România comunistă între Orient și Occident

A fost tratat pe mii de pagini, a ajuns să fie considerat un subiect vetust, cu toate acestea a rămas
vie dorința de a aborda problema comunismului, cu tot ceea ce a însemnat el, din cât mai multe
perspective posibile. Vom începe incursiunea în cadrul acestei teme pornind de la o observație
esențială pe care o face politologul român Vladimir Tismăneanu cu privire la comunismul
românesc : “Hegel a scris odată că problema istoriei este istoria problemei. În special în
domeniul studiilor asupra comunismului, biografiile, interviurile și memoriile contează la fel de
mult ca și documentele oficiale. Dar, firește, nici o memorie nu este infailibilă[…]. O istorie
politică a comunismului românesc trebuie să meargă prin urmare dincolo de simpla descriere a
etapelor privind ascensiunea și decăderea, și să explice fenomene.”1

Atitudinea față de România a Marilor Puteri, mai ales în cadrul acordului de procentaj din 9
octombire 1944, a arătat că începând de la această dată România era oferită pe tavă Moscovei
pentru a fi supusă ideologiei comuniste. Exista totuși un sâmbure democratic aflat într-un cadru
fertil care ar fi putut să încolțească, însă sovieticii au adus înfipt în vârful baionetei modelul
bolșevic de organizare a societății. Se observă astfel că trebuie să ne îndreptăm atenția spre
Uniunea Sovietică și să o considerăm responsabilă pentru instaurarea comunismului în România.

Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul politic sovietic, a hotărât să se implice direct în

schimbarea de regim din România și astfel îl trimite în 1945 pe A.I. Vîșinski, primul locțiitor al
comisarului poporului pentru afacerile externe al URSS, la București. După preluarea puterii de
către guvernul comunist, se va trece la croirea tiparului de tip sovietic în ceea ce privește
conducerea României. Foarte important în acest context este opinia occidentalilor și vom vedea
cum un diplomat englez Archibald Clark Kerr afirmă: „Vîșinski guvernează România ca pe o
provincie a Uniunii Sovietice, iar guvernul Groza nu e decît un simplu instrument în mîinile
lui.”2

Liderii occidentului au vrut să-i determine pe aliații sovietici să ofere politicii din România cel
puțin o aparență de regim democratic. De aici se desprinde o trăsătură interesantă cu privire la
poziția Statelor Unite ale Americii față de România comunistă și anume, atitudinea ambiguă a
americanilor față de noul regim. La nivel înaltse constată o atitudine tolerantă față de ruși, dar o
mare parte a societății americane înțelegea ceea ce avea să se întâmple în România. Acum e
momentul să luăm la cunoștiință de o altă opinie, de data aceasta a unui jurnalist american, R. H.
Markham, pe care și-o exprimă într-un dialog cu N. Cardino: „Lupta va fi lungă și grea. Cu
multe sacrificii, mai ales omenești. Oameni ca dumneata, de exemplu, vor sta mult în închisoare.
Alții vor pieri. Oricît de multe vor fi sacrificiile, numărul lor ar fi mai mare în caz de război. Iar
războiul s-a dovedit pînă acum favorabil comunismului- oricare i-ar fi rezultatele.”3

1
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Edit. Polirom 2005, p.58
2
Ion Țurcan, Istoria contemporană ilustrată a românilor, Edit. Istros 2010, p.354
3
Ibidem, p.356
Un alt punct important al planului de sovietizare a României a fost lichidarea instituției
monarhice. Regele Mihai a avut, în timpul unei călătorii la Londra, mai multe discuții cu
importanți lideri politici ( C.Atlee, W. Churchill) care l-au făcut să înțeleagă că România
fusese părăsită definitiv la discreția URSS. Actul final se petrece la 30 decembrie 1947, când,
sub amenințarea morții a cca 1000 de tineri manifestanți și a altor acțiuni, Regele Mihai al
României e forțat să abdice.

La congresul din februarie 1948 al Partidului Muncitoresc Român (PMR) Gh. Gheorghiu Dej a
fost ales secretar general al noului partid și a ocupat această funcție până la moartea sa, în anul
1965.„În perioada 1948-1964, politica externă a României a fost dominată de relațiile cu
celelalte regimuri comuniste, care reprezentau în acești ani singura opțiune reală în politica
externă.”4

În cadrul cercului socialist , au existat câteva state care au jucat un rol important : față de
Germania de Est se urmărea întreținerea și dezvoltarea relațiilor deoarece această țară era o sursă
de tehnologie și produse industriale. Au fost restabilite și relațiile diplomatice româno-
cehoslovace, după o întrerupere de aproximativ șapte ani. Ulterior semnării Tratatului de Pace de
la Paris, Praga a fost prima capitală vizitată la nivel înalt după Moscova. În urma acestei vizite,
Legația României la Praga a fost ridicată la rang de ambasadă. Relațiile s-au axat mai mult pe
latura economică. Pentru că România și Polonia s-au aflat pe parcursul războiului în tabere
adverse, procesul de restabilire a comunicării a fost oarecum stânjenit de acest fapt. „La 18
septembrie 1945 s-au stabilit relații între cele două țări la nivel de Legație, iar curând, la 11
noiembire același an, legațțile au fost ridicare la nivel de Ambasade.”5

Este momentul să ne întoarcem privirea spre Orient, iar aici un aspect extrem de important care
oferă o imagine de ansmablu asupra relațiilor din perioada comunistă îl reprezintă izbucnirea
polemicilor dintre partidele sovietic și chinez dintre anii 1963-1964, situație care a permis
românilor să scape de sub dominația Moscovei. În cadrul acestei schisme sino-sovietice,
Gheorghiu-Dej a luat rolul unui mediator între cele două centre comuniste rivale, ceea ce a dus la
o puternică admirație venită din partea partidului comunist chinez : „Mao și întreaga dispută
chinezo-sovietică au întărit extraordinar de mult prestigiul și respectul de sine al Partidului
Comunist Român. Considerat întotdeauna unul dintre cele mai lipsite de influență din întregul
bloc, acesta și-a asumat acum o importanță întrecută doar de cea a partidului sovietic și a celui
chinez. Datorită eforturilor impresionante depuse pentru mediere și datorită sfidării Moscovei,
a cîștigat o admirație și un respect considerabil.”6

Am început discuția acestei teme prezentând-o ca fiind învechită, lipsită de noutate, discutată
prin intermediul a milioane de cuvinte, și totuși am observat că mereu se poate reformula
povestea comunismului românesc, se poate reinterpreta și rediscuta din mai multe perspective.
4
Cezar Stanciu, Frăția socialistă: politica RPR față de țările „lagărului socialist” , Edit . Cetatea de scaun 2009, p.24
5
Valeriu Florin Dobrescu, Contribuții la istoria raporturilor româno-poloneze (1945-1947), În Anuarul Institutului de
Istorie și Arheologie A.D.Xenopol Iași, XIV, 1977, p.417
6
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Edit. Polirom 2005, p.215
Bibliografie

1. Stanciu, Cezar – Frăția socialistă: politica RPR față de țările “lagărului socialist” Edit.
Cetatea de Scaun Târgoviște 2009
2. Tismăneanu, Vladimir – Stalinism pentru eternitate o istorie politică a comunismului
românesc Edit. Polirom 2005
3. Țurcanu, Ion – Istoria contemporană ilustrată a românilor Edit Istros, 2010