Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

Unitate de învăţare Nr. 1

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND JUSTIŢIA ŞI

SISTEMUL JUDICIAR ÎN STATUL DE DREPT

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 ............................................................................. 14

1.1 Conceptul de justiţie................................................................................................. 14
1.2 Scurtă prezentare a sistemului judiciar din România și a partenerilor acestuia..... 14
1.3 Funcţiile justiţiei....................................................................................................... 17
1. 4. Principiile justiţiei ca serviciu public..................................................................... 20
1. 5. Jurisdicţia. Noţiune şi conţinut............................................................................... 29
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1............................................................... 31
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare........................................................ 31
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1............................................................................. 32

13
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 capacitatea de a asimila cele mai importante dispoziții
corespunzătoare sistemului judiciar din România;
 dezvoltarea abilităților de a înțelege organizarea și funcționarea
sistemului judiciar din România;
 dezvoltarea capacității de înțelegere a organizării și funcționării
profesiilor partenere ale sistemului judiciar din România.

1.1 Conceptul de justiţie

Viaţa socială şi ordinea juridică a unui stat, fac din acesta o

personificare a colectivităţii, o lume a acţiunilor. Statul, în concepţie
juridică reprezintă realitatea indubitabilă, naturală şi istorică a
poporului care-l compune, dominat de puterile stabilite în acel teritoriu
determinat.
Justiţia poate prezenta mai multe accepţiuni în funcţie de contextul
în care este folosită acestă expresie.
Percepţia conceptului de justiţie din partea profanilor în drept, poate
fi total opusă sau parţial înţeleasă, faţă de cea a juriştilor sau a
practicienilor în drept.
Astfel, putem afirma că justiţia poate reprezenta ceea ce este
idealmente just şi conform exigenţelor de echitate în raport cu un motiv
şi un interes; în acest sens, justiţia exprimă un sentiment, o virtute, un
ideal, o binefacere, o valoare.
În sensul tehnicii juridice, noţiunea de justiţie poate fi definită ca
totalul instituţiilor însărcinate de a soluţiona după parcurgerea unei
proceduri echitabile, litigiile care pot opune persoanele între ele sau
împotriva autorităţilor, dar şi autorităţile împotriva persoanelor.

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

1. Definiți noţiunea de justiţie.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 31.

1.2 Scurtă prezentare a sistemului judiciar din România și a partenerilor acestuia

Serviciul public al justiţiei în România, este administrat prin

intermediul Ministerului Justiţiei, sub responsabilitatea ministrului
justiţiei, iar garantul independenţei justiţiei - potrivit dispoziţiilor
fundamentale ale art.133 alin.(1) - este Consiliul Superior al
Magistraturii. Astfel, putem afirma că activitatea serviciului public al
justiţiei, sau sistemul judiciar din România - fără a intra prea mult în
sfera amplă a atribuţiilor acestor autorităţi - este compus din:
14
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

I. Puterea judecătorească:
A) Sistemul judecătoresc, care are atribuţii de judecată şi care
cuprinde următoarele categorii de instanţe:
a). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – instanţa supremă cu
competenţă materială şi teritorială generală.
b). Curţile de Apel (în număr de 16, din care una militară) ce cuprind
în raza lor teritorială 2 sau maimulte judeţe;
c). Tribunalele (42 la număr) cîte unul pentru fiecare judeţ (cu
tribunalul județului Ilfov – constituit de curand); la care se adaugă 5
tribunale specializate, respectiv Tribunalul pentru Minori şi Familie
Braşov, Tribunalul Comercial Cluj, Tribunalul Comercial Vrancea,
Tribunalul Comercial Mureş şi Tribunalul Comercial Argeş. Acestora,
pot fi adăugate și cele 4 tribunale militare: Tribunalul Militar București,
Tribunalul Militar Cluj, Tribunalul Militar Timișoara și Tribunalul
Militar Iași.
d). Judecătoriile (în număr de 188 însă, aproximativ 11 nu
funcționează), două sau mai multe în fiecare judeţ.
În acest sens, potrivit art.1 alin.(1) din Legea nr.304/2004, privind
organizarea judiciară, republicată, se statuează că, ”Puterea
judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, evidenţiând astfel,
activitatea jurisdicţională exercitată prin judecători, ca fiind puterea
judecătorească în România.
B) Parchetele de pe lângă instanţe:
Pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori şi
familie, judecătorie şi instanţele militare funcţionează un parchet.
Sediul parchetelor este în localităţile în care se află instanţele
judecătoreşti pe lângă care funcţionează şi au aceeaşi circumscripţie
teritorială.
Parchetele militare sunt constituite pe aceleaşi principii, pe lângă
instanţele militare mai sus prezentate.
C) Consiliul Superior al Magistraturii.
După ce rolul acestuia este recunoscut prin dispoziţii fundamentale
şi art.1 alin(2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară în
România, preia practic textul fundamental şi îi subliniază importanţa
statuând că acest Consiliu, “este garantul independenţei justiţiei”.
Atribuţiile Consiliului, sunt menţionate de către art.134 din
Constituţia României, dar prevederi mai largi cu privire la organizare şi
funcţionare sunt statuate în dispoziţiile Legii nr.317/1 iulie 2004,
privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.
D) Ministerul public. În activitatea judiciară, Ministerul Public
reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept,
precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în
parchete, în condiţiile legii.
Parchetele funcţionează, aşa cum am mai amintit, pe lângă
instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare
penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii(art. 131 din Constituţie);
Şi articolul 1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară

15
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

în România, evocă rolul Ministerului Public în sistemul judiciar prin

dispoziţiile alin.(3) în sensul că, “Ministerul Public îşi exercită
atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii”.
E) Ministerul Justiţiei este organul de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în
subordinea Guvernului, care asigură elaborarea, coordonarea şi
aplicarea strategiei şi a programului de guvernare în vederea unei bune
funcţionări a justiţiei ca serviciu public şi veghează la stricta aplicare a
legii, în conformitate cu principiile democratice ale statului de drept.
În conţinutul H.G. nr. 652/29 iunie 2009, modificată, privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, sunt menţionate cele
mai importante dispoziții privind rolul acestuia în sistemul judiciar din
România.
Partenere ale sistemului judiciar intern, pot fi considerate
următoarele autorităţi:
II. Ministerul Afacerilor Interne. Acesta, prin reprezentanţii săi are
următoarele atribuţii:
a) de ordine şi siguranţă publică, cum ar fi: organizează şi
desfăşoară, prin structuri specializate, potrivit competenţei, activităţi
pentru prevenirea şi combaterea terorismului, a criminalităţii
organizate, a traficului şi consumului ilicit de droguri, a traficului de
persoane, a migraţiei ilegale, a criminalităţii informatice, precum şi a
altor fenomene infracţionale şi fapte antisociale;organizează, îndrumă
şi coordonează activitatea de protecţie a persoanelor, bunurilor,
obiectivelor şi valorilor şi organizează paza obiectivelor de importanţă
deosebită date în competenţă potrivit legii, etc;
b) prevenirea și combaterea corupției în administrația publică,
simplificarea procedurilor administrative, etc.
III. Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti. Caracterul
public al activităţii îndeplinite de către executorii judecătoreşti, rezidă
din conţinutul art.2 alin.(1) din Legea nr.188/2000 privind executorii
judecătorești, republicată și actualizată, care statuează faptul că:
”Executorii sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes
public”. Această dispoziţie, reliefează calitatea de parteneri a
executorilor judecătoreşti la sistemul judiciar din România.
Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr.188/2000, privind executorii
judecătoreşti,” Executorii judecătoreşti din România se constituie în
Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, organizaţie
profesională cu personalitate juridică, formată din toţi executorii
judecătoreşti numiţi potrivit art. 16”. Prezenta dispoziţie, recunoaşte
entitatea U.N.E.J. din România, ca organizaţie profesională cu
personalitate juridică.
IV. Uniunea Naţională a Barourilor de Avocaţi. Profesia de avocat
ocupă un loc important ca partener al sistemului judiciar din România,
iar activitatea exercitată de către aceşti profesionişti este considerată o
garanţie a dreptului la apărare recunoscut cetăţenilor din România chiar
în conţinutul art.24 alin.(2) din Constituţie, în sensul că, “În tot cursul
procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau
numit din oficiu”. Prevederile art.1 alin.(2) din Legea nr.51/1995 pentru

16
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, statuează că, “Profesia

de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din
care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din
România, denumită în continuare U.N.B.R”. În continuare art.2
alin.(3) din lege evidenţiază in lato sensu, atribuţiile acestora, în sensul
că: “Avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi
juridice în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor organe de
jurisdicţie, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor şi
instituţiilor publice, precum şi în faţa altor persoane fizice sau juridice,
care au obligaţia să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea
nestingherită a activităţii sale, în condiţiile legii”.
V. Uniunea Naţională a Notarilor Publici. Rolul notarului public ca
partener al sistemului judiciar din România este evident, importanţa
acestuia rezidă chiar de la începutul Legii nr.36/1995 a notarilor publici
şi a activităţii notariale, modificată și republicată, mai precis din
conţinutul art.1, care prevede faptul că: ”Activitatea notarială asigură
persoanelor fizice şi juridice costatarea raporturilor juridice civile sau
comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea
intereselor, în conformitate cu legea ”. Dovada faptului că activitatea
notarului public se găseşte în serviciul public al justiţiei, rezultă din
dispoziţiile art. 3 alin.(1) din lege care statuează că,”Notarul public este
învestit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul
unei funcţii autonome”.
VI. Alte instituţii sau specialişti care au activităţi incidente cu
activitatea serviciului public al justiţiei, ca şi parteneri ai sistemului
judiciar din România: Institutul Naţional de Expertiză Criminalistică;
Institutul de Medicină Legală; Experţi judiciari; Experţi criminalişti;
Traducători.
Din păcate, sistemul judiciar din România nu grupează dispoziţiile
legislative care reglementează şi recunosc activitatea acestor instituţii,
într-un Cod de organizare judiciară aşa cum se găseşte în câteva ţări
europene, cu sisteme judiciare de referinţă.

Test de autoevaluare 1.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

1. De cine este administrat serviciul public al justiţiei în România
și care este garantul independenţei justiţiei?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 31.

1.3 Funcţiile justiţiei

Aplicarea corectă a principiului separaţiei puterilor în stat, face ca
raporturile dintre cele trei funcţii, legislativă, executivă şi
judecătorească să nu creeze divergenţe de ordin constituţional. Ne
referim la aplicarea corectă a acestui principiu de separaţie a puterilor
în stat, deoarece acesta este în strânsă legătură cu independenţa celor
trei funcţii, dar şi a activităţilor totale ale acestora.
Dintotdeauna, funcţiile justiţiei au coincis cu activitatea menită să

17
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

apere interesele generale şi ordinea de drept a unei societăţii, iar

interesele private de multe ori erau apărate în funcţie de poziţia socială
a individului. Această activitate este cea mai importantă funcţie a
justiţiei şi reprezintă, aşa cum am mai amintit, activitatea
jurisdicţională.
În acest sens, am putea discuta despre activitatea jurisdicţională,
dar şi despre activitatea de executare silită, precum că ambele fac parte
integrantă din noţiunea de proces echitabil, în sensul art.6 parag.1 a
Convenţiei Europene, dar şi despre prerogativele importante ale justiţiei
ca serviciu public. Aceste activităţi, după cum ştim sunt duse la
îndeplinire de către organe statale independente şi imparţiale cu
atribuţii specifice, recunoscând funcţia justiţiei ca o activitate statală,
independentă şi imparţială, iar nu în ultimul rând, publică.

1. 3. 1. Funcţia justiţiei ca activitate statală

Funcţia justiţiei civile ca activitate statală, îi atribuie acesteia, un
monopol de stat incident acestui domeniu.
Faptul că justiţia civilă este monopolul statului, implică trei
consecinţe esenţiale:
1. nicio altă autoritate decât instanţele judecătoreşti legal instituite
nu pot înfăptui justiţia, prin pronunţarea unor hotărâri care să se
bucure de autoritatea lucrului judecat şi de forţă executorie. Această
consecinţă este determinată în dreptul intern prin dispoziţia
constituţională a art.125 alin.1, dar şi prin dispoziţiile art.1 din Legea
nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicata.
Excepţia acestei consecinţe este reprezentată de modul non-judiciar de
soluţionare a litigiilor prin intermediul activităţii arbitrale.
2. justiţia este monopolul statului, iar statul este obligat să împartă
justiţia atunci când se solicită acest lucru. Judecătorul care a fost
investit cu soluţionarea unei cereri nu poate refuza judecata, sub
sancţiunea săvârşirii infracţiunii de denegare de dreptate. În acest sens,
art. 5 alin.(2) din Noul C. pr.civ. stabilește că: ”Niciun judecător nu
poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau
incompletă”. Bineînţeles că este ideal ca judecătorul să soluţioneze
cauza cu care a fost investit, în temeiul unui text de lege al cărui
conţinut să fie neechivoc şi perfect aplicabil situaţiei de fapt ce
caracterizează speţa. Însă, chiar dacă legea prezintă neclarităţi sau
lacune, judecătorul este obligat să recurgă la interpretarea legii, iar în
lipsă de text expres la analogia legii ori la analogia dreptului şi să
rezolve cauza cu care a fost investit.
3. executarea silită ca serviciu de interes public, se îndeplineşte
numai prin agenţii investiţi de stat cu asemenea atribuţii, fiind o
activitate a justiţiei, monopol al statului. Singurii care pot fi încadraţi în
exigenţa acestor cerinţe şi care după cum ştim realizează un serviciu de
interes public, sunt executorii judecătoreşti. Mai mult decât atât, Legea
nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, reglementează
în conţinutul art.63 alin.(2) faptul că: “Arhiva activităţii executorilor
judecătoreşti este proprietatea statului, se păstrează, se conservă şi se
predă în condiţiile legii”.

18
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

1. 3. 2. Funcţia justiţiei ca activitate independentă şi imparţială

Această funcţie a justiţiei ca activitate independentă şi imparţială,
rezidă din statutul pe care îl au categoria de organe statale cu atribuţii
în îndeplinirea ei.
Astfel, în Constituţie se consacră în mod expres independenţa
judecătorilor, dar din normele care compun statutul lor (art. 37, 40,
124, 125) se deduce şi imparţialitatea acestora. Iar dacă judecătorii sunt
independenţi şi imparţiali, atunci şi instanţele judecătoreşti sunt astfel.
Pe de altă parte, independenţa justiţiei este afirmată prin art. 133 alin. 1
(Consiliul Superior al Magistraturii este garantul ei) şi art. 152 alin. 1
(care stabileşte limitele revizuirii Constituţiei), iar imparţialitatea ei prin
art. 124 alin. 2. Şi cum justiţia (înţeleasă ca jurisdicţia judiciară) se
realizează prin instanţele judecătoreşti, care sunt compuse din
judecători, rezultă că însăşi instanţele sunt independente şi imparţiale.

1. 3. 3. Funcția justiției ca serviciu public

Serviciul public al justiției este gestionat de către Ministerul
Justiției, sub responsabilitatea ministrului justiției. Acesta este asistat de
numeroase servicii, care funcționează în cadrul Ministerului Justiției, și
care sunt regrupate în Direcții de Specialitate (Direcția de Elaborare
Acte Normative, Direcția de Avizare Acte Normative, Direcția Drept
Internațional și Cooperare Judiciară, Direcția de Probațiune, Serviciul
Profesii Juridice Conexe, etc.).
În sens de organizare, serviciul public al justiţiei este compus
dintr-o serie de autorităţi care au atribuţii diferite şi care formează prin
reprezentanţii săi, un corp specializat al sistemului judiciar din
România. Aici, vom include totalitatea instanțelor de judecată, a
parchetelor, dar și o serie de autorităţi care pot fi considerate partenere
ale sistemului judiciar intern, cum ar fi: Ministerul Afacerilor Interne,
U.N.B.R., U.N.E.J.R., U.N.N.P, dar şi alţi specialişti cu diverse atribuţii
în ajutorul serviciului public al justiţiei.
În sens de activitate, serviciul public al justiției are ca scop
constituirea unor garanții procesuale și procedurale justițiabililor,
asigurându-le acestora soluționarea cauzelor fără părtinire și fără vreo
influență externă.
Oprindu-ne însă la sensul strict al expresiei potrivit căruia justiţia
reprezintă un serviciu public, vom remarca faptul că acesta este
fundamentat pe anumite principii de organizare şi funcţionare care
crează reguli esenţiale judiciar-procesuale, caracteristice noțiunii de
“proces” într-un stat de drept.

Test de autoevaluare 1.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

1. Care sunt funcţiile justiţiei?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 31.

19
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

1.4 Principiile justiţiei ca serviciu public

Activitatea justiţiei ca serviciu public trebuie să funcţioneze în

mod optim şi rezonabil, pentru a oferi justiţiabililor din societăţile
moderne garanţia unei bune justiţii. Pentru aceasta bună funcţionare, a
fortiori sunt necesare a fi prestabilite instituirea unor reguli de
organizare, dar şi de funcţionare a activităţii jurisdicţionale.
Dacă în privinţa principiilor de organizare a justiţiei ca serviciu
public acestea sunt aplicabile în general tuturor acţiunilor
jurisdicţionale din orice materie, în schimb, cu privire la principiile de
funcţionare ale justiţiei, vom remarca faptul că în cea mai mare parte,
sunt incidente acele principii consacrate în documente internaţionale,
dar şi de către jurisprudenţa C.E.D.O. în materia dreptului judiciar
privat.
Putem încheia definind principiile de organizare a justiţiei ca
fiind, acele principii care sunt aplicabile organizării sistemului
jurisdicţional intern şi care conferă puterii judecătoreşti prerogativele
constituţionale într-un stat de drept.
Însă, principiile de funcţionare a justiţie în materia dreptului
judiciar privat (sau a dreptului procesual civil), sunt acele principii
necesare soluţionării diferendelor sau a cererilor unor persoane fizice
sau juridice, de drept public sau privat de către instanţele de judecată
prin intermediul cărora, statul le oferă acestora garanţia desfăşurării
unui proces echitabil.

A) Principii de organizare
1.Principiul autonomiei instanţelor judecătoreşti
Ca şi putere publică, autoritatea judecătorească trebuie să fie
autonomă tocmai pentru a oferi justiţiabililor garanţia unei bune justiţii,
dar şi pentru îndeplinirea funcţiei sale jurisdicţionale într-un stat de
drept.
Sistemul judecătoresc din România-aşa cum am amintit-este compus
dintr-un număr determinat de instanţe judecătoreşti a căror activitate este
pe deplin recunoscută şi prin dispoziţiile fundamentale ale art.126 alin.(1),
dar mai semnificativ prezentată ca organizare şi competenţe în conţinutul
Legii nr.304, republicată în 2005 și modificată ultima oară în anul 2013.
În cadrul acestor instanţe judecătoreşti, funcţionează nu numai
magistraţii, dar şi personalul auxiliar al acestora (grefieri, arhivari, agenţi
procedurali, etc.). Însă, conceptul de autonomie se referă în special la
situaţia activităţii magistraţilor care funcţionează în cadrul activităţii ce le-a
fost încredinţată şi care practic formează acest sistem judecătoresc.
Independenţa şi imparţialitatea judecătorilor, în mod normal,
conduc la autonomia acestui sistem, care deţine în componenţă structuri
administrative adecvate, o conducere proprie, precum şi o autonomie
financiară ca cerinţă dar şi ca o garanţie primordială a imparţialităţii
întregului act de justiţie.
Legea nr.304/2004 a instituit norme juridice care să asigure
autonomia financiară a instanţelor judecătoreşti, dar atâta timp cât
executivul prin ministerul justiţiei sau cel al finanţelor poate fi implicat

20
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

în gestionarea bugetului destinat autorităţii judecătoreşti, chiar şi cu rol

consultativ, nu se poate discuta despre o totală independenţă a acestei
puteri. Se ştie că, potrivit art.132 alin.(5) din Legea nr.304/2004,
bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se aprobă de adunarea
generală a judecătorilor acestei curţi, cu avizul consultativ al
Ministerului Finanţelor. Totuşi, potrivit art.136 din Legea nr.304/2004,
începând cu data de 1 ianuarie 2014, atribuţiile Ministerului justiţiei
referitoare la gestionarea bugetului Curţilor de Apel, al Tribunalelor, al
Tribunalelor specializate şi al Judecătoriilor, vor fi preluate de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
2.Principiul descentralizării instanţelor judecătoreşti
Cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care îşi are sediul
în Bucureşti, celelalte instanţe sunt repartizate pe întreg teritoriul ţării.
Acest principiu creează o justiţie de proximitate-care protejează
părţile de unele cheltuieli de transport excesive. În doctrina internă,
acest principiu mai este studiat şi sub forma permanenţei şi a
caracterului sedentar al jurisdicţiilor.
Fiecărei instanţe de judecată, îi aparţine o circumscripţie
geografică, denumită, după cum ştim, competenţa sau jurisdicţia
teritorială a acesteia, competenţă care, în materie civilă este stabilită
prin dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă.
Acest principiu de descentralizare vizează faptul că, instanţele
de judecată funcţionează în localitatea determinată prin lege, într-un
sediu public şi stabil, prin care li se recunoaşte o autonomie
jurisdicţională individuală. Această autonomie jurisdicţională, nu
trebuie înţeleasă greşit, deoarece chiar dacă aceste instanţe sunt
organizate autonom, nu toate au personalitate juridică (de pildă, potrivit
art.38 din Legea nr.304 republicată din 28 iunie 2004 privind
organizarea judiciară, judecătoriile sunt instanţe fără personalitate
juridică; în schimb, potrivit art.18 din aceeaşi lege, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, este o instanţă cu personalitate juridică, la fel cum
şi art.35 recunoaşte această capacitate Curţilor de Apel, iar art.36,
tribunalelor); mai mult decât atât, fiind organizate într-un sistem
piramidal, procesul poate accede şi într-o fază a judecăţii în faţa unor
instanţe superioare celei care a pronunţat prima hotărâre. Prin aceasta,
se creează un control judiciar care poate fi exercitat cu ocazia
declanşării căilor legale de atac, asupra hotărârii pronunţate.
Fără a intra în detaliile regulilor de competenţă teritorială a
instanţelor de judecată, pe care le reglementează procedura civilă,
penală sau administrativă, putem semnala existenţa unor criterii de
determinare a jurisdicţiei teritoriale competente.
3. Principiile independenţei, imparţialităţii şi inamovibilităţii
judecătorului
Independenţa şi imparţialitatea judecătorilor se realizează, printre
altele, prin reducerea cât mai mult posibil a influenţei factorului politic.
Per a contrario, cu cât aceasta influenţă poate fi exercitată mai uşor,
prin simpla aplicare a regulilor existente, cu atât rolul instanţelor
judecătoreşti în ansamblul puterilor statului este mai redus.
Independenţa puterii judecătoreşti, ca întreg, este reprezentată

21
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti,

aşa cum au fost mai sus prezentate, adică a celor ce înfăptuiesc justiţia
in stricto sensu, care trebuie să se manifeste separate şi în echilibru cu
celelalte puteri constituite în stat, şi fără nicio ingerinţă din partea
acestora.
Imparţialitatea judecătorului, nu trebuie confundată însă cu
independenţa acestuia. Judecătorul poate fi independent faţă de toate
puterile dintr-un stat de drept precum şi faţă de părţi, dar de exemplu
ultimele pot fi prejudiciate în mod subiectiv în cadrul unui litigiu, în
cazul în care acesta nu va fi imparţial.
În concluzie, imparţialitatea judecătorului reprezintă modul în
care acesta, respectă egalitatea de şanse a părţilor în baza probelor
administrate, cu ocazia desfăşurării activităţii jurisdicţionale şi care
este fundamentul pronunţării soluţiei asupra litigiului intervenit între
acestea, fără nicio imixtiune exterioară.
Această independenţă şi imparţialitate, este garantată prin
inamovibilitatea judecătorilor, dar şi printr-o riguroasă delimitare a
atribuţiilor celorlalte puteri existente într-un stat de drept.
Independenţa judecătorului reprezintă o condiţie în asigurarea
inamovibilităţii acestuia, puterea legislativă trebuie să-i asigure acest
cadru prin crearea unui statut, care să-i garanteze rezistenţa la
eventualele presiuni exterioare.
Este de reţinut sub acest aspect faptul că, potrivit art. 58 din Legea
nr. 303/2004 se statuează că, "detaşarea judecătorilor se poate dispune
de Consiliul Superior al Magistraturii cu acordul scris al acestora, la
alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii,
Institutul Naţional al Magistraturii, Ministerul Justiţiei sau la unităţile
subordonate acestuia ori la alte autorităţi publice, în orice funcţii,
inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor
instituţii, precum şi la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii
internaţional".
Atât independenţa, imparţialitatea cât şi inamovibilitatea
judecătorilor, timp în care sunt protejate de către stat, vor reprezenta
garanţiile fundamentale ale îndeplinirii unei bune justiţii.
4. Principiul dublului grad de jurisdicţie
Sistemul judecătoresc din România are stabilită o structură
ierarhică, sub formă piramidală. La baza acestei ‚piramide’, în funcţie
de obiectul material al litigiului, găsim jurisdicţiile primei instanţe, apoi
jurisdicţiile de apel sau cele de recurs, după caz.
Practic, principiul dublului grad de jurisdicţie, crează un sistem de
control judiciar, prin care hotărârile instanţelor inferioare sunt supuse
controlului judecătoresc de către instanţele superioare.
Instituirea controlului judiciar se face prin intermediul căilor de
atac care decurge din necesitatea preîntâmpinării şi înlăturării unor
posibile erori de judecată şi de soluţionare, instituţii ale căror raţiune şi
finalitate sunt de realizare în condiţii cât mai bune a actului de justiţie,
cu remedierea eventualelor greşeli ce s-ar putea strecura în hotărârea
judecătorească, dar şi pentru asigurarea aplicării unitare a legii de către
instanţele de judecată.

22
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

Acest control, se realizează în momentul în care partea interesată

iniţiază declanşarea căii superioare de atac asupra hotărârii pronunţate
de către prima instanţă. În aceeaşi măsură, i se oferă justiţiabilului-care
este nemulţumit de hotărârea pronunţată-posibilitatea de a sesiza o
jurisdicţie superioară pentru obţinerea unui control devolutiv pe calea
apelului, sau după caz, al celui de legalitate prin intermediul recursului,
asupra hotărârii atacate. Numai în materie penală, recursul este păstrat
în continuare ca o cale ordinară de atac şi în care controlul instanţei nu
urmăreşte exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
5.Principiul colegialităţii jurisdicţiilor
O hotărâre judecătorească poate fi pronunţată, fie de către un
singur judecător, sau de majoritatea unui complet de judecători. În acest
sens, normele procedurale referitoare la compunerea acestui complet de
judecată sunt imperative, iar nerespectarea lor atrage în toate cazurile
casarea hotărârii pronunţate.
Principiul colegialităţii a făcut dintotdeauna obiectul multor
controverse ştiut fiind faptul că în istoria dreptului, au funcţionat două
sisteme-judecătorul unic şi instanţa colectivă(pluralitatea de judecători).
Imensul avantaj al judecătorului unic, l-ar reprezenta reducerea
costurilor destinate justiţiei, iar implicit, salariile şi standardul
profesional al acestora ar creşte substanţial. În opoziţie cu acestea, şi
recrutarea personalului judecătoresc s-ar face pe criterii mult mai
exigente, potrivit acestor cerinţe profesionale mai ridicate.
Dezavantajul sistemului cu judecător unic este acela, că un singur
magistrat poate fi supus cu mai multă uşurinţă factorilor de presiune
externi, iar imparţialitatea actului de justiţie îndeplinit de acesta ar fi
pus sub semnul îndoielii.
Din punct de vedere practic, mai multe argumente militează în
favoarea sistemului colegial. Astfel, hotărârea ce va fi luată poate fi
discutată de către mai mulţi judecători (care formează completul de
judecată) care pot schimba punctele lor de vedere şi pot evidenţia mai
repede adevărul judiciar în aceea cauză.
Aşadar, potrivit dispoziţiilor art.54 alin.(1) din Legea nr.
304/2004 putem afirma că sistemul de judecată intern, în primă instanţă
asigură existenţa ambelor principii-în unele cazuri determinate-
astfel,“Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a
judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format
dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi
de asigurări sociale”. Alineatul (2) al aceluiaşi text, evidenţiază de jure
principiul colegialităţii, statuând că, “Apelurile se judecă în complet
format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3
judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel”.
Principiul colegialităţii jurisdicţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
este evident, prin recunoaşterea competenţei completelor care compun un
numar diferit de judecători.
6. Principiul specializării instanţelor de judecată
Modul tradiţional de organizare al instanţelor judecătoreşti din
România în momentul de faţă, este de a avea în componenţă secţii
specializate. Existenţa acestor secţii la Înalta Curte de Casaţie şi

23
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

Justiţie, la Curţile de Apel şi la tribunale nu poate conduce la afirmarea

principiului specializării instanţelor de judecată ci, doar la crearea unei
instabilităţi organizatorice.
Această instabilitate, poate reprezenta ca efect trecerea unor
judecători de la o secţie la alta-chiar dacă această trecere se face cu
acordul lor- şi a pierderii unor acumulări profesionale dobândite într-un
anumit domeniu. Toate acestea nu fac decât să slăbească calitatea
continuităţii şi celerităţii litigiilor în curs de soluţionare.
Izvorul acestui principiu, în sistemul intern de organizare a
instanţelor judecătoreşti se găseşte în prevederea fundamentală a
art.126 alin.(5) din Constituţie, în sensul că, “Prin lege organică pot fi
înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea
participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii”.

B) Principii de funcţionare
1.Principiul liberului acces la justiţie
Acest principiu cu valoare universală, reprezintă fundamentul
organizării oricărui sistem judiciar democratic având semnificaţii
deosebite atât în dreptul european cât şi în dreptul nostru intern.
Accesul liber la justiţie implică necesarmente, posibilitatea
sesizării unui tribunal independent şi imparţial care, reprezintă practic
garanţia oferită de Stat oricărui justiţiabil, fiind în deplină concordanţă
cu accesul la un judecător independent şi imparţial, adică de a-şi putea
apăra drepturile şi obligaţiile sale civile în faţa unei asemenea autorităţi.
Esenţial este că, acest principiu implică existenţa în sistemul
judiciar intern al fiecărei ţări a unei structuri de funcţionare
corespunzătoare. În acest sens, rolul jurisdicţional al instanţei (al
tribunalului - în exprimarea legislaţiei şi doctrinei europene) este
fundamental, aceasta trebuie să aibe în cadrul activităţii sale, puterea şi
libertatea, de a “tranşa asupra unei baze de norme de drept şi care
rezidă dintr-o procedură organizată, toate problemele relevante ce cad
în competenţa sa”.
Mai putem afirma faptul că, principiul accesului liber la justiţie se
concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acţiune, ca şi
aptitudine recunoscută de ordinea juridică naţională oricărei persoane
fizice sau juridice.
În România, principiul accesului liber la justiţie pus la dispoziţia
justiţiabililor, îşi găseşte izvorul în dispoziţia fundamentală a art.21
alin.(1) din Constituţie, enunţată în rândurile de mai sus, iar dreptul
acestora de a beneficia de un proces echitabil, rezidă din alineatul 3 al
aceluiaşi text potrivit căruia: ”Părţile au dreptul la un proces echitabil
şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
În adevăr, acest text constituţional nu evidenţiază in terminis şi
dreptul justiţiabilului la un tribunal, dar posibilitatea recunoscută
acestuia de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime implică a fortiori şi acest drept.
Totuşi, art.10 din Legea nr.304/2004 de organizare judiciară, asigură în
mod convingător oricărei persoane, dispoziţia potrivit căreia: ”Toate
persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor

24
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi

independentă, constituită potrivit legii”.
Importanţa accesului liber la justiţie este dată şi de art.5 din Noul
Cod de pr.civ., care consacră imperativ în dispoziţiile alin.(1) că,
“Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere
de competenţa instanţelor judecătoreşti, în materie civilă. Aceştia nu
pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau
incompletă”.
2.Principiul gratuităţii justiţiei
Serviciul public al justiţiei, ca oricare altfel de serviciu public,
comportă costuri de funcţionare atât pentru personalul acestuia, cât şi
pentru logistica necesară desfăşurării acestei activităţi. Aceste costuri
de funcţionare sunt luate în calcul de către colectivitatea naţională sub
formă de impozite, fiind o componentă importantă a solidarităţii
sociale, iar în sistemul judiciar din România, acestea sunt recuperate
parţial şi prin mecanismul taxelor judiciare de timbru.
Chiar dacă Convenţia europeană, nu alocă nicio dispoziţie expresă
principiului gratuităţii în materie civilă, jurisprudenţa C.E.D.O. a admis
că art.6 parag.1 al Convenţiei europene, poate în anumite situaţii să
impună unui Stat să instaureze un sistem de ajutor judiciar în materie
civilă «fie pentru că legea impune reprezentarea de un avocat [..], fie în
raport de complexitatea procedurii în cauză».
În mod normal, pentru ca ajutorul judiciar să poată fi acordat unei
persoane, aceasta ar trebui să dovedească faptul că nu deţine resursele
financiare necesare pentru promovarea şi susţinerea unei astfel de
acţiuni civile.
Pentru aceste considerente, Guvernul României, a fost determinat
să adopte Ordonanţa de urgenţă nr. 51/2008, prin intermediul căreia să
poată fi asigurat accesul la justiţie şi a persoanelor fără posibilităţi
financiare, care nu pot face faţă cheltuielilor pe care le presupune
declanşarea unui proces ori a executării silite.
Preluarea acestor criterii de ajutor judiciar în dreptul intern, a
presupus crearea unor condiţii cel puţin identice cu cele comunitare,
pentru a nu conduce la apariţia unor discriminări între proprii cetăţeni
şi cetăţenii celorlalte state membre ori persoane care au domiciliul ori
reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru şi care ar solicita
asistenţă judiciară în faţa instanţelor sau a altor autorităţi cu atribuţii
jurisdicţionale române.
Prin adoptarea acestui act normativ, s-a urmărit ca accesul la
justiţie, componentă a procesului echitabil şi expresie a principiilor
democratice într-un stat de drept să fie efectiv, iar costurile unei
proceduri judiciare să nu constituie o piedică în încercarea de a apela
la justiţie pentru realizarea sau apărarea unui drept, justificând, în
anumite situaţii şi condiţii, susţinerea din partea statului, din resurse
financiare publice.
Ordonanţa se aplică în toate cazurile în care se solicită ajutor
public judiciar în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor autorităţi cu
atribuţii jurisdicţionale române de către orice persoană fizică având
domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România sau într-un alt stat

25
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

membru al Uniunii Europene.

3.Principiul disponibilităţii în cadrul procesului civil
Acest principiu, conferă părţilor dreptul ca instanţele să se
pronunţe în limitele în care au fost învestite, prin cererea de chemare în
judecată şi prin eventualele cereri reconvenţionale sau de intervenţie ale
părţilor implicate într-un proces civil. Beneficiul acestui principiu este
acela că, oferă posibilitatea părţilor să-şi “controleze în cunoştiinţă de
cauză”, după bunul plac dar şi în funcţie de interesul avut în cadrul
procedurii jurisdicţionale, conduita pe care trebuie să o urmeze în
cadrul acelui litigiu.
Deoarece în cadrul procesului penal este incident principiul
oficialităţii, potrivit căruia actele necesare desfăşurării acestui proces se
îndeplinesc din oficiu, principiul disponibilităţii este specific procesului
civil ca şi mijloc recunoscut părţilor de a sesiza instanţa de judecată, de
a-şi argumenta şi dovedi existenţa sau inexistenţa drepturilor în cadrul
acelei proceduri jurisdicţionale.
Cu toate că acest principiu nu este reglementat in terminis de art.6
al Convenţiei Europene, fiind un principiu caracteristic procesului civil,
pentru ca părţile să poată beneficia de efectele unui proces echitabil în
sensul art.6 amintit, acestea trebuie să-şi folosească conduita procesuală
pe care acest principiu o evidenţiază în favoarea lor.
Principiul disponibilităţii le conferă acestor părţi o conduită care
constă în modul activ prin care îşi prezintă, argumentează şi dovedesc
existenţa sau inexistenţa drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului
civil dar şi până la executarea efectivă a dispoziţiilor titlului executoriu
obţinut.
Putem afirma că principiul disponibilităţii are în conţinutul său
două elemente de care părţile pot beneficia de-a lungul procesului civil
sau execuţional şi anume:
-unul material (acţiunea, proba, bunul sau dreptul obţinut în urma
soluţionării procesului);
-unul procesual. În cadrul acestui element, putem încadra o serie de
drepturi procesuale, recunoscute părţilor implicate în acţiunea de
judecată sau de executare silită şi anume:
a) dreptul de a promova sau nu acţiunea-de chemare în judecată sau
de executare (pentru cele care pretinde un drept subiectiv);
b) dreptul de a renunţa la elementul material al principiului
disponibilităţii, în orice fază a procesului (incluzând şi executarea
silită);
c) dreptul de a determina limitele acţiunii promovate atât în faza de
judecată, cât şi în cea de executare-aceste limite, dacă sunt depăşite pot
fi limitate de judecător, sau de executorul judecătoresc;
d) dreptul de a achiesa la pretenţiile formulate de partea adversă;
e) dreptul părţilor de a înceta judecata prin încheierea unei
tranzacţii;
f) dreptul părţilor de a declanşa controlul judiciar asupra hotărârii
pronunţate;
g) dreptul părţilor de a achiesa la hotărârea pronunţată.

26
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

4.Principiul dreptului la apărare

În România, principiul dreptului la apărare are o valoare
constituţională şi este stabilită în prevederile art. 24 alin.(1) care arată
că, ”Dreptul la apărare este garantat”, iar alin.(2) statuează că, ”În tot
cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales
sau numit din oficiu”.
Respectând aceste exigenţe, articolul 10 din Cod pr. pen.,
garanteaza la randul sau, dreptul la aparare in materie penala.
Pentru procesul civil în schimb, O.U.G nr. 51/2008 din
21/04/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă, stabileşte
că cel care nu este în măsură să plătească cheltuielile pentru avocat,
poate solicita asistenţă juridică gratuită, care poate să-i fie acordată, cu
respectarea anumitor condiţii.
Un alt izvor al principiului dreptului la apărare în dreptul nostru
intern îl constituie prevederile art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară care dispune că, în tot cursul procesului părţile au
dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de apărător.
Din redactarea art. 24 din Constituţie, reiese conţinutul juridic al
dreptului la apărare sub accepţiunile sale, respectiv una materială şi alta
formală.
În sens material mai larg, dreptul la apărare cuprinde întregul
complex de drepturi şi garanţii procesuale care sunt instituite de lege
pentru a da posibilitatea părţilor să-şi apere interesele, iar în sens
formal, mai restrâns, dreptul de apărare înseamnă dreptul părţilor de a-
şi angaja un apărător.
5.Principiul egalităţii
Egalitatea sau echitatea oferită părţilor, se aplică atât în cadrul
procedurii jurisdicţionale cât şi în cadrul activităţii execuţionale şi
reprezintă principiul care decurge din conţinutul garanţiei instituţionale
a înfăptuirii unei bune justiţii.
Acest principiu implicit, are o valoare simbolică, deoarece în
structura sa conţine o cvadruplă afirmare, din care rezultă patru alte
subprincipii îndrumătoare ale procesului civil, în general, subprincipii
care sunt consacrate în jurisprudenţa C.E.D.O. şi anume: limba în care
se desfăşoară procesul civil, egalitatea armelor, principiul
contradictorialităţii părţilor, obligaţia instanţei privind motivarea
hotărârilor judecătoreşti.
a) Limba în care se desfăşoară procesul civil - Acest subprincipiu
constituie elementul lingvistic în care se desfăşoară procesul civil, fără
de care, în opinia noastră, nu poate conduce la o modalitate rezonabilă
de exercitare a dreptului în faţa instanţei de judecată, atunci când una
din părţi nu cunoaşte limba în care se desfăşoară respectiva procedură
jurisdicţională.
b) Egalitatea armelor - Definiţia acestui subprincipiu aplicabil
cauzelor cu caracter civil, este dată de către jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit ca exigenţă esenţială, dar
nu absolută, faptul că fiecare parte să poată avea posibilitatea, «de a
expune cauza sa în condiţii rezonabile, care să nu o poată dezavantaja
într-o manieră apreciabilă în raport cu partea adversă».

27
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

Incidenţa subprincipiului egalităţii armelor, face ca derularea

procesului civil să aibă loc într-un just şi real echilibru între modul de
expunere a drepturilor şi obligaţiilor reclamantului şi a pârâtului, în
privinţa mijloacelor de reprezentare a acestora(convenţională, judiciară,
legală sau personală), dar şi a probelor pe care aceştia le administrează
în faţa instanţei de judecată.
c) Principiul contradictorialităţii - Contradictorialitatea reprezintă
subprincipiul care îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ
şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în
cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată
susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra
iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei
hotărâri legale şi temeinice.
În virtutea subprincipiului contradictorialităţii, părţile îşi aduc
reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să
se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata
nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate
părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt
sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în
cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila
lor discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate
părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.
d) Obligaţia instanţei privind motivarea hotărârilor judecătoreşti.
Această obligaţie, incumbă judecătorului din două argumente
esenţiale, şi anume:
1. prezentarea motivelor care au stat la baza pronunţării hotărârii
permite justiţiabililor verificarea faptului că, judecătorul a examinat în
mod temeinic pretenţiile şi mijloacele procedurale invocate de ei;
2. oferă posibilitatea părţii interesate să exercite o cale legală
superioară de atac împotriva soluţiei pronunţate de instanţă,
declanşând prin aceasta şi controlul judiciar asupra hotărârii date.
6. Principiul publicităţii
Acest principiu presupune, informarea persoanelor interesate de
rezultatul dezbaterilor judiciare, care intra in competenta organelor
jurisdicţionale şi permite părţilor în procesul civil posibilitatea de a
face cunoştinţă cu materiale pe dosar, documente ş.a.
Izvoarele acestui principiu în materia dreptului judiciar privat,
sunt dispoziţiile art.14 din Pactul drepturilor civile şi politice şi art.6 al
Convenţiei Europene, iar în materie penală art.10 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului.
Această summa divisio a principiului publicităţii prevăzut atât în
materie civilă, cât şi în cea penală nu face să altereze exigenţa sa.
Aceasta, deoarece în ambele situaţii acest principiu impune organului
jurisdicţional, publicitatea dezbaterilor şi cea a judecăţii procesului,
totodată stabilind şi unele excepţii importante. În acest sens, teza finală
a parag.1 art.6 din Convenţia Europeană stabileşte că, ”[…] dar accesul
în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga
durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii,
al ordinii publice ori a securităţii naţionale într-o societate

28
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii

private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată
absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări
speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor
justiţiei”.
Publicitatea procedurii jurisdicţionale, reprezintă un principiu
strict, determinat în dreptul nostru intern (coram populo, in facie
societatis), chiar prin dispoziţii fundamentale; art.127 pentru caracterul
public al dezbaterilor al şedinţelor de judecată, iar art.128 statuează
folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie.
7. Principiul celerităţii
Aşa cum de pildă relata Montesquieu, «Justiţia trebuie să fie
promptă. Câteodată, injustiţia nu se găseşte în judecată, ci în
amânarea ei».
De aceea, această exigenţă o regăsim în contemporaneitate,
statuată în noţiunea de termen rezonabil în sensul dispoziţiilor art.6 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Judecarea procesului într-un termen rezonabil potrivit art.6
parag.1 din Convenţia Europeană dar şi executarea silită a unui titlu
executoriu, reprezintă unul din elementele substanţiale ale noţiunii de
proces echitabil.
Expresia de termen rezonabil, reprezintă ipso facto izvorul
principiului celerităţii procedurii de judecată şi a celei de executare
silită în materie civilă, dar acest termen nu este prezentat ca durată în
niciun document internaţional, ci este apreciat în toate cazurile de către
jurisprudenţa C.E.D.O.
Celeritatea procedurii atât în faza judecăţii cât şi în cea
execuţională, chiar şi în opinia doctrinei europene reprezintă un
principiu esenţial al acestor proceduri ce are ca finalitate, obţinerea unui
termen rezonabil în soluţionarea ambelor faze.

Test de autoevaluare 1.4 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

1. Definiți principiile de organizare a justiţiei.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 31.

1.5 Jurisdicţia. Noţiune şi conţinut

Necesitatea garantării unei protecţii judiciare a statului către

societatea civilă în cazul încălcării sau nerespectării anumitor drepturi
subiective civile, reprezintă aşa cum am mai afirmat, o cerinţă a unei
democraţii.
Doctrina actuală, atribuie jurisdicției două sensuri și anume:
1. Termenul de jurisdicție desemnează în prim sens, puterea de a
decide asupra conflictelor ivite între diferite subiecte de drept
(persoane fizice sau juridice), prin aplicarea legii;

29
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

2. În al doilea sens, jurisdicția desemnează totalitatea organelor prin

care statul distribuie justiția.
Însă, ne referim stricto sensu numai la intervenţia instanţelor de
judecată, ca atribut constituţional de imperium (puterea de a ordona şi
impune prin hotărârea dată), şi nu de simbol în sensul de jurisdictio
(puterea de a judeca) care oricum reprezintă fundamentul primului.
În consecinţă, prin noţiunea de jurisdicţie vom reţine doar
activitatea jurisdicţională în sens de imperium, realizată numai de către
instanţele de judecată, aceasta fiind aplicabilă soluţionării litigiilor care
rezidă din raporturile de dreptul public, cât şi din cel privat.
Conţinutul jurisdicţiei, se concretizeaza de regula în aceste
hotarâri promovate de către instanţă. Însă, decizia judecătorului (decizie
în sens de hotarâre) nu apare şi nici nu poate fi concepută ca un act
izolat. Aceasta reprezintă urmarea unei cereri cu efect de învestire a
instanţei, iar aceasta învestire are ca şi consecinţă firească aparitia şi
derularea unor acte şi operaţiuni succesive.
Dat fiind faptul că hotarârea judecatorească este cel mai important
act al instanţei, putem afirma că:
- este actul care lămureşte litigiul dintre părţi;
- se bucură de forţă executorie;
- dobândeşte autoritate de lucru judecat.
Într-un sens strict, tehnic şi restrâns s-a afirmat, în literatura de
specialitate, că doar hotarârea întruneşte toate atributele unui act de
jurisdicţie.
Conţinutul jurisdicţiei (al activitatii jurisdicţionale în ansamblul
ei), cât şi finalitatea acesteia se materializează cu precădere în hotarârea
pronunţată de către instanţă (aşa cum ştim, hotarârea reprezintă
noţiunea generică ce include încheierile, sentinţele şi deciziile). Însă,
între actul de sesizare şi hotarârea instanţei de judecată există o
interpunere de mai multe acte (sau activităţi). Astfel de acte sau
activităţi, ca de exemplu amânarea cauzelor, fixarea termenelor, diverse
solicitări adresate de către instanţă organelor administraţiei publice
locale şi centrale, par a avea prin natura lor caracterul unor acte
administrative.
Este important de remarcat faptul că, intervalul cuprins între
cererea de chemare în judecata şi hotarârea pronunţată de către instanţă
este unul foarte amplu. Pe tot acest interval, în materia contencioasă pot
avea loc operaţii juridice cu semnificatii particulare şi adesea diferite
(excepţii, expertize, interogatorii, cercetări la faţa locului, etc.).
Faţă de aceste aspecte, am putea defini jurisdicţia civilă ca fiind,
aceea activitate jurisdicţională prin intermediul căreia se soluţionează
de către instanţa competentă, acţiunea care priveşte unul sau mai
multe raporturi de drept privat şi care poate fi introdusă de către unul
sau mai mulţi reclamanţi.

30
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

Test de autoevaluare 1.5 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

1. Ce reprezintă hotarârea judecatorească?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 31.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

rezumat în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

1. Prezentați principiile de funcţionare a justiţie în materia dreptului

judiciar privat.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 1.1
1. Noţiunea de justiţie poate fi definită ca totalul instituţiilor
însărcinate de a soluţiona după parcurgerea unei proceduri echitabile,
litigiile care pot opune persoanele între ele sau împotriva autorităţilor,
dar şi autorităţile împotriva persoanelor.
Răspuns 1.2
1. Serviciul public al justiţiei în România, este administrat prin
intermediul Ministerului Justiţiei, sub responsabilitatea ministrului
justiţiei, iar garantul independenţei justiţiei este Consiliul Superior al
Magistraturii.
Răspuns 1.3
1. Funcţiile justiţiei sunt:
- funcţia justiţiei ca activitate statală;
- funcţia justiţiei ca activitate independentă şi imparţială;
- funcţia justiţiei ca serviciu public.
Răspuns 1.4
1. Principiile de organizare a justiţiei reprezintă acele principii care
sunt aplicabile organizării sistemului jurisdicţional intern şi care
conferă puterii judecătoreşti prerogativele constituţionale într-un stat de
drept.
Răspuns 1.5
1. Hotarârea judecatorească este cel mai important act al instanţei și
este actul care lămureşte litigiul dintre părţi; se bucură de forţă
executorie; dobândeşte autoritate de lucru judecat.
31
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice
 Consideraţii generale privind justiţia şi sistemul judiciar în statul de drept

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

1. Les, Sisteme judiciare comparate, Ed. C.H. Beck, 2002, Bucuresti;

2. G.M. Losano, Marile sisteme juridice, Ed. All Beck, 2005,
Bucuresti;
3. F. Magureanu, Organizarea sistemului judiciar, Ed. Universul
Juridic, 2009, Bucuresti;
4. S. Spinei, Organizarea profesiilor juridice liberale, Ed. Universul
Juridic, 2010, Bucuresti;
5. A. Stoica, Executorii judecatoresti. Evolutie istorica - Norme si
valori contemporane, Ed. Universul Juridic, 2013, Bucuresti.

32
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice