Evaluarea nr.

La disciplina “ Introducere în semiotică“

Chira Eugenia , gr.302B , Filologe ,UST

Testul nr 6 ( 04.04.2020)

Chişinău,2020
 Universitatea de Stat din Tiraspol

Facultatea de Filologie

Catedra Limba şi Literatura Română

Testul nr.6

Disciplina: Introducere în semiotică

Specialitatea: Limba şi Literatura Română şi Limba Engleză

Grupa : 302B

1. Clasificarea sistemelor de semen . Semn . Semnal . Simbol (F. Saussure ,

Charles Pears) (6p)
2. Limba ca system semiotic specific . Trăsăturile semnelor limbii . (4p)

Examinator : Anatol Ionaş , doctor conferenţiar universitar

Chira Eugenia
 Răspunsuri

1. Cunoscutul lingvist elveţian F. Saussure şi-a pus problema specificităţii lingvisticii în

cadrul unei discipline care să studieze sistemele de semne, cum ar fi limbajul vorbit, scrierea,
semnalele maritime, alfabetul surdo-muţilor, riturile simbolice etc. – o disciplină care integrează
semnele în viaţa socială. Crearea acestei meta-ştiinţe a fost favorizată de conceperea lumii ca
univers de semne, în care limba apare ca un sistem particular. Semnul lingvistic nu este un nume
pentru un lucru, el uneşte un concept cu o imagine acustică . Semnul este ceva abstract, o entitate
psihică cu două feţe: semnificat (concept) şi semnificant (imaginea acustică) – aspecte
indisociabile, ca cele două feţe ale unei foi de hârtie. Saussure clasifica totalitatea semnelor
posibile în două clase:

1. simboluri, în cazul cărora el vedea „un rudiment de legătură naturală" cu obiectul simbolizat
(de ex.: balanţa - ca simbol al justiţiei),

2. semne propriu-zise, fără legătură de determinare între acestea şi ceea ce ele semnifică, aici
încadrându-se cuvintele ca semne.

Aproximativ în aceeaşi perioadă, de cealaltă parte a oceanului, filozoful şi logicianul Ch.

Peirce (1839 - 1914) studia diferite sisteme de semne, ocupându-se în special de limbajul
ştiinţelor.
Charles Sanders Peirce a propus o teorie generală a semnelor de diferite tipuri - semiotica
(engl. semiotics), clasificând semnele extralingvistice în trei clase mari:
1) indicii (singular: indiciu), fenomene naturale cărora societatea le dă interpretare ca semne (de
ex.: freamătul frunzelor unui arbore - semn că „bate vântul");
2) iconuri (singular: icon), semne instituite de oameni, printr-o similitudine structurală cu
obiectele reprezentate prin astfel de semne (de ex.: o hartă în raport cu teritoriul cartografiat);
3) simboluri, semne de asemenea instituite de oameni, dar fără o legătură de determinare a
acestora prin obiectele reprezentate de ele (de ex.: o stemă sau un drapel în raport cu un stat) .
Este indiscutabil faptul că lingvistul cu renume mondial, E. Coşeriu, este cel care a
sintetizat şi a propus cea mai reuşită definiţie şi esenţă a conceptului de semn lingvistic,
contribuind la elaborarea şi elucidarea unui suport epistemologic valoros, al celui mai important
şi complex concept din cadrul studiilor referitoare la lingvistica generală.
 Semnul (lat. signum - „indice, marcă distinctivă") este un element concret ce ţine locul (în
mentalitatea unui individ sau a unei colectivităţi umane) unui obiect şi care simbolizează,
aminteşte, comunică ceva. Semnul lingvistic reprezintă una din cele mai dificile noţiuni de
definit. În accepţie largă, prin semn se înţelege orice element perceptibil prin simţuri şi care
reprezintă, indică sau exprima ceva diferit de sine însăşi : culoarea albă semnifică puritate,
inocenţă, corabia lui Noe simbolizează salvarea prin credinţă, un buchet de trandafiri roşii
înseamnă dragoste eternă etc. Conceptul de semn a fost utilizat în descrierea şi înţelegerea
fenomenelor legate de limbajul uman încă de către gânditorii antichităţii. Prin cercetările lui
Charles Sanders Peirce (1839-1914) şi ale lui Ferdinand de Saussure, savanţi care vor privi
semnele lingvistice ca valori în sine, s-a făcut referinţă la caracteristicile, tipologia şi funcţiile
semnului lingvistic spre deosebire de semnele altor sisteme de comunicare, astfel contribuind la
naşterea semiologiei moderne. Ferdinand de Saussure a interpretat cuvintele ca semne în Cursul
de lingvistică generală. Cunoscutul lingvist elveţian a promovat ideea de a fi constituită o ştiinţă
generală a semnelor - semiologia - care să cuprindă şi lingvistica.
Prin semnal se înțelege un indice intențional; el (semnalul) presupune un raport social și se
realizează prin mijlocirea unui mesaj, indiferent de caracterul lui: asertiv (în formă de enunț:
afirmativ sau negativ), interogativ sau injonctiv. Termenul semnal, în literatura de specialitate,
este folosit cu valori diferite. El este „opus în general semnului” [12, 14]. Logicianul Adam
Schaff [13] dă termenului semnal un sens apropiat celui din limbajul obișnuit. El (semnalul) este
un semn care provoacă o activitate, modifică o activitate sau face să înceteze o activitate. În
concepția savantului rus Pavlov I. P.(1849-1936)*2, semnalul este un stimul fiziologic
(experimentele cu câinele, formarea reflexelor condiționate), iar cuvântul este un semnal al
semnalelor, adică un semnal de gradul al doilea.
Luis Prieto, făcând o generalizare a opiniilor referitoare la semnal, îl definește în raport cu
actul semic. Orice act semic, menționează savantul, presupune prezența semnalelor. Semnalele
„aparțin categoriei indicilor, adică sunt fapte imediat perceptibile”. Nu toți indicii sunt semnale.
De exemplu, culoarea roșie a semaforului este semnal, dar culoarea roșie a fructelor, legumelor –
nu. Semnalul trebuie din start să fie produs pentru a servi drept indice. Pentru „ca să avem de a
face cu un semnal, trebuie ca cel căruia îi este destinată indicația să-i poată recunoaște scopul”,
să știe pentru ce este produs faptul perceptibil respectiv
O categorie aparte de semne o constituie simbolul. Termenul simbol este de origine
greacă (gr. symbolon – semn de recunoaștere) și, în funcție de domeniul în care este întrebuințat,
are diferite accepții. Prin simbol se înțelege în știință o literă sau/și un semn grafic special, care
este utilizat pentru a desemna ceva ce-i independent față de el însuși. Pentru prima dată,
simbolurile au fost întrebuințate în antichitate de Aristotel în logică. Actualmente, ele
(simbolurile) sunt folosite pe larg în diverse domenii și ramuri ale științelor: filologie, fizică,
chimie, biologie, geografie, matematică, muzică, arhitectură/construcție etc. Simbolul este un
element material, ca orice semn, însă are un caracter specific care îl deosebește de semnele
substitutive propriu-zise. Una ditre trăsăturile caracteristice ale simbolului consistă în faptul că,
în calitate de semnificat, are doar obiecte ideale, abstracții. Simbolurile fac accesibile noțiunile
abstracte, prezentându-le sub forma unor obiecte materiale (cuvântul obiect este luat în sens
larg). De exemplu, zeița cu ochii legați, cu o balanță într-o mână și cu un paloș în alta
simbolizează justiția, crucea este simbolul creștinismului; simbol al islamului este semiluna;
șarpele lui Asclepios (în mitologia greacă, zeu al medicinei, fiu al zeului Apolo și al muritoarei
Coronis. Atributele sale erau toiagul și șarpele. Identificat la romani cu Esculap semnifică arta
farmaceutică. Simbolul se caracterizează printr-o anumită convenționalitate, dar cu un grad
mult mai mic de abstractizare decât semnele codurilor științifice. Această convenționalitate se
datorează condiționărilor istorice și sociale. Simbolul realizează o reprezentare senzorială
vizuală, auditivă și olfactivă, cunoscând diferite grade de materialitate (de ex., dansul ritual este
mai concret decât un simbol literar care folosește ca material de exprimare limba, ea însăși fiind
formată din semne). Simbolurile sunt o parte integrantă a subconștientului nostru. Ele au un rol
imens în formarea opiniei publice și în crearea miturilor sociale.

2. Definind limba „un sistem de semne care exprimă idei”, Saussure o alătura altor sisteme de
semne: ritualurile simbolice, formulele de po-liteţe, semnalele militare, limbajul surdo-muţilor,
scrierea etc. Limbaare în comun cu celelalte sisteme de comunicare funcţia de comunicare, dar se
deosebeşte de acestea prin origine; specificul comunicării verbale, multitudinea funcţiilor,natura
semnului lingvistic, specificul organizării şi funcţionării sale. Limba este un sistem de semne
verbale, instrument al realizării concrete, ca mijloc de comunicare interumană, a limbajului vocal
articu-lat, facultate specifică, definitorie a omului, şi produs al „practicării” limbajului în
condiţiile unei anumite comunităţi sociale. Limbajul vocal-articulat este universal, caracterizează
toate colectivităţile umane, indiferent de treapta de civilizaţie materială pe care se aflăşi de
civilizaţia spirituală specifică, dar limbile ca sisteme semiotice prezintă identităţi concrete
distincte, în funcţie de colectivităţi. Fiecare limbă funcţionează în interiorul unei anumite
comunităţi şi poartă amprenta istoriei şi caracteristicilor spirituale ale acelei colec-tivităţi, pe care
le şi influenţează.

Sub aspectul structurii interne şi al mecanismului intern de func-ţionare în procesul de

comunicare, trăsătura distinctivă a limbii faţă de alte sisteme de semne (semnele de circulaţie, de
exemplu) este caracterul combinatoriu: cu un număr finit de semne primare, pe axa para-
digmatică, limba poate dezvolta pe axa sintagmatică un număr teoretic infinit de semne derivate,
mai complexe, şi de enunţuri semnificative. De aici rezultă o altă particularitate definitorie:
creativitatea; în funcţionarea ei, limba înseamnă deopotrivă existenţa, în planul memoriei, a unui
in-ventar de semne şi de posibilităţi relaţionale şi permanenta ei recreare, în actul lingvistic
concret. Mai cu seamă prin aceste două atribute, caracterul combinatoriuşi creativitatea, şi
datoritănaturii de instituţie umanăîn cel mai înalt grad socială, limba îşi afirmă caracterul
dinamicşi se afirmă ca un sistem semiotic deschis, supus unei neîntrerupte reor-ganizări în
funcţie de exigenţele comunicării. Alte deosebiri, de esenţă, între sistemul semiotic al limbii şi
celelalte sisteme semiotice stau în natura semnului lingvistic, care âşi con-diţionează, de fapt,
structura internă a limbii şi funcţionarea ei.

Capacitatea semnului lingvistic de a tine locul , sau mai exact de a sta pentru realităţi fără
existent anterioară comunicării lingvistice , stă în strânsă legătură cu trăsătura lui definitorie cea
mai importantă –capacitatea de a semnifica –trăsătură în care se intersectează raportul semnului
lingvistic cu celelalte semen într-o limbă data şi din enunţul în care este înscris cu celelalte
semen într-o limbă data şi din enunţul în care este înscris ,cu “ realitatea “ în legătură cu care
este folosit , cu vorbitorul şi interlocutorul său într-o situaţie data de comunicare. Prin această
trăsătură definitorie , capacitatea de semnificare , semnul lingvistic se deosebeşte de simbol .
Relaţia dintre cele două componente ale simbolului ,simbolizatul şi simbolizantul , nu este
echivalentă cu relaţia dintre componentele semnului lingvistic , semnificatul şi semnificantul .

Printre lingvisti este foarte răspândită ideea că, în ansamblul lor, cuvintele sînt semne.
Cuvântul ca semn are două laturi denumite cu termeni speciali, stabiliţi de Saussure şi deveniţi
apoi celebri. Latura acustică e numită signifiant -"semnificant", iar latura de înţeles, conceptul, e
numita signifié- "semnificat". De fapt, la Saussure semnul e reprezentat de reunirea acestor două
laturi ale cuvântului ; cuvântul copac e un semn alcătuit din complexul sonor copac care este
semnificantul şi din înţelesul de "copac", care este semnificatul. Această accepţie a semnului
lingvistic este valabilă atunci când ne referim la unităţi luate ca atare în structura limbii; unităţile
limbii înzestrate cu înţeles sunt semne alcătuite din două laturi : semnificant şi semnificat. Din
acest punct de vedere, sunetele luate izolat nu sînt semne ; de pildă, “f”, “j” nu reprezintă semne
ale limbii române, întrucât nu posedă un înţeles al lor. Dar o vocala ca “i” este un semn în i-am
dat cartea, deoarece cuprinde înţelesul pronumelui personal în dativ singular. În franceza, toate
vocalele luate izolat sunt semne, reprezentând cuvinte de sine stătătoare. Cele mai numeroase
semne sunt cuvintele alcătuite din două sau mai multe sunete : ac, zar, masa etc. Semnul propriu
structurii limbii este deci alcătuit din două laturi ; se spune ca el este bilateral. La un nivel
abstract de cercetare, semnul poate fi conceput ca o simplă relaţie stabilită între semnificant şi
semnificat.