Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Conf Univ DR IORGA Capitolul-2 PDF
Conf Univ DR IORGA Capitolul-2 PDF
Sănătatea şi boala sunt termeni opuşi dar pot fi şi corelaţi, deoarece se pot influenţa
reciproc. Sănătatea este starea ce-i permite omului adaptarea la condiţiile mediului natural şi
social pentru ca acesta să-şi îndeplinească cu randament maxim şi eficient rolul pe care îl are în
societate. O.M.S. defineşte sănătatea ca fiind “ansamblul binelui fizic, psihic, social şi spiritual
şi care nu constă numai în absenţa bolii sau infirmităţii” (cit. în Baltă N., 2006, p. 21).
Starea de sănătate sau sănătatea unei populaţii este determinată de un ansamblu de factori
dintre care cei mai importanţi pot fi cei precum: materialul genetic; stilul de viaţă, condiţiile de
muncă şi de locuit; obiceiurile nutriţionale alimentare; activitatea fizică; nivelul de educaţie;
mediul fizic; poluarea; activitatea generală, socială şi economică; asistenţa medicală şi resursele
financiare şi materiale de care aceasta dispune.
Se consideră că în definirea sănătăţii (precum şi a bolii) se iau în considerare o serie de
factori (sau criterii) variaţi precum cei biologici, psihici şi sociali.
Odată cu aceşti factori există şi câţiva “parametri ai sănătăţii” ce pot fi fizici, psihici şi
sociali.
Astfel, am putea spune că sănătatea face parte integrantă din sistemul complex al calităţii
vieţii şi se află în strânsă legătură şi concordanţă cu alte componente sociale, economice şi
culturale ale acestui domeniu. Sănătatea este mai mult decât absenţa bolii; ea include bucuria de
sine şi de viaţă, împreună cu acceptarea de sine şi responsabilităţile personale şi sociale.
Boala este definită ca fiind lipsa stării de sănătate, a condiţiei de bunăstare fizică, mentală
şi socială. În general, boala reprezintă fenomene biologice ce sunt o expresie a unor mecanisme
de reglare şi care antrenează dereglări în integritatea dinamică funcţională şi morfologică a
organismului. Mircea Lăzărescu consideră că boala umană “se caracterizează prin perturbarea
la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă:
corporal-biologică sau psihic-conştientă” (Lăzărescu, 1993, p. 30).
În plan concret boala este privită ca o afectare temporară sau definitivă a stării de sănătate
ce este evidenţiată în plan subiectiv prin simptome şi în plan obiectiv prin semne. Între sănătate
şi boală nu există limite bine conturate, deoarece adesea se observă o trecere de la o stare la alta.
Intervine aici şi variaţia individuală ce este legată de particularităţile fiecărui organism. Trebuie
de menţionat că fiecare din aceşti factori variază foarte mult în apariţia bolilor cronice. Sănătatea
şi boala pot fi privite ca stări dinamice, deoarece sănătatea este considerată o stare de echilibru,
iar boala o stare de dezechilibru. Totuşi trecerea dintre acestea două se poate face uneori foarte
rapid, anumiţi factori interni sau externi putând juca un rol important.
Sănătatea este o stare de bine pe plan fizic, psihic şi social. Omul devenit bolnav îşi
pierde unul din atributele sale fundamentale - starea de sănătate -, care îi asigură o adaptare
normală, adecvată, la exigenţele mediului intern si extern. Boala este sinonimă cu o stare de
disconfort psihic şi somatic. Am putea spune precum Athanasiu că „sănătatea este privită de
către patolog ca o stare de integritate, de către clinician ca o lipsă de simptome iar de către
bolnav ca o stare de bien-être”(Athanasiu,1983, p.145).
În afara conţinutului său psihosomatic, starea de boala reprezintă o situaţie existenţială
diferită de cea firească. Acceptarea bolii poate reflecta o situaţie - sursă de mari frământări
sufleteşti, soldate cu un evident stres psihic de durată, mai ales la persoanele care supraestimează
problemele pe care le va pune boala.
Concepţia psihosomatică în medicină stă la baza diagnosticului şi tratamentului omului
bolnav, analizat în mod global, adică din prisma datelor medicale furnizate de examenul clinico-
anamnestic şi de investigaţiile paraclinice, dar şi din perspectiva psihologică a trăirilor generale.
Abordarea psihosomatică a oricărui bolnav tinde să devină o modalitate curentă în
conducerea demersurilor diagnostice şi terapeutice din perspectiva holistică a actului medical. În
sensul mai larg şi actual al medicinei psihosomatice, unul dintre principalele ei obiective îl
constituie relevarea şi revalorizarea aspectelor reacţiei psihice a individului bolnav, boala fiind,
în fond, o sinteză realizată de psihicul pacientului în care conştiinţa bolii poate domina adesea în
mod disproporţionat asupra substratului „real” organo-lezional. Rezistenţa la boală este legată şi
de maniera în care bolnavul îşi imaginează boala şi capacitatea sa de a înfrunta această boală.
Starea de boală implică părăsirea logicii obişnuite şi pătrunderea bolnavului într-o lume
„iraţională”, dominată de logica instinctelor şi afectivităţii, o lume egocentrică şi închisă.
În plan somatic, boala reprezintă pentru organism o agresiune deosebită cu importante
consecinţe. În plan psihologic, individul trăieşte boala ca o stare de stres, de insecuritate sau de
dezastru. Pacientul poate reacţiona la boală prin optimism, pesimism, negare, indiferenţă sau
independenţă, el poate accepta sau refuza ideea de boală, fenomen care se exprimă prin
momentul şi felul adresabilităţii sale la medic. Reacţia bolnavului după stabilirea diagnosticului
va depinde de natura lui şi caracteristicile psihologice ale individului.
TIPURILE PSIHOCOMPORTAMENTALE