Sunteți pe pagina 1din 42

Managementul productie industriale

Anul 2 sem 2
Curs 1 si 2 :
Capitolul 1.
MANAGEMENTUL PRODUCTIEI SI COMPETITIVITATEA
INTREPRINDERII INDUSTRIALE.
1.1.Abordarea cibernetică a întreprinderii industriale;
1.2.Mecanismele competitivităţii industriale;
1.3.Managementul producţiei- determinant al competitivităţii firmei.
 Întreprinderea (firma) industrială este o verigă organizatorică
unde are loc fuziunea dintre factorii de producţie (resurse umane şi
material-organizatorice) cu scopul de a produce şi desface bunuri
economice în structura, cantitatea şi calitatea impusă de piaţă şi obţinerea
de profit.
 Sistemul firmă este un ansamblu de resurse materiale, financiare şi umane
de care aceasta dispune la un moment dat în vederea realizării misiunii şi
obiectivelor strategice, în jurul cărora gravitează întreaga activitate
desfăşurată.
Mediul exterior
Intrări ieşiri
factori produse/
servicii
x1 y1
x2 y2
Proces de transformare

cu feed-back
xn yn
Abordarea sistemică a firmei
 firma - sistem socio-economic;
 firma - sistem dinamic;
 firma - sistem complex;
 firma - sistem probabilistic;
 firma - sistem deschis;
 firma - sistem autoreglabil şi autoorganizabil.
Obiectivele firmei industriale
Obiectivul economic se concretizează în:
 optimizarea permanentă a combinării factorilor de producţie utilizaţi în
vederea obţinerii celor mai bune rezultate economice cu costuri cât mai
reduse;
 distribuirea veniturilor obţinute din procesul de producţie.

1
Obiectivul social este determinat de faptul că activitatea oricărei întreprinderi se
desfăşoară într-un context social dat. Rolul social al întreprinderii se manifestă:
 faţa de salariaţi, deoarece aceştia îşi consumă o mare parte din timpul lor
în cadrul întreprinderii unde trebuie să existe condiţii favorabile atât din
punct de vedere al muncii desfăşurate cât şi din punct de vedere al
salarizării acestora.
 faţă de consumatori, pentru care întreprinderea industrială trebuie să
producă cele mai bune produse şi servicii cerute de către aceştia;
Competitivitatea firmei reprezintă capacitatea acesteia de a oferi, în
raport cu concurenţii, produse cu o valoare superioară la costuri egale sau
cu o valoare egală la costuri inferioare şi de a construi poziţii competitive
avantajoase care să permită realizarea de performanţe economice
superioare pe termen lung

PIAŢĂ
CLIENT

Reactivitate Proactivitate

TQM
WCM

TQC JIT SCE TPM


Desfăşurare
Stăpânire
Stăpânire
Stăpânire a produc-
a calităţii
a timpului tivităţii

Claritatea şi vizibilitatea spaţiilor şi proceselor

Voinţa partajată de a progresa continuu

Integrare şi cooperare

Calitatea şi competenţa oamenilor

MOTOARELE COMPETITIVITĂŢII
 TQM (Total Quality Management)
 WCM (World Class Management
 TQC (Total Quality Control),
 JIT (Just In Time)
 SCE (Simultaneous and Concurrent Engineering)
 TPM (Total Productive Maintenance).

2
 Producţia - activitatea socială în care oamenii cu ajutorul mijloacelor de
producţie, exploatează şi modifică elemente din natură în vederea
realizării de bunuri materiale destinate necesităţilor de consum

Activităţi
auxiliare

Logistică Logistică Marketing


Producţie Service-
internă externă şi vânzări
ul

Activităţi de bază
Lanturi de valori

Capitolul 2 - ORGANIZAREA STRUCTURALĂ A


SISTEMELOR DE PRODUCŢIE
 2.1. Procesul de producţie
 2.2. Structura organizatorică a unei întreprinderi industriale.
 Procesul de producţie este componenta de bază a oricărui sistem de
producţie, prin intermediul acestuia realizându-se transformarea intrărilor
de factori de producţie în bunuri şi servicii cerute de piaţă.
Procesul de producţie este format din:
 procesul tehnologic;
 procese naturale;
 procesul de muncă.
 Procesul tehnologic este format din ansamblul operaţiilor tehnologice
prin care se realizează un produs sau repere componente ale acestuia.
 Procesele de producţie elementare sunt acele procese prin care
produsul finit se obţine printr-o singură operaţie tehnologică.
 Procesele de producţie complexe există atunci când asupra
obiectelor muncii se execută mai multe operaţii tehnologice.
 Procesele de muncă sunt acele procese prin care factorul uman acţionează
asupra obiectelor muncii cu ajutorul unor mijloace de muncă.
 Procese naturale în cadrul cărora obiectele muncii suferă transformări
fizice şi chimice sub acţiunea unor factori naturali (industria alimentară -
procese de fermentaţie, industria mobilei - procese de uscare a lemnului
etc.)

3
Tipologia proceselor de producţie
 După modul de participare la obţinerea produsului finit:
 procese de producţie de bază;
 procese de bază pregătitoare;
 procese de bază prelucrătoare;
 procese de montaj-finisaj.
 procese de producţie auxiliare;
 procese de producţie de servire;
 procese de producţie anexă.
 După gradul de continuitate;
 procese de producţie continue;
 procese de producţie periodice.
După modul de efectuare:
 Procese manuale;
 Procese manual-mecanice;
 Procese mecanice;
 Procese automate, cibernetizate şi de aparatură,
 După modul de obţinere a produsului finit:
 procese de producţie directe;
 procese de producţie sintetice;
 procese de producţie analitice.
 După gradul de periodicitate:
 ciclice;
 neciclice
 După natura tehnologică:
 procese chimice;
 procese de schimbare a configuraţiei;
 procese de asamblare;
 procese de transport.
După modul de efectuare:
 Procese manuale;
 Procese manual-mecanice;
 Procese mecanice;
 Procese automate, cibernetizate şi de aparatură,
 După modul de obţinere a produsului finit:
 procese de producţie directe;
 procese de producţie sintetice;
 procese de producţie analitice.
 După gradul de periodicitate:
 ciclice;

4
 neciclice
 După natura tehnologică:
 procese chimice;
 procese de schimbare a configuraţiei;
 procese de asamblare;
 procese de transport.
 Structura organizatorică reprezintă ansamblul persoanelor,
subdiviziunilor organizatorice şi al relaţiilor dintre acestea
orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale
întreprinderii.

 Structura funcţională reprezintă ansamblul cadrelor de conducere şi


al compartimentelor (tehnice, economice şi administrative), modul
de constituire şi grupare al acestora, precum şi relaţiile dintre ele
necesare desfăşurării corespunzătoare a procesului managerial şi de
execuţie.

 Structura de producţie şi concepţie, din punct de vedere


organizatoric, reflectă locul de desfăşurare a activităţii de producţie,
de control tehnic de calitate şi de cercetare în cadrul unor verigi
organizatorice bine delimitate.
 Structura de producţie şi concepţie a unei întreprinderi de producţie
industriala se referă la numărul şi componenta unităţilor de producţie, de
control şi cercetare, mărimea şi amplasarea lor pe teritoriul
întreprinderii, modul de organizare internă a acestora şi legăturile
funcţionale care se stabilesc între ele în cadrul procesului de producţie şi
cercetare.
 Structura de producţie şi concepţie este formata dintr-un număr stabilit de
verigi organizatorice de producţie :
 secţii de producţie, montaj sau "service";
 ateliere de producţie, montaj, proiectare;
 laboratoare de control şi cercetare;
 sectoare de producţie;
 locuri de munca.
Secţia de producţie este o verigă de producţie, distinctă din punct de
vedere administrativ, în cadrul căreia se execută un produs, o parte a acestuia
sau o fază de proces tehnologic
 Secţiile de bază pregătitoare sunt acele secţii în care se
execută faze pregătitoare ale procesului tehnologi cum sunt: turnare
şi forjare de piese în construcţii de maşini, filatura în industria
textilă, croire în industria de confecţii etc.

5
 Secţiile de bază prelucrătoare sunt acele secţii în cadrul cărora are
loc transformarea propriu-zisa a materiilor şi materialelor în
produse care constituie obiectivul de bază al întreprinderii. Aceste
secţii sunt cele de prelucrări mecanice în construcţii de maşini, cele
de ţesătorie în industria textilă sau cele de confecţionat din industria
confecţiilor.
 Secţiile de bază de montaj -finisaj cuprind procese de producţie în
cadrul cărora are loc asamblarea diferitelor produse din ansamblele
şi subansamblele componente sau de finisare a produsului finit,
cum ar fi secţiile de montaj şi probe tehnologice din construcţii de
maşini şi secţiile de imprimare sau apretare din industria textilă.
 Secţiile auxiliare sunt verigi de producţie în cadrul cărora se execută
produse sau lucrări care nu constituie obiectul activităţii de bază al
întreprinderii, dar care sunt absolut obligatorii pentru buna desfăşurare a
proceselor de producţie de bază. Secţiile auxiliare cele mai des întâlnite în
cadrul întreprinderilor industriale sunt secţia energetică (centralele
producătoare de diferite feluri de energie - energie electrică, abur, aer
comprimat etc), secţia de SDV-uri, secţia de reparaţii etc.
 Secţiile de servire sunt acele verigi structurale în cadrul cărora se execută
activităţi de producţie ce se constituie ca servicii atât pentru secţiile de
bază, cât şi pentru secţiile auxiliare, cum ar fi spre exemplu secţia reţele
energetice (pentru transportul diferitelor tipuri de energie către diferiţii
consumatori din cadrul întreprinderii industriale), secţia depozite şi secţia
transport intern.
 Secţiile anexă sunt verigile organizatorice destinate valorificării deşeurilor
în acele întreprinderi în care rezultă o cantitate mare de materiale
refolosibile. Se constituie ca secţii anexă ale întreprinderii şi standurile de
prezentare a produselor din expoziţii şi târguri sau magazinele proprii de
desfacere.
 Atelierul de producţie este o verigă organizatorică care îşi poate desfăşura
activitatea ca subunitate de producţie a unei secţii de producţie sau în mod
independent şi atunci se deosebeşte de secţia de producţie doar prin
volumul de activitate care se desfăşoară în cadrul acestuia.
 Atelierul de proiectare este veriga structurală a cărei activitate este
orientată în executarea acelor lucrări de proiectare de dimensiuni mai
reduse şi care nu au fost executate de institutele de specialitate.
 Laboratorul de control şi cercetare este veriga organizatorică în cadrul
căreia se execută diferite analize şi măsurători a calităţii produselor şi a
materiilor şi materialelor.
 Sectoarele de producţie sunt subunităţi ale atelierului, delimitate teritorial
unde se execută o anumită fază de proces tehnologic sau anumite
componente ale unui produs.

6
 Locurile de muncă sunt verigile organizatorice de bază ale întreprinderii
industriale. Acestea ocupă o anumită suprafaţă de producţie dotată cu
utilaj şi echipament tehnologic corespunzător destinat executării unor
operaţii tehnologice sau servicii productive.
Factorii care influenţează modul de organizare a procesului de producţie:

 felul materiilor prime folosite;


 caracterul produsului finit;
 felul procesului tehnologic utilizat;
 volumul producţiei fabricate ;
 gradul de integrare şi nivelul de specializare;
 felul produselor fabricate şi natura tehnologiei;
 locul de amplasare a firmei.
Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic
Caracteristici:
 organizarea secţiilor de bază se face după principiul tehnologic,
denumirea secţiilor de bază fiind dată de procesul tehnologic care se
execută în cadrul acestora (turnatorie, forja, filatură, ţesătorie etc.)
 în cadrul secţiilor de producţie locuri de muncă universale a căror
funcţionare este asigurată de forţa de muncă de înaltă calificare;
 amplasarea acestor locuri de muncă se face după principiul grupelor
omogene de maşini.
Avantajele :
 permite realizarea unei varietăţi mari de produse;
 are loc o încărcare completă a locurilor de muncă;
 are un grad mare de flexibilitate, datorat caracterului universal al locurilor
de muncă;
 acest tip de structură este caracteristic tipului de serie mică sau
individuală.
Dezavantajele :
 datorită faptului că fiecare fază de proces tehnologic se realizează în secţii
diferite, transportul intern în întreprindere este foarte ridicat;

 deoarece locurile de muncă trebuie să se adapteze la fabricaţia unei


varietăţi mari de produse, timpul pentru reglare al acestora este uneori
foarte mare ducând la creşterea timpilor de întreruperi în funcţionarea
utilajului;

 micşorează răspunderea pentru obţinerea unei calităţi ridicate, datorită


faptului că produsele se prelucrează în mai multe secţii de producţie;

7
 produsele au un ciclu lung de fabricaţie şi deci există stocuri mari de
producţie neterminată, care vor influenţa negativ costul produselor şi
viteza de rotaţie a mijloacelor circulante.

Structura de producţie şi concepţie pe obiect


Caracteristici:
 -organizarea secţiilor de producţie este realizată după principiul obiectului
de fabricaţie;
 -în fiecare secţie se fabrică un singur produs sau componente ale acestuia,
iar secţiile poartă denumirea produsului pe care-l fabrică;
 -locurile de muncă sunt specializate în realizarea unei singure operaţii sau
a unui număr foarte mic de operaţii;
 -amplasarea locurilor de muncă se face sub formă de linii tehnologice
specializate în fabricaţia unui produs sau a unor componente ale acestuia;
 -acest tip de structură este specific tipului de producţie de serie mare sau
de masă.
Avantaje:
 asigură organizarea liniilor de producţie în flux cu eficienţa ridicată;
 permite o creştere a specializării în producţie;
 reduce volumul de transport intern;
 reduce durata ciclului de fabricaţie şi a costurilor de producţie;
 determină o reducere substanţială a stocurilor de producţie neterminată.
Dezavantaje:
 este tipul de structură de producţie cu o flexibilitate foarte redusă la
schimbările sortimentale;

 nu poate fi folosită în mod eficient decât pentru tipul de serie mare sau de
masă.
Structura de producţie şi concepţie mixtă
Caracteristici:
 organizarea secţiilor de producţie se face după principiul mixt, o parte a
secţiilor de producţie organizându-se după principiul tehnologic (cele
pregătitoare), iar celelalte după principiul pe obiect;

 acest tip de structură este specific tipului de serie mică şi mijlocie;

 acest tip de structura îmbină avantajele celorlalte două tipuri şi le elimină


dezavantajele

8
CAPITOLUL 3 - MANAGEMENTUL PROIECTELOR DE
PERFECŢIONARE A SISTEMELOR DE PRODUCŢIE.
3.1.Proiectul - formă de organizare a producţiei ;
3.2.Fundamentarea proiectului general de organizare a firmei ;
3.3.Proiectul general de organizare a firmei ;
3.4.Eficienţa proiectului general de organizare a firmei.
3.1.Proiectul - formă de organizare a producţiei .

 Proiectul reprezintă un ansamblu, de activităţi unice, creatoare de


valoare, cu un puternic caracter inovaţional, desfăşurate in scopul
realizării unui obiectiv major, intr-o anumita perioadă de timp, cu resurse
materiale, financiare şi umane limitate, în cadrul unei structuri
organizatorice speciale, implicând riscuri specifice.
 Proiectarea firmelor industriale este acea activitate de studiere a
soluţiilor şi aspectelor sub care un produs, o lucrare sau un serviciu
urmează a fi realizat, efectuarea calculelor respective şi fundamentarea
soluţiei din punct de vedere tehnic şi economic, concretizată sub forma
unei documentaţii ce include piese scrise şi desenate.
3.2. Fundamentarea proiectului general de organizare a firmei
Principiile proiectării firmelor industriale sunt:
 principiul integrării factorilor compatibili;
 principiul realizării unui grad cât mai mare de folosire a maşinilor şi
utilajelor, a suprafeţelor de producţie şi a personalului angajat;
 principiul flexibilităţii firmei cu cheltuieli cât mai reduse;
 principiul adaptabilităţii maxime a firmei la schimbările ce pot interveni
în ingineria tehnologică, în îmbunătăţirea procesului de producţie, în
condiţiile pieţei;
 principiul justei compartimentări şi dimensionări a spaţiilor şi
suprafeţelor firmei industriale;
 principiul minimizării distanţelor de transport pentru materii prime şi
materiale, pentru servicii auxiliare şi personal în interiorul firmei;
 principiul realizării unui flux tehnologic logic;
 principiul creării unor condiţii de muncă optime, ergonomice pentru
personalul angajat;

9
 principiul realizării unor proiecte ale firmelor industriale care să
respecte condiţiile de protecţie economico-socială a personalului şi a
celor ecologice
Studiul de fezabilitate este documentul care asigură informaţii fundamentate
pentru luarea deciziei de investiţii şi presupune efectuarea unor analize
comerciale, tehnice, de management şi financiare pentru un obiectiv de
investiţii, privit ca un sistem dinamic şi deschis de producţie şi comercializare
de bunuri şi servicii.

 Proiectarea modernă a firmelor industriale presupune găsirea soluţiilor


pentru o serie de probleme de proiectare precum:
 probleme economice;
 probleme tehnice;
 probleme specifice de construcţie;
 probleme tipice de managementul producţiei,.
Probleme economice:
 stabilirea cât mai exactă a programului de fabricaţie al firmei;
 stabilirea modului de aprovizionare a firmei cu materii prime şi materiale,
combustibil, energie etc;
 optimizarea amplasării teritoriale a firmei;
 stabilirea posibilităţilor de extindere etapizată a firmei;
 stabilirea mărimii investiţiilor şi a surselor de finanţare a acestora;
 stabilirea indicatorilor de eficienţă ai investiţiei şi alegerea variantei
optime de investiţii pentru realizarea firmei;
Probleme tehnice:
 asigurarea concordanţei între elaborarea proceselor tehnologice şi
cerinţele fabricării produselor din nomenclatorul firmei;
 stabilirea programului de lucru al firmei;
 dimensionarea şi structurarea corespunzătoare a suprafeţelor de producţie
ale firmei;
 stabilirea grilei de amplasare a utilajelor şi instalaţiilor de lucru;
 dimensionarea corespunzătoare a suprafeţelor de producţie în concordanţă
cu tehnologia de fabricaţie;
 întocmirea planului general al firmei industriale care se construieşte şi a
planurilor pe secţii;
Probleme specifice de construcţie:
 realizarea studiilor geologice, geofizice şi geo-seismice ale zonei unde se
construieşte firma;
 tipodimensionarea obiectelor de construcţii din componenţa firmei;
 definirea soluţiilor pentru utilităţile sanitare, electrice etc. ale firmei;
 stabilirea căilor de acces inclusiv a celor de transport intern;

10
 integrarea planului general de construcţie a firmei în detaliul de
sistematizare a zonei;
 dimensionarea dotărilor social-culturale pentru personalul firmei;
 întocmirea proiectului de organizare de şantier şi punerea lui în aplicare;
Probleme tipice de managementul producţiei:
 elaborarea structurii organizatorice a firmei inclusiv a sistemului
managerial pentru care s-a optat: stabilirea legăturilor atât între subunităţi
cât şi între subunităţi şi firmă pe linie de organizarea şi managementul
producţiei;
 elaborarea unui proiect de organizare a muncii cu respectarea normelor de
protecţia şi tehnica securităţii muncii;
 precizarea politicii de recrutare, formare şi perfecţionare a forţei de
muncă;
 definitivarea punctului de vedere privind pregătirea constructivă şi
tehnologică a fabricaţiei;
 stabilirea structurii activităţilor auxiliare şi anexe;
 alegerea variantei celei mai bune pentru gestionarea producţiei şi pentru
stabilirea unui sistem informaţional eficient al firmei.
Structura studiului de fezabilitate
 scopul şi obiectivele studiului;
 datele generale de identificare a agentului economic;
 scurt istoric;
 prezentarea obiectului de activitate;
 prezentarea situaţiei juridice şi a capitalului social;
 analiza pieţei şi concurenţei;
 analiza potenţialului tehnic şi uman al organizaţiei;
 analiza managementului;
 analiza rezultatelor economico-financiare;
 descrierea proiectului de investiţii şi a planului de finanţare;
 analiza fezabilităţii economice şi financiare a proiectului;
 analiza de senzitivitate a variantei alese şi analiza riscurilor;
 concluziile studiului de fezabilitate.

3.3. Proiectul general de organizare a firmei.


Planul general de organizare a firmei este o lucrare de proiectare prin care se
stabileşte amplasarea corespunzătoare a procesului tehnologic, a tuturor
clădirilor şi construcţiilor, în funcţie de relief, în concordanţă cu necesităţile de
amenajare a teritoriului, cu mijloacele de transport, ca un tot arhitectural şi
tehnic care să asigure funcţionarea tehnico-economică a firmei.
Un astfel de plan cuprinde aspecte legate de:
 încadrarea în zona industrială,

11
 zonarea teritoriului firmei,
 reţeaua căilor de transport,
 lucrări de terasament şi de artă necesare firmei,
 instalaţii sanitare, de alimentare cu apă, canalizare etc.,
 instalaţii şi amenajări speciale,
 organizarea lucrărilor de execuţie

ZONAREA ÎNTREPRINDERII
 zona de producţie ce cuprinde clădiri sau construcţii în care se
derulează procesele de producţie de bază. ,
 zona de întreţinere este formată din clădiri şi construcţii unde se
desfăşoară activităţi de reparaţii, de confecţionare a SDV-urilor etc. ,
 zona energetică cuprinde clădirile şi construcţiile pentru producerea
energiei electrice, termice, a aerului comprimat, staţiile de transformare
etc. ,
 zona depozitelor este formată din construcţii şi amenajări necesare
depozitării materiilor prime, materialelor, semifabricatelor , produselor
finite etc ,
 zona social-administrativă cuprinde clădiri cu caracter administrativ sau
care sunt destinate activităţilor social-culturale (cluburi, cantine,
dispensar etc) ,

3.4. Eficienţa proiectului general de organizare a firmei.


Indicatori BIRD:
Raportul venituri actualizate-costuri actualizate (VCA)- exprimă ce venituri
brute actualizate se obţin pentru un leu de efort total actualizat.
n
Vh
∑h =1 (1 + a )
h
VCA = n
Ch
în care: ∑h =1 (1 + a )
h

VCA = raportul venituri actualizate-costuri actualizate


Vh = venituri brute anuale (încasări din vânzarea producţiei)
Ch = costuri anuale de investiţii şi de exploatare
a = rata de actualizare
n = numărul de ani reprezentând durata de execuţie a obiectivului plus perioada
de funcţionare a acestuia
În cazul în care raportul este supraunitar se consideră că varianta
respectivă poate fi acceptată
2. Venitul net actualizat (VNA)-este un indicator care se calculează prin
actualizarea fluxului de numerar sau prin diferenţa între veniturile brute
(încasările) actualizate şi costurile totale actualizate.
n
Vh − Ch n
Vh n
Ch
VNA = ∑ ≥0 VNA = ∑ − ∑ ≥0
h=1 (1 + a ) h =1 (1 + a ) h =1 (1 + a )
h h h

12
Dacă VNA este pozitiv, proiectul este acceptat întrucât veniturile obţinute
pe toată durata de funcţionare a obiectivului depăşesc costurile totale ale
proiectului (de investiţii şi de producţie).
3. Rata internă de rentabilitate (RIR)- este acea rată pentru care suma
veniturilor brute actualizate este egală cu suma costurilor totale actualizate.
n n
Vh Ch

h =1 (1 + a )
h
= ∑
h =1 (1 + a )
h

Pentru determinarea ratei interne de rentabilitate se aplică metoda


interpolării aceasta situându-se între o rată minimă de actualizare pentru care
venitul net actualizat este pozitiv şi o rată maximă de actualizare la care venitul
net actualizat este negativ.
VNA ( +)
RIR = a min + ( a max − a min ) ⋅
VNA ( +) −VNA ( −)
Rata internă de rentabilitate se poate determina şi grafic astfel:

VNA(+)

amax
a
amin

VNA(-)

Cursul de revenire net actualizat(CRNA)-presupune actualizarea costurilor de


investiţii şi de producţie, actualizarea economiilor de devize obţinute din
exportul produselor sau din înlocuirea importului şi raportarea costurilor la
economiile obţinute.
n
Vk − Ch
∑h =1 (1 + a )
h
CRNA = n ,
V h − C ,h

h =1 (1 + a )
h

CRNA = cursul de revenire net actualizat


Ch = costuri anuale de investiţii şi de exploatare (preţ intern)

13
Vh = valoarea producţiei fabricate (încasări) exprimată în valută
Ch = cheltuieli totale valutare
a = rata de rentabilitate normată economică
n = durata de execuţie şi de funcţionare a obiectivului

Capitolul 4-METODE ŞI TEHNICI DE STUDIU ŞI ANALIZĂ A


PROCESULUI DE PRODUCŢIE ŞI A ORGANIZĂRII LUI
 4.1 Metode de studiu şi analiză a procesului de producţie.
 4.2 Metode de dimensionare a suprafeţelor de producţie.
 4.3.Tipuri de amplasare a mijloacelor de muncă pe suprafeţele de
producţie.
Metode de studiu şi analiză a procesului de producţie
 graficul de analiză generală a procesului de producţie;

 graficul de analiză detaliată a procesului de producţie;

 graficul de circulaţie.

 Graficul de analiză generală se întocmeşte pentru un singur produs, reper


sau piesă, având rolul de a da o imagine de ansamblu asupra întregului
proces de producţie. Elaborarea acestui grafic presupune evidenţierea
operaţiilor de control şi a operaţiilor de prelucrare. Graficul de analiză
generală prezintă fluxul tehnologic principal şi locurile în care intră în
acest flux, fluxurile tehnologice secundare.
 Graficul de analiză detaliată a procesului de producţie face o analiză mai
amănunţită a procesului de producţie urmărind în afara operaţiilor de bază
şi de control şi operaţiile de transport, aşteptare şi depozitare
 Graficul de circulaţie redă la o scară convenabilă amplasarea diferitelor
locuri de muncă pe suprafaţa de producţie, fluxurile de materii şi
materiale dintre aceste locuri de muncă şi distanţele dintre acestea.
Simbolurile folosite sunt comune cu cele ale graficului de analiză
detaliată şi se întocmeşte atât pentru situaţia existentă cât şi pentru situaţia
îmbunătăţită.
Metode de dimensionare a suprafeţelor de producţie

14
 metoda pe bază de calcul constă în stabilirea necesarului de maşini,
utilaje şi instalaţii şi a necesarului de suprafaţă pentru fiecare tip de utilaj
sau instalaţie în parte;

 metoda prin elaborarea unui proiect sumar constă în aceea că se


elaborează un proiect de detaliu care să ofere o primă orientare asupra
spaţiilor necesare în funcţie de soluţiile de amplasare adoptate;

 metoda pe baza tendinţei coeficienţilor şi a extrapolării permite


determinarea indicatori precum raportul dintre suprafaţa utilă şi suprafaţa
totala, sau între suprafaţa construită şi cea utilă etc.

Metoda pe bază de calcul


Calculul Necesarului de suprafaţă

 St = Ss + Sg + Se
unde:
 -Ss- suprafaţa statică;
 -Sg- suprafaţa de gravitaţie;
 -Se- suprafaţa de evoluţie.
Suprafaţa de gravitaţie este necesară pentru servirea de către muncitor a
locurilor de muncă, sau pentru depozitarea materialelor.
 Această suprafaţă se determină după relaţia:
Sg = SsxN
unde:
 -N - numărul laturilor din care poate fi servit utilajul de către muncitor
Suprafaţa de evoluţie este necesară pentru deplasarea personalului din
secţie şi pentru efectuarea diferitelor transporturi şi se determină cu ajutorul
următoarei relaţii:
Se=(Ss + Sg)K
unde:
 -K - este un coeficient de suprafaţă, ale cărui valori sunt cuprinse între
0,05 şi 3 în funcţie de specificul locului de munca.
Aplicaţie
Atelierul de prelucrări mecanice al unei societăţi comerciale primeşte o comandă
de 100.000 produse P anual. Regimul de lucru al atelierului este săptămâna de
lucru întreruptă în două schimburi a 8 ore. Timpul pentru reparaţii planificate
reprezintă 10% din fondul de timp nominal. Utilajele existente în acest atelier au
următoarele caracteristici:
 au o suprafaţă statică medie de 10 m2;
 sunt servite de ambele părţi ale utilajului;
 coeficientul de suprafaţă de evoluţie K = 1,5;

15
 norma de timp de prelucrare mecanică a unui produs este de
0,5 h/produs;
 coeficientul de utilizare a timpului este 0,90
Rezolvare:
 Timpul disponibil al utilajelor:
Td={[365-(52 + 52 + 6)]-10%[365-(52 + 52 + 6)]}-16 =
(255-10%255)-16 = = 229,5-16 = 3672h

 Numărul de utilaje necesare în atelierul de prelucrări mecanice:

Nu=Qxu/KxTd= 100.000x0,5 / 0,9x3672 = 15 utilaje

 Suprafaţa de producţie a atelierului:

STp=15xSt
S =10m2
Sg =10x2 = 20 m2
Se=(l0 + 20)xl,5 = 45m2 St =10 + 20 + 45 = 75 m2
STp =15x75 m2 =1125 m2
Tipuri de amplasare a mijloacelor de muncă pe suprafeţele de producţie

 proiectare pe baza poziţiei fixe a obiectului de prelucrat constă în


aceea ca produsul care trebuie prelucrat ocupă o poziţie fixă, iar
muncitorii împreună cu echipamentele tehnologice se deplasează la
acesta, în ordinea impusă de succesiunea operaţiilor tehnologice. ;
 proiectare pe baza procesului tehnologic sau pe grupe omogene de
maşini presupune faptul că utilajele au o poziţie fixă în acest caz
deplasarea fiind efectuată de produsele care urmează a fi prelucrate;
 proiectare în funcţie de produsul prelucrat sau pe linii tehnologice se
foloseşte în unităţile de producţie care au un tip de producţie de serie mare
sau de masă.
Metodele de amplasare a locurilor de muncă pe suprafeţele de producţie:
 metoda verigilor;
 metoda King
 metoda gamelor fictive;
 metoda Cameron;
 diagrama cu fire.
Metoda verigilor reprezintă o metodă de determinare a schemei teoretice de
amplasare a diferitelor locuri de muncă (prevăzute cu maşini, utilaje, bancuri de
lucru etc.) în raport cu frecvenţa legăturilor dintre locurile de muncă şi cu
volumul de materiale sau produse care trebuie deplasat între acestea.

16
Metoda gamelor fictive constă în stabilirea ordinii de amplasarea locurilor de
muncă în funcţie de frecvenţa operaţiilor pe numerele de ordine ale execuţiei lor
potrivit procesului tehnologic. Un loc de muncă se va fixa pe acel număr de
ordine respectiv, pentru toate produsele.
Metoda Cameron constă în întocmirea unei matrice pentru amplasare, de
forma unui dreptunghi, în care, pe orizontală se trec furnizorii, cu precizarea
secţiilor furnizoare şi a clădirilor în care sunt amplasate, iar pe vertical
beneficiarii, cu precizarea secţiilor beneficiare şi a clădirilor în care sunt
amplasate acestea.
Diagrama cu fire se utilizează pentru reprezentarea fluxurilor tehnologice
pe o machetă la scară a suprafeţelor si utilajelor de producţie.

Capitolul 5-PREGĂTIREA PRODUCŢIEI


INDUSTRIALE
5.1.Obiectivele şi posibilităţile de asimilare a noilor produse ;
5.2 Pregatirea tehnică ;
5.3.Pregatirea material-organizatorica a fabricaţiei noilor produse
5.4.Posibilităţi de reducere a duratei de pregatire a fabricaţiei noilor
produse ;

 5.1.Obiectivele şi posibilităţile de asimilare a noilor produse ;


 Pregătirea producţiei reprezintă ansamblul măsurilor de creare şi
asimilare în fabricaţie a unor noi produse, modernizarea celor aflate deja
în fabricaţie şi de utilizare a celor mai perfecţionate tehnologii şi metode
de organizare în producţie.
Obiectivele activităţii de pregătire a producţiei :
 asigurarea fabricaţiei noilor produse şi modernizarea celor existente la
nivelul cerinţelor din ce în ce mai diversificate ale consumatorilor;
 asigurarea celor mai bune condiţii de desfăşurare a activităţii de
pregătire a fabricaţiei noilor produse şi de asimilare a celor mai
perfecţionate tehnologii de fabricaţie;
 reducerea la minimum posibil a duratei de pregătire a producţiei şi
realizarea acesteia cu cele mai mici costuri.

Pregătirea producţiei cuprinde:


 pregătirea tehnică:
- proiectarea produselor;
- pregătirea tehnologică;
- executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero.
 pregătirea material-organizatorică.

17
5.2 Pregătirea tehnică ;
Asimilarea în fabricaţie a noilor produse :
 după concepţie proprie;
 pe baza unei licenţe de fabricaţie;
 după un model de referinţă.
Asimilarea pe baza unor licenţe de fabricaţie are ca avantaje:
 reducerea duratei de asimilare în fabricaţie cu durata de timp necesară
elaborării documentaţiei noilor produse;
 asigurarea, o perioadă de timp, a asistenţei tehnice de către firma
producătoare a produsului asimilat;
 cheltuieli reduse de publicitate, datorită faptului că noul produs asimilat
este deja cunoscut pe pieţele de desfacere.

Proiectarea noilor produse cuprinde următoarele faze principale:


 elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic;
 elaborarea proiectului tehnic;
 elaborarea desenelor de execuţie.
Tema de proiectare cuprinde date referitoare la:
 denumirea şi destinaţia produsului;
 condiţiile de utilizare;
 caracteristicile constructive şi de calitate ale produsului;
 parametrii de exploatare; cantitatea în care se va produce;
 termenele de proiectare pe faze etc.
În cadrul studiului tehnico-economic vor fi cuprinse date referitoare la:
 cererile pe piaţa internă şi externă pentru noul produs;
 necesarul de resurse materiale;
 posibilităţile tehnologice de fabricaţie;
 caracteristicile tehnice şi de exploatare ale noului produs
Proiectul tehnic cuprinde următoarele lucrări principale:
 întocmirea calculelor necesare dimensionării noului produs şi stabilirea
formelor geometrice ale pieselor componente;
 alegerea materialelor din care va fi prelucrat noul produs;
 efectuarea calculelor tehnico-economice justificative pentru soluţia
constructivă aleasă.
Pregătirea tehnologică :
 Elaborarea procesului tehnologic pe faze şi operaţii;
 Alegerea utilajelor necesare şi stabilirea regimului lor de lucru;
 Stabilirea echipamentului tehnologic pentru desfăşurarea procesului
tehnologic;

18
 Elaborarea normelor de timp de muncă şi de consum de materii prime şi
materiale, combustibil şi energie;
 Proiectarea tehnologiei necesare controlului tehnic de calitate.

Modernizarea activelor fixe este acţiunea de adaptare a sistemelor tehnice


de producţie aflate în funcţiune la condiţiile noi create de progresul tehnico-
ştiinţific prin aplicarea de măsuri novatoare specifice.
Metodele de alegere a variantei tehnologice optime iau în considerare
următorii indicatori:
 normele de consum de materii prime, materiale, combustibil şi energie;
 felul, cantitatea, complexitatea şi valoarea noului utilaj şi a echipamentul
tehnologic necesar;
 volumul de muncă necesar;
 complexitatea procesului de producţie necesare etc.
Costul tehnologic cuprinde suma cheltuielilor care depind de o anumită
variantă tehnologică.

Structura pe elemente de cheltuieli a costului tehnologic este următoarea:


 materii prime şi materiale;
 combustibil şi energie;
 salariile, CAS-ul, cota de protecţie socială pentru muncitori;
 cheltuieli de exploatare a utilajelor (reparaţii, lubrifianţi etc);
 amortizarea utilajelor;
 exploatarea SDV-urilor;
 cheltuielile comune de secţie şi generale ale întreprinderii
Determinarea costului tehnologic unitar se face grafic şi analitic.
Ctu=cv+CF/Q
unde:
 cv - cheltuielile variabile pe unitatea de produs;
 CF - cheltuielile convenţional-constante;
 Q - Cantitatea de produse fabricată.
Costul tehnologic total, analitic se poate determina după relaţia:
 CtT = CF + cv * Q
Cantitatea critica:
 Qcr =(CF1-CF2)/(cv2-cv1)
Prototipul este format din unul sau mai multe exemplare din produsul
care a fost asimilat, executate în vederea supunerii unor încercări sau probe
pentru a se constata dacă au fost respectaţi parametrii şi indicatorii
tehnologici proiectaţi.
Omologarea reprezintă activitatea de confirmare, pe bază de încercări şi
probe( la care este supus prototipul sau seria zero) a faptului că produsul
corespunde cu cel proiectat.

19
Omologarea preliminară verifică dacă noul produs corespunde
documentaţiei pe baza căruia a fost întocmit, dacă are nivelul prestabilit de
calitate, dacă alegerea materialelor din reţeta de fabricaţie a produsului au
justificarea tehnico-economică.
Omologarea finală cuprinde activităţi de verificare a următoarelor
situaţii:
 dacă operaţiile tehnologice efectuate pentru seria zero, au fost executate
pe locurile de muncă unde urmează să se desfăşoare procesul de producţie
al produsului;
 dacă au fost respectate toate etapele de desfăşurare ale omologării
preliminare;
 dacă a fost respectată documentaţia tehnologică;
 dacă tehnologia de fabricaţie cuprinde şi operaţiile de control tehnic de
calitate etc.
5.3.Pregatirea material-organizatorica a fabricaţiei noilor produse
Pregătirea material-organizatorică a fabricaţiei noilor produse
cuprinde:

 determinarea necesarului de materii prime şi materiale, combustibil şi


energie pentru realizarea procesului de producţie al noilor produse;
 comandarea din timp, la furnizorii interni şi externi, a utilajelor şi
echipamentelor tehnologice necesare;
 modernizarea utilajelor existente sau adaptarea lor la exigenţele noului
proces tehnologic printr-o programare din timp în secţiile proprii de
reparaţii;
 asigurarea unui personal specializat în realizarea noului proces
tehnologic, în acest caz impunându-se soluţii asigurate calificării
corespunzătoare a acestuia;
 realizarea restructurării fluxurilor tehnologice la termenele stabilite fără
perturbarea fluxurilor tehnologice ale celorlalte produse.

5.4.Posibilităţi de reducere a duratei de pregătire a fabricaţiei noilor


produse:

 utilizarea proiectelor tip pentru diferitele elemente constructive ale


produselor sau tehnologiilor care vor fi utilizate;
 utilizarea subansamblelor, tehnologiilor şi a echipamentelor tipizate;
 echiparea serviciilor de proiectare cu mijloace moderne de calcul şi
proiectare;
 folosirea unor modele moderne de proiectare în paralel a unor activităţi
specifice etapei de pregătire a fabricaţiei noilor produse, cum ar fi teoria
grafurilor;

20
 o cale importantă de reducere a duratei de pregătire a fabricaţiei noilor
produse o constituie şi folosirea proiectării asistate de calculator.

Capitolul 6 - CAPACITATEA DE PRODUCŢIE ŞI


GRADUL DE UTILIZARE A ACESTEIA
6.1. Capacitatea de producţie: concept, factori de influenţă ;
6.2. Metode de calcul a mărimii capacităţii de producţie ;
6.3. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie ;
6.4. Balanţele capacităţii de producţie;
6.5. Posibilităţi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie

6.1. Capacitatea de producţie: concept, factori de influenţă ;


 Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă ce poate fi
obţinută într-o perioadă dată, într-o anumită calitate şi structură
sortimentală, în condiţiile folosirii intensive şi extensive a mijloacelor de
producţie şi a celui ai eficient regim de lucru al acestora.
Factori de influenţă:
 numărul de utilaje existente în întreprindere şi mărimea suprafeţelor de
producţie;
 normele tehnice de folosire a utilajului de producţie şi a suprafeţelor de
producţie.
- norme de utilizare intensivă;
- norme de utilizare extensivă
 sortimentul optim de fabricaţie

21
Norma de utilizare intensivă reprezintă producţia ce se poate obţine într-
o unitate de timp, pe unitatea caracteristică dimensională a unui utilaj sau
suprafaţă de producţie.
Normele tehnice de utilizare extensivă reprezintă timpul de funcţionare
al utilajelor sau instalaţiilor, sau timpul de utilizare al suprafeţelor de
producţie.
Factorii care influenţează mărimea normelor de utilizare :
 nivelul de înzestrare tehnică al întreprinderii;
 gradul de calificare al personalului muncitor;
 calitatea resurselor materiale;
 modul de organizare al producţiei;
 regimul de lucru;
 mărimea timpilor de întreruperi pentru reparaţii;
Veriga conducătoare a unei unităţi de producţie se stabileşte în funcţie
de următoarele criterii:
 ponderea cea mai mare în manopera întreprinderii;
 ponderea cea mai mare în valoarea totală a mijloacelor de producţie ale
întreprinderii.
Timpul disponibil se calculează în mod diferit, în funcţie de regimul de lucru
al utilajelor:
 la utilajele sau instalaţiile cu funcţionare continuă,
Td = Tc-TR

 la utilajele care lucrează cu săptămâna de lucru întreruptă:


 Td= [TC-(TL+ TR)] x ns x ds

6.2. Metode de calcul a mărimii capacităţii de producţie ;


 Calculul mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare pe
produs
 Cp = Gmp x Kp x Td/Dc
unde:
 Gmp - greutatea materiilor prime care sunt introduse în instalaţie la o
singură încărcare;
 Kp - coeficientul de transformare din materie primă în produs finit;
 Td - timpul disponibil de lucru al instalaţiei;
 ds - durata de elaborare a unei şarje.
Cp = Iu • K • Td
unde:
 Iu - indicele (norma) de utilizare intensivă;
 Td - timpul disponibil de lucru al utilajului;
 K - caracteristica dimensională a utilajului.

22
Cp = Td x np
sau
Cp= Td / nt
Calculul mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare
tehnologică:
 produsul reprezentativ poate fi produsul cu cea mai mare normă de timp
sau produsul care se fabrică în cantitatea cea mai mare;
 coeficientul de echivalenţă a unor produse reale cu un produs
reprezentativ se calculează raportând normele de timp ale produselor reale
la norma de timp a produsului reprezentativ;
 transformarea produselor reale în produse reprezentative se obţine
înmulţind cantitatea de produse reale cu coeficientul de echivalenţă;
 structura producţiei reprezentative se obţine prin împărţirea fiecărei
cantităţi de produse reprezentative corespunzătoare fiecărui produs real, la
total producţie reprezentativă;
 pentru determinarea capacităţii de producţie exprimată în produse
reprezentative, se consideră utilajul ca şi cum ar avea specializarea în
produs reprezentativ.
 Se calculează capacitatea de producţie în produs reprezentativ aplicând
una din cele două relaţii:
Cpr = Nu x Td / ntr sau Cpr = Nu x Td x npr, unde:
 Cpr - capacitatea de producţie exprimată în produs reprezentativ;
 Nu - numărul de utilaje care prelucrează produsele reale;
 Td - timpul disponibil de lucru al acestor utilaje;
 nt şi np - norma de timp, respectiv de producţie a produsului
reprezentativ.
 după determinarea capacităţii de producţie exprimată în produs
reprezentativ, aceasta se repartizează pe structura producţiei calculată .
 ultima etapă a metodologiei propune transformarea capacităţii de
producţie din produse reprezentative în produse reale; aceasta se obţine
prin împărţirea capacităţii de producţie exprimată în produse
reprezentative la coeficientul de echivalenţă.
Calculul mărimii capacităţii de producţie în funcţie de mărimea
suprafeţelor de producţie
Cp = S x I x Td, unde:
 S - mărimea suprafeţei de producţie;
 I - norma de utilizare intensivă a suprafeţei;
 Td - timpul maxim disponibil de lucru al unităţii de producţie.
 Norma de utilizare intensivă (I) :
I = Pv / CS x H x S
 unde:
 Pv - reprezintă producţia perioadei de vârf;

23
 Cs - reprezintă coeficientul de schimburi din perioada de vârf;
 H - numărul de ore lucrătoare dintr-un schimb în perioada de vârf (se
obţine prin înmulţirea numărului de zile lucrătoare din perioade de vârf cu
numărul orelor lucrătoare într-un schimb);
 S - suprafaţa verigii de producţie.
 Coeficientul de schimburi se determină după relaţia:
Numărul total de muncitori/
Numărul de muncitori din schimbul de bază
Calculul mărimii capacităţii de producţie la liniile de producţie în flux
Cp= (ds- tir) / T
 unde:
 ds - durata schimbului, în ore;
 tir - timpul întreruperilor reglementate, în minute;
 T - mărimea tactului de producţie al liniei, în minute.
6.3. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie
GU=P/Cpma x100
 unde:
 GU- gradul de utilizare a capacităţii de producţie;
 P - producţia care urmează a fi executată într-o perioadă considerată;
 Cpma - capacitatea de producţie medie anuală pentru aceeaşi perioadă de
timp.
Cpma = Cpe+Cpi x Ti/12 +Cpm x Tm/12 – Cps x Ts/12
Rezerva potenţială de producţie :

Rp = Cp - P,
 unde: Cp - capacitatea de producţie;
 P - producţia ce urmează a fi executată.

Rp = Rpe + Rpj,
 unde:
 Rpe - rezerva potenţială extensivă;
 Rpi - rezerva potenţială intensivă.
Rezerva potenţială extensivă :

Rpe = P(Td/Te x S) -1
unde:
 P - volumul producţiei ce urmează a fi executată;
 Td - timpul maxim disponibil al utilajelor;
 Te - timpul producţiei realizate în perioadele de bază;
 S- coeficientul de simultaneitate a încărcării utilajelor.

24
Rezerva potenţială intensivă :
 Rpi = Rp - Rpe, unde notaţiile au semnificaţiile cunoscute.
6.4. Balanţele capacităţii de producţie
 Balanţele de capacitate sunt instrumente de măsură a gradului de
încărcare a utilajelor de producţie şi a deficitelor şi excedentelor de
capacitate.
Capa Secţia S1 Secţia S2 Pro
citatea ducţia
de Ne Ex Exc Ne Ex Exc posi
producţi cesar istent edent cesar istent edent bilă
ea de de Deficit de de Deficit
verigii capac capaci capac capaci
conducă itate tate itate tate
toare
6000 60 65 +50 60 53 - 530
00 00 0 00 00 700 0

6.5. Posibilităţi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie


 Posibilităţile extensive de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie:
 reducerea timpului de menţinere în reparaţii a utilajelor;
 reducerea timpilor de întrerupere în funcţionarea maşinilor;
 mărirea numărului de schimburi lucrătoare etc.
Posibilităţile intensive de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie:
 de reducere a timpului de lucru prin modernizarea tehnologiilor
existente;
 de automatizare şi mecanizare a proceselor de producţie
 de folosire a unor mijloace moderne de producţie etc.
Posibilităţi de ordin mixt:
 de creştere a cointeresării forţei de muncă pentru o mai bună utilizare a
maşinilor şi instalaţiilor;
 de creştere a calificării muncitorilor;
 de eliminare a locurilor înguste etc.

Capitolul 7.-PRODUCTIA IN FLUX.


7.1.Organizarea productiei in flux: definirea notiunii; trasaturi caracteristice
de bază;
7.2.Tipologia liniilor de fabricatie in flux ;
7.3.Parametrii de functionare a liniilor de productie în flux ;
7.4.Eficienţa economică a liniilor de productie in flux.

Principalele trăsături ale producţiei în flux sunt:

25
 - divizarea procesului de producţie în operaţii simple, egale sau multiple
din punctul de vedere al timpului necesar efectuării lor;
 -repartizarea certă pe locul de muncă a unei operaţii sau grupă de operaţii
de execuţie;
 -concordanţă deplină între amplasarea locurilor de muncă şi fluxul
tehnologic; deplasarea reperelor între operaţii se face bucată cu bucată sau
în loturi mici de transport;
 -numărul locurilor de muncă existente la fiecare operaţie trebuie să
asigure menţinerea cadenţei stabilite
 -asigură omogenitatea calităţii, a dimensiunii factorilor materiali de
producţie, precum şi concordanţa acestora cu elementele din standarde.
Tipologia liniilor de fabricatie in flux ;
a)După specializarea liniilor şi a locurilor de muncă, deosebim:
 liniile monoobiect,
 linii multiobiect,
b)După asigurarea sau nu a unui anumit grad de continuitate a
desfăşurării procesului de producţie :
b1) linii în flux continuu
b2) linii în flux discontinuu
c)Având în vedere stabilitatea şi menţinerea cadenţei desfăşurării
procesului de producţie deosebim:
 c1)linii în flux cu ritm liber
 c2)linii în flux cu ritm reglementat,
d)După poziţia obiectului muncii pe linie în procesul prelucrării:
 d1) linii cu obiect mobil
 d2) liniile cu obiect staţionar (fix),

Parametrii de functionare a liniilor de productie în flux ;


 CADENŢA LINIEI
 RITMUL LINIEI
 NUMĂRUL DE LOCURI DE MUNCĂ
 NUMĂRUL DE MUNCITORI
 LUNGIMEA LINIEI
 VITEZA LINIEI
1. CADENŢA LINIEI- intervalul de timp necesar obţinerii unui reper la
capătul liniei de fabricaţie
Td ⋅ 60
C =
Pp

unde: Td reprezintă fondul de timp disponibil exprimat în ore


corespunzător pentru perioada în care a fost stabilit programul de producţie;

26
Pp - programul de producţie prevăzut al liniei în flux;
60 - durata unei ore, exprimată in minute;
Clf - cadenţa liniei în flux exprimată în minute / produs.

Atunci când linia în flux se caracterizează prin întreruperi în timpul


schimbului (de exemplu timpul de odihnă), cadenţa liniei în flux se
calculează astfel:
Td ⋅ 60 ⋅ K Td ⋅ 60 − Tî
C = C=
Pp Pp

unde: Tî reprezintă mărimea timpului de întreruperi, exprimat în


minute;
K - coeficientul de folosire a timpului de lucru.
În cazul în care pe linie se fabrică mai multe feluri de produse cu
cheltuieli diferite de muncă vie pe unitatea de produs, cadenţa se calculează
astfel:
Td ⋅ 60
C= ⋅ K pt
Q1 ⋅ q1 + Q2 ⋅ q2 +  Qn ⋅ qn

unde: q1,. . ., qn -reprezintă coeficientul de corecţie exprimat ca raport


între cheltuielile de muncă vie pe unitatea de produs 1,. . .,n şi cheltuielile de
muncă vie pe unitatea de produs l.
În situaţia liniilor în flux a căror producţie este organizată pe loturi,
cadenţa se calculează pe lot şi anume:
Clot = Clf ⋅ n p
unde: Clot -reprezintă cadenţa pe lot;
np - numărul de piese, repere, subansamble sau produse din lot,
exprimat în bucăţi.
Mărimea inversă a cadenţei este denumită ritm şi caracterizează
randamentul liniei în flux: R=
1
unde: R reprezintă ritmul liniei în flux. C

Numărul locurilor de muncă(Nlm), al utilajelor şi al muncitorilor liniei


în flux este condiţionat de numărul operaţiilor, ţinând seama de utilajele care
efectuează paralel unele operaţii.
Atunci când durata fiecărei operaţii este egală cu cadenţa liniei, numărul
locurilor de muncă este egal cu numărul operaţiilor ce se execută pe linia
respectivă. Dacă durata unor operaţii este multiplul cadenţei liniei, numărul de
locuri de muncă este mai mare decât numărul operaţiilor cu locurile în plus la
operaţiile multiple duratei cadenţei.
Nlm= ti/ C

27
Numărul de muncitori(Nm) se stabileşte pe baza numărului locurilor de
muncă şi al maşinilor, precum şi a normei de servire (Ns), dorind să se realizeze
o încărcare maximă a muncitorilor prin folosirea lucrului la mai multe maşini.

Nmi=Nlmi /Nsi

Practic, acest calcul se face cu ajutorul graficelor care arată modul de


funcţionare a liniei în flux, iar modul de întocmire a lor depinde de natura liniei
în flux şi de caracterul tehnologiei de fabricaţie. Pentru fiecare operaţie se
calculează numărul locurilor de muncă şi norma de servire (Nsi )a utilajelor.
Astfel se încearcă să se asigure utilizarea fondului de timp disponibil al
muncitorului la maximum.
Norma de servire se determină cu formula:
Nsi=tai/toci+1
unde:
tai-timp automat al maşinii
toci-timp ocupat al muncitorului
Pentru liniile în flux continuu este necesar să se determine lungimea
liniei L, în funcţie de numărul de produse ce se prelucrează pe linie şi distanţele
dintre ele, folosind următoarea formulă:
L = d ca ⋅ n ps

unde: dca -reprezintă distanţa între centrele a două repere, piese,


produse alăturate, exprimată în metri;
nps - numărul de piese, repere, produse care se găsesc în acelaşi timp pe
linie şi care se determină prin raportarea ciclului de producţie la cadenţa liniei.
Respectarea cadenţei liniei se asigură prin calcularea vitezei benzii
transportoare V, utilizând formula:
d ca
V =
C
Indicatori utilizaţi pentru stabilirea tipului de linie de fabricaţie:
Gradul de inegalizare al fluxului exprimă nivelul de sincronizare a operaţiilor
tehnologice ce se execută la linia tehnologică.
 ki = 0-linie în flux continuu şi tact impus (reglementat);
 0 <ki< 0,05- linie în flux continuu şi tact liber;
 ki > 0,05 - linie în flux intermitent
Gradul de încărcare al liniei (kî)
 kî=1-linie în flux continuu şi tact impus (reglementat);
 0,95<kî<1-linie în flux continuu şi tact liber;
 kî < 0,95- linie în flux intermitent.
Echilibrarea liniei presupune egalizarea tuturor operaţiilor de la fiecare loc de
muncă pentru a se obţine o durată egală, denumită tact sau cadenţă, în scopul

28
asigurării unei capacităţi dorite şi a unei continuităţi a muncii, în condiţii de
efort minim şi confort maxim pentru executanţi
Efectele economice ale folosirii liniilor de producţie în flux:
 maşinile şi utilajele folosite au randament ridicat fiind specializate;
 creşterea substanţială a productivităţii muncii, în condiţiile reducerii
sistematice a cheltuielilor de timp şi de muncă;
 creşterea volumului de producţie în condiţiile creşterii gradului de
utilizare a capacităţilor de producţie;
 obţinerea produselor cu un nivel ridicat de calitate;
 reducerea ciclului de fabricaţie al produsului,
 scăderea mărimii stocurilor de producţie neterminată
 accelerarea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante;
 transportul intern este redus foarte mult, datorită benzilor rulante;

Capitolul 8- PRODUCŢIA FLEXIBILĂ


 8.1.Flexibilitatea sistemelor de productie.
 8.2.Tipologia sistemelor de fabricatie flexibile ;
 8.3. Metoda SMED.
 8.4. Avantajele şi rolul sistemelor flexibile de fabricatie ;
Flexibilitatea este acea aptitudine a sistemului de a se adapta cu cheltuieli
minime la sarcina de producţie variabilă, astfel încât într-o perioadă
prelungită, sistemul să funcţioneze economic, cu schimbări mici in structura sa”
Forme ale flexibilităţii:
 1. Flexibilitatea muncii;
 2. Flexibilitatea tehnicii;
 3. Flexibilitatea producţiei;
 4. Flexibilitatea structurării.
Principiile producţiei flexibile:
 1. Principiul calităţii de integrabilitate,
 2. Principiul adaptabilităţii,
 3. Principiul adecvării,
 4. Principiul concepţiei dinamice,.
Flexibilitatea sistemului de fabricaţie flexibil va fi caracterizata de:
 - Flexibilitatea in utilizarea maşinii, data de numărul de stări de lucru
diferite pe care mijlocul de producţie îl poate lua în mod automat
(reprezintă probabilitatea ca o sarcină de producţie să poată fi realizată de
sistemul de fabricaţie);
 - Flexibilitatea de adaptare, măsurată prin consumul de timp şi de
resurse exprimate direct sub forma bănească, necesare trecerii sistemului
dintr-o stare de lucru definită, în altă stare de lucru definită.
FA = Flexibilitatea de adaptare;
FU – Flexibilitatea de utilizare;

29
 SPS-PR= sisteme de producţie specializate pe
produse si repere;
 SPS-FP=sisteme de producţie specializate pe
familii de produse;
 SP-MUCP= sisteme de producţie cu masini-
unelte cu comanda program;
 SP-MUCN+OU=sisteme de producţie cu masini-
unelete cu control numeric şi operator uman;
 SP-MUST= sisteme de producţie cu maşini
universale specializate
Tipologia sistemelor de fabricaţie flexibile:
 a) Maşinile cu control numeric (notate NC - "Numerical control" sau
CNC "Computer numerical control")
 b) Centrul de prelucrare este definit drept o maşina unealta controlata de
un calculator, capabilă sa execute un număr de tipuri de operaţii diferite.
 c) Staţia automată flexibilă de fabricaţie (sau "celula flexibila de
fabricaţie ")
 d ) Atelierul de fabricaţie automat flexibil
METODA SMED- Single minute exchange die - are ca obiectiv reducerea
timpilor de schimbare a seriei la mai puţin de 10 minute sau chiar
realizarea automată a acestei schimbări.
Aplicarea metodei deosebeşte la schimbare seriei două tipuri de operaţii:
 operaţii interne (IED Input Exchange Die) care nu pot fi efectuate decât
atunci când maşinile şi utilajele sunt oprite;
 operaţii externe (OED Output Exchange Die), care trebuie efectuate în
timpul funcţionării maşinilor şi utilajelor.
Implementarea metodei SMED presupune parcurgerea etapelor:
 stabilirea distinctă a operaţiilor IED şi OED;
 transformarea operaţiilor IED în OED
 aplicarea unor standarde de funcţiuni
 adoptarea unor restrângeri funcţionale.
 adoptarea unor măsuri pentru sincronizarea lucrului.
 suprimarea reglajelor.
 folosirea mecanizării.
Avantajele sistemelor flexibile de fabricatie:
 au o capacitate mare de adaptare la schimbarea sortimentului de
fabricaţie; acest lucru se realizează doar prin schimbarea programului la
calculator fără a se acţiona asupra echipamentelor din dotarea maşinilor;
 autonomie de funcţionare pentru trei schimburi fără intervenţia
operatorului uman;
 posibilităţi sporite de ridicare a nivelului de tehnicitate corelat cu cerinţele
tot mai diversificate ale consumatorului

30
Capitolul 9
MANAGEMENTUL PRODUCŢIEI AUXILIARE ŞI DE SERVIRE
9.1.Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu diferite feluri de energie .
9.2.Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu SDV-uri .
9.3.Sisteme de organizare a activităţii de transport intern .

9.1.Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu diferite feluri de


energie .
Sarcinile sectorului energetic:
• asigurarea alimentării firmei la timp şi în cantităţile necesare cu toate
felurile de energie;
• folosirea raţională şi economicoasă a energiei;
• asigurarea exploatării raţionale a instalaţiilor din secţiile direct
productive;
• ridicarea randamentului de consum de energie;
• asigurarea mecanizării şi automatizării producţiei etc.
Sectorul energetic al firmei industriale cuprinde
• instalaţii producătoare de energie;
• instalaţii de acumulare şi de transformare a energiei
• instalaţii de transport şi de distribuţie a energiei
• instalaţii consumatoare de energie în afara secţiilor de producţie şi legate
de procesele tehnologice (instalaţii de încălzire tehnologică, cuptoare
industriale etc.);
• instalaţii consumatoare de energie nelegate de procesele tehnologice ale
producţiei specifice (instalaţii de iluminat, de încălzire etc.).
9.2.Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu SDV-uri .
• Efectele raţionalizării proiectării şi construcţiei SDV-urilor :
• tipizarea echipării tehnologice cu SDV-uri a maşinilor şi utilajelor;
• proiectarea SDV-urilor pe baza tendinţelor actuale constructive în vederea
creşterii randamentului;
• folosirea unor tehnologii moderne eficiente de execuţie a SDV-urilor;
• aplicarea unui management corespunzător în producţia de SDV-uri;
• folosirea unei forţe de muncă calificată corespunzător producţiei de SDV-
uri;
• îmbunătăţirea continuă a calităţii acestora etc.
Forme de organizare centralizată a SDV-urilor:
• fabricarea unor grupe de SDV-uri având construcţia şi tehnologia de
fabricaţie apropiate,

• realizarea unor SDV-uri specifice unei ramuri industriale sau firme din
ramura respectivă.
Sarcinile depozitelor de SDV-uri:
• primeşte SDV-urile şi organizează depozitarea lor;

31
• depozitează şi asigură conservarea lor;
• distribuie SDV-urile la locurile de muncă;
• controlează cantitativ şi calitativ SDV-urile date la locurile de muncă şi
pe cele returnate de la acestea;
• trimite la reparat SDV-urile uzate şi le primeşte pe cele reparate etc.
9.3.Sisteme de organizare a activităţii de transport intern .
• Transportul intern este definit ca fiind activitatea prin care factorii
materiali de producţie parcurg distanţă dintre două locuri de muncă
succesive în gama de operaţii tehnologice şi de control.
Sarcinile activităţii de transport intern:
• asigură desfăşurarea ritmică a procesului de producţie în secţiile de bază
şi auxiliare ;
• introducerea progresului tehnic în activitatea de transport intern
• reducerea costurilor de transport
• îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de lucru în activitatea de transport
intern,
În funcţie de raza de acţiune şi natura legăturilor de transport, deosebim:
• transport între verigile organizatorice ale firmei (transport între depozitul
de materii prime şi materiale şi secţii; transport între secţii; transport între
secţii şi depozitul de produse finite);
• transport în interiorul secţiilor de producţie (deplasarea încărcăturilor între
locurile de muncă sau utilaje);

Având în vedere modul de acţiune în timp, există:


• transport discontinuu, intermitent ( pe şine, fără şine, mecanizat, poduri
rulante);
• transport continuu (conveiere, transportoare, transport pneumatic etc);
Ţinând cont de direcţia de efectuare a transportului, deosebim:
• transport pe orizontală (direcţia fixă, zonă stabilă, nelimitări etc);
• transport vertical (efectuat cu lifturi, mijloace de ridicare etc);
• transport orizontal-vertical (executat cu macarale, poduri rulante etc);
• transport înclinat (efectuat cu rolganguri, benzi transportatoare, conveiere
etc);
Având în vedere forţa de acţionare folosită pentru deplasare există:
• transporturi acţionate de forţa gravitaţională (plan înclinat, puţuri etc);
• transporturi acţionate de diferite forme de energie (electrică, hidraulică,
pneumatică, motoare Diesel etc);
După felul legăturii cu calea de transport deosebim:
• transporturi ghidate (vehicule pe şine, ascensoare, benzi transportoare
etc);
• transporturi neghidate (pe sol, fără şine, cărucioare, mijloace auto etc).
Sisteme de transport intern:
Sistemul de transport pendular:

32
• sistem pendular unilateral,
• sistem pendular bilateral,
• sistem pendular cu punct central de distribuţie,
Sistem de transport inelar sau circular

Capitolul 10
MANAGEMENTUL FINANCIAR AL PRODUCTIEI INDUSTRIALE.

10.1.Costurile de producţie – notiune, locul si rolul acestora


10.2.Posibilităţi de reducere a costului unitar al produselor industriale
10.3.Centrele de responsabilitate
10.4.Alocarea resurselor financiare

10.1.Costurile de producţie – notiune, locul si rolul acestora


 Cheltuielile de producţie reprezintă o noţiune privită din perspectiva
factorilor de producţie consumaţi, iar noţiunea cost de producţie este
privită din perspectiva rezultatului material al procesului de producţie.
 Costul de producţie presupune deci neapărat localizarea cheltuielilor de
producţie în timp, spaţiu şi pe obiecte ale producţiei materiale.
Dimensionarea corectă a costurilor de producţie trebuie să aibă la bază
următoarele consideraţii
 pentru reducerea costurilor de producţie, în mod permanent, acestea
trebuie stabilite pentru fiecare element de cheltuială în parte atât pentru
perioada de plan cât şi pentru perioada de bază;
 pentru evitare dublelor înregistrări, se va face o distincţie clară între
gruparea cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli şi cea pe articole
de calculaţie;
 diferenţierea cheltuielilor ocazionate de activitatea de bază, de cea
auxiliară şi de servire;
 asigurarea unei evidenţe clare şi complete a tuturor cheltuielilor
efectuate în întreprindere;
 fundamentarea nivelului costurilor de producţie prin luarea în considerare
a efectelor ce pot apare în urma aplicării unor măsuri tehnico-economice.
După elemente primare de calculaţie, cheltuielile se împart în două grupe:
a) Cheltuielile materiale cuprind următoarele elemente primare de calculaţie:
 materii prime, materiale de bază şi auxiliare (din afară), din care
semifabricate prin cooperare;
 combustibil (din afară);
 energie şi apă (din afară);
 amortizarea mijloacelor fixe;
 alte cheltuieli materiale.

33
b) Cheltuielile cu munca vie cuprind următoarele elemente de calculaţie:
 fondul de salarii;
 CAS-ul şi cota de protecţie socială;
 alte cheltuieli cu munca vie.
Cheltuielile care compun costul unitar al produselor se împart în două
grupe:
 a)În grupa cheltuielilor directe sunt incluse cheltuielile cu:
 materii prime şi materiale directe;
 transport-aprovizionare;
 materiale recuperabile (se scad);
 salarii directe;
 CAS-ul şi cota de protecţie socială
b)Grupa cheltuielilor indirecte cuprinde acele cheltuieli care nu se pot identifica
direct pe produs şi pentru repartizarea cărora se folosesc chei de repartiţie. Din
această grupă fac parte:
 cheltuielile comune de secţii;
 cheltuieli generale de întreprindere
Pentru calculul costului unitar al produsului se determină trei categorii de
costuri şi anume:
 Costul de întreprindere se obţine prin adăugarea la costul de secţie a unei
cote de cheltuieli generale ale întreprinderii.
 Costul de secţie se obţine prin adăugarea la cheltuielile directe ale
produsului a unei cote de cheltuieli comune de secţie.
 Costul complet reprezintă suma dintre costul de întreprindere şi
cheltuielile de desfacere ale produselor.
a)cheltuieli directe se determină pe fiecare articol de calculaţie în parte, pe baza
normelor de consum şi pe baza preţurilor acestora.
 Pentru materii prime şi materiale se înmulţeşte norma de consum a
acestora, exprimată în unităţi fizice, cu preţul lor unitar. Astfel, nivelul de
mărime a cheltuielilor pentru materii prime şi materiale va fi egal cu
norma de consum a fiecărui articol înmulţită cu preţul unitar al acestora.
 Pentru salarii se foloseşte timpul unitar al produselor şi salariul tarifar
orar. Prin înmulţirea acestora se obţine salariul direct pe produs.
 Cota de CAS şi protecţie socială se obţine prin aplicarea unor cote legale
asupra salariilor directe
b)cheltuielile indirecte nu se regăsesc direct pe produs şi se repartizează cu
ajutorul unor chei de repartiţie.
Cheltuielile comune ale secţiei se repartizează pe produs pe baza unei chei de
repartiţie:
 K1= Total cheltuieli comune de secţie/Total salarii directe x 100
 Cu ajutorul acestei chei se obţine cheltuiala comună de secţie pe produs:

34
 CCS/produs = kl x Salariul direct/produs.

Cheltuielile generale ale întreprinderii se repartizează pe produs cu ajutorul cheii


de repartiţie:
 K2=Total cheltuieli generale de întreprindere/Total cost de
secţiex100
 Cheltuiala generală de întreprindere pe produs (CGI) se obţine prin
înmulţirea cheii de repartiţie K2 cu costul de secţie pe produs:
 CGI/produs = K2 x costul de secţie pe produs

 Dacă se adaugă la costul complet al produsului procentul de profit se


obţine preţul produsului.
 Preţul de vânzare se obţine prin însumarea la preţ a taxei pe valoarea
adăugată (TVA).
Costul produselor determinat după metoda pe articole de calculaţie are
următoarea structură:
 1.Materii prime şi materiale directe (+)
 2.Materiale recuperabile (-)
 3.Salarii directe (+)
 4. CAS şi cota de producţie socială (+)
 I. Total cheltuieli directe
 5. Cheltuieli comune de secţie/produs (+)
 II. Costul de secţie pe produs
 6. Cheltuieli generale pe produs (+)
 III. Costul de întreprindere pe produs
 7. Cheltuieli de desfacere (+)
 IV. Costul complet al produsului
8. Profitul unitar (+)
 V. Preţul produsului
9. TVA (+)
 VI. Preţul de vânzare al produsului.
10.2.Posibilităţi de reducere a costului unitar al produselor industriale:
 reducerea normelor de consum de materii prime şi materiale;
 creşterea productivităţii muncii;
 îmbunătăţirea folosirii capacităţii de producţie;
 reducerea cheltuielilor cu caracter administrativ;
 reducerea cheltuielilor cu penalizări, amenzi, rebuturi.
Centrele de responsabilitate
 Centrele de responsabilitate reprezintă ansambluri de elemente
dependente între ele, care formează un tot organizat, având un grad mare
de autonomie în utilizarea şi optimizarea resurselor de care dispun.

35
 Centre de venituri sunt acele verigi organizatorice în care activitatea se
apreciază valoric în funcţie de veniturile realizate (compartimentul de
vânzări al întreprinderii).
 Centre de cost sunt acele verigi organizatorice în care se obţin produse
sau servicii care generează costuri şi pe baza cărora se poate calcula
eficacitatea şi eficienţa activităţii centrelor.
 Centre de profit sunt verigi organizatorice în care se poate calcula profit
în cadrul acestor centre se produc produse finite, subansamble sau servicii
care se vând în afara întreprinderii şi pentru care se stabileşte un preţ de
vânzare.
 Centre de investiţii sunt verigi organizatorice în care se poate evidenţia
raportul sau diferenţa dintre veniturile obţinute din vânzarea produselor
sau serviciilor şi investiţiile făcute pentru obţinerea resurselor necesare
obţinerii lor.
Centrele de responsabilitate se pot constitui pe baza:
 unei activităţi de producţie (executarea unui produs sau serviciu);
 unui proces tehnologic (prelucrări mecanice, montaj, finisaj etc.)
 unui domeniu de activitate (proiectare, vânzare, aprovizionare etc.)
 unor activităţi auxiliare (reparaţii, producerea unor anumite tipuri de
energie, SDV-uri etc.)
Indiferent de obiectul de activitate în cadrul fiecărui centru de
responsabilitate :
– se întocmeşte bugetul propriu de cheltuieli;
– se urmăresc abaterile de la bugetul previzionat;
– se caută care sunt cauzele care au produs abaterile;
– se iau măsuri de corecţie a abaterilor şi de eliminare a
cauzelor care le-au produs.
Pentru reuşita compartimentării firmei, conducerea generală trebuie să
ţină seama de următoarele reguli:
 împărţirea în centre de responsabilitate trebuie să aibă la bază
organigrama existentă în întreprindere, şi să fie actualizată de fiecare dată
atunci când are loc o reîmpărţire a autorităţii;
 toate domeniile de activitate ale întreprinderii trebuie să fie incluse în
cadrul unui centru de responsabilitate, deoarece nici o decizie nu poate fi
luata fără a se regăsi sub autoritatea unui centru de responsabilitate;
 nici o decizie nu poate fi sub incidenţa unei duble autorităţi şi de aici
rezultă ca o aceeaşi activitate nu se poate desfăşura în mai multe centre de
responsabilitate;
 dacă o aceeaşi persoană nu poate desfăşura activităţi în două centre de
responsabilitate, un acelaşi centru de responsabilitate nu poate fi condus
decât de un responsabil.

36
Eficacitatea este o relaţie între producţia unui centru şi obiectivele sale. Se
spune că un centru de responsabilitate a avut o activitate eficace, atunci când îşi
atinge obiectivele propuse.
Eficienta este un raport între efectele obţinute şi efortul depus de un centru de
responsabilitate. Se spune că un astfel de centru este eficient, atunci când:
 consumă puţine resurse pentru un volum de producţie dat;
 produce mai mult pentru un consum identic de resurse.

CAPITOLUL 11
MANAGEMENTUL CALITĂŢII PRODUCŢIEI INDUSTRIALE
11.1.Cadrul conceptual al calităţi produselor şi serviciilor .
11.2. Managementul calităţii totale – TQM
11.3. Organizarea activităţilor referitoare la calitate în cadrul întreprinderii
11.4. Asigurarea calităţii potrivit standardelor internationale
11.5. Costurile calităţi
11.6. Auditul calităţii
11.1.Cadrul conceptual al calităţi produselor şi serviciilor
 Standardul ISO 8402 defineşte calitatea ca reprezentând „ansamblul
caracteristicilor unei entităţi, care îi conferă aptitudinea de a satisface
nevoile exprimate sau implicite".
Conform acestei definiţii:
 calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un
ansamblu de caracteristici;
 calitatea nu este de sine stătătoare, ea existând numai în relaţia cu nevoile
clienţilor;
 calitatea este o variabilă continuă;
Gradul de utilitate a produselor şi implicit calitatea acestora depind de:
 calitatea concepţiei tehnice, adică măsura în care parametrii produsului
corespund intenţiilor proiectantului;
 calitatea conformităţii, adică măsura în care produsul rezultat este
conform cu documentaţia tehnică;
 capacitatea de exploatare, adică măsura în care produsul îndeplineşte
funcţiunile pentru care a fost proiectat, la solicitarea beneficiarului;
 capacitatea de „service”
Etape în dezvoltarea calităţii:
 asigurarea calităţii prin control;
 asigurarea calităţii prin metode statistice;
 asigurarea calităţii prin motivarea personalului;
 concepte integratoare de asigurare a calităţii.
11.2. Managementul calităţii totale – TQM
 Orientări principale în definirea calităţii totale:

37
 calitatea totală este o politică sau o strategie a întreprinderii în domeniul
calităţii;
 conceptul de calitate totală şi managementul calităţii totale sunt
echivalente;
 calitatea totală reprezintă scopul, iar managementul total al calităţii,
mijlocul pentru realizarea ei.
Clasificarea factorilor care influenţează calitatea producţiei
 După natura influenţei asupra calităţii producţiei:
- factori cu acţiune pozitivă
- factori cu acţiune negativă
 După gradul de obiectivitate al factorului;
- factori obiectivi (dependenţi de natură şi tehnică)
- factori subiectivi (dependenţi de executant);
 După nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie şi caracterul acestora;
- factori dependenţi de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie (factori
care determină cerinţele de calitate a producţiei, factori care influenţează
calitatea obiectului muncii, factori tehnici şi tehnologici, factori
organizatorici)
- factori dependenţi de caracterul forţelor de producţie (sistemul de
management la nivelul economiei naţionale, sistemul motivaţional etc).
- Controlul calităţii producţiei este parte componentă a managementului
calităţii producţiei şi constă în verificarea corespondenţei parametrilor de
calitate ai producţiei cu cerinţele de calitate stabilite şi înscrise în
documentaţia tehnică sau normativele de calitate.
11.3. Organizarea activităţilor referitoare la calitate în cadrul întreprinderii
Serviciul de asigurare a calităţii are în general următoarele atribuţii:
 implementarea politicii de calitate declarate de conducerea
întreprinderii;
 coordonarea activităţilor de ţinere sub control a documentaţiei specifice;
 coordonarea analizelor de calitate;
 pregătirea produselor sau serviciilor în vederea certificării;
 coordonarea auditurilor interne;
 coordonarea activităţilor de instruire în domeniul calităţii.
11.4. Asigurarea calităţii potrivit standardelor internationale
Standardele din familia ISO 9000 se concentrează pe următoarele aspecte:
 abordarea întreprinderii integralitatea sa;
 considerarea satisfacţiei clientului alături de satisfacţia personalului;
 rezultatele pe care le obţine întreprinderea în afaceri;
 nivelul la care se situează întreprinderea faţă de competitori din punctul
de vedere al calităţii produselor şi serviciilor oferite;
 preocupările întreprinderii de îmbunătăţire a calităţii produselor şi
serviciilor;

38
 dezvoltarea unei „culturi a calităţii".
11.5. Costurile calităţi
cupricheltuieli de prevenire - cheltuieli de preîntâmpinare a apariţiei
defectelor;
 cheltuieli de defectare internă - ocazionate de corectarea tuturor
neconformităţilor depistate înainte de livrarea produsului la beneficiar;
 cheltuieli de defectare externe
 cheltuieli ocazionate de corectarea neconformităţilor după livrarea
produselor
11.6. Auditul calităţii
 Standardul ISO 8402 defineşte auditul calităţii ca fiind o examinare
sistematică şi independentă, efectuată pentru a determina dacă activităţile
şi rezultatele lor, referitoare la calitate, corespund dispoziţiilor
prestabilite, dacă aceste dispoziţii sunt efectiv implementate şi
corespunzătoare pentru realizarea obiectivelor.
Prin auditul calităţii se evaluează:
 sistemul de calitate al întreprinderii;
 procesele întreprinderii;
 rezultatele proceselor (produse şi servicii).
Auditul sistemului de calitate îşi propune atingerea următoarelor obiective:
 determinarea conformităţii elementelor sistemului calităţii cu cerinţele
specificate în standardele de calitate;
 determinarea eficacităţii sistemului de calitate privind realizarea
obiectivelor stabilite;
 îmbunătăţirea sistemului calităţii întreprinderii

Capitolul 12-MENTENANTA INDUSTRIALĂ .


12.1 Importanta şi obiectivele mentenanţei industriale
12.2 Sisteme şi metode de organizare a reparării utilajelor
12.3 Sistemul TPM (Total Productive Maintenance)
Categorii de reparaţii

39
 Revizia tehnică Rt cuprinde totalitatea lucrărilor ce se execută, de regulă,
înaintea unei reparaţii curente sau capitale, în scopul determinării stării
tehnice a maşinilor, instalaţiilor şi utilajelor precum şi a principalelor
reparaţii ce vor fi executate.
 Reparaţia curentă Rc reprezintă intervenţiile ce se execută periodic, în
mod planificat, în scopul înlăturării uzurii fizice sau a unor deteriorări
locale prin repararea, recondiţionarea sau înlocuirea unor piese sau părţi
componente sau înlocuirea parţială a unor subansambluri uzate atunci
când este cazul.
 Reparaţia capitală Rk este acea intervenţie ce se execută în mod planificat
după expirarea ciclului de funcţionare prevăzut în normative, în vederea
menţinerii caracteristicilor tehnico-economice iniţiale şi preîntâmpinării
ieşirii activelor fixe din funcţiune înainte de termen.
Sisteme de reparaţii:
 reparaţii după necesitate;
 reparaţii cu planificare fermă;
 reparaţii după controlul stării utilajelor;
 reparaţii preventiv-planificate.
Avantajele sistemului de întreţinere preventivă:
 diminuarea frecvenţei defecţiunilor
 micşorarea opririlor activelor fixe în producţie;
 cheltuieli cu întreţinerea mai mici;
 înlocuirea reparaţiilor care apar ca urmare a defecţiunilor prin lucrări de
întreţinere programate;
 cheltuieli cu reparaţiile mult diminuate;
 descoperirea pieselor slabe ale activului fix, dar cu întreţineri costisitoare;
 conservarea mai bună a utilajelor, maşinilor, instalaţiilor; stabilirea cu
precizie a necesarului de piese şi repere de schimb
 diminuarea astfel a stocurilor; producţie calitativ superioară etc.
SISTEME DE ORGANIZAREA REPARATIILOR:
 sistemul centralizat, în care lucrările de întreţinere şi reparaţii cad în
sarcina sectorului central de reparaţii, care prin brigăzile şi echipele de
mecanici controlează starea activelor fixe în firmă şi înlătură defecţiunile
potrivit planului de reparaţii.
 sistemul descentralizat, constă în executarea lucrărilor de reparaţii de
către sectoare specializate pe tipuri de reparaţii, compartimentul
centralizat asigurând numai îndrumarea cu caracter metodologic,
coordonarea şi controlul executării lucrărilor de reparaţii.
 sistemul mixt, caută să îmbine avantajele ambelor sisteme şi să elimine pe
cât posibil dezavantajele acestora. Acest sistem permite atât specializarea
pe ateliere şi meserii - şi deci
Metode de reparare:

40
 metoda în flux;
 metoda individuală;
 metoda pe subansamble.
Necesarul de piese de schimb
d z ⋅ cl
N ps =
nz

Nps reprezintă necesarul de piese de schimb;


dz - durata fabricaţie sau a timpului necesar procurării pieselor de
schimb din afară, exprimată în zile;
cl - consumul lunar de piese;
nz- numărul de zile ale lunii.
Sistemul TPM (Total Productiv Maintenance)
 În funcţie de momentul în care se găseşte echipamentul în ciclul de viaţă
se deosebesc trei tipuri de intervenţii:
 Mentenanţă corectivă
 Mentenanţă paliativă
 Mentenanţă curentă se efectuează prin :
 Întreţinere
 Revizii
 Reparaţii
Pentru mentenanţă se elaborează:
 dosarul tehnic - cuprinde informaţii despre cum trebuie să se desfăşoare
un anumit tip de intervenţie;
 dosarul istoric - cuprinde informaţii despre desfăşurarea intervenţiilor la
echipamente în trecut;
 dosarul de lucru în care sunt păstrate ordinele de intervenţii şiconstituie o
dare de seamă detaliată a lucrărilor efectua
PROGRESUL TEHNIC PRESUPUNE:
 Perfectionarea uneltelor de muncă, prin:
– mecanizarea proceselor tehnologice de producţie:
 introducând utilaje în sectoarele nemecanizate ale producţiei;
 înlocuind utilajele învechite cu maşini noi;
 perfecţionând utilajele existente prin modernizarea lor;
 trecând sectorul, secţia etc. la mecanizare complexă;
– automatizarea proceselor de producţie:
 introducând utilaje automate;
 automatizând utilajele existente prin modernizarea lor;
 înlocuind utilajele neautomatizate cu utilaje automatizate;
 înlocuind utilajele automatizate învechite cu altele noi, mai productive,
sau perfecţionarea lor prin modernizare;

41
 trecând secţia, sectorul etc, la automatizare complexă.
 Perfecţionarea metodelor şi proceselor tehnologice corespunzator
dotării tehnice; electrificarea şi chimizarea producţiei.

42