C_2

QNTOGENEZĂ UMANĂ - CONSIDERENTE DE ANTROPOLOGIE MOTRICĂ

Ontogeneza organismului uman, respectiv viabilitatea din momentul concepţiei pînă la exit,
recunoaşte trei perioade importante:
— perioada de creştere şi dezvoltare;
— perioada de maturitate şi reproducere;
— perioada de involuţie (senescenţa) (termenul de senilitate indica o involuţie timpurie).
Privind durata normală a acestor etape menţionăm faptul că perioada de creştere şi dezvoltare
acoperă 22-23 ani, iar după şcoala americană s-a demonstrat, prin cercetări efectuate asupra unor
multitudini de specii din lumea animală, că durata totală a vieţii, în mod normal, trebuie să fie de
5 ori mai mare decît perioada de creştere şi dezvoltare; deci, pentru om, în jurul a 120-125 ani.
Datorită însă unor factori artificiali ai mediului înconjurător, factori în bună măsură creaţi voit
sau fortuit de fiinţa umană, această durată medie a vieţii a scăzut considerabil. Printre aceşti
factori nocivi menţionăm alimentaţia excesivă (mai ales după 45 de ani, cînd metabolismul scade
la 70% din valoarea Iui iniţială), sedentarismul, stresul nervos, situaţi pe prim plan.
Vom aborda în mod deosebit perioada de creştere şi dezvoltare, fără a ne referi la perioada de
maturitate şi reproducere, care face obiectul anatomiei şi fiziologiei şi la perioada de senescenţă
(începe, conform clasificării făcută de şcoala americană, la 75 de ani), care constituie obiectul
gerontologiei.
De asemenea, vom corela perioadele constitutive ale creşterii şi dezvoltării cu influenţa efortului
sportiv, care reprezintă unul din factorii de mediu esenţiali atît în realizarea dezvoltării
armonioase a organismului cît şi în păstrarea stării de sănătate şi edificare a unui organism cît
mai puternic, apt la parametrii morfofiziologici cît mai înalţi pentru perioadele următoare de
maturitate şi senescenţă. Este o realitate ştiinţific dovedită că senescenţa începe odată cu con-
cepţia şi este condiţionată — 'Ia fel ca şi maturitatea - sub toate aspectele, de perioada de creştere
şi dezvoltare, esenţială pentru întreaga evoluţie ulterioară a organismului. Totodată ne vom referi
şi l-a corelarea şi dozarea efortului cu particularităţile antropologice de vîrstă, în raport cu cerm-
ţele sportului de înaltă performanţă.
Creştere şi dezvoltare — legi şi perioade
Prin creştere şi dezvoltare înţelegem un complex dinamic de procese biologice prin car-e trece
organismul omenesc în evoluţia sa pîn-â la maturitate.
Creşterea este -un proces cantitativ de înmulţire celulară privind sporirea în greutate, volum şi
dimensiuni a corpului, iar dezvoltarea este un proces calitativ de diferenţiere celulară, care se
traduce
prin modificări funcţionale şi îmbunătăţiri calitative, ce marchează o perfecţionare şi o adaptare a
aparatelor şi sistemelor din organism, o evoluţie complexă şi o integrare coordonată a lor într-un
tot unitar (fig. 1).
Aceste procese sînt condiţionate de acţiunea unor factori interni reprezentaţi de ereditate, de
mecanismele neuroendocrine genetic determinate şi de a unor serii de factori externi printre care
cităm: în perioada intrauterină — starea de sănătate a mamei şi evoluţia normală a sarcinii, apoi
factorii geoclimatici, alimentaţia, noxele din mediul ambiant ş.a. Printre factorii externi,
activitatea motrică, exerciţiul fizic, efortul fizic şi psihic (deoarece aceste două tipuri de so-
licitare în sporf- nu pot fi disociate), prin fenomenele de adaptare, compensare şi
supracompensare pe care le declanşează, stimulează şi, în unele împrejurări, chiar dirijează
creşterea şi dezvoltarea.
Exerciţiul fizic şi orice activitate motrică dezvoltă în mod evident elementele componente ale
aparatului 'locomotor. Prin intermediu! acestora sînt angajate în lucru, Ia un nivel înalt de
solicitare, respiraţia şi circulaţia, schimburile nutritive şi procesele de regenerare, sistemele de
reglare neuroendocrine.
Exercitarea lor desăvîrşeşte structura funcţională a ţesuturilor, stimulează creşterea şi dezvoltarea
şi duce la o mai bună integrare a elementelor care alcătuiesc organismul.
Antrenarea aparatelor, sistemelor şi funcţiilor organismului, utilizarea lor dincolo de nivelul
moderat al solicitărilor curente, determină reacţii de răspuns cu caracter de supraadaptare şi
supracompensare, fenomene care explică efectele utile ale exerciţiului fizic asupra întregii
evoluţii indiviidua'le.
Procesele de creştere şi dezvoltare recunosc reglări neuroendocrine complexe.
Reglarea procesului de creştere. In această reglare intervine o mare complexitate de structuri şi
circuite nervoase după cum urmează :
1. Existenţa extrahipotalainică a unor secreţii de somatosta- tină (STH):
— la nivel central, în amigdală, în organele periventriculare şi mezencefal;
— Ia periferie, la nivelul fundului stomacului, centrului piioric şi pancreasului, unde este
secretată de celule delta. Se pare că somatostatina este implicată şi în reglările digestive.
2. La nivelul hipotalamusului:
— condiţionarea secreţiei de somatostatina este realizată de nucleii ventromedian şi arcuat
ai hipotalamusului şi de intervenţia neuronilor noradrenergici, dopaminergici şi se- rotoninergici;
— o multitudine de neurohormoni cu rol neurotransmiţător sînt puşi în joc; acţiunea lor
finală asupra eliberării hormonului de creştere variază; dintre aceşti neurohormoni menţionăm:
—hormonul nucleului arcuat, care duce ia secreţia sornatc-
statinei ce, în concentraţie mare periferică, prin meca-
roisme de feed-back, inhibă nucleul arcuat în această acţiune;
— neuronii dopaminergici hipotalamici, situaţi în zona tu- bero-infundibulară, care au
atît acţiune pozitivă cît şi negativă asupra secreţiei de somatostatină, în funcţie de nivelul
concentraţiei acesteia;
— neuronii serotoninergici hipotalamici au o acţiune exclusiv pozitivă asupra secreţiei
de STH.
Se consideră că sporirea secreţiei de STH în exerciţiile fizice, unde scade glicemia şi creşte
concentraţia argininei, se face prin intermediu! mecanismelor hipotalamice serotoninergice.
Glucoreceptorii nucleului ventromedian talamic, care sînt sensibilii la tulburările de utilizare a
glucozei intra celulare, 'intervin de asemenea:
— acetilcolina inhibă secreţia de STH;
— betaendorf inele au o acţiune pozitivă asupra secreţiei de STH. Ele acţionează atît priin
stimularea neuronilor norandrenergici, cît şi prin diminuarea acţiunii vegetative a neuronilor
dopaminergici la creşterea concentraţiei de STH;
3. Receptorii hormonilor adrenergici stimulează secreţia de STH, iar cei noradrenergici o
inhibă;
4. Acizii graşi liberi, prin intermediul nucleului ventromedian au o acţiune negativă asupra
secreţiei de STH;
5. Substanţele pirogene au o acţiune pozitivă prin intermediu! nucleilor hipotalamici
termoreglatori.
Legi
Procesele de creştere şi dezvoltare se desfăşoară după anumite norme stricte, care pot fi
sistematizate în următoarele cinci îegi (citate din Adrian lonescu).
1. Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi organelor
Ţesuturile şi organele constitutive aie organismului cresc şi se dezvoltă inegal şi în perioade
variate de timp, pe parcursul evoluţiei.
De exemplu, de la naştere şi pînă la maturitate, creierul creşte de 4 ori, ficatul de 9 ori, splina de
13 ori, rinichii de 14 ori, inima de 20 ori, iar intestinul de 30 de ori.
Ţesuturile şi organele pot creşte mai repede sau mai lent; unele se dezvoltă continuu, aiteie
cunosc perioade de staţionare sau pot chiar involua.
Printre cele care cresc rapid putem enumera unele componente ale sistemului nervos. în decursul
primului an de viaţă, sistemul nervos centra!, dar mai ales ochiul şi urechea internă, ajung la
dimensiuni şi proporţii apropiate de cele definitive. Organele sexuale au o dezvoltare aproape
explozivă 'Io pubertate. Tot atunci, timusul şi organele Iirnfoide încep să 'invoiueze.
Deşi se dezvoltă inegal, ţesuturile şi organele păstrează un anumit grad şi anumite limite de
proporţionalitate, care nu tulbură prea mult armonia formelor şi echilibrul funcţiilor.
De asemenea, între cele două jumătăţi verticale ale corpului se produc asimetrii în forma şi
dispoziţia organelor sau în lungimea şi grosimea segmentelor, mai ales la nivelul membrelor
superioare şi inferioare (Kucera).
Această asimetrie se caracterizează prin:
a) între organele perechi există o asimetrie funcţională; de exemplu, la dreptaci, membrul
superior drept este mai lung, mai gros, umărul drept mai coborît şi invers pentru cei stîngaei;
b) Asimetria normală a organelor perechi şi a trunchiului evoluează progresiv cu vîrsta, în
sens invers creşterii şi în acelaşi sens cu funcţia;
c) La dreptaci, superioritatea de lungime şi grosime a membrului superior drept faţă de cel sting,
de cele mai multe ori se însoţeşte de o superioritate funcţională încrucişată.
Elementele de moi sus au o .importanţa deosebită în sport, deoarece s-a dovedit că există sporturi
simetrice şi asimetrii ce, m sensul că în sporturile simetrice dau rezultate sportivii care au un cît
mai mare grad de simetrie dreapta-stînga, în timp ce în cele asimetrice, obţin performanţe
subiecţiii cu o marcată asimetrie dreapta- stînga.
2. Legea ritmului diferit de creştere şi dezvoltare
La nivelul fiecăruii organ şi ţesut, condiţionat de factori ereditari şi de mediu există un anumit
sistem de creştere şi dezvoltare.
Cele mai multe dintre elementele somatice urmează ritmul de creştere al taliei şi greutăţii
corpului, care devin pentru noi etaloane sau termeni de comparaţie. Organele păstrează, în
general, un ritm propriu de creştere şi diferenţiere structurală şi de perfecţionare funcţională (fig.
2, 3).
importante variaţii de ritm se constată şi în creşterea diferitelor părţi sau regiuni ale corpului.
Astfel, în timp ce capul îşi dublează înălţimea de la naştere şi pînă la maturitate, trunchiul ere ştie
în acest răstimp aproximativ de trei ori, membrele superioare de patru ori; lo doisprezece ani de 7
ori.
Ca urmare a ritmului diferit de creştere şi dezvoltare, pot să apară discordanţe şi chiar disociaţii
fiziologice între diferite părţi ale organismului (Variot).
adult dolicoctfaf adu!f brahicefat
organismului, schimbarea raporturilor dintre înălţimea capului şi a taliei, constatăm că, la
embrionul de două luni, înălţimea capului este cît jumătate din lungimea corpului întreg, După
Stratz, ia naştere, lungimea corpului reprezintă de 4 ori înălţimea capului; la un an, de 41/2 ori; ia
doi ani, de 5 ori; la trei ani, de 51/4 ori; la patru ani, ele 51/2 ori; la cinci ani, de 51/4 ori; la şase ani,
de 6 ori; la opt ani, de 61//i ori; la zece ani; de 61/2 ori; la unsprezece ani, de o3/4 ori; la
doisprezece ani, de 7 ori.
în ceea ce priveşte raportul dintre membrele superioare şi cele inferioare, se constată că, în
timpui vieţii intrauterine, membrele superioare sînt ceva mai lungi decît cele inferioare; la puţin
timp după naştere lungimea lor devine egală; după 10 ani membrele inferioare devin mai lungi
decît cele superioare.
De asemenea, centrul de greutate se deplasează în jos, pe măsură ce copilul creşte.
Răcind o sistematizare remarcăm următoarele:
■a) Există trei perioade în evoluţia variaţiilor de proporţie dintre lungimea şi lăţimea corpului: de
la 4 la 6 ani, de la 6 la 15 ani şi de ia 15 ani în sus;
b) De la naştere şi pînă la vîrsta adultă, fiecare segment al corpului are felul său propriu de ia
se comporta faţă de înălţime. în antropologie şi în medicina judiciară această lege dă posibilitatea
de a aprecia cu exactitate talia unui individ după dimensiunile unuia dintre oasele membrelor;

1 Legea proporţiilor
Ritmui diferit de creştere şi dezvoltare atrage după sine modificări permanente privind proporţiile dintre
diferitele părţi constitutive ale organismului, copilul nef'iind deci un adult în miniatură.
Schimbarea proporţiilor dintre părţi începe din viaţa intrauterină şi se continuă pînă după pubertate.
Urmărind, în timpul evoluţiei
c) Dacă un segment al corpului are o creştere proporţională superioară celei staturale,
segmentele imediat superioare sau i feri oare celui considerat vor avea o creştere proporţional
inferioc ă celei staturale.
Bartels şi Stratz au împărţit vîrsta de la 1 an pînă ia 20 de ani în perioade alternante de
„împlinire" sau creştere în greutate şi de „întindere" (a lungi re) sau creştere în înălţime. Perioada
primei împliniri durează de la 1 an la 4 ani, iar a primei întinderi de la 5 la 7 anii; perioada celei
de a doua împliniri durează de la 8 la 10 ani, iar a doua întindere, de la 11 la 15 ani; perioada
celei de a treia împliniri şi întindere durează de la 15 la 20 de ani.
Fig. 4. Apariţia curburilor coloanei vertebrale la copil.
Creşterea în înălţime alternează cu creşterea în lăţime sau în grosime a corpului. Oasele îşi
alternează creşterea în lungime cu îngroşarea lor.
La membrele superioare, creşterea în lungime a braţului (hume rus) alternează cu a antebraţului
(radius şi cubitus); Ia membrele inferioare creşterea coapsei (femurul) alternează cu a gambei (ti-
bia şi peroneul).
Cea mai importantă alternanţă se produce între creşterea în lungime a membrelor inferioare şi
creşterea în înălţime a bustului (marea alternanţă a lui Godin) la pubertate.
5. Legea maturaţiei pubertare
Conform acestei legităţi, pubertatea, prin care înţelegem totalitatea modificărilor
morfofuncţionale care au loc în organism odată cu intrare în acţiune a gonadelor, determină
creşterea şi dezvoltarea diferenţiată pe sexe. Vom 'reveni asupra acestui aspect odată cu
descrierea perioadei pubertare.
Criteriile pentru aprecierea creşterii se bazează, în principal, pe examinarea biometrică.
Examinarea biometrică de bază constă în măsurarea taliei (distanţa dintre vertex şi plante),
greutăţii perimetrului toracic şi a capacităţii vitale. Aceste date sînt corelate, ma- terial;izîndu-se
în indicii Broca, Pignet, Gourtner, Speel şi cardiac, care ne indică gradul de dezvoltare. Vom
reveni pe larg asupra acestor elemente în capitolul de Metodologie antropologică.
33
2 - Antropologie motricâ
Perioade
în ceea ce priveşte periodizarea creşterii, diatele din literatura oferă o mare varietate de puncte de
vedere. Faptul este justificat întrucît nu se pot delimita net diferitele etape de creştere, ele fiind
strîns întrepătrunse. Mai mult motive de ordin didactic reclamă existenţa unor asemenea
împărţiri, în faze distincte, ale procesului de creştere.
Vom prezenta particularităţile de vîrstă anatamofiziologice, aie organismului uman, pe bazo
'următoarei clasificări a perioadelor cronologice pe care le parcurge în evoluţie ontogenetică
fiinţa umană:
1) Perioada embniofetală, de la concepţie ia naştere.
2) Prima copilărie, cuprinsă de la naştere pînă la 3 ani, cînd apariţia dentiţiei de lapte este
terminată. Ea cuprinde:
a) perioada de nou-născut (primele 30 de zile);
b) perioada de sugar (30 de zile — 1 an);
c) perioada de copil mic (antepreşcolar, 1—3 ani).
3) Perioada de preşcolar (3-6 ani). începe o dată cu momentul în care dentiţia de lapte este
apărută şi se încheie o dată cu apariţia primii lor dinţi permanenţi.
4) Perioada de şcolar (6-1o ani). Această perioadă, în funcţie de apariţia pubertăţii (12—14
ani la fete, 14—16 ani la băieţi) se împarte în:
a) perioada şcolară mică (antepubertară): 6—11 ani;
b) perioada şcolara mijlocie (pubertară): 11 — 13 anii la fete; 12—14 ani la băieţi;
c) perioada şcolara mare (postpubertară): 14—18 ani.
Vom prezenta doar perioadele antepubertară, pubertară şi postpubertară, deoarece numai acestea
interesează, în mod deosebit,
/' /
Fig, 6. Ovogeneza (după J. Langman).
A - Secţiune prin ţesutul ovarian al embrionului de 3 luni; 1 — Epiteliu ovarian; 2 —
Ovogoniile; 3 — Ovociiul de ordinul 1 (stadiu leptotem) ; 4 — Ovocitul de ordinul 1 (stadiu
zigotem) ; B — Foliculul primordial: 5 — Celule epiteliale aplatizate; 6 — Nucleul ovocitului de
ordinul 1; C — Ovocit de ordinul 1 într-un stadiu avansat de dezvoltare; 7 — Membrană bazalâ;
8 — Ţesut conjunctiv ovarian; 9 — Membrana pellucida pe cale de formare; D — Ovocit de
ordinul 1 cu cavitatea foliculară dezvoltată: 10 — Cavitatea foliculară; 11 — Membrana
pelucidă; E — Foliculul de Graaf; 12 — Teaca externă; 13 — Toaca internă; 14 — Cumulus
ooforus.
Fig. 7. Evoluţia ouiui în prima săptdmînâ de dezvoltare.
1 — Ovulul înconjurat de spermatozoizi; 2 — Fecundaţia; 3 — Zigotul în stadiul de 2
blastomere (după 30 ore de la fecundaţie) ; 4 - Trompa uterinăi 5 - Zigotul în stadiu de 4
blastomere (după 40-50 de ore de fecundaţie); 6 — Stadiu de 8 blastomere (după 60 de ore); 7 —
Stadiu de 16 blastomere (a 4-a zi) ; 8 — Blastocist liber (a 5-a zi); 9 — Implantaţia (între 6 şi 20
zile de la începutul ultimei menstruaţii); 10 — Cavitatea uterină; 11 — Mucoasa uterină.
Fig. 8. Blastocistul la sfîrşitul celei de a 2-a săptâmîni.
1 — Somatopleura (me- zenchimul care dublea- ză amniosul) ; 2 — Splanhnopleura (rnezen-
chimul care dublează ectoblastul lecitocelu- lui); 3 — Sinciţiotrofo- blastul; 4 — Citotrofo-
blastul; 5 — Pedicului embrionar; 6 — Cavitatea amniotică); 7 — Ec- toblast; 8 — Entoblast; 9
— Lecitocelul; 10 — Celamul.
•m
Fig. 9. Vedere dorsală a discului embrionar (după J. Langman).
A — Embrion uman de 22 de zile; B — Embrion uman de 23 de zile;
1 — ?anţ natural; 2 — Placodă oticâ; 3 — Plafonul tubului neural; 4 — So- mite pe cale de
formare; 5 — Marginea amniosului secţionată; 6 — Marginea şanţului neural; 7 — Zona
pericardică; 8 — Prima somită; 9 — Cea de-a 7-a somită; 10 — Neuroporul posterior.
J ţesufnert/as | tegumente
schelet muşchi mezenchim aparat renat, circ ui3 for.,
ap arat digestiv si glande anexe
3parat respirator
Fig. 10. Derivotele foiţelor embrionare (după Tuchman-Duplesis)

problematica antropologiei motrice, ilustrînd numai perioada embrio- f etala.

Perioada embrio-fetală (fig. 5-14; pentru explicaţii detailate vezi Riscul malformativ în
reproducerea umană, M. ifrim, Ed. Medicală).
Perioada nou-născut (primele 30 zile după naştere);
— creştere rapidă staturală;
— slaba dezvoltare a sistemului nervos cu predominanţă centrilor subcorticali;
— coloana vertebrală rectilinie.
Fig. 12. A. — Aspectul unui embrion de 7 sâptâmîni; B. - Aspectul unui embrion
de 8 sâptâmîni.
Perioada de sugar (30 zile—1 an):
- creştere staturo-ponderală rapidă;
- apariţia dentiţiei;
- la 3 luni apare lordoza cervicală, la 6 luni cifoza dorsală, la 9-12 luni lordoza lombară;
Fig. 14. Stadiile de dezvoltare ale produsului de concepţie (după Tuchman Duplesis).
— toracele prezintă diametrul antero-posterior mai mic decît cel transversal;
— masa musculară redusă;
— ,sistemul nervos slab dezvoltat.
Periooclo de copil mic (antepreşcolar 1—3 ani):
— încetinirea ritmului de creştere;
— modificarea proporţiilor dintre cap, trunchi şi membre;
— completarea primei dentiţii;
— oasele prezintă sisteme haversiene neregulate, periost gros;
— spaţii articulare largi între segmentele osoase constitutive;
— circuinvoluţii şi scizuri cerebrale puţin accentuate, celule corti- cale nediferenţiate, fibre
nervoase incomplet mielinizate.
Perioada de preşcolar (3—6 ani)
— Sistemul nervos: creierul, ca volum, este dezvoltat, însă aria motrică este încă departe de
maturizare.
— Aparatul locomotor. Oasele se pot deforma uşor în urma unor solicitări ,mari şi
îndelungate.
Muşchii sînt puţin dezvoltaţi, fibra musculară este bogată în sarco- plasmă; conţine mai multă
apă şi mai puţine proteine, mai mult ţesut conjunctiv interstiţial şi mai puţin ţesut elastic.
— Aparatul respirator. Plăminii sînt foarte mani faţă de cutia toracică; inima, organele med
ia ştii na le ocupă şi ele un spaţiu proporţional mai mare ca la adult.
— Metabolismul este foarte activ; consumul de energie pe kilo- corp este mai mare ca la
adult.
— Gonadele sînt slab dezvoltate.
Perioada de şcolar
A. Perioada de şcolar mic (6-11 ani fete şi 6-12 ani băieţi) -
antepubertară
Creşterea este în generai uniformă, accelerîndu-se către sfîr- şitul perioadei; ea se face mai ales
pe seama a lung ini membrelor inferioare, ceea ce determină o accentuată gracilizare a corpului
copilului. Pînă io 10 ani, diferenţele de creştere ale copiilor de sex opus nu sînt mari; la fete
începe, de la această vîrstă, o accelerare a creşterii datorită apariţiei pubertăţii.
— Sistemul nervos. Creierul este în greutate aproape ca la adult, însă, din punct de vedere
funcţional, dezvoltarea nu este completă; se constată o mai bună dezvoltare a primului sistem de
semnalizare; aria motrică corticală se apropie de maturaţie (este completă abia la 13—14 ani).
Neuronii din cornul anterior al măduvei sînt mari şi nepigmentaţi pînă ;la vîrsta de 8 ani, cînd
începe pigmentarea. La nivelul intu- mescenţelor se grupează în special neuronii voluminoşi,
însă la această vîrstă nu se pot distinge încă nucleii specifici adultului, Formaţiunea reticulată şi
substanţa neagră sînt bine diferenţiate, dar nu conţin încă pigmentul caracteristic pînă la vîrsta
pubertară.
zoo %
\ fesului limfatic
Fig. 15. Dinamica de creştere şi dezvoltare a unor componente ale organismului.
Fig. 16. Dinamica de creştere a extremitătii cefalice.
în privinţa structurii histologice, emisferele cerebrale ale şcolarului antepubertar se aseamănă cu
cele ale adultului, dar Între cîm- purile corticale limitele nu sînt încă întotdeauna clare şi precise.
în substanţa albă a emisferelor, pînă la etatea de 10 ani se găsesc celule gangiionare 'izolate, al
căror număr creşte după această vîrstă. Celulele piramidale mari (celule gigantice Betz) prezintă
variaţii în privinţa dimensiunilor dendritelor bazale, precum şi a dimensiunilor corpilor celulari.
Diferenţierea scoarţei cerebrale se face de la pro-
lunzime spre suprafaţă, prin apariţia unor zone mielinizate, de la care procesul se întinde în toate
direcţiile.
Din punct cve vedere funcţional, fenomenul cel mai izbitor este lipsa echilibrului dintre
procesele corticale fundamentale, remarcîn- du-se o netă ^predominanţă a excitaţiei. Dintre
diferitele forme ale inhibiţiei, mai ales inhibiţia de diferenţiere (una dintre formele principale ale
inhibiţiei interne, condiţionate) este slab dezvoltată şi îngreuiază fixarea corticală a elementelor
(cuvintelor, noţiunilor, mişcărilor) ‘nou recepţionate.
Plasticitatea accentuată a sistemului nervos central la această vîrstă asigură o receptivitate
deosebită, dar slaba dezvoltare a 'inhibiţiei de diferenţiere îngreuiază fixarea stabilă a noţiunilor
-noi.
Activitatea nervoasă superioară se perfecţionează în sensul că spre sfîrşitul acestei perioade se
dezvoltă capacitatea de inhibiţie corticală, fără însă a echilibra excitaţia.
Activitatea glandelor cu secreţie internă este insuficientă în această perioadă.
Hipofiza gonadotropă este lipsită de activitate, în timp ce partea bazofiilă a adenohipofizei
produce hormonul somatotrop din abundenţă (Şt. M. Milcu). Glanda tiroidă are un număr mai
redus de foliculi. Corticosuprarenală are zonele fcisciculată şi reticuiată mali puţin dezvoltate.
Timusul este dezvoltat cu numeroşi corpusculi Hossall în plină activitate, involuţia sa începînd
abea la jumătatea perioadei. Gonaaele au o activitate secretorie extrem de redusă.
Partea periferică a analizatorului cinestezic, odată cu analizatorii vestibular şi vizual, se
perfecţionează, mişcările devin mai precise, coordonarea mai bună, contracţiile inutile,
neeconomice, se exclud treptat. Timpul şi spaţiul sînt apreciate mai just.
— Aparatul locomotor. Oasele sînt mai dure prin consolidarea sistemelor funcţionale
iameiare, ceea ce determină o uşoară creştere a rezistenţei acestora la solicitările de tracţiune,
presiune şi răsucire.
La începutul perioadei (6—7 ani), ritmul general de creştere este mal rapid decît pînă la această
vîrstă, urmînd ca ulterior (8—11 ani) să asistăm la încetinirea lui marcată, mai ales în sfera
somatică (creşterea taliei) (Andronescu, A., 1966).
între 7—9 ani, la fete şi 7—11 ani, la băieţi, scade ritmul de osi- ficare şi de creştere, faţă de
etapa precedentă. în această etapă nu mai apar centre noi de osifica re.
Intre 9—11 ani, ia fete şi 11 — 12 ani, la băieţi, este o etapă de proliferare activă, care duce la
apariţia apofizeior, a oaselor sesa- moide şi la definitivarea cavităţilor medulare, etapa ce
continuă odată cu pubertatea.
Definitivarea cifozei toracice are loc la etatea de 6-7 ani.
Musculatura ajunge să reprezinte la 6 ani, 21,7% din greutatea corpului (faţă de peste 35% la
adult).
Fibrele musculare, la copiii de vîrstâ antepubertară, sînt relativ mai lungi decît la adult, iar
porţiunile tendinaase sînt mai scurte. La începutul perioadei sînt încă subţiri, au nucleele mari şi
sînt relativ bogate în sarcoplasmă şi apă. Printre ele se găseşte o cantitate mare de ţesut
conjunctiv. •
Tonusul muscular este mai scăzut la copiii de vîrstă antepubertară, faţă de adult, ceea ce
favorizează efectuarea mai amplă a mişcărilor în articulaţii, dar îngreuiază realizarea unor
mişcări fine, diferenţiate, de precizie.
Excitabilitatea •neuromusculară este mai scăzută la şcolarii de această vîrstă, decît la adulţi,
valorile cronaximetrice fiind mai mari. Viteza de reacţie şi de execuţie este mai bună, însă forţa
este încă slabă, din cauza masei musculare încă reduse.
— Aparatul cardiovascular. Cordul reacţionează puternic, însă neeconomic la efort; irigaţia
coronariană este bogată; mecanismele de reglare sînt încă slabe pînă la 7 ani, nu sînt bine
dezvoltate, sînt mai adecvate la solicitările uşoare.
Diametrul transversal al inimii este proporţional mai mare decît ia adult. Creşterea diametrului
longitudinal se produce într-un ritm ient, pînă la pubertate. Circumferinţa ventriculului drept ia 7
ani este mai mare cu 2 cm decît a ventriculului stîng.
Reţeaua vasculară, ia şcolarii antepubertari, este relativ bine dezvoltată. Dezvoltarea mai rapidă a
arterelor de tip elastic uşurează sarcina miocardului.
Frecvenţa cardiacă în repaus este în medie de 100/minut la copii de 6 ani, 90/minut Ia 7 ani,
84/minut la 8 ani şi 80/-minut la 12 ani. Această tahicardie din primii ani ai vîrstei şcolare
reprezintă o povară destul de însemnată a miocardului, dată fiind cheltuiala energetică relativ
importantă pentru menţinerea unui ritm cardiac de repaus a cît de ridicat şi slaba eficienţă
economică (metabolică) a acestui gen de lucru în ritm susţinut. In efort situaţia este şi .mai
precară, deoarece volumul inimii fiind mic, orice plus de irigaţie cu sînge a muşchilor solicitaţi
reclamă o sporire considerabilă a frecvenţei cardiace, ceea ce se răsfrînge negativ asupra
eficienţei funcţionale a miocardului, care face faţă cu greu solicitărilor intense timp mai
îndelungat (Demeter A.).
Voiumul sistolic, în repaus, la elevii de vîrstă antepubertară are valori în jur de 20 ml la 6 ani şi
30 ml către sfîrşixul perioadei.
Debitul cardiac este mare la elevii de vîrstă antepubertară >—
2- 2,5 litri/minut în repaus, iar în efort creşte de aproximativ 4—5 ori —, ajungînd la valori
maxime de 8—9 litri/minut Ia 6—8 ani şi 10-12 litri/minut la 10—12 ani.
Tensiunea arterială la elevii de vîrstă antepubertară este mică la începutul şcolarizării, prezentînd
însă tendinţă de creştere.
Demeter, în cercetările sale, a găsit o valoare medie a tensiunii arteriale sistolice de 71,3 mm Hg,
tensiunea diastolică avînd ca valoare medie 39,6 mm Hg. La 8 ani valorile s-au ridiioat la
75,4/43,8 mm Hg, la 9 ani la 79,2/47 mm Hg, iar la 10 ani Io 83,4/49,8 mm Hg.
Amaratul respirator. Cavităţile nazale sînt mai mici şi mai înguste decît la adult.
La ring ele este situat cu trei vertebre mai sus decît la adult şi numai la 13 ani ocupă poziţia
definitivă.
Fibrele elastice ole bronhiilor sînt rare la început şi abia ia 12 ani se dezvoltă rapid. Bronhiile
respiratorii sînt la început puţine la număr, iar ţesutul interstiţial slab dezvoltat conţine puţine
fibre elastice.
Toracele devine asemănător celui al adultului ca formă, nu însă şi ca dimensiuni; diametrul
transversal este mai mare, ca şi cel ante ro- posterior; apertura toracică devine oblică, coastele
iau o direcţie descendentă, nemaifiind atît de orizontalizate. Totuşi toracele rămîne în urma
dezvoltării membrelor. Plămîrrii încep să fie asemănători ca structură cu plămînul adult, încă de
la 7 ani, dar volumul este încă mic; datorită acestui fapt, capacitatea de efort creşte, însă
neîndestulător.
Toracele, analizat în ansamblu, se dezvo!ită lent la copii de vîrstă antepubertară. indicele de
proporţionalitate, apreciat după formula •lui Erismann (perimetrul toracic — 1/2 talia) prezintă
valori pozitive pînă la 5 ani ia fete şi 6 ani ia băieţi, and valorile scad sub zero şi devin negative
pe toată durata perioadei antepubertare şi pubertare („vîrstă toracelui îngust") (lonescu, A. N.,
1963).
Capacitatea vitală creşte aproape paralel cu capacitatea anatomică a plămînilor, marcînd un sait
important între 6—8 ani. La sfîr- şitul perioadei antepubertare, capacitatea vitală ajunge la valori
medii de 1 800—2 000 rnl la elevii care participă în mod sistematic la lecţiile de educaţie fizică
în ciclul I şi la 2 200-2 400 ml la cei care participă şi la activităţile sportive din şcoală (Demeter,
A., Ga- gea, A. şi colab., 1973).
în timpul efortului fizic posibilităţile de mărire a volumului cutiei toracice într-o respiraţie amplă
a copiilor sînt reduse. De aceea, la cel mai mic efort, aceşti copii recurg la accelerarea frecvenţei
respiraţiilor, posibilitate şi ea limitată.
Muşchii respiratori accesorii (abdominali, marele dinţat, scalenii, pectoralii,
sternocleidomastoidienii etc.) insuficient dezvoltaţi, nu pot asigura mărirea corespunzătoare a
volumului toracelui în efort, amplitudinea mişcărilor respiratorii fiind din această cauză relativ
mică; aceasta limitează atingerea unor valori ridicate a minut volumului (debitului) respirator.
Astfel, la vîrstă de 6 ani, minut volumul sau debitul respirator în repaus este de 2,5—2,8
litri/minut, iar în efort

Fig. 19. Poligonul de frecvenţă privind performanţele realizate, la o probă de îndemînare (lovirea
unei ţinte cu mingea) de către băieţi antepubertari (după Nicu A. şi colab.).
Fig. 20. Poligonul de frecvenţă privind performanţele realizate, la o probă de viteză, de către
băieţii antepubertari (după Demeter).
nM Prs*cenle tub M PH3 Procente peste ,1
Fig. 21. Poligonul de frecvenţă privind forţa musculaturii spatelui la băieţii de vîrstă
antepubertară (după Nicu A. şi colab.).
Fig. 22. Poligonul de frecvenţă privind rezultatele obţinute de băieţii antepubertari într-o probă
de rezistenţă — parcurgerea unor distanţe ceva mai lungi (după Nicu A. şi colab.).
ajunge la 18-20 litri/minut, ceea ce reprezintă doar 8—10% din valoarea debitului respirator a!
unui sportiv adult (Demeter).
Nu există, substratul morfofuncţional pentru eforturi mari şi îndelungate.
Asigurarea echilibrului corpului în repaus, dar mai ales în timpul efortului, întîmpină dificultăţi
din cauza analizatorului cinestezic, care ei$te insuficient dezvoltat, precum şi datorită faptului că
centru! general de greutate al corpului este mai ridicat faţă de sol.
Eforturile se vor îndrepta spre însuşirea unei motricităţi corecte, eliminarea legănăriii şi a altor
mişcări de prisos în mers şi alergare. Trebuie insistat asupra unei ţinute corecte şi însuşirii unui
ritm corect al mişcărilor, acord înd o mare atenţie dezvoltării mai accentuate a muşchilor
extensoni ai spatelui şi gîtului, precum şi a altor grupe musculare extensoare, urmărind să se
stabilească treptat asigurarea unui echilibru funcţional între marile grupe musculare antagoniste.
Rezistenţa la efort static a copilului !a această vîrstă este mică, în schimb activitatea dinamică de
contracţii şi relaxări succesive este moi puţin obositoare. Efortul dinamic este favorizat şi de
gradul crescut de excitabilitate corticală şi asigură condiţii favorabile pentru circulaţie şi
respiraţie.
Eforturile de forţă, care reclamă încordăm musculare mari şi cele de rezistenţă nu sînt
recomandabile la această vîrstă.
O mare atenţie se va acorda ţinutei corecte în bancă a elevilor pentru a preveni deformaţii ale
coloanei vertebrale.
Regimul de viaţă echilibrat, alternarea judicioasă a efortului fizic, intelectual, şi al odihnei,
alimentaţia raţională, bogată în proteine şi vitamine (A, D2, B complex), mişcarea în aer liber,
vor contribui la dezvoltarea armonioasă a organismului copiilor (fig. 15—22).
B. Perioada de şcolar mijlociu (17 — 73 ani, fete;
12—14 ani, bâieţi) — pubertară
în această categorie se includ fete şi băieţi avînd o vîrstă cronologică diferită. Există însă un
criteriu principal care-i uneşte într-o singură categorie şi anume: pubertatea, cu marile
transformări pe care le produce în întreg organismul copilului.
Fenomenul centrai al pubertăţii este maturaţia sexuală produsă de fluxul crescut al hormonilor
sexuali, care determină apariţia ca- ractelor sexuale secundare concomitent cu profunde
modificări so- matovegetative şi psihice. Dacă pînă în jurul vîrstei de 11 ani secreţiile endocrine
abundau în hormoni de creştere, după această vîrstă sistemul endocrin se caracterizează printr-o
activitate secretorie intensă a ovarului şi, respectiv, testiculului, care prin hormonii sexuali
determină modificări morfologice şi funcţionale importante ale organismului. Evenimentul este
mai precis marcat la fete prin apariţia
/
primei menstruaţii, iar la băieţi prin apariţia ejaculaţiei. Se produce sexuaiizarea corpului,
fenomenele de maturizare sexuală împletin- du-se cu acelea de maturizare neunopsihică (Şt.
Milţu). în prin-
\7/>y \ \
lungimea-./mitnwr u \
Fig. 23. Expresia saltului pubertar prin diferite mărimi ale corpului.
L\ \—O
11-14 j
saltul pubertar al .
înălţimii ,*w
punctul maximal dl saltului forţei
IC Z1ILUIC K? w ■’.« i <•. .
fO-134
pilozitatea
«J-f5
14-f8
vfrsta
1° 11 <3 14 15 15 17 18 ani
Fig. 24. Diagrama succesiunii transformărilor la pubertate (băieţi) (după Tanner).
ci pal, apar caracterele sexuale primare care constau în maturizarea şi dezvoltarea organelor
genitale ce capătă forma anatomică de la adult, devenind în acelaşi timp funcţionale.
Odată cu pubertatea se evidenţiază caracterele sexuale secundare. La băieţi, dezvoltarea
laringelui şi schimbarea vocii, apariţia pilozităţii axilare şi pubiene (de tip rombic), creşterea
masei mus-
saltul pubertar al /
fnălpmn I 9j-i4j
menstruatia
unu
mugu,
8-13
0-/4
3 — 4'
pilozifaji
vîrstă
culare ş.a., iar Ia fete — dezvoltarea glandelor mama re, apariţia pilozităţii axilare şi pubiene (de
tip rombic), creşterea caracteristică a panicul'ulu'i adipos ş.a. Scheletul, îndeosebi al bazinului,
49
prezintă diferenţieri între cele două sexe. La femei, diametrele ^înt mai mari, bazinul fiind astfel
adaptat pentru parturiţie. în aoâlaşi timp şi celelalte organe şi sisteme care alcătuiesc corpul
uman' prezintă diferenţieri morfologice la cele două sexe (fig. 23—26).
Pubertatea este marcată de două fenomene extrem de Importante: acceleraţia şi neotenia.