La nivel formal, poezia este alcătuită din două catrene. .

în concepţia lui Ion Barbu, „prin oglindă lumea intră în mântuit azur". Iar dacă
lumea experienţei se înalţă în piramidă pană la „zenif (punctul cel mai înalt pe
verticală), răsfrângerea acesteia alcătuieşte „nadirul! ei (punctul cel mai jos pe
verticală). Din acest element neîntinat îşi extrage poetul materia inspiraţiei sale.
Poezia este pentru el negaţia lumii, sublimarea ei în idee, un joc desfăşurat pe un
plan izolat de viaţă, un „joc secund". Zenitul defineşte în mod metaforic spaţiul
real, echivalent cu punctul de maximă strălucire solară, iar nadirul simbolizează
tot în manieră metaforică universul artistic ce se reflecta în lumina asfinţitului.
Substantivul „ceas" de la începutul poeziei aparţine câmpului semantic al
timpului, dar este timpul neclintit, fără curgere. Timpul barbian este, după
aprecierea lui Alexandru Paleologu, „dedus", „sustras oricărei prize a
temporalităţii curente".
Primul vers al strofei întâi conţine epitetul metaforic situat într-o inversiune
„calmă creastă", figură de stil ce desemnează, lumea Ideilor în sensul pe care
Platon îl dădea acestui concept. „Arta, spunea Platon, considerată ca o copie a
lucrurilor reale, ele însele nişte copii ale ideilor eterne, este imitaţia unor imitaţii.
Arta, ar fi, deci, o răsfrângere la puterea a doua a realităţii. Aceasta este şi
concepţia pe care şi-o însuşeşte poetul Ion Barbu când îşi propune să evoce o
lume reflectată în oglindă, căci cel ce priveşte icoanele lămurite în apele ei
înregistrează imaginile unor imagini. Dar pe când pentru Platon această
răsfrângere secundă face din artă o întruchipare mai depărtată de realitatea ideală
decât înseşi obiectele concrete care i-au stat drept model, poetul Jocului secund
vede aici tocmai un pas mai departe în procesul de transfigurare a lumii, căci pe
această cale imaginea se depărtează încă mai mult de substratul ei materia?8.
Prin urmare, arta este pentru Barbu „un zbor invers", întors spre profunzimea
elementelor lumii, spre esenţele nevăzute ale lucrurilor.
în strofa a doua, „într-o metaforă concentrată, Ion Barbu reia muzica de sfere
eminesciană, permutând marea de stele în oceanul lichid ce-şi plimbă aştrii
scufundaţi (meduzele) sub «clopotele verzi»"9. Finalul îl aduce pe poet din
ipostaza intelectuală a lui Hermes, în aceea lirică a lui Orfeu. „CăntecuF său
rămâne „ascuns", accesibil doar iniţiaţilor.
Prin urmare, „Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din
contingent (din ceas) în pură gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca imagine .a
cirezii în apă. B un nadir latent, o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieţii
prin retorsiune."10
Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând efectele
muzicale şi urmărind o cadenţă liniştită, mereu egală cu sine. Versurile sunt de 13-
14 silabe, iambul fiind singura unitate metrică a poemului. Rima poeziei este
încrucişată.
 La nivel morfologic, nu se observă urmărirea unor efecte speciale. Ar fi de
remarcat conversiunea adjectivului „adânc" în substantivul „adâncul, folosirea
adjectivelor provenind din verbe la participiu, în prima strofă {„dedus", „intrată")
şi a unor infinitive lungi, în ansamblul poeziei {„înecarea, „însumarea"), forme
care exprimă efortul abstragerii, al ieşirii din limitata lume senzorială.
La nivel sintactic, se observă faptul că ambele strofe se reduc fiecare la câte o
singură frază. Prima strofă este eliptică de predicat, pe când a doua include
coordonări şi subordonări de propoziţii.
La nivel lexical, se observă prezenţa termenilor abstracţi, neologici, familiari
matematicianului şi fireşti în limbajul ştiinţific: „dedus", „nadir", „latent,
„însumarea". Prin intermediul acestor termeni, se obţine un efect deosebit de
imobilitate, de fixare a elementelor, ca şi cum astfel ele ar putea fi mai profund
contemplate.
La nivel stilistic, este de remarcat abundenţa metaforelor, ce justifică oarecum
încifrarea textului: „ceas dedus", „calmă creastă", „măntuit azur", „nadir latent,
„harfe resfirate", sau a inversiunilor: „calmă creastă", „măntuit azur", dar şi a
epitetelor: „ceas dedus", „cântec ascuns", „nadir latent, „harfe resfirate",
„clopotele verzi. Este de remarcat faptul că aceleaşi sintagme constituie simultan
figuri de stil diferite, ceea ce sustine concizia si incifrarea (ambiguitatea)
limbajului poetic.

CONCLUZIE
Poezia [Din ceas, dedus...] de Ion Barbu este o arta poetica aparinand
modernisului / ermetismului barbican, prin conceptie si limbaj incifrat, accesibila
cititorilor initiati.