transpozitiune, caci in intentio a
formulei este mentionat reprezentantului, iar in condemnatio se va mentiona numele
reprezentatului pentru ca el participa la proces si urmeaza sa suporte efectele sentintei.
Iar in functie de calitatea reprezentantului, reprezentarea in contracte este activa si pasiva:

- Atunci cand reprezentantul are calitatea de creditor, reprezentarea se numeste activa

- Iar atunci cand reprezentantul are calitatea de debitor, reprezentarea se numeste pasiva
Prin urmare, reprezentarea imperfecta in contracte este intotdeauna pasiva, de vreme ce
reprezentantul este debitor.
Primul pas in directia reprezentarii in contracte s-a facut prin sistemul actiunilor cu caracter
alaturat, sau ADIECTICIAE QUALITATIS. Acest sistem a fost creat de pretor in legatura cu
sporirea capacitatii de a se obliga a fiului de familie. Caci asa cum spuneam, fiul de familie nu
putea incheia contracte in numele propriu ci numai imprumutand capacitatea lui pater familias si
cu conditia ca prin efectul acelor contracte situatia lui pater sa devina mai buna din punct de
vedere patrimonial, adica sa devina creditor si nu debitor. Insa acest sistem s-a putut aplica
numai cata vreme contractele au fost unilaterale, ceea ce presupune ca una dintre parti avea
numai calitatea de debitor si cealalta numai calitatea de creditor. Spre sfarsitul republicii, insa au
aparut contractele bilaterale, in cazul carora, ambele parti aveau calitatea de creditor si calitatea
de debitor, astfel incat in noua situatie, filius nu ii putea face mai buna situatia lui pater fara a i-o
face in acelasi timp si mai rea, in sensul ca nu il putea face creditor fara sa il faca si debitor.
Sistemul nu mai putea functiona, astfel incat pretorul a initiat o reforma prin care a admis ca in 5
cazuri determinate, fiul de familie sa se poate obliga in nume propriu obligandu-l, in acelasi
timp, cu caracter alaturat, si pe pater familias. In acest sistem, creditorul avea doi debitori si pe
fiul de familie si pe pater familias. Daca intentiona sa il urmareasca pe fiu, intenta impotriva lui
actiunea directa izvorata din contractul cu care il incheiase cu fiul de familie. Iar daca intentiona
sa il urmareasca pe pater familias intenta impotriva lui actiunea cu caracter alaturat, care avea si
ea o formula redactat cu transpozitiune, caci in intentio figura numele fiului, iar in condemnatio
numele lui pater familias. Aceste actiuni sunt denumite:
 - ACTIO QUOD IUSSU – era data de pretor impotriva lui pater familias, atunci cand il
imputernicise pe fiu sa incheie un anumit contract (ex: sa incheie un contract de vanzare-
cumparare)
- ACTIO EXERCITORIA – se dadea impotriva lui pater, atunci cand il imputernicise pe
fiu sa exercite un comert maritim.
- ACTIO INSTITORIA – se dadea impotriva lui pater, atunci cand il imputernicise pe fiu
sa exercite un comert pe uscat (sa tina o pravalie, de exemplu)
- ACTIO DE PECULIO ET DE IN REM VERSO – actiunea cu privire la peculiu si la
castig si sa dadea impotriva lui pater, atunci cand fiul exercita acte de comert cu bunurile
din peculiul sau fara stirea si fireste fara aprobarea lui pater familias.
- ACTIO TRIBUTORIA (pentru repartizare) – era data impotriva lui pater, atunci cand fiul
exercita acte de comert cu bunurile din peculiul sau fara a aprobarea expresa a lui pater
familias, cu toate ca pater familias a cunoscut si a tolerat acele acte de comert.
Din mecanismul actiunilor cu caracter alaturat rezulta ca acest sistem intruneste unele conditii
ale reprezentarii in contracte de vreme ce un pater familias se poate obliga printr-un contract pe
care nu l-a incheiat el insusi, ci altul, adica fiul. Si totusi, acest sistem nu intruneste toate
conditiile necesare reprezentarii in contracte deoarece el nu functioneaza in relatiile dintre doi
patres familie ci numai in relatiile dintre pater si filius. Astfel incat, pretorul a initiat o noua
reforma prin care a dat ACTIO EXERCITORIA si ACTIO INSTITORIA impotriva acelui pater
familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa exercite un comert pe mare sau pe uscat.
In acest stadiu, sistemul reprezentarii in contracte este gata elaborat, de vreme ce, un pater
familias se obliga prin contractul incheiat de un alt pater familias. Totusi, sfera de aplicare a
acestui sistem se restrange, se limiteaza, la contractele incheiate numai in legatura cu un comert
pe mare sau pe uscat, nu se aplica la toate contractele. Astfel incat, jurisconsultii, pe cale de
interpretare stiintifica, au creat o noua actiune denumita ACTIO QUASI INSTITORIA, actiune
care era acordata impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa
incheie un contract indiferent in ce domeniu, ceea ce inseamna ca, prin efectul acestei reforme,
reprezentarea in contracte se aplica pe scara generala, la toate contractele. Dar, numai in forma
imperfecta, de vreme ce si reprezentantul si reprezentatul sunt debitori. Iar daca creditorul
intentiona sa il urmareasca pe reprezentant, intenta impotriva lui actiunea directa, actiunea
izvorata din contract. Si daca intentiona sa il urmareasca pe reprezentat intenta impotriva lui
ACTIO QUASI INSTITORIA.
Cu timpul insa, sub influenta dreptului egiptean, romanii au admis si cateva cazuri de
reprezentare perfecta. Romanii au cunoscut doua cazuri de reprezentare perfecta, activa si pasiva,
si un caz de reprezentare perfecta activa. Reprezentarea perfecta activa a fost admisa numai in
cazul reprezentantului insolvabil, deoarece, atunci cand reprezentantul avea calitatea de creditor,
efectele reprezentarii nu se produceau, de vreme ce romanii cunoasteau numai reprezentarea
imperfecta. De aceea, reprezentantul trebuia sa transfere dreptul de creanta asupra
reprezentatului prin alte acte, prin acte ulterioare si distincte de contract. Daca insa,
reprezentantul devenea insolvabil, el era supus executarii silite asupra bunurilor de catre
creditorii sai intre care si reprezentatul. Si intrucat, reprezentantul era insolvabil, reprezentatul nu
isi putea valorifica dreptul de creanta integral ci numai in parte. Iata de ce, s-a decis ca, ori de
cate ori reprezentantul devine insolvabil, dreptul de creanta nu mai intra in patrimoniul sau, ci
trece direct in patrimoniul reprezentatului. Prin urmare, contractul a fost incheiat de reprezentant,
dar creanta este dobandita de reprezentat, incat, reprezentatul nu mai vine in concurs cu creditorii
reprezentantului sau, de vreme ce, creanta a trecut direct in patrimoniul sau.
Asa cum s-a vazut, in materie contractuala, fiul de familie are o capacitate limitata de a se obliga
in nume propriu, pe cand in materie delictuala, pe taram delictual, fiul de familie are o deplina
capacitate de a se obliga in nume propriu, in sensul ca fiul de familie raspunde in nume propriu
pentru delictul comis. Dar, aceasta raspundere, desi este proprie, are loc in conditii speciale,
intrucat fiul de familie nu are patrimoniu, iar aceasta raspundere in conditii speciale a functionat
in doua sisteme distincte pe care le denumim:

- Sistemul noxalitatii (noxa=delict) – daca fiul de familie comitea un delict, pater familias
il putea abandona pe delicvent pentru ca victima sa isi poata exercita dreptul de razbunare
asupra delicventului, dovada ca delicventul raspundea in nume propriu, pentru delictul
comis. Totusi, pater familias mai avea si posibilitatea de a rascumpara dreptul de
razbunare al victimei prin plata unei sume de bani, ipoteza in care fiul era exonerat de
raspundere si ramanea sub puterea lui pater familias. Insa, la un moment dat s-a constatat
ca pater familias nu are si a treia posibilitate, aceea de a face dovada nevinovatiei
presupusului delicvent. De aceea, au fost create actiunile noxale.
- Sistemul actiunilor noxale – aceasta actiune era pusa la dispozitia victimei pentru a o
intenta impotriva lui pater familias al presupusului delicvent, cu scopul de a verifica daca
pater familias intentioneaza sa faca dovada nevinovatiei presupusului delicvent, de unde
rezulta ca pater familias nu era obligat sa se judece. Daca pater familias refuza sa se
judece, atunci ne intoarcem la sistemul noxalitatii. Daca pater familias accepta sa se
judece si pierdea procesul, in sensul ca nu putea face dovada nevinovatiei presupusului
delicvent iarasi se aplica sistemul noxalitatii. Iar daca, pater familias accepta sa se judece
si castiga procesul facand dovada nevinovatiei presupusului delicvent, fiul de familie era
exonerat de raspundere si ramanea sub puterea lui pater familias. Pentru intentarea
actiunilor noxale erau necesare anumite conditii:
a) Era necesar sa fie vorba despre un delict privat, nu despre un delict public, intrucat
numai delictele private puteau fi rascumparate prin plata unei sume de bani.
b) Actiunea noxala se intenta cu succes numai impotriva acelui pater familias care l-a
avut sub puterea sa pe presupusul delicvent intregul interval de timp cuprins intre
momentul intentarii actiunii si momentul lui litis contestatio. Intrucat, daca in acest
interval de timp fiul de familie trecea sub puterea altui pater familias, victima trebuia
sa intenteze o noua actiune impotriva noului pater familias, deoarece, spuneau
romanii, NOXA CAPUT SEQUITUR, adica delictul il urmeaza pe delicvent, in
sensul ca raspunderea este a delicventului, a fiului, iar pater este chemat in justitie
pentru ca fiul nu are patrimoniu si nu pentru ca ar raspunde de fapta delictuala.
c) Este necesar ca victima sa nu il fi avut sub puterea sa pe presupusul delicvent nici un
moment in intervalul de timp cuprins intre momentul comiterii delictului si momentul
intentarii actiunii, caci, daca victima l-ar fi avut sub puterea sa pe presupusul
delicvent un singur moment in acest interval de timp si-ar fi putut exercita dreptul de
razbunare. Iar daca nu l-a exercitat se interpreteaza ca a renuntat la dreptul de
razbunare. Iar daca a renuntat la acest drept, inseamna ca a renuntat si la actiunea
noxala pentru ca actiunea noxala nu este altceva decat reflexul pe plan juridic al
dreptului de razbunare. Cu alte cuvinte, acela care renunta la dreptul de razbunare
renunta si la actiunea noxala.
Curs roman 7 – 4.04.2013
NEEXECUTAREA OBLIGATIILOR
Pe langa efectele normale obligatiile genereaza si efecte accidentale, acestea constand in
neexecutarea obligatiilor. In legatura cu neexecutarea obligatiilor, romanii au creat 6 figuri
juridice:
- Cazul fortuit
- Forta majora
- Culpa
- Dolul
- Mora
- Custodia
Prin urmare, acel debitor care nu isi executa obligatiile se incadreaza in mod fatal in una din cele
6 figuri, neexistand alta posibilitate.
1. Cazul fortuit
Cazul fortuit este evenimentul neprevazut care face imposibila executarea obligatiei cu toate ca
debitorul a luat masurile obisnuite de paza. Prin urmare, cazul fortuit poate fi prevenit daca se iau
aceste masuri exceptionale. Insa, de regula, debitorul nu este obligat sa ia aceste masuri si de
acea, tot de regula, debitorul va fi exonerat de raspundere pentru interventia cazului fortuit.
Exemplu: furtul sclavului datorat, debitorul ar putea preveni aceasta situatie, dar de regula nu
este obligat sa ia masuri exceptionale pentru a o preveni.
2. Forta majora
Forta majora este evenimentul neprevazut si de nestavilit care face imposibila executarea
obligatiei. Si intrucat forta majora nu poate fi prevenita, indiferent de ce masuri de paza s-ar lua,
debitorul va fi exonerat de raspundere intotdeauna, pentru interventia fortei majore.
Observatie!!! Obligatia se stinge numai daca obiectul ei este un lucru individual determinat.
3. Culpa
Culpa la romani imbraca doua forme:
- Culpa delictuala – aceasta presupune un fapt ilicit cauzator de prejudicii care genereaza
obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda, ceea ce inseamna ca la
culpa delictuala, atitudinea vinovata a delicventului este anterioara raportului juridic
obligational, in sensul ca obligatia se naste din comportarea vinovata a acestuia.
Vinovatia, in cazul culpei delictuale, se poate manifesta sub forma intentiei, a neglijentei,
si sub forma neindemanarii. Precizare: abtinere, omisiune nu intra in aceasta categorie,
trebuie sa existe o actiune
- Culpa contractuala – este atitudinea vinovata a debitorului obligat prin contract. Prin
urmare, in cazul culpei contractuale, raportul juridic obligational este anterior atitudinii
vinovate a debitorului, in sensul ca acea atitudine vinovata se manifesta in intervalul de
timp, dintre momentul nasterii obligatiei si momentul executarii acelei obligatii.
 Vinovatia debitorului se manifesta sub forma neglijentei si sub forma neindemanarii. Prin
urmare, la culpa contractuala nu se poate vorbi de manifestare sub forma intentiei. In
vremea imparatului Justinian, s-a facut distinctia intre culpa LATA si culpa LEVIS.

Culpa in dreptul lui Justinian (LATA si LEVIS):

- Culpa lata – este o neglijenta grosolana pe care nu ar comite-o nici cel mai neglijent
administrator. O greseala grava.
- Culpa levis – poate fi apreciata atat IN ABSTRACTO cat si IN CONCRETO, apreciere
pe care judecatorul o face prin comparatie. La aprecierea IN ABSTRACTO a culpei levis
judecatorul va compara comportarea debitorului fata de bunul datorat cu comportarea
unui bun administrator. La aprecierea IN CONCRETO a culpei levis, judecatorul va
compara comportarea debitorului fata de bunul datorat cu felul in care isi administreaza
bunurile proprii. Pentru debitori este mai grava aprecierea IN ABSTRACTO a culpei
levis, deoarece la aceasta apreciere debitorul va fi gasit vinovat ori de cate ori va comite o
mica neglijenta (si cea mai mica neglijenta fata de bunul datorat), intrucat un bun
administrator nu este niciodata neglijent. Pe cand, la aprecierea IN CONCRETO a culpei
levis debitorul va fi gasit vinovat numai daca este neglijent fata de bunul datorat si
diligent fata de bunul propriu. Prin urmare, daca debitorul este neglijent atat cu bunul
datorat cat si cu bunurile proprii, acesta nu se mai afla in culpa. Fireste, judecatorul va
face o apreciere in functie de dispozitiile legii.

4. Dolul
Dolul este atitudinea vinovata a debitorului obligat prin contract care se manifesta sub forma
intentiei, ceea ce inseamna ca debitorul distruge bunul datorat cu intentie. Textele romane fac
anumite precizari in legatura cu raspunderea pentru dol in comparatie cu raspunderea pentru
culpa. Astfel, debitorul va raspunde pentru culpa in contractele in care un interes si nu va
raspunde pentru culpa pentru contractele in care nu are un interes. Exemplu: la imprumutul in
vederea folosintei, debitorul are un interes (folosinta bunului), prin urmare el raspunde pentru
culpa si este vinovat. Raspunderea pentru dol, in schimb, se declanseaza atat in contractele in
care are un interes cat si in contractele in care nu are un interes. Exemplu: prin contractul de
depozit, depozitarul isi asuma obligatia de a pastra bunul pana la cerere, intrucat nu are dreptul sa
foloseasca bunul din pastrare, acel depozitar nu are un interes. Prin urmare, el va raspunde numai
pentru dol nu si pentru culpa.
5. Mora
Mora in sens juridic inseamna intarziere vinovata si este de doua feluri:
- MORA DEBITORIS – inseamna intarzierea vinovata a debitorului. Pentru ca debitorul sa
fie pus in intarziere este nevoie ca datoria sa fie scadenta, iar obligatia sa nu fie executata
din vina debitorului. In vremea lui Justinian s-a mai cerut si o somatie de plata din partea
creditorului care purta denumirea de INTERPELLATIO. Principalul efect al morei
debitorului este PERPETUATIO OBLIGATIONIS sau perpetuarea obligatiilor, ceea ce
inseamna ca din momentul punerii sale in intarziere debitorul raspunde in mod obiectiv,
in sensul ca el trebuie sa ia masuri exceptionale de paza si prin urmare nu poate invoca
interventia cazului fortuit.
 - MORA CREDITORIS – reprezinta intarzierea vinovata a creditorului care refuza sa
primeasca plata, cu toate ca ii este oferita cu respectarea tuturor clauzelor contractuale.
Iar daca debitorul constata, cu martori, refuzul creditorului de a primi plata, poate
abandona lucrul intr-un loc public cu efectul stingerii obligatiei.

6. Custodia
Custodia este o forma de raspundere obiectiva, in sensul ca anumiti debitori au obligatia sa ia
masuri exceptionale de baza. Prin urmare, nu pot invoca interventia cazului fortuit. Raspunderea
obiectiva decurge fie din conventia partilor, fie din dispozitiile legii.

SANCTIUNEA NEEXECUTARII OBLIGATIEI

Daca debitorul nu isi executa obligatia si este gasit in culpa, daca a comis un dol, daca a fost pus
in intarziere, sau daca s-a obligat sa raspunde pentru custodie este considerat vinovat pentru
neexecutarea obligatiei si trebuie sa raspunda si sa plateasca despagubiri pentru aceasta
neexecutare a obligatiei. Aceste despagubiri se numesc daune-interese si sunt de doua feluri:
- Daune-interese judecatoresti – sunt stabilite de catre judecator cu ocazia judecarii
procesului. In stabilirea valorii acelor despagubiri, judecatorul poate proceda in mod
obiectiv sau in mod subiectiv. Daca debitorul nu isi executa obligatia de a da, adica
obligatia de a remite un lucru, el este condamnat la plata valorii acelui lucru, ceea ce
inseamna ca despagubirile au fost stabilite in mod obiectiv. In schimb, daca debitorul nu
isi executa obligatia de a face, judecatorul va lua in considerare atat paguba efectiva
suferita de creditor prin neexecutarea obligatiei, precum si castigul de care a fost privat.
In acest caz, valoarea despagubiriilor este stabilita in mod subiectiv. In textele romane,
paguba efectiva este denumita DAMNUM, iar castigul de care a fost privat creditorul
poarta denumirea de LUCRUM. Pornind de la acesti doi termeni, juristii medievali au
creat expresiile DAMNUM EMERGENS si LUCRUM CESANS, care inseamna paguba
care se arata si castigul care lipseste.
- Daune-interese conventionale – sunt stabilite prin conventia partilor atunci cand debitorul
isi asuma o obligatie prin stipulatiune, partile au posibilitatea de a incheia o stipulatiune
alaturata denumita stipulatiunea unei penalitati prin care se stabilesc ce despagubiri va
trebui sa plateasca debitorul in ipoteza in care nu isi respecta obligatia din stipulatiunea
principala.

STINGEREA OBLIGATIILOR
Asa cum am vazut in materia bunurilor, drepturile reale sunt, in principiu, perpetue, pe cand
drepturile de creanta sunt, prin definitie, temporare, in sensul ca ele se sting prin exercitare. Prin
alte cuvinte, drepturile de creanta se sting cand sunt valorificate. La romani existau doua moduri
de stingere a obligatiilor:
Moduri voluntare – se numesc astfel pentru ca se nasc prin manifestarea de vointa si sunt:
a) Plata (solutio)
b) Darea in plata
c) Novatiunea
d) Compensatiunea
e) Remiterea de datorie
- Moduri nevoluntare

Curs 8 – 11.04.2013
Primul mod de stingere a obligatiilor este SOLUTIO. Plata este modul firesc de stingere a
obligatiilor si consta fie in dare fie in facere fie in prestare ceea ce inseamna ca orice obligatie se
poate stinge prin plata. De altfel, si la romani si la noi modernii obligatiile se sting de regula prin
plata. Insa pentru ca plata sa fie valabila, trebuie respectate anumite conditii:
1. Plata poate fi facuta de debitor sau de alta persoana deoarece pe creditor nu-l intereseaza
cine plateste, pe el il intereseaza sa-si valorifice dreptul de creanta. De aceea, in
principiu, plata poate fi facute de oricine. Totusi, in 2 cazuri plata poate fi facuta numai
de debitor: atunci cand debitorul se obliga sa transmita proprietatea numai el poate plati
pentru ca numai el este propietar si , de asemenea, atunci cand obligatia este contractata
intuitu personae, adica in considerarea calitatilor exeptionale ale debitorului intuitu
personae. Spre exemplu, atunci cand debitorul este un mare arhitect. De asemenea, cel ce
face plata trebuie sa aiba capacitatea de a se obliga.
2. Plata poate fi primita de creditor sau de reprezentantul sau care poate fi legal sau
conventional. Spre exemplu, tutorele este un reprezentant legal iar mandatarul este un
reprezentant conventional. Daca plata este facuta unui pupil in absenta tutorelui, adica
fara autoritatis tutoris, plata este valabila dar nu este liberatorie astfel incat debitorul
poate fi constrans sa mai plateasca odata.
3. Plata trebuie sa fie integrala astfel incat nu se poate face plata in rate fara consimtamantul
creditorului.
4. Locul platii se stabileste, de regula, prin contract. Daca nu se stabileste prin contract,
locul platii se deduce din natura obligatiei si daca nu se poate deduce nici din natura
obligatiei, plata se poate face oriunde cu conditia sa nu fie un loc nepotrivit. Daca
debitorul datoreaza un lucru cert, individual determinat, creditorul trebuie ss se prezinta
la domiciliul debitorului pentru a-i cere sa faca plata. Iar daca debitorul nu plateste la
scadenta, creditorul va intenta actiunea la dimiciliul debitorului potrivit adagiului
creditorul va intenta actiune la domiciliul debitorului.
5. Daca debitorul are mai multe datorii fata de acelasi creditor si face o singura plata, se
pune problema imputatiei platii adica se pune intrebarea care dintre datorii se va stinge
prin plata facuta? Daca debitorul precizeaza ce obligatie intentioneaza sa stinga se va
stinge acea obligatie. Iar daca nu precizeaza, se va stinge obligatia cea mai oneroasa si
este considerata cea mai oneroasa obligatia care produce cele mai mari dobanzi.
6. Proba platii se face in epoca veche cu martori sau prin juraminte. Iar incepand in epoca
clasica se facea si prin inscrisuri denumite chitante care erau redactate fie in mod obiectiv
, fie in mod subiectiv. Chitantele redactate in mod obiectiv proveneau de la debitor, erau
 scrise de debitor care utiliza formula A SPUS CA ARE adica, creditorul a spus ca a
primit plata. Acele chitante ii erau opozabile creditorului numai daca purtau sigiliile
martorilor (7 sigilii) care in ipoteze unui litigiu veneau si confirmau. Pe cand, chitantete
redactate in mod subiectiv proveneau de la creditori, erau scrise de creditori care utiliza
formula AM SCRIS CA AM PRIMIT. Aceste chitante ii erau opozabile creditorului chiar
daca nu purtau sigiliile martorilor de vreme ce erau scrise chiar de mana creditorului.
7. Forma platii era guvernata de principiul simetriei sau principiul corespondentei formelor.
In epoca veche, o obligatie se stingea numai prin utilizarea unui act identic cu cel cu care
a creat-o dar intrebuintata in sens invers. Spre exemplu, daca obligatia se nastea per es et
libram adica prin utilizarea mancipatiunii, ea se stingea tot prin alama si balanta,
intrebuintata in sens invers. Sau daca obligatia se nastea dintr-un contract verbal incheiat
prin intrebare si raspuns, ea se stingea tot prin intrebare si raspuns. In acest sens, Gaius ne
da un exemplu: in vederea nasterii obligatiei Primus il intreaba pe Secundus promiti sa-
mi dai 100? Secundus: promit! Pentru ca aceasta obligatie sa se stinga se recurge tot la
intrebare si raspuns dar in sens invers caci de data aceasta Secundus il intreaba pe Primus
oare ceea ce ti-am promis ai primit? Primus: am primit! Daca este respectat principiul
simetriei, obligatia se stinge chiar daca nu s-a facut plata efectiva. Iar daca s-a facut plata
efectiva dar nu se respecta principiul simetriei, obligatia nu se stingea. Acest sistem a fost
creat in epoca veche pe cand romanii nu aveau experienta vietii juridice astfel incat prin
exigentele principiului simetriei, cetatenii romani erau constransi indirect, in fapt, sa-si
preconstituie probe intrucat daca nu aveau probe, creditorul putea spune ca nu a platit
plata.
Mai tarziu, in epoca clasica, pe cand romanii au dobandit experienta vietii juridice ,
principiul simetriei nu s-a mai aplicat iar plata efectiva a devenit obligatorie. Dar obligatiile
se sting si prin darea in plata dau DATIO IN SOLUTUM. Darea in plata este defapt o
varianta a platii intrucat presupune respectarea acelorasi conditii cu deosebirea ca obligatia se
stingea prin plata altui lucru decat cel datora,. De regula, prin transmiterea unui teren in locul
unei sume de bani. Daca Darea in plata se facea pe baza intelegerii partilor, ea era denumita
VOLUNTARIA iar daca se facea pe baza dispozitiilor cuprinse in legi era denumita
NECESARIA.
In dreptul clasic s-a discutat daca darea in plata duce la stingerea obligatiei EXCEPTIONIS
OPE adica pe cale de exceptie sau IPSO IURE adica de drept. O obligatie se stinge
exceptionis ope atunci cand creditorul poate intenta actiune in justitie dar debitorul ii
paralizeaza acea actiune pe cale de exceptie, opunandu-i o exceptie si se stinge ipso iure
atunci cand creditorul nu are actiune impotriva debitorului.
Proculienii au sustinut ca prin darea in plata obligatia se stinge exceptionis ope.
Sabinienii au sustinut ca obligatia se stinge ipso iure, opinie care s-a impus, a triumfat si a
fost insusita de imparatul Justinian in opera sa legislativa.
Alt mod voluntar de stingere a obligatiilor este NOVATIUNEA sau NOVATIO. Novatiunea
este procedeul jurdic prin care o obligatie veche este inlocuita cu o obligatie noua, ceea ce
inseamna ca prin efectul novatiunii se stinge o obligatie dar in locul ei se naste o obligatie
noua. Insa novarea unei obligatii nu are o forma proprie in sensul ca novarea obligatiei se
poate realiza numai prin stipulatiune sau prin contractul litteris iar stipulatiunea si contractul
litteris nu au fost create in scopul novarii unei obligatii ci in alte scopuri dar au fost astfel
adaptate incat sa poata fi utilizate si entru realizarea novatiunii.
De aceea, jurisconsultii clasici precizau ca nu exista novatiune consensuala adica obligatia
izvorata dintr-un contract consensual nu poate fi inlocuita prin alt contract consensual ci
numai prin stipulatiune sau prin contractul litteris. Pentru ca novatiunea sa fie valabila, erau
necesare anumite conditii: o obligatie veche, o obligatie noua, acelasi obiect, un element nou
precum si intentia partilor de a nova obligatia. Obligatia veche nu presupunea intrunirea unor
conditii speciale, ea putea fi de drept civil, de drept pretorian, de drept strict sau de buna
credinta. Pe cand obligatia noua era intotdeauna o obligatie de drept strict deoarece si
stipulatiunea si contractul litteris sunt contracte de drept strict.
Novatiunea este transmiterea obiectului vechii obligatii in obligatia noua caci daca obligatia
noua nu ar avea acelasi obiect nu s-ar realiza o novatiune ci s-ar naste o obligatie noua alaturi
de cea veche.
Cu toate acestea, prin reforme succesive, pretorul a admis ca in anumite cazuri sa se poata
realiza o novatiune cu schimbare de obiect. Iar imparatul Justinian a decis ca novatiunea cu
schimbare de obiect se poate realiza pe scara generala cu conditia ca partile sa-si exprime
vointa expres in acest sens dar novatiunea presupune si alict vid novi adica un element nou
pentru ca altminteri n-am avea criterii de distinctie intre obligatia veche si cea noua. In
legatura cu elementul nou, trebuie sa distingem intre novatiunea care se relizeaza intre acelasi
creditor si acelasi debitor si novatiunea cu schimbare de creditor sau de debitor cand ea se
infaptuieste intre persoane noi. Daca novatiunea se realiza intre aceleasi parti, elementul nou
putea consta in introducerea unui termen, a unei conditii sau in suprimarea lor. Iar daca
novatiunea se realiza inter novas personas (intre persoane noi), elementul nou consta fie in
schimbarea debitorului fie a creditorului. Insa novatiunea cu schimbare de debitor nu
presupune si consimtamantului vechiului debitor ci este suficient sa se incheie o stipulatiune
sau un constract litteris intre noul debitor si creditorul chiar fara stirea vechiului debitor
deoarece pe creditor nu-l intereseaza cine plateste.
Daca, insa, se realizeaza o novatiune cu schimbare de creditor este necesar consimtamantul
vechiului creditor pentru ca in spatele novatiunii cu schimbare de creditor se ascunde o
cesiune de creanta adica se ascunde transmiterea unui drept de creanta de la vechiul la noul
creditor, transmitere care nu este de conceput fara consimtamantul vechiului creditor.
Novatiunea presupune si intentia de a nova (animus novandi). In dreptul vechi si in cel clasic
intentia partilor de a nova obligatia rezulta din forma actului caci novatiunea se realiza fie
prin stipulatiune fie prin contractul litteris. Iar atunci cand erau utilizate in vederea realizarii
unei novatiuni, stipulatiunea si contractul litteris aveau o forma speciala din care rezulta
intentia partilor de a nova obligatia. In dreptul postclasic, asistam la decaderea formalismului
pe taram contractual astfel incat intentia partilor de a nova nu se mai putea deduce din forma
actului de vreme ce nu mai existau forme ci se prezuma. De exemplu, daca erau intrunite
primele 4 conditii necesare novatiunii, se prezuma ca este indeplinita si a 5-a. Insa sistemul
prezumtiilor este echivoc, nu este proba suficienta. De aceea, Justinian a cerut partilor sa-si
manifeste expres intentia de a nova obligatia.
Al 4 mod voluntar de stingere obligatiilor este compensatiunea- COMPENSATIO care
consta in cumpanirea unor creante si datorii reciproce astfel incat executarea sa poarte numai
asupra diferentei. In acest sens, Modestin spunea ca compensatia este scaderea unor datorii si
creante reciproce unele din altele ceea ce presupune ca pentru realizarea compensatiunii
trebuie sa existe neaparat 2 creante si datorii reciproce. Spre exemplu, primus ii datoreaza lui
secundus 100 iar secundus ii datoreaza lui primus 50. In acest caz, prin efectuarea
compensatiunii, primus ii plateste 50 lui secundus (diferenta) si astfel se sting ambele
obligatii. Prin urmare, in practica juridic compensatia prezinta avantajul ca 2 obligatii
distincte se sting printr-o singura plata.
Compensatiunea imbraca 2 forme:
1. Voluntara- se facea prin conventia partilor si nimic nu se opunea in dreptul roman ca
partile sa-si compenseze creantele si datoriile reciproce printr-o simpla conventie, prin
buna intelegere.
2. Judiciara – era facuta de judecator cu ocazia solutionarii cauzei, a judecarii procesului dar
in epoca veche, pe cand se aplica procedura legisactiunilor si pe cand nu existau
exceptiuni, astfel incat procesul era guvernat de principiul unitatii de gestiune adica in
acelasi proces numai reclamantul isi poate reclama pretentiile iar daca paratul avea si el
de formulat anumite pretentii fata de reclamant trebuia sa declanseze un nou proces.
La inceputul dreptului clasic, s-a admis compensatia judiciara in cazul creantelor si datoriile
reciproce care izvorau din acelasi contract de buna credinta intrucat conform cerintelor bunei
credinte, judecatorul trebuie sa ia in considerare si afirmatiile paratului iar imparatul Marc
Aureliu a facut posibila compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor reciproce
care izvorau din contracte diferite unilaterale si de drept strict. Reforma lui Marc Aureliu s-a
intemeiat pe mecanismul unei exeptiuni de dol caci in conceptia lui Marc Aureliu acela care
pretinde ceea ce trebuie sa restituie comite un dol, adica vrea sa-l insele. Spre exemplu, daca
reclamantul are o creanta de 100 fata de parat iar paratul are o creanta de 50 fata de reclamant
si reclamantul pretinde 100, in prima faza a procesului, in fata pretorului, paratul va cere sa
se introduca in formula o exceptiune de dol pentru ca reclamantul vrea sa-l insele. In faza a
doua a procesului fata de aceasta redactare a formulei, judecatorul, in calitatea sa de sclav al
formulei, verifica daca exceptiunea este intemeiata si constata ca este intemeiata. Constatand
ca exceptiunea este intemeiata, judecatorul va pronunta o sentinta de absolvire deoarece in
procedura formulara exceptiunile au un caracter absolutoriu astfel incat ori de cate ori
exceptiunea se dovedeste intemeiata, judecatorul nu poate pronunta sentinta de condamnare
la mai putin ci trebuie sa pronunte sentinta de absolvire astfel incat reclamantul pierde si
procesul si dreptul de creanta in intregime. Reclamantul pierde procesul prin efectul exceptiei
de dol iar creanta o pierde in intregime prin efectul extinctiv al lui litis contestatio. Iata de ce
reclamantul are tot interesul ca inainte de declansarea procesului sa opereze compensatiunea
din proprie initiativa si sa ceara numai diferenta pentru ca altminteri risca sa piarda si
procesul si creanta in intregime.
Curs 9- 18.04.2013
Al 5 mod voluntar prin care se realizeaza stingerea obligatiilor este REMITEREA DE
DATORIE care inseamna iertare de datorie si se realizeaza fie prin moduri civile fie prin moduri
pretoriene.
Modurile civile sunt expresii ale principiului simetriei sau al corespondentei formelor. Potrivit
acestui principiu, o obligatie se stinge prin utilizarea unor forme identice cu cele care au creat-o
dar intrebuintate in sens invers. Asadar in cazul remiterii de datorie sunt respectate toate formele
solemne ale platii dar nu se face si plata efectiva si cu toate acestea obligatia se stinge. Ele sunt
in numar de 3:

Solutio per es et libram: inseamna plata prin alama si balanta si se aplica in vederea stingerii
acelor obligatii care s-au nascut din mancipatiune ceea ce presupune ca sunt respectate toate
formele necesare mancipatiunii adica prezenta partilor, a martorilor si a libri pens (cel care
cantarea balanta). In acest cadru, debitorul face o declaratie solemna si simuleaza ca face plata
desi in realitate nu plateste nimic si totusi obligatia se stinge caci forma solemna a fost
repsectata.

Acceptilatio verbis: se utilizeaza in vederea stingerii acelor obligatii care izvorasc din
contractele incheiate in forma verbala prin intrebare si raspuns. In acest caz, debitorul intreaba:
oare ceea ce ti-am promis ai primit? Iar creditorul raspunde: habeo (am primit) cu toate ca in
realitate nu primise nimic dar obligtia se stinge pentru ca a fost respectata forma solemna.

Acceptialtio litteris: se utilizeaza in vederea stingerii acelor obligatii care izvoresc din
contracte incheiate in forma scrisa caci obligatia nascuta dintr-un inscris se stinge tot printr-un
act scris.
Modurile pretoriene sunt in numar de 2:
->Pactum de non petendo: se traduce prin pactul pentru ca sa nu ceara si este o conventie prin
care creditorul declara ca renunta la dreptul sau de creanta si daca dupa incheierea acestui pact
creditorul il cheama totusi in justitie pe debitor, acesta se apara cu succes opunandu-i creditorului
exceptio pacti sau exceptio pacti de non petendo.
->Contrarius consensus: inseamna acord in sens contrar si este aplicarea principiului simetriei la
obligatiile izvorate din simple conventii intrucat obligatia izvorata din simpla conventie se stinge
tot prin simpla conventie.
Pe langa modurile voluntare, romanii au cunoscut si moduri nevoluntare sau fortate de
stingere a obligatiilor care sunt denumite astfel deoarece nu presupun manifestarea de vointa
a partilor si sunt in numar de 5:

Imposibilitatea de executare: apare atunci cand debitorul datoreaza un lucru individual
determinat care piere fara vina sa, asadar problema imposibilitatii de executare nu se poate pune
atunci cand debitorul datoreaza un lucru de gen pentru ca lucrurile de gen nu pier (genera non
pereunt). Totodata, este necesar ca debitorul sa nu fie in culpa, sa nu fi comis un dol, sa nu fie
pus in intarziere si sa nu raspunda pentru custodia deoarece in aceste patru cazuri debitorul este
vinovat de neexecutarea obligatiei si trebuie sa plateasca daune interese, despagubiri pentru
neexecutare.

Confuziunea: presupune intrunirea calitatilor de creditor si de debitor asupra uneia dintre
parti. Spre exemplu, prin mostenirea debitorului de catre creditor. Unele precizari sunt necesare
in legatura cu obligatiile care au pluralitate de subiecte astfel: daca creditorul il mosteneste pe
debitorul principal se va stinge si datoria garantului. Daca insa il mosteneste pe garant, datoria
debitorului principal nu se stinge. In cazul obligatiilor cu pluralitate de subiecte in care partile
sunt pe picior de egalitate trebuie sa facem distinctie intre obligatiile divizibile sau conjuncte si
obligatiile coreale, solidare. La obligatiile conjuncte daca creditorul il mosteneste pe unul din
debitori se va stinge datoria defunctului iar ceilalti debitori (codebitori) raman obligati si pe mai
departe pentru partea lor din datorie. Pe cand la obligatiile coreale daca creditorul il mosteneste
pe unul dintre debitori, ceilalti debitori vor ramane obligatie pentru tot ceea ce inseamna ca
creditorul il va putea urmari pe oricare dintre debitori pentru intreaga datorie.

Moartea: in vechiul drept roman si moartea ducea la stingerea obligatiilor intrucat vechii
romani nu au admis ideea de transmitere a obligatiilor (creantelor si datoriilor) nici intre vii si
nici pentru cauza de moarte de vreme ce in conceptia lor obligatia era oglinda juridica a dreptului
de razbunare iar dreptul de rasbunare nu poate fi transmis. Cu timpul insa, pornind de la
principiul continuitatii persoanei defunctului, romanii au admis ca datoriile si creantele pot fi
transmise mostenitorilor. De aceea, ai eu creat numeroase procedee juridice, procedee care in
epoca clasica s-au constituit in sisteme. Si totusi stravechea conceptie a lasat urme puternice
asupra ideii de transmitere a obligatiilor chiar si in epoca clasica, dovada ca datoriile si creantele
izvorate din delicte de vatamare corporala nu treceau asupra mostenitorilor intrucat, spuneau
jurisconsultii, aceste delicte respira razbunare, sunt atat de stras legate de persoana victimei si de
persoana delicventului incat nu pot fi transmise la urmasi.

Capitis deminutio: nu ne referim la capitis deminutio in general ci numai la un anumit caz de
capitis deminutio si anume la cazul adrogatiunii. Adrogatiunea este actul prin care o persoana sui
iuris denumita adrogat trece sub puterea altei persoane sui iuris denumita adrogant. Prin efectul
adrogatiunii, adrogatul devine persoana alieni iuris iar bunurile lui trec in patrimoniul
adrogantului astfel incat datoriile adrogatului se sting caci nemaiavand bunuri proprii, el nu isi
poate plati datoriile. Aceasta stare de lucru a fost considerata de pretori inechitabila in primul
rand pentru ca adrogantul dobandea bunurile adrogatului dar nu ii prelua si datoriile si in al
doilea rand pentru ca creditorii adrogatului nu isi mai puteau valoridica drepturile de creanta. Iata
de ce pretorul a intervenit si a creat RESTITUTIO IN INTEGRUM OB CAPITIS
DEMINUTIONEM adica restitutio in integrum din cauza lui capitis deminutio. Prin acest
procedeu juridic, pretorul a desfiintat actul adrogatiunii in relatiile dintre creditorii adrogatului si
adrogat astfel incat creditorii adrogatului isi puteau valorifica drepturile de creanta pe seama
bunurilor adrogatului si numai dupa aceea, daca mai ramaneau bunurile adrogatului, treceau in
patrimoniul adrogantului.

Prescriptia extinctiva: romanii au admis inca din epoca veche ideea de prescriptie.
Prin”prescriptio” ei intelegeau efectul pe care trecerea timpului il produce asupra raporturilor
juridice. Daca prin trecerea timpului o stare de fapt se consolida si se transforma intr-un drept,
prescriptia era denumita ACHIZITIVA ca, de exemplu, dreptul de proprietate prin uzucapiune.
Iar daca prin trecerea timpului se stinge un drept, prescriptia se numeste EXTINCTIVA. Fireste,
vechii romani au admis presctiptia achizitiva dar ea functioneaza numai in domeniul drepturilor
reale in sensul ca un drept real se poate dobandi prin trecerea timpului dar el nu se poate stinge
prin trecerea timpului de vreme ce drepturile reale pentru perpetue, nu se prescriu. Asadar, prin
efectul prescriptiei se pot stinge numai drepturile persoanale, de creanta, nu si cele reale. Totusi,
la origine, romanii nu au admis prescriptia extinctiva nici in cazul drepturilor de creanta intrucat
in epoca veche obligatiile se stingeau numai prin respectarea principiului simetriei si nu pe alta
cale. Mai tarziu, spre sfarsitul republicii, au aparut obligatiile pretoriene care erau sanctionate
prin actiuni pretoriene. Aceste obligatii se stingeau daca nu erau valorificate in termen de un an
de vreme ce actiunile pretoriene figurau in edictul pretorului care era valabil numai pe termen de
un an. In epoca post clasica a fost creata prescriptia extinctiva de 30 de ani ca forma generala de
prescriptie astfel incat daca nu era valorificata in termen de 30 de ani de la scadenta, orice
obligatie se stingea insa intre jurisconsulti s-a discutat daca dupa trecerea termenului de 30 de ani
obligatia se stinge in intregime sau se transforma din obligatie civila in obligatie naturala. Iar
daca admitem ca prin efectul prescriptiei de 30 de ani obligatia civila se transforma in obligatie
naturala inseamna ca creditorul nu il poate urmari in justitie pe debitor. Daca insa debitorul
plateste de buna voie nu poate intenta cu succes actiunea in repetire deoarece el nu se afla in
situatia aceluia care a facut plata lucrului nedatorat si a aceluia celui care a respectat obligatia.
TRASNFERUL OBLIGATIILOR
Multa vreme romanii nu au admis ideea de transmitere a obligatiilor. Pe de alta parte, in epoca
veche in conditiile economiei naturale inchise, creantele si datoriile ocupau un loc nesemnificativ
in patrimoniul cetateanului roman astfel incat transferul obligatiilor nu era o necesitate juridica.
Spre sfarsitul republicii, in conditiile revolutiei economice, dezvoltarea comertului, afacerilor,
creantele de datoriile ocupau locul central in patrimoniul cetateanului roman astfel incat
transmiterea obligatiilor a devenit o necesitate juridica astfel incat romanii au creat 2 procedee
juridice indirecte prin care s-a putut realiza si transmiterea creantelor sau cesiunea creantelor si
transmiterea datoriilor.

Cesiunea de creante este procedeul juridic prin care creditorul transmite creanta sa altei
persoane. Vechiul creditor este denumit cedant sau cedent. Noul creditor este denumit cesionar
sai debitorul este denumit debitor cedat. Initial, romanii au realizat cesiunea de creante prin
novatiunea cu schimbare de creditor ceea ce inseamna ca debitorul se obliga fata de noul creditor
fie prin stipulatiune fie prin contractul litteris. Insa cesiunea de creante realizate prin novatiune
presupune stingerea vechii obligatii si nasterea altei obligatii noi astfel incat cesionarul nu
dobandeste acelasi drept ci unul nou nascut din noua obligatie.
Pe de alta parte prin novatiune accesoriile vechii creante se sting adica se sting si garantiile si
exceptiunile incat cesionarul dobandeste un drept de creanta mai putin sigur. Realizarea cesiunii
de creanta prin novatiunea cu schimabre de creditor presupune si consimtamantul debitorului
care trebuia sa se oblige fata de noul creditor. De aceea romanii au recurs la MANDATUL
JUDICIAR pe care l-au adaptat de asa maniera incat sa poata fi utilizat si prntru realizarea
cesiunii de creante. Prin mandatul judiciar mandantul il imputerniceste pe mandatar sa intenteze
actiune impotriva debitorului, sa obtina o sentinta, sa o puna in executare dupa care mandatarul
are obigatia de a transmite valoarea acelei creante asupra mandantului.
Prin urmare, mandatul judiciar obisnuit se incheie in interesul, in patrimoniul mandantului si ca
atare nu poate fi utilizat pentru realizarea cesiunii de creante. De aceea romanii au adaptat
mandatul judiciar obisnuit la necesitatile cesiunii de creanta. Potrivit formei adaptate, mandantul
il imputerniceste pe mandatar sa intenteze actiune impotriva debitorului, sa obtina o sentinta, sa o
puna in executare, dupa care valoarea creantei ramane in patrimoniul mandatarului. Aceasta
varinata a mandatului judiciar este denumita MANDATUM IN REM SUAM sau mandatul in
propriul interes, adica in interesul mandatarului de vreme ce mandatarul pastreaza valoarea
creantei pentru sine.
In cazul mandatului in rem suam, mandantul are calitatea de cedant iar mandatarul are calitatea
de cesionar. Acest mandat a evoluat in 3 faze succesive pe care le denumim:
*Sistemul cesiunii de actiuni: cedantul il inmputerniceste pe cesionar sa intenteze actiune
impotriva debitorului ceea ce inseamna ca cedantul nu ii transmite cesionarului chiar dreptul de
creanta ci numai dreptul de a intenta actiune in justitie, deci titularul dreptului de creanta ramane
cedantul ia cesionarul are numai dreptul de a intenta actiunea, actiune care va avea o formula
redactata cu transpozitiune caci in intentio a formulei este mentionat numele cedantului pentru ca
el e titularul dreptului iar in condemnatio este mentionat numele cesionarului pentru ca el
participa la proces. In aceasta faza, mandatul in rem suam prezinta avantajul ca se pastreaza
accesoriile creantei, adica ganarntiile si exceptiunile si acela ca cesiunea de creanta se poate
realiza fara consimtamantul debitorului dar persista o serie de inconveniente: cesionarul are
statutul unui simplu mandatar iar contractul de mandat este prin excelenta revocabil de mandant
iar daca cedantul revoca mandatul, cesionarul nu mai putea intenta actiunea in justitie de vreme
ce temeiul juridic al acelei actiuni a fost contractul de mandat pe care mandantul l-a revocat, in al
doilea rand mandantul in calitatea sa de titular al dreptului de creanta putea intenta oricand
actiune impotriva debitorului iar daca deboitorul ii platea cedantului, obligatia se stingea prin
plata iar actiunea cesionarului ramanea fara obiect. Iata de ce in prima faza, situatia cesionarului
se consolida numaidupa litis contestatio caci prin efectele extinctiv si creator ale lui litis
contestatio, vechiul drept se stingea si in locul lui se nastea un drept nou al carui titular era
cesionarul caci ei participa la proces. Fata de aceste inconveniente s-a trecut la faza 2-sistemul
actiunilor utile.
*Sistemul actiunilor utile- dupa ce se incheia contractul de mandat, cesionarul devenea titular al
unor actiuni proprii care nu mai depindeau de soarta mandatului sipe care le denumim ACTIUNI
UTILE. Cu alte cuvinte, chiar daca cedantul revoca mandatul cesionarul isi pastra actiunea
impotriva debitorului. Totusi, in acest stadiu debitorul are doi creditori si pe cedant si pe
cesionar. In calitatea sa de titular al dreptului de creanta, cedantul putea intenta impotriva
debitorului actiunea directa iar cesionarul putea intenta actiunea utila. Si daca debitorul ii platea
cedantului obligatia se stingea prin plata iar actiunea utila ramanea iarasi fara obiect caci
obligatia s-a stins prin plata. Debitorul putea sa ii plateasac cedantului din prorpie initiativa astfel
obligatia se stingea. Iata de ce imparatul Justinian a initiat o reforma prin care a decis ca ori de
cate ori cesionarul il someaza pe debitor sa faca plata datoria debitorului se va stinge numai daca
ii plateste cesionarului. Daca insa debitorul ii plateste cedantului, va ramane si pe mai departe
obligat. De aceea comentatorii spuneau ca prin reforma lui Justinian mandatul in rem suam a
devenit un instrument ideal in vederea realizarii cesiunii de creante.
*Sistemul perfectionat prin reforma imparatului Justinian
Garantiile sunt procedee jurdice pe care romanii le-au creat cu scopul de al pune la adapost pe
creditor fata de consecintele eventualei insolvabilitati a debitorului iar garantiile sunt de 2 feluri:
personale si reale.

Garantiile personale sunt procedee prin care debitorului principal i se alatura un debitor accesor
denumit garant care ii promite creditorului ceea ce i-a promis si debitorul principal. Iar daca
debitorul principal se dovedeste insolvabil, creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe seama
garantului. Romanii au cunoscut garantii personale solemne sau formale si garantii personale
nesolemne sau neformale. Garantiile personale solemne sunt in numar de 3:
1. Sponsio
2. Fidepromisio
3. Fideiusio
Sponsio este cea mai veche garantie personala care se formeaza prin intrebare si raspuns caci
dupa ce se incheie contractul dintre creditor si debitorul principal se mai incheie un contract intre
creditor si garant, ocazie cu care creditorul intreaba: idem dari spondes? (promiti acelasi lucru?)
iar garantul raspunde spondeo (promit) si intrucat se obliga prin pronuntarea verbului spondeo,
celmai vechi garant a fost denumit sponsor.
Romanii considerau ca verbul spondeo are vocatia speciala de a atrage gratia zeilor Romei si
intrucat peregrinii aveau alti zei, peregrinii nu puteau pronunta acel verb (pt ca era accesibil
numai romanilor) astfel incat sponsio a fost o garantie accesibila numai cetatenilor romani.
Cu timpul, odata cu revolutia economica, peregrinii s-au imbogatit, romanii i-au protejat si
intrucat erau partenerii de afaceri ai romanilor, romanii erau interesati ca si peregrinii sa poata fi
garanti. De aceea, s-a creat o noua garantie personala formata tot prin intrebare si raspuns cu
deosebirea ca la intrebarea creditorului garantul raspundea prin verbul fidepromito, verb care
era accesibil si peregrinilor incat si peregrinii au putut deveni garanti. Iar garantii obligati prin
pronuntarea verbului fidepromito erau denumiti fidepromisori insa situatia sponsorilor si a
fidepromisorilor era ingrata:
* in primul rand pentru ca creditorul putea sa urmareasca mai intai pe garant iar daca garantul
platea, nu dispunea de procedee juridice pentru a se intoarce impotriva debitorului principal cu
scopul de a se despagubi
*in al doilea rand, daca erau mai multi garanti oricare garant putea fi urmarit pentru intreaga
datorie si daca platea, nu dispunea de mijloace jurdice pentru a se intoarce impotriva co-
garantilor cu scopul de a le cere partea contributiva din datorie.
De aceea, garantii au protestat vehement si repetat iar consecinta a fost ca romanii au adoptat
patru legi succesive favorabile garantilor. Este vorba despre:

legea PUBLILIA care prevede ca garantul care a platit datoria se poate intoarce impotriva
debitorului principal pentru a se despagubi.

legea APULEA care prevede ca garantul care a platit datoria se poate intoarce impotriva co-
garantilor pentru a le cere partea contributiva din datorie.

legea CICEREA care prevede ca creditorul trebuie sa faca o declaratie cu privire la valoarea
datoriei si la numarul garantilor.

FURIA DE SPONSU care este cea mai importanta si cuprinde 2 dispozitii:
*potrivit primei dispozitii daca sunt mai multi garanti, datoria se imparte de drept in momentul
scadentei intre toti garantii indiferent daca sunt solvabili sau insolvabili incat daca existau 3
garanti dintre care 2 erau solvabili si unul insolvabil, datoria se impartea la 3 ceea ce inseamna ca
in acest sistem consecintele insolvabilitatii unor garanti nu erau suportate de garantii solvabili ci
de creditor care, in exemplul nostru valorifica numai 2/3.
*potrivit celei de a 2 dispozitii, garantii care isi asumau datorii numai in Italia, nu pot fi urmariti
in justitie decat in termen de 2 ani de la scadenta incat dupa trecerea termenului de 2 ani, datoria
garantilor se stingea prin prescriptia extinctiva.
Fata de aceste avantaje substantiale au protestat creditorii care se simteau in nesiguranta iar
urmarea a fost ca s-a creat o noua garantie personala denumita fideiusio deoarece la intrebarea
creditorului garantul raspundea fideiubeo (pe cuvantul meu) si intrucat aceasta garantie a fost
creata dupa adoptarea celor 4 legi, dispozitiilor acelor legi nu i se aplicau.
Asa se face ca fideiusorii se aflau in situatia pe care au avut-o sponsorii si fidepromisorii inainte
de adoptarea celor 4 legi. De data aceasta, a venit randul fideiusorilor sa protesteze si astfel, de-a
lungul timpului, au fost create 3 beneficii favorabile fideiusorilor. Beneficiul este un drept
acordat in mod exceptional, este vorba despre: beneficiul de cesiune de actiuni, beneficiul de
diviziune si beneficiul de discutiune.

Beneficiul de cesiune de actiuni este o creatie a jurisprudentei. Potrivit lui, in fata pretorului
garantul care declara ca este dispus sa faca plata, are dreptul de ai cere creditorului sa-i transmita
toate actiunile pe care le are impotriva debitorului principal pentru ca intentand acele actiuni
impotriva debitorului principal, garantul sa se poata despagubi. Daca creditorul transmitea, ceda
acele actiuni, garantul platea iar litigiul se stingea. Daca insa creditorul refuza sa transmita acele
actiuni, garantul ii cerea pretorului sa introduca in formula o exceptiune de dol.
In faza a 2 a procesului, judecatorul verifica daca acea exceptiune este intemeiata si constatand
ca este intemeiata, pronunta sentinta de absolvire fiindca in procedura formulara exceptiunile au
un caracter absolutoriu ceea ce inseamna ca ori de cate ori exceptiunea se dovedeste intemeiata,
judecatorul trebuie sa pronunte sentinta de absolvire astfel incat creditorul pierde si procesul si
dreptul de creanta, el pierde procesul prin efectul eceptiunii de dol iar creanta o pierde prin
efectul extinctiv al lui litis contestatio.
De aceea, in fata pretorului, daca garantul declara ca este dispus sa faca plata, creditorul are tot
interesul sa ii transmita garantului actiunile pe care le are impotriva debitorului principal pentru
ca altminteri risca sa piarda si procesul si dreptul de creanta. Insa unele complicatii pot sa apara
atunci cand creditorul isi garanteaza dreptul de creanta si printr-o garantie personala si prin una
reala. Spre exemplu, crditorul isi garanta creanta printr-o garantie personala si printr-o ipoteca.
Daca creditorul prefera sa isi valorifice garantia personala, garantul ii va cere creditorului sa-i
transmita actiunea ipotecara pentru ca instentand actiunea ipotecara impotriva debitorului
principal sa se poata despagubi dar ipoteca este un drept accesor care se stinge odata cu creanta
pe care o garanteaza. Ori in cazul nostru, daca garantul plateste creanta se stinge prin plata si se
stinge si ipoteca incat actiunea ipotecara ramane fara obiect. De aceea, jurisconsultii au spus ca
in asemenea situatii garantul nu face o plata ci cumpara dreptul de ipoteca de la creditor si astfel
ipoteca nu se mai stinge iar actiunea ipotecara poate fi intentata cu succes de garant.

Beneficiul de diviziune a fost creat printr-o constitutiune imperiala de Hadrian, cunoscuta sub
denumirea de epistula hadriani. Potrivit acestei constitutiuni, daca sunt mai multi garanti, datoria
se va imparti la cererea garantului urmarit in justitie intre garantii solvabili in momentul lui litis
contestatio. Asadar, intre sistemul introdus prin legea furia desponsu si sistemul introdus prin
beneficiul de diviziune exista mai multe deosebiri:
*in primul rand, potrivit legii furia de sponsu, datoria se impartea intre garanti de drept pe cand
la beneficiul de diviziune datoria de impartea intre garanti numai la cererea garantului urmarit in
justitie. Iar daca acel garant omitea sa ceara diviziunea datoriei era urmarit in justitie pentru
intreaga datorie iar daca platea, nu dispunea de mijloace juridice pentru a se intoarce impotriva
co-garantilor cu scopul de a le cere partea contributiva din datorie. Pe de alta parte, in sistemul
legii furia de sponsu, garantul nu putea renunta la diviziunea datoriei. Pe cand in sistemul
beneficiului de diviziune avea aceasta posibilitate ceea ce inseamna ca le facea o donatie.
*in al doilea rand, potrivit legii furia de sponsu, datoria se impartea intre toti garantii solvabili
sau insolvabili pe cand la beneficiul de diviziune datoria se impartea numai intre garantii
solvabili incat potrivit legii furia de sponsu, consecintele insolvabilitatii unor garanti erau
suportate de creditor. Iar la beneficiul de diviziune consecintele insolvabilitatii unor garanti erau
suportate de garantii solvabili (se impartea la 2 in exemplul nostru).
*in al treilea rand potrivit legii furia de sponsu datoria se platea la termen iar la beneficiul de
diviziune datoria se impartea intre garanti in momentul lui litis contestatio ori in intervalul de
timp cuprins intre momentul scadentei si momentul lui litis contestatio, timp in care puteau
deveni insolvabili si alti garanti in paguba acelora care ramaneau solvabili si plateau tot.

Potrivit beneficiului de discutiune, garantul urmarit in justitie avea dreptul de a-i cere
creditorului sa se indrepte mai intai impotriva debitorului principal si numai daca debitorul
principal se dovedeste insolvabil sa intenteze o noua actiune impotriva garantului insa acest
beneficiu acest drept nu s-a putut exercita in practica deoarece se opunea efectul extinctiv al lui
litis contestatio intrucat daca la cererea garantului creditorul se indrepta mai intai impotriva
debitorului principal iar debitorul principal se dovedea insolvabil, creditorul nu putea intenta o
noua actiune impotriva garantului deoarece dreptul sau de creanta s-a stins cu ocazia primului
proces prin efectul extinctiv al lui litis contestatio iar acolo unde nu exista drept nu poate exista
actiune in justitie.
Totusi, in practica, acest sistem era echivoc pentru ca aplicarea lui depindea de buna credinta a
garantului. De aceea, imparatul Justinian a dat o constitutiune imperiala prin care a desfiintat
efectul extinctiv al lui litis contestatio. In noua situatie, creditorul putea, la cererea garantului, sa-
l urmareasca mai intai pe debitorul principal si daca debitorul principal se dovedeainsolvabil
putea foarte bine sa intenteze o noua actiune impotriva garantului.
Dupa cativa ani, imparatul Justinian l-a obligat pe creditor sa-l urmareasca mai intai pe debitorul
principal si numai daca debitorul principal este insolvabil sa-l cheme in justitie prin alta actiune
si pe garant.
Pe langa ganartiile personale solmne, romanii au creat si garantii personale nesolemne care sunt
in numar de 3 si anume:
PACTUL DE CONSTITUT este o conventie prin care bancherul promitea sa plateasca datoria
clientului sau la un nou termen. Avem in vedere situatia in care clientul unui bancher nu isi poate
plati datoria la scadenta. In aceasta situatie, clientul incheie o conventie cu bancherul sau prin
care bancherul promite sa ii plteasca el datoria la un alt termen.
MANDATUM PECUNIE CREDENDE este un mandat prin care mandantul il imputerniceste pe
mandatar sa dea cu imprumut o suma de bani unei terte persoane. In acest sistem, mandatarul
este creditor iar mandantul este garant intrucat daca debitorul nu ii plateste mandatarului, acesta
se va indrepta impotriva mandantului.
RECEPTUM ARGENTARII este conventia prin care bancherul (argentarius) promite sa
plateasca datoriile eventuale ale clientului sau incat aceasta garantie prezinta un caracter anormal
pentru ca garantia se naste inaintea datoriei.
Garantiile reale sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie un lucru creditorului sau fie
sub forma transmiterii proprietatii sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unei ipoteci cu
efectul ca la scadenta, daca debitorul nu plateste, creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe
seama bunului atribuit cu preferinta fata de creditorii chirografari.
Romanii au creat 3 garantii reale si anume fiducia (fiducia ub creditore), gajul si ipoteca.
Fiducia se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate, prin mancipatie sau prin
in iure cesio de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care
creditorul promite sa restituie lucrul daca debitorul isi va fi platit datoria la scadenta.
Din aceasta definitie rezulta ca fiducia este o conventie grefata fie pe mancipatiune, fie pe in iure
cesio si mai rezulta ca creditorul devine proprietar al lucrului dat in garantie dar in acelasi timp
creditorul este si debitor conditional in sensul ca la scadenta, daca debitorul plateste devine
creditor iar creditorul devine debitor avand obligatia de a restitui lucrul la cererea fostului sau
debitor care este titularul unei actiuni personale prin care poate cere restituirea lucrului dar
titularii unor actiuni personale nu se bucura nici de dreptul de preferinta nici de dreptul de
urmarire (de dreptul de preferinta si de dreptul de urmarire se bucura numai titularii unor actiuni
reale).
De aceea, debitorul care isi plateste datoria, neavand drept de preferinta, va veni in concurs cu
ceilalti creditori ai fostului sau creditor si prin urmare nu va putea dobandi intreaga valoare a
lucrului pe care l-a dat in garantie ci numai o parte din acea valoare. Iar daca lucrul dat in
garantie ajunge in mainile unei terte persoane, debitorul neavand drept de urmarire nu va putea
sa il cheme in justitie pe tertul dobanditor.
De regula, lucrul dat in garantie are o valoare maimare decat valoarea datoriei si totusi debitorul
nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru.
Dr roman – curs 11 – 9.05.2013
GAJUL sau PIGNUS se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune prin
traditiune de catre debitor, creditorului sau transmite insotit de o conventie prin care creditorul
promite sa retransmita lucru daca debitorul isi plateste datoria la scadenta. De unde rezulta ca
gajul este o conventie grefata pe traditiune. Fata de fiducia, gajul prezinta avantajul ca lucrul dat
in garantie este transmis cu titlu de posesiune, astfel incat debitorul ramane proprietar al lucrului.
Si daca la scadenta isi plateste datoria in calitatea sa de proprietar poate exercita si dreptul de
urmarire si dreptul de preferinta. Ceea ce inseamna ca poate urmari lucrul dat in garantie in
mainile tertilor dobanditori si ca nu vine in concurs cu creditorii chirografari ai fostului sau
creditor.
Totusi si gajul prezinta unele inconveniente. Pentru debitor prezinta inconvenientul ca nu poate
garanta si alte datorii cu acelasi lucru, de vreme ce lucrul este transmis in mainile creditorului.
Iar pentru creditor prezinta dezavantajul ca nu poate instraina lucrul precum si dezavantajul ca nu
il poate folosi.
Fata de aceste inconveniente romanii au creat o noua garantie mult mai evoluata pe care o
considerau ideala si care se numeste IPOTECA. Jurisconsultii spuneau ca ipoteca satisface pe
de-a intregul si interesele creditorului si interesele debitorului deoarece lucrul ipotecat ramane in
stapanirea debitorului pana la scadenta si numai daca, la scadenta, debitorul nu plateste datoria,
creditorul are dreptul de a intra in posesia lucrului ipotecat si de a-l vinde pentru a-si satisface
dreptul de creanta.
Multa vreme s-a afirmat, in mod gresit, ca ipoteca romana nu ar fi originala si ca ar fi fost
imprumutata, preluata intr-o forma gata elaborata de la greci. In acest sens, s-a afirmat printr-un
argument de ordin lingvistic ca termenul ipoteca este preluat de la greci, ipoteca venind de la
ipotichi. Insa acest argument de ordin lingvistic nu rezista criticii, deoarece romanii au desemnat
la origine ipoteca prin cuvantul BIGNUS (prin care desemna si gajul) iar cuvantul ipoteca apare
in vocabularul juridic roman abia dupa aparitia ipotecii romane (dupa sec. I). In al doilea rand s-a
afirmat ca ipoteca greaca este mult mai veche decat ipoteca romana. Dar nici acest argument nu
rezista criticii deoarece, pe baza textelor jursiconsultilor clasici putem constata ca ipoteca
romana nu a fost preluata intr-o forma gata elaborata ci s-a format in cadrul unui proces care a
evoluat in 4 faze distincte pe care le-am putut reconstitui si anume:
1.Dreptul de retentie – s-a nascut in relatiile dintre marile proprietari funciari (latifundiari) si
arandasi. Caci, incepand din vremea lui Octavian Augustus, arendasii se instalau pe domeniile
funciare cu inventarul lor agricol si, in schimbul terenului, pamantului pe care il primeau in
vederea folosintei, se obligau sa plateasca o suma de bani sau o parte din recolta. Aceste datorii
ale arendasului trebuiau garantate cumva, romanii erau foarte prudenti. Dar fiducia si gajul nu se
puteau utiliza in relatiile dintre latifundiari si arendasi deoarece si fiducia si gajul presupun
transmiterea lucrului grevat in mainile creditorului, iar arendasul nu avea altceva decat inventarul
agricol. Iar daca ar fi dat in garantie inventarul agricol nu ar fi mai putut sa lucreze pamantul. De
aceea s-a admis, in mod exceptional, ca inventarul agricol sa ramana in stapanirea arendasului
pana la scadenta. Si numai daca la scadenta arendasul nu isi platea datoria/amenda, mosierul
avea dreptul sa ii retina inventarul agricol exercitand dreptul de retentie. Insa dreptul de retentie
putea fi exercitat numai cata vreme inventarul agricol se afla pe mosie, iar daca arendasul
transporta/muta inventarul agricol in afara mosiei dreptul de retentie nu se mai putea exercita.
Astfel incat, s-a trecut la faza a doua. (interdictul salvian)
2.Interdictul salvian – in acesta faza, mosierul putea retine inventarul agricol al arendasului
chiar daca era transportat in afara mosiei dar nu putea urmari acel inventar in mainile tertilor
achizitori, cu alte cuvinte, putea urmari inventarul agricol oriunde dar nu si in mainile oricui. Si
astfel, s-a trecut la faza a 3-a (actiunea serviana).
3.Actiunea serviana – in cadrul acestei faze mosierul putea urmari inventarul agricol al
arendasului oriunde si in mainile oricui cu prioritate fata de creditorii chirografari. Prin urmare,
in aceasta faza, dreptul de ipoteca si-a dobandit identitatea si este un drept real, de vreme ce
latifundiarul poate exercita si dreptul de urmarire si dreptul de preferinta. Dar, in faza a 3-a acest
drept real se putea naste numai in relatiile dintre latifundiari si arandasi, incat s-a trecut la faza a
4-a.
4.Actiunea quasiserviana – in care dreptul de ipoteca se putea constitui in relatiile dintre orice
creditor si orice debitor cu conditia sa se incheie o conventie intre parti. Din acel moment,
ipoteca a devenit un drept real cu aplicatiune generala.
De regula, la romani, ipoteca este conventionala, caci ea se naste din simple conventie a partilor.
Insa, cu timpul, pe langa ipoteca nascuta din conventia partilor, romanii au creat si alte feluri de
ipoteci:

Ipoteca tacita – se naste din textul legilor sau din obiceiurile juridice. Iar clasicii spuneau ca in
cazul ipotecii tacite vointa debitorului de a ipoteca lucrul este prezumata. (in zilele noastre se
numeste ipoteca legala)

Ipoteca privilegiata – are prioritate fata de celalalte ipoteci, indiferent de data constituirilor. O
asemenea ipoteca exercita fiscul asupra bunurilor cetatenilor impozabili.

Ipoteca testamentara – se constituie printr-o clauza inclusa in testament prin care erau
favorizati fie legatarii fie fideicomisarii. In sensul ca, anumite bunuri din succesiune erau
ipotecate pentru a se asigura executarea legatelor si a fideicomiselor.

Ipoteca autentica (sau publica) – a aparut in legatura cu faptul ca la romani acelasi lucru putea
fi ipotecat de mai multe ori. Si daca un lucru este ipotecat de mai multe ori, se pune intrebarea
care dintre creditorii ipotecari are prioritate. Intrebare la care romanii au raspuns prin adagiul:
PRIOR TEMPORE POTIOR IURE. Adica, mai intai in timp, mai tare in drept (sau primul in
timp mai tare in drept). Astfel incat ipoteca cu data mai veche avea prioritate fata de ipoteca mai
recenta. Iar titularul ipotecii mai vechi era denumit creditor ipotecar anterior in rang, pe cand
titularul ipotecii mai recente era denumit creditor ipotecar posterior in rang. Insa, ipoteca se
constituia prin simpla conventie a partilor si nu presupunea respectarea unor forme de
publicitate. Astfel incat, unii debitori antedatau anumite ipoteci, adica datau, in mod fraudulos, o
ipoteca mai recente inaintea unei ipoteci mai vechi. Pentru a combate aceasta posibilitate de
frauda (antedatarea), imparatul Leo a creat ipoteca autentica (sau publica). Aceasta ipoteca era
constituita cu respectarea unor forme de publicitate, constand in transcrierea conventiei de
ipoteca intr-un registru public sau in constituirea ei, prin inscris privat, contrasemnat (subscris)
de cel putin 3 martori. Iar ipoteca autentica, constituita cu respectarea acestor forme de
publicitate avea prioritate fata de ipotecile conventionale indiferent de data constituirii lor. Din
acel moment, antedatarea ipotecii nu a mai fost posibila deoarece ipoteca autentica trecea oricum
inaintea celei conventionale. Iar ipoteca autentica nu putea fi antedatata.
Ipoteca romana prezinta anumite caractere:

este un drept real, de vreme ce creditorul ipotecar poate exercita si dreptul de urmarire si
dreptul de preferinta.

este conventionala pentru ca se obtine prin simpla conventie a partilor

Poate fi generala – la origine ipoteca a fost speciala in sensul ca ea purta asupra unor lucruri
corporale individual determinate mobile sau imobile. De aceea Gaius spunea ca ipoteca
presupunand luarea lucrului in posesiune de catre creditor ea nu poate fi exercitata decat asupra
lucrurilor corporale, intrucat numai lucrurile corporale sunt susceptibile de posesiune. Cu timpul
insa romanii au admis ca ipoteca poate avea ca obiect chiar si o masa de bunuri, o universalitate,
un patrimoniu. De asemenea, putea fi ipotecata nuda proprietate, putea fi ipotecat dreptul de
servitute si chiar drepturile de creanta. Intr-un cuvant, spune Gaius, tot ce se poate vinde se poate
si ipoteca. Avantajul ipotecii generale ne apare atunci cand exista mai multi creditori ipotecari cu
ranguri diferite. In asemenea cazuri creditorii ipotecari posteriori in rand isi pot valorifica si ei
ipotecile pe seama bunurilor care mai raman dupa ce creditori ipotecari anterior in rang si-au
valorificat drepturile lor de ipoteca.

caracter indivizibil. In virtutea acestui caracter, ipoteca apasa in intregime asupra fiecarei parti
din lucru si garanteaza in intregime fiecare parte din datorie. Primul aspect al caracterului
indivizibil se invedereaza atunci cand lucrurul ipotecat se imparte intre mostenitori. Intr-un
asemenea caz, desi fiecare mostenitor dobandeste numai o parte din lucrul ipotecat, oricare dintre
mostenitori va putea fi urmari pentru intreaga datorie. Iar al doilea aspect se invedereaza atunci
cand debitorul plateste o parte din datorie, daca insa la scadenta debitorul nu plateste intreaga
datorie, creditorul va intra in posesia intregului lucru ipotecat.

caracter clandestin, ocult, secret, intrucat se constituie, de regula, prin conventia partilor si nu
presupune forme de publicitate, astfel incat tertele persoane nu au de unde sa stie daca un lucru
este sau nu este ipotecat. Din acest caracter al ipotecii decurg doua posibilitati de frauda:
a.Debitorul poate ipoteca de mai multe ori un lucru fara sa declare ipotecile anterioare. Din
aceasta posibilitate de frauda decurg anumite consecinte. Astfel, daca sunt mai multi creditori
ipotecari in virtutea principiului PRIOR TEMPORE creditorul ipotecar anterior in rang are
prioritate si daca isi valorifica dreptul de ipoteca toate celalalte ipoteci care sunt posterioare in
rang raman fara obiect si prin urmare se sting daca nu au obiect. Iar daca creditorul ipotecar
posterior in rang se grabeste sa valorifice dreptul de ipoteca, in virtutea aceluiasi principiu el va
fi invins? (adica deposedat pe cale juridica) de creditorul ipotecar anterior in rang. Pentru a se
combate aceasta posibilitate de frauda s-a creat delictul de stelionat. Astfel incat, acela care
ipoteca un lucru de mai multe ori fara sa declare ipotecile anterioare era pedepsit pe taram
delictual pentru comiterea delictului destelionat. A fost creat IUS OFERENDE PECUNIE sau
dreptul de a oferi o suma de bani. In virtutea acestui drept daca existau doi creditori ipotecari cu
ranguri diferite, creditorul ipotecar posterior in rang avea dreptul de a-l dezinteresa pe creditorul
ipotecar anterior in rang platindu-i creanta. Pe aceasta cale, creditorul ipotecar posterior in rang
urca in rangul celui anterior, caci ipoteca creditorului ipotecar se stingea prin plata. Insa
creditorul ipotecar posterior in rang se prevala de IUS OFERENDE PECUNIE numai daca lucrul
ipotecat avea o valoare suficient de mare pentru a acoperi valoarea ambelor creante, intrucat el
trebuia mai intai sa se despagubeasca pentru plata facuta cu ocazia dezinteresarii, iar apoi trebuia
sa isi valorifice si propria creanta. Daca lucrul ipotecat avea o valoare suficient de mare,
creditorul ipotecar posterior in rang se grabea sa valorifice IUS OFERENDE PECUNIE si sa il
dezintereseze prin plata pe creditorul ipotecar anterior in rang. Se grabea de temea ca nu cumva
creditorul ipotecar anterior in rang sa vanda lucrul la un pret oarecare, dar suficient de mare
pentru a-i acoperi valoare creantei. Acel creditor anterior in rang nu avea interesul sa vanda
lucrul la un pret cat mai mare. Pe cand creditorul ipotecar posterior in rang avea interesul sa
vanda lucrul la un pret cat mai mare astfel incat sa se poata despagubi de plata facuta si sa isi
valorifice si propria creanta.
b. Antedatarea unei ipoteci prin datarea, in mod fraudulos, a ipotecii mai recente inaintea
celei mai vechi. Posibilitate de frauda care a fost combatuta prin ipoteca autentica (publica)

este un drept accesoriu, un drept care se stinge odata cu creanta pe care o garanteaza. Dar,
caracterul accesoriu al ipotecii nu se verifica atunci cand dreptul de creanta se stinge prin efectul
prescriptiei extinctive de 30 de ani, deoarece ipoteca se prescrie in 40 de ani. Iar daca dreptul de
creanta s-a stins prin prescriptia de 30 de ani, inseamna ca ipoteca ii supravietuieste timp de 10
ani, ceea ce ar insemna sa admitem ca exista ipoteca fara obiect. De aceea, Paul afirma ca dupa
trecerea termenului de 30 de ani, creanta nu se stinge in intregime si supravietuieste in cadrul
unei obligatii naturale, astfel incat, dupa 30 de ani ipoteca are totusi un obiect, caci garanteaza o
obligatie naturala. Dar acest text este in mod sigur interpolat, modificat nu putea fi scris de Paul
(pe vremea lui Paul nu aparuse prescriptia de 30 de ani)
Ipoteca produce efecte juridice:
- IUS POSIDENDI – dreptul de a poseda
- IUS DISTRAENDI – dreptul de a vinde
Daca la scadenta debitorul nu isi plateste datoria, creditorul are dreptul sa intre in posesia
lucrului ipotecar, insa pana in secolul III, mai bine de 200 de ani, IUS POSIDENDI a fost unicul
efect al ipotecii, ceea ce inseamna ca creditorul nu putea sa vanda lucrul ipotecat ci il pastra pana
cand debitorul isi platea datoria. Insa, in practica, partile aveau posibilitatea sa incheie o
conventie speciala, alaturata conventiei de ipoteca. Conventie din care se nastea dreptul
creditorului de a vinde lucrul ipotecat, iar aceste conventii speciale erau atat de frecvente, astfel
incat, la un moment dat ele au devenit presupuse (se considera ca s-au incheiat chiar daca nu se
incheiasera). Din acel moment, dreptul de a vinde a devenit un efect al conventiei de ipoteca de
vreme ce conventia speciala era presupusa. Totusi, dreptul de a vinde nu a fost la romani un efect
esential al ipotecii deoarece partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care,
de data aceasta, creditorul renunta la dreptul de a vinde. ORI efectele esentiale ale unui act nu
pot fi desfiintate prin conventia partilorori asta inseamna ca dreptul de a vinde nu era un drept
esential. Prin exercitarea dreptului de a vinde se incalca un principiu fundamental al dreptului
roman conform careia NEMO PLUS IURIS AD ALIUM TRANSFERE POTES – adica nimeni
nu poate transmite mai mult decat are el insusi. Ori in cazul nostru creditorul nostru dobandeste
dreptul cu titlu de posesiune dar il poate transmite cu titlu de proprietate, ceea ce inseamna ca
transmite mai mult decat are.
Ipoteca se stinge prin valorificarea dreptului de creanta, caci este un drept accesoriu. De
asemenea, se stinge prin pieirea in intregime a lucrului ipotecat, avand in vedere caracterul
indivizibil al ipotecii. Se mai stinge si prin confuziune, prin vanzarea lucrului ipotecat de catre
creditorul ipotecar anterior in rang si prin renuntare la dreptul de ipoteca.
s-a terminat partea generala
Urmeaza PARTEA SPECIALA.