Cuprins

Introducere……………………………………………………….. 3

1. Conceptul de drepturi ale omului…………………………. 3

2. Evoluția conceptului de drepturi ale omului………………. 4
3. Bibliografie……………………………………………...... 11

„Drepturile omului sunt nişte valori fundamentale inalienabile pe care orişice

persoană le posedă în mod inerent şi firesc, sunt nişte drepturi pure şi simple, dat
fiind faptul că posesorul acestora există ca o fiinţa umană, sunt nişte valori
universale deoarece se aplică peste tot şi în egală măsură pentru toţi. Drepturile
fundamentale ale omului îşi au origine în perioada antichităţii, tranzitează prin

1
Evul Mediu, se dezvoltă prin contribuţia importantă a fenomenului juridicităţii
prezent în secolele XVII-XVIII, pentru ca în perioada de după cel de-al doilea
război mondial acestea să obţină un aspect complet“. Cuvinte cheie: drepturi
fundamentale ale omului, fiinţa umană, juridicitate, relaţie om-devinătate, relaţie
putere-om, drept natural.”

1.1 Conceptul de drepturi ale omului

Drepturile omului pot fi definite, în general, ca acele drepturi care sunt inerente
naturii noastre, fără de care nu putem trăi ca ființe umane.

Drepturile omului și libertățile fundamentale ne permit să ne dezvoltăm și să ne

utilizăm deplin calitățile noastre umane, inteligența, talentul și conștiința și să ne
satisfacem nevoile spirituale. Ele sunt bazate pe dorința omului de a de a trăi într-o
lume în care demnitatea și bunăstarea fiecărei persoane umane se vor bucura de
respect și protecție.

Ca fenomen social, drepturile omului își au originea în antichitate. În schimb, ca

fenomen juridic, drepturile omului își au originea în doctrina dreptului natural, care
pornește de la ideea că omul, prin însăși natura să, are în orice loc și în orice
moment drepturi care sunt anterioare și primare celor acordate de către societate și
recunoscute de dreptul natural. Cu alte cuvinte acesta este un drept superior în
raport cu expresia de voință a statului în diferite forme de existență ale acestuia și
necondiționat de interesele pe care statul le poate avea într-un moment al evoluției
sale istorice. În acest sens considerăm că putem reține aprecierea făcută de Giorgio
del Vecchio, care afirmă că : « Ideea că ființa umană posedă prin natura sa anumite
drepturi, valabile chiar dacă acestora nu le corespund sau le corespund doar
imperfect, dispozițiie legilor pozitive, s-a ivit în mintea omenească, încă din
timpuri străvechi și a fost redată în cuvinte strălucitoare grație filosofiei antice, a
jurisprudenței romane ca și în epocile următoare, inspirându-se uneori din dogmele
religiei creștine, iar alteori doar din lumină rațiunii. » (Giorgio del Vecchio –
Drepturile naturale în Europa, p.195)

În evoluția societății contemporane se prefigurează tot mai mult o stare de criză

care impune tot mai insistent revenirea la problema drepturilor omului în societate

2
Situarea problemei drepturilor si libertăților fundamentale ale omului pe prim-plan
este o dovadă a marilor transformari spiritruale, culturale si morale. Concepția
drepturilor omului este rezultatul îndelungatei evoluții a gândirii filosofice,
politice, juridice și sociale, inseparabil legate de tradițiile social-democratice.

Descinzând din antichitate, concepția drepturilor omului a parcurs un drum greu și

anevoios, afirmandu-se ca platforma politică a revoluțiilor burgheze, Această
concepție a primit o nouă dimensiune în perioada contemporană, când în fața
omenirii s-a pus cu toată duritatea problema existenșți, menținerii si perepetuării
speciei umane pe pământ, cooperarea reciprocă, afirmarea ideilor si valorilor
general-umane. Concepțiile si ideile unor mari gânditori ai timpului, precum
Aristotel, Cicero, Grotius, Montesquieu și juriști de prestigiu și-au găsit reflectarea
în numeroase documente cu caracter instituțional, care au pus în evidență o
concepție bine gândită a drepturilor si libertăților omului, astfel încat mult mai
târziu, Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948
de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, să consfințească pentru
prima dată în istoria omenirii drepturile si libertățile fundamentale ale omului într-
un document politico-juridic cu caracter universal. Garantarea și respectarea
drepturilor omului devine o condiție indisolubilă a efectuării statului de drept, a
recunoașterii sale ca stat democratic pe plan internațional.

1.2 Evoluția conceptului de drepturi ale omului

În doctrina de specialitate se susţine că protecţia drepturilor omului îşi are originea

îndepărtată in instituţiile Greciei clasice, însă e destul de dificil de a conferi o
stabilire exactă a locului şi timpului în care drepturile omului au fost afirmate şi
recunoscute. De exemplu, în vechea Chină, Confucius (Kung Fu Tzi — aprox.
551-479 î.Hr.) gândea că o societate armonioasă nu poate fi posibilă decât dacă
oamenii care o compun sunt călăuziţi de principii de înaltă moralitate, fiindcă totul
nu trebuie să fie decât un efort continuu spre bine. Omul, aflat în centrul sistemului
său filozofic şi moral, trebuie să-şi iubească semenul şi să-l respecte, moralitatea
fiind primul principiu al universului. Moderaţia în toate, dreptatea şi mai cu seamă
umanitatea sunt principalele virtuţi pe care filozoful chinez le recomanda.

În Grecia Antică, a apărut seria de mari gânditori care şi-au exercitat puternic
influenţa asupra formării concepţiilor moderne despre lume şi societate la general

3
şi despre drepturle omului, în special. Pitagoras din Abdera, acum mai bine de
2400 de ani, a gândit că „omul este măsura tuturor lucrurilor“, un rezumat al unui
întreg ansamblu de reflecţii care, prin concepţia antropocentristă afirmată implică
şi un oarecare umanism, sugerând şi ideea de drepturi ale omului.

Filozofii greci considerau drepturile omului ca fiind acele drepturi fundamentale,

eterne şi imuabile pe care orice societate omenească trebuie să le respecte, cu alte
cuvinte sunt drepturi care izvorăsc din natura lucrurilor, iar legea nu este decât
expresia acestei naturi. În acest fel, drepturile omului izvorăsc din dreptul natural,
sunt drepturi naturale, drepturi fireşti. Ei au înţeles, deci, că omul, tocmai fiindcă
este om, are drepturi inerente naturii sale şi că nesocotirea lor ar prejudicia această
natură. Acestea sunt drepturi anterioare oricărei consacrări legale.

Un mare filozof grec, Platon (aprox. 427-346 î.Hr.), favoriza o anumită castă de
filozofi, de savanţi cărora după părerea lui, restul societăţii trebuia să le acorde
crezare, astfel, afirma dânsul, în stat se disting trei clase: cea a înţelepţilor,
destinată să domine, cea a luptătorilor care trebuia să apere organismul social, cea
a meseriaşilor şi agricultorlor, care trebuia să hrănească. În conformitate cu părerea
savantului în statul ideal guvernarea cetăţii însemna o activitate mai presus de orice
activitatea centralizată de educaţie socială prin care poate fi atinsă fericirea tuturor.
Un alt mare filozof grec preocupat de existenţa fiinţei umane era Aristotel (384-
322 î.Hr.) a elaborat formula precum că omul este membru al societăţii în care
legile trebuie să fie raţionale şi să domnească în cetate iar viaţa socială, condiţia
vieţii morale sau, altfel zis, în spiritul concepţiei aristotelice, organizarea vieţii
morale. Statul este o asociaţie de oameni liberi şi egali, de cetăţeni, dar cetăţeni
sunt numai aceia care participă la viaţa socială şi politică, sclavul nefiind decât un
„res“, un lucru, un „instrument vorbitor“. Societatea este împărţită în oameni liberi
şi sclavi, natura fiind cauza acestei inegalităţi. Ulterior cu trecerea timpului au
apărut şi alţi filozofi stoici, greci şi romani, care fiind precăutaţi de aceleaşi
drepturi naturale, susţineau ideea că de aceste drepturi naturale merită să se bucure
toţi oamenii, indiferent de condiţia lor socială şi indiferent de locul în care se afla.
În această ordine de idei, aceştia afirmau că drepturile omului nu trebuie nici de
cum confundate cu privilegiile omului, deoarece acestea aparţineau tuturor, prin
simplul fapt că toţi sunt fiinţe umane înzestrate cu raţiune.

4
Importanţa drepturilor omului în caracterizarea fiinţei umane este conținută și de
Constitutio Antoniana (212 d.Hr.) care a lărgit spectrul dreptului la cetăţenie, astfel
încât toţi oameni liberi din Imperiul Roman au avut şansa de a primi dreptul la
cetăţenie, sau Edictul din Milan, prin care împăratul Constantin a acordat libertatea
cultului creştinilor (313 d.Hr.). În această perioadă se observa că în marea
majoritatea vechilor sisteme lipseşte principiul fundamental al dreptului în genere
şi al existenţei drepturilor omului, în special, şi anume principiul egalităţii, însă
care treptat a început a fi implimentat cu ajutorul creştinismul, care propaganda
mesajul: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi; mai mare decât aceasta, altă
poruncă nu este“1. Conţinutul Sfintelor Scripturi şi Evanghelia era împînzit de
acelaşi drept natural dat fiind faptul că era axat pe fiinţa umană pentru că anume ea
a fost creată după chipul şi înfăţişarea lui Dumnezeu. Dragostea pentru Dumnezeu
este dragostea pentru ceilalţi. Reieşind din aceasta creştinismul nu mai putea tolera
astfel de fenomene sociale ca: ierarhia socială, sclavia, rasismul pentru că toţi
oamenii au un strămoş comun: Adam şi Eva „Toţi suntem fii ai lui Dumnezeu prin
credinţa în Hristos Iisus. Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi
îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este
parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos
Iisus2.”

Magna Carta Libertatum – 1215, consemnează reglementări conform cărora nici

chiar regele nu este mai presus de lege, iar puterea lui nu este absolută. Textul
conţine 63 de articole înzestrate cu privilegii acordate bisericii engleze, oraşului
Londra şi tuturor cetăţenilor şi oraşelor din regat: negustori, demnitari feudali etc.
Astfel, nici un om liber nu va fi arestat, sau întemniţat, nici deposedat, sau pus în
afara legii, nici exilat, nici molestat… decât ca urmare a unei judecăţi legale…,
după legea ţări.

Un alt monument istoric este Habeas Corpus Act din 1679 care a instituit o
procedura de protejare a libertăţii individuale şi a siguranţei personale. Documentul
garanta împotriva riscurilor de arestare şi de pedepse arbitrare şi consacra
respectarea drepturilor cetăţenilor englezi impuse deja puterii regale prin Marea
Cartă şi Petiţia drepturilor omului. Etimologic, Habeas Corpus înseamnă că „tu ai

1
Noul Testament. Evanghelia după Marcu, editura adevărul, Bucureşti 2012
2
Epistola către Gălăten a Sfîntului apostol Pavel după I. Moroianu Zlătescu. Drepturile Omului — un sistem în
evoluţie, Bucureşti 2008, p. 65

5
corp“, în sensul de a fi prezentat înaintea tribunalului într-un termen scurt — 3 zile,
conform articolului 1 — pentru ca acesta să poată să decidă legalitatea detenţiei.
Erau reguli minuţios definite privitoare la mandatul emis: menţiuni, semnături,
motive, termene (articolul 2), la evitarea transferurilor arbitrare de la o închisoare
la alta (articolul 8); funcţionarii neglijenţi sau abuzivi erau pasibili de 16sancţiuni
(articolul 4, articolul 11 ş.a.).

Un alt document important este „Actul care declară drepturile şi libertăţil supuşilor
şi care stabileşte succesiunea la Coroană“, cunoscut sub numele de „Declaraţia
drepturilor“ (Bill of Rights — 13 februarie 1689), acordat sub Wilhelm de Orania,
după căderea lui Jacques al II-lea, care reînnoia şi amplifica documentele
precedente. Se înscria în acest Bill of Rights, printre altele, că: autoritatea regală nu
putea, fără consimţământul Parlamentului, să suspende legi sau executarea lor, sau
să menţină o armată permanentă; orice impozit, fără aprobarea Parlamentului, era
ilegal; alegerea membrilor Parlamentului trebuia să fie liberă; libertatea cuvântului,
a dezbaterilor sau procedurilor în cadrul Parlamentului nu puteau fi împiedicate, şi
altele încă. Articolul 1 enunţa un principiu esenţial: legea este deasupra regelui.

Ulterior a urmat perioada renaşterii remarcată prin mari tulburări religioase care au
favorizat instalarea unor regimuri absolutiste care, la rândul lor, nu puteau ignora
nevoia de garantare a unor libertăţi, cu deosebire în materie religioasă. Ca exemplu
ne poate servi situaţia tulburărilor interne din Franţa care au durat o perioadă de 36
de ani, începând cu 1662. Henric al IV-lea a acordat cetăţenilor, la 13 aprilie 1598,
un edict de pacificare sub numele de Edictul din Nantes, pentru a pune capăt
tulburărilor şi dezordinii din ţară. Edictul, format din 92 de articole (completat cu
56 de articole secrete), este precedat de un preambul care înscria pentru
credincioşii protestanţi garanţii referitoare la exercitarea religiei lor, libertatea de
conştiinţă şi siguranţa persoanei şi a averilor. Edictul respectv a şi fost revocat în
1685 de către Ludovic al XIV-lea.

În Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (4 iulie 1776), adoptată la început

de nouă state, cărora li s-au adăugat încă patru, şi semnată la 2 august de 56 de
membri ai Congresului, se proclama că: Toţi oamenii au fost creaţi egali; ei au
fost înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste
drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Guvernele sunt stabilite de
oameni pentru garantarea acestor drepturi şi dreapta lor putere emană din

6
consimţământul guvernanţilor. Thomas Jefferson, redactor principal al Declaraţiei,
a afirmat că guvernul este în serviciul poporului, că este creat de el şi îşi deţine
autoritate cu consimţământul acestuia. Scopul său este de a proteja drepturile
poporului. Constituţia Statelor Unite (din 17 septembrie 1787), ratificată în 1890
de toate statele Uniunii, completată la început cu zece amendamente, a înscris
drepturi dintre cele mai largi. Erau înscrise libertatea religioasă, a cuvântului, a
presei, dreptul la asociere, dreptul poporului de a deţine şi purta arme,
inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, corespondenţei şi altele încă.

Un interes profund şi larg le-au avut declaraţiile şi constituţiile care au urmat

revoluţiei franceze din 1789. Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului,
adoptată de Adunarea Constituantă între 20 şi 26 august 1789, proclama printre
altele că: „recunoaşte şi declară, în prezenţa şi sub auspiciile Fiinţei Supreme,
drepturile următoare ale omului şi cetăţeanului…“; „Oamenii se nasc şi rămân
liberi şi egali în drepturi“; „Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea
drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea,
proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune.

Pactului Ligii Naţiunilor, fondată ca o „Societate a Naţiunilor“ în scopul menţinerii

păcii a fost încorporat în Tratatul de pace semnat la Versailles la 28 aprilie 1919
unde problematica drepturilor omului nu a fost însă urmărită consecvent decât sub
anumite aspecte. Societatea Naţiunilor a fost prima organizaţie cu vocaţie
internaţională politică (în 1938, ea număra 54 de state membre). Organizaţia nu era
însă înzestrată cu puteri suficiente pentru sancţionarea agresiunilor şi nu putea
conta decât pe virtuţile democraţiilor internaţionale, practic pe discuţii publice între
conducătorii responsabili. Ieşirea statelor autoritare, Germania, Japonia, absenţa
unor mari puteri precum SUA şi URSS (o perioadă) au făcut-o să-şi piardă din
eficienţă şi din credibilitate.

Odată cu finalizarea primului război mondial, harta politică a lumii se modificase

radical fapt ce a contribuit şi la schimbări esenţiale din punct de vedere
demografic. Grupuri importante majoritare au devenit minoritare şi invers. Astfel,
apăruseră necesitatea unei protecţii internaţionale a drepturilor omului, dar nu
numai în ceea ce priveşte minorităţile naţionale ci şi a altor drepturi. Partea a XIII-
a a Tratatului de la Versailles, care cuprinde Carta Organizaţiei Internaţionale a
Muncii, reprezintă şi o adevărată declaraţie a drepturilor muncitorului (art. 427).

7
Sub auspiciile Societăţii Naţiunilor au fost elaborate mai multe convenţii, cum este
de pildă cea din 1926 împotriva sclavajului, convenţii privind reprimarea traficului
cu femei şi copii, pentru lupta împotriva drogurilor, sau sistemul de protecţie
internaţională a ţărilor aflate sub mandat ş.a. Liga Naţiunilor preocupată în
principal de menţinerea păcii, a încetat practic să existe curând după începerea
celui de-al doilea război mondial, în 1939, deşi, formal, a fost dizolvată definitiv la
31 iulie 1947.

În perioada interbelică, caracterizată prin numeroase acte de cruzimi provocate de

forţe totalitare, antidemocratice, care au provocat indignarea opiniei publice
internaţionale materializate prin o serie de declaraţii ca declaraţia făcută de
preşedintele american F. D. Roosevelt cu prilejul mesajului către naţiune din 26
ianuarie 1941, în care se evedenţiază patru libertăţi: libertatea cuvântului şi de
exprimare, libertatea religioasă, dreptul de a fi la adăpost de nevoile materiale şi
dreptul la garanţia unei vieţi eliberate de frică. În această ordine de idei a fost
adoptată ulterior şi Carta Atlantică, elaborată la 14 august 1941 de preşedintele
Roosevelt şi de primul ministru britanic Churchill, în care, în afara acestor patru
drepturi şi libertăţi, s-au mai adăugat şi cerinţa asigurării progresului economic şi
securităţii sociale. 115 Conferinţa de la San Francisco de la 25 aprilie 1945 s-a
terminat la 26 iunie cu semnarea Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite care a intrat
în vigoare la 24 octombrie 1945 cu depunerea instrumentelor de ratificare de către
membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate şi de majoritatea statelor
semnatare. Organizatia Natiunilor Unite este succesoarea Societatii Natiunilor
creată deoarece prima s-a dovedit a fi incapabila sa impiedice izbucnirea acestui
razboi si a altor conflicte anterioare lui. Organizaţia Naţiunilor Unite deosebea
două categorii de membri: cei originari şi ceilalţi. Membrii originari erau aceia care
participaseră la Conferinţa de la San Francisco, semnaseră şi ratificaseră Carta
(erau în număr de 51). Admiterea celorlalţi membri era supusă unor proceduri şi
condiţii speciale şi anume: să fie un stat pacifist care să accepte obligaţiile Cartei.
La recomandarea Consiliului de Securitate, Adunarea Generală urma să se
pronunţe cu o majoritate de două treimi. În cadrul Societăţii Naţiunilor, Consiliul
nu intervenea. De menţionat că în 1932 Societatea Naţiunilor număra 60 de state
membre, iar actualmente organizaţia cuprinde 193 de state membre care participă
la abordarea şi identificarea soluţiilor pentru problemele globale într-un cadru
internaţional unic de dialog şi cooperare. Organele principale ale ONU sunt:

8
Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social
(ECOSOC) şi Curtea Internaţională de Justiţie.

9
 Bibliografie
EVOLUTIA CONCEPTULUI DREPTURILE OMULUI - Eugen Ciubotea

INTERFERENȚA DINTRE DREPTURILE OMULUI ȘI DREPTUL INTERNAȚIONAL

PUBLIC - Ioan Sabău Pop

ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE

OMULUI - Valeriu Baeșu

10