Sunteți pe pagina 1din 48

CUPRINS

INTRODUCERE...............................................................................................................3
CAPITOLUL I. ASISTENŢA MATERNALĂ ÎN ROMÂNIA.....................................5
1.1. Definiţia copilului şi a copilăriei în legislaţia internă şi supranaţională................5
1.2. Evoluţia sistemului de asistenţă maternală..........................................................11
1.3. Interesul superior al copilului..............................................................................16
CAPITOLUL II...............................................................................................................22
PLASAMENTUL FAMILIAL AL COPILULUI.........................................................22
2.1. Măsurile de protecţie specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de
ocrotirea părinţilor săi....................................................................................................................22
2.2. Plasamentul..........................................................................................................27
2.3. Plasamentul în regim de urgenţă..........................................................................29
2.4. Monitorizarea aplicării măsurilor de protecţie specială a copilului.....................31
CAPITOLUL III. AUTORITĂŢI ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI COPILULUI. . .34

CONCLUZII....................................................................................................................46
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................48
INTRODUCERE

Domeniul protecţiei copilului se bucură astăzi de interesul societăţii, alături de alte


aspecte aflate sub lupa integrării Europene, el fiind în continuă transformare, dar şi un
teritoriu unde se intersectează patimi şi este nevoie de profesionalism.
Familiei îi revine potrivit reglementărilor constituţionale, de drept civil şi de dreptul
familiei rolul primordial în protecţia drepturilor copilului în România.
Când un părinte se confruntă cu dificultăţile creşterii şi educării copiilor săi, modul în
care reuşeşte să găsească soluţii este o expresie a maturităţii sale emoţionale şi sociale.
Similar, considerăm că, dacă o societate se confruntă cu dificultăţile copilului, modul în care
le soluţionează este o măsură a maturităţii acelei societăţi. Este meritul oricărui stat de a
stabili şi de a reglementa într-un mod cât mai real şi eficient acea relaţie fundamentală dintre
copil – stat – părinţi care să îi asigure copilului mediul de care are nevoie pentru dezvoltarea
sa deplină şi armonioasă.
Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând
părinților, aceștia având obligația de a a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile
față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia. În subsidiar
responsabilitatea revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa.
Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții sau, după caz, alt
reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil,
dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate,
corespunzătoare nevoilor copilului. Intervenția statului este complementară, statul asigură
protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică
realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu.
Atât documentele internaționale, cât și actele cu caracter național care au reglementat
în detaliu drepturile copilului, au dezvoltat un set de principii generale de drept ce trebuie
respectate în toate ocaziile în care copilul are nevoie de protecție. Forța acestor principii vine
nu doar din reafirmarea de către comunitatea internațională a credinței sale în drepturile
fundamentale ale omului și în demnitatea și valoarea persoanei umane, ci și din

3
recunoașterea și exercitarea efectivă și repetată a drepturilor pe care le consfințesc, la nivelul
grupurilor din care face parte individul.
Asistenţă maternală – reprezintă servicii de tip familial prin care se asigură la domiciliul
unei persoane sau familii creşterea şi îngrijirea copilului pentru care s-a luat o măsură de
protecţie specială.
În România, asistența maternală a reprezentat la început o modalitate de substituire a
îngrijirii în instituțiile rezidențiale a copiilor care fuseseră abandonați în maternități și secții de
pediatrie ale spitalelor, considerate medii improprii pentru acoperirea nevoilor de dezvoltare
psihică, emoțională, fizică și socială a copilului. A devenit o alternativă de îngrijire a copiilor
proveniți din familiile în care parentalitatea se exercită abuziv, precar sau defectuos și în care nu
erau întrunite standardele minime de competență parentală.
Asistența maternală reprezintă un serviciu social destinat copiilor aflați în dificultate,
care, pentru o perioadă limitată, sunt plasați în familii substitutive, angajate special pentru a
îngriji acești copii la domiciliul propriu.
Plasamentul/încredinţarea copilului la asistentul maternal profesionist prezintă o serie de
avantaje – costurile materiale sunt mult mai mici decât costurile îngrijirii în instituţiile
rezidenţiale, nemaivorbind de avantajele non-materiale, ca cele privind o dezvoltare psiho-
socială mai sănătoasă, mai armonioasă şi un prognostic social mult mai bun.
Copiii îngrijiţi în familia asistentului maternal profesionist pot să se fixeze afectiv şi au
posibilitatea să-şi rezolve problemele de identificare, spre deosebire de copiii îngrijiţi în
instituţiile rezidenţiale, care nu au relaţii cu lumea decât prin „ieşiri”, nu au prilejul să vadă adulţi
„trăind” pur şi simplu: pregătindu-se de lucru, comentând evenimentele zilei; ei nu văd decât
adulţi care muncesc (educatori, personal administrativ).

4
CAPITOLUL I

ASISTENŢA MATERNALĂ ÎN ROMÂNIA

1.1. Definiţia copilului şi a copilăriei în legislaţia internă şi supranaţională

Termenul de „copil” vine de la latinescul infans ce înseamnă cel care nu vorbeşte. Infans
latin era ceea ce acum numim un copil mic de vârstă. Termenul de copil are un sens mult mai
larg, fiind definit de Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite. Astfel, Convenţia defineşte în art.
1 copilul ca fiind „orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile când legea
aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această vârstă”1.
Copiii sunt titulari de drepturi, și nu doar obiecte ale protecției. Ei beneficiază de toate
drepturile omului și în acelasi timp fac și obiectul unor reglementări speciale, date fiind
caracteristicile lor specifice. O mare parte din jurisprudența europeană derivă din litigiile inițiate
de părinți sau de alți reprezentanți legali ai copiilor, având în vedere capacitatea juridică limitată
a celor din urmă. Pe lângă faptul că își propune să ilustreze modul în care legea se adaptează
intereselor și nevoilor specifice ale copiilor, manualul de față evidențiază și importanța rolului
jucat de părinți/tutori sau de alți reprezentanți legali și face referire, unde este cazul, la situațiile
în care drepturile și responsabilitățile le revin în cea mai mare măsură persoanelor în grija cărora
se află copiii. În astfel de cazuri se adoptă abordarea Convenției (ONU) cu privire la drepturile
copilului (CDC)2, potrivit căreia responsabilitățile parentale trebuie exercitate urmărindu-se în
primul rând interesul superior al copilului și de o manieră corespunzătoare capacităților în
continuă dezvoltare ale copilului.3
În dreptul internațional, Convenția cu privire la drepturile copilului prevede în articolul 1
că „prin copil se înțelege orice ființă umană sub vârsta de 18 ani”. Acesta este parametrul juridic
utilizat în prezent pentru a defini noțiunea de copil, inclusiv în Europa.
În dreptul Uniuni Europene, nu exista o definiție oficială unică a termenului „copil” în
tratate, legislație sau jurisprudență. Această definiție poate varia considerabil în legile Uniunii

1
A. Drăghici, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 9
2
Adunarea Generală a ONU (AGONU) (1989), Convenția cu privire la drepturile copilului,
20 noiembrie 1989.
3
*** Manual de drept european privind drepturile copilului, Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al
Uniunii Europene, 2016, p. 17-18

5
Europene, în funcție de contextul reglementării. Legislația care reglementează dreptul la liberă
circulație al cetățenilor Uniunii și al membrilor familiilor acestora definește copiii drept
„descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținere” 4, adoptând
practic o noțiune bazată pe relații biologice și economice, și nu pe ideea de minoritate.
Prin copil, în sensul art. 263 alin. (5) C. civ. şi al art. 4 lit. a) din Legea nr. 272/2004, se
înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de
exerciţiu, în condiţiile legii.
Copil este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu este căsătorită, precum şi
minorul care nu a fost emancipat. Categoriile de copii care beneficiază de prevederile legii
române în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor lor sunt 5:
a) copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României;
b) copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate;
c) copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României;
d) copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile
reglementărilor legale privind statutul şi regimul refugiaţilor în România;
e) copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă constatate,
în condiţiile prezentei legi, de către autorităţile publice române competente.
În domeniul protecţiei drepturilor copilului, reglementarea internă îşi are sorgin tea în
actele internaţionale la care România este parte, a căror forţă juridică ur mează principiul
preeminenţei asupra reglementărilor interne, consacrat de art. 20 din Constituţie.
Principalele acte internaţionale în materie sunt Convenţia ONU din 1989 cu privire la
drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, şi Convenţia europeană privind drepturile şi
libertăţile fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994.
Despre Convenţia ONU s-a spus că reprezintă „actul de naştere al protecţiei drepturilor
copilului”, pentru că este primul document normativ cu vocaţie generală care prezintă un
catalog complet al drepturilor şi libertăţilor civile, politice, economice, sociale şi culturale
proprii copilului, cu forţă juridică obligatorie 6.
4
Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la
liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de
modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE,
72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, JO L 158, 30 aprilie
2004 și JO L 158, 29 aprilie 2004, articolul 2 alineatul (2) litera (c).
5
M. Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 453-455
6
M. Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 452

6
Contributia acestei Convenţii este imensă. În primul rând, a fost abandonată concepţia
tradiţională potrivit căreia copilul este doar obiectul protecţiei exercitate de reprezentanţii lui
legali. În acest context, Convenţia a extins în mod considerabil conţinutul capacităţii juridice
a copilului, reflectând în oglindă toată paleta de drepturi fundamentale ale adultului, cu
adaptările necesare, la care se adaugă drepturi fundamentale specifice copilului, ţinând seama
de faptul că acesta este un subiect de drept special care, pe măsură ce parcurge procesul de
creştere şi maturizare, devine tot mai apt pentru a-şi exprima voinţa juridică şi a-şi asuma
exercitarea drepturilor 7.
In al doilea rând, drepturile şi obligaţiile părinteşti nu mai pot fi privite doar prin prisma
prerogativelor pe care le au părinţii în raporturile cu copiii lor minori, ci presupun şi o
abordare complementară din perspectiva drepturilor pe care copilul le opune părinţilor, în
virtutea unei autonomii a copilului ca subiect de drept.
Problematica legată de protecţia drepturilor copilului intră, de asemenea, sub incidenţa
Convenţiei europene privind drepturile şi libertăţile fundamentale, respectiv a prevederilor art. 8,
care consacră dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. În acest sens, jurisprudenţa
C.E.D.O. În materie constituie un reper necesar şi indispensabil pentru orientarea reglementării
interne şi a jurisprudenţei naţionale.
Aceste două convenţii alcătuiesc coloana vertebrală care susţine întregul eşafodaj al
reglementării naţionale. La nivel naţional, cele două acte normative fundamentale în materie
sunt Legea nr. 272/2004 şi Codul civil.
Anterior Codului civil, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului a creat cadrul juridic intern care asigură respectarea, promo varea şi garantarea
drepturilor copilului. Prin complexitatea reglementării, aceasta poate fi considerată ca fiind un
veritabil „cod al drepturilor copilului”, integrând în legislaţia română reglementarea cuprinsă
în Convenţia ONU. Multe formulări din lege sunt practic preluate ca atare din această
convenţie.
Codul civil reglementează autoritatea părintească, întrucât aceasta constituie nucleul
protecţiei drepturilor copilului (art. 483-512), tutela minorului (art. 110-163), interdicţia (art.
164-177), curatela minorului (art. 178-186) şi adopţia (art. 451-482).
Codul civil, fiind ulterior Legii nr. 272/2004, este în concordanţă atât cu Legea nr.
7
T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Maftei, Dreptul familiei. Curs universitar, Editura Universul Juridic,
București, 2013, p. 501

7
272/2004, cât şi cu reglementarea cuprinsă în Convenţia ONU.
Cu toate acestea, având caracterul unei reglementări generale, care nu poate să acopere
în detaliu toate aspectele privind protecţia drepturilor copilului, Codul civil se completează,
unde este cazul, cu prevederile Legii nr. 272/2004.
Sfera de reglementare din Codul civil este mai restrânsă, întru cât, pe de o parte, acesta
este axat pe componenta drepturilor civile ale copilului, în timp ce Legea nr. 272/2004 acoperă
toată paleta de drepturi fundamentale ale copilului, iar, pe de altă parte, măsurile de protecţie a
copilului pe care le cuprinde Codul civil sunt cele generale, tradiţionale şi specifice dreptului
civil al persoanei, dintre acestea numai autoritatea părintească şi adopţia fiind specifice
copilului,în timp ce tutela, interdicţia şi curatela sunt totodată şi mijloace de protecţie a adul -
tului. Legea nr. 272/2004 reglementează în schimb unele măsuri suplimentare şi specifice de
protecţie a copilului 8.
Art. 4 lit. a) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, care defineşte copilul ca fiind „acea persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi
nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în condiţiile legii”. Prin urmare, rezultă că
trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii, anume: persoana să nu fi împlinit vârsta de 18 ani
şi persoana să nu fi dobândit capacitate de exerciţiu. Conform art. 38 alin. (2) C. civ.,
persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.
În funcţie de cele două condiţii existente în legislaţia internă, suntem în măsură să
apreciem asupra capacităţii civile a copilului şi să determinăm începutul şi mai ales sfârşitul
aplicării dispoziţiilor legale care privesc direct statutul de copil.
Art. 28 C. civ. care în alin. (1) recunoaşte capacitatea civilă tuturor persoanelor,
stabilind că orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege, capacitate de exerciţiu. Aşa cum s-a afirmat 9 în dreptul actual, orice persoană are perso-
nalitate juridică prin simplul fapt al existenţei sale, fară ca acest lucru să îi fie conferit ca
urmare a existenţei discernământului. Prin urmare, deşi lipsit de discernământ, ca urmare a
unei prezumţii legale, copilului i se recunoaşte calitatea de subiect de drept, putând participa,
în măsura în care legea îi permite, la viaţa social-juridică 10.

8
M. Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 453
9
F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2012, p. 31
10
A. Drăghici, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 10

8
La 18 ani persoanele dobândesc discernământ, ca urmare a deplinei maturizări psihice,
dobândind implicit capacitatea deplină de exerciţiu. Este de fapt momentul la care încetăm a mai
discuta despre copil şi asistăm la apariţia majorului cu toate manifestările pe care le presupune pe
plan juridic acest statut.
Art. 272 alin. (1) C. civ. fixează vârsta matrimonială la 18 ani, atât pentru bărbat, cât şi
pentru femeie, stabilind însă ca excepţie posibilitatea minorului care a împlinit vârsta de 16 ani
de a încheia valabil o căsătorie cu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute de lege.
O definiţie doctrinară, care ni se pare destul de cuprinzătoare, dată noţiunii de copil este
următoarea: „prin copil se înţelege orice persoană care, în temeiul legislaţiei ţării sale, nu a
ajuns încă la vârsta cerută pentru a-şi asuma responsabilitatea actelor sale într-un domeniu
determinat”. Vârsta legală a majoratului diferă de la o ţară la alta, în unele situaţii în funcţie de
sex sau de alte instituţii juridice importante, cum ar fi căsătoria, capacitatea de a contracta,
dreptul la vot etc.
Între termenul de minor şi cel de copil nu există identitate de conţinut, noţiunea de
minor fiind mai cuprinzătoare decât cea de copil. Astfel, minorul care se căsătoreşte rămâne cu
această calitate, dar nu mai poate fi considerat copil deoarece, potrivit legislaţiei, acesta a
dobândit capacitate de exerciţiu 11. Într-o opinie contrară, relativ la relaţia părinte-copil, se
susţine că sintagma „copil minor” din cuprinsul art. 261 C. civ. actual este pleonastică, cu alte
cuvinte cei doi termeni sunt sinonimi, între ei existând identitate de conţinut 12.
În funcţie de nevoile specifice şi particularităţile împreju rărilor în care se află, sunt
identificate în legislaţia naţională mai multe categorii de copii:
 copil aflat în dificultate, adică acel copil a cărui dezvoltare sau integritate fizică
sau morală este periclitată;
 copil maltratat, acel copil victimă a unor violenţe fizice, abuzuri sexuale, acte de
cruzime mentală sau a unei neglijări severe, având consecinţe grave asupra dezvoltării sale
fizice şi psihice;
 copil în situaţie de risc, adică acel copil care trăieşte în condiţii de viaţă care riscă
să îi pericliteze sănătatea fizică şi mentală, securitatea, dezvoltarea morală sau educaţia, fără a
fi însă în situaţie de maltratare;
11
T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor în care poate fi instituită tutela copilului în reglementarea
Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în Dreptul nr. 3/2005
12
E. Florian, în F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil, comentariu
pe articole, Editura C.H. Beck. Bucureşti, 2012, p. 257

9
 copil al străzii, acel copil care a pierdut orice contact cu membrii familiei sau cu
instituţiile de protecţie şi care trăieşte în stradă;
 copil în stradă, acel copil care are o legătură ocazională cu familia de origine şi
care devine ocazional o parte integrantă a subculturii de stradă;
 copil delincvent, adică acel copil care se face vinovat de săvârşirea unor fapte care
intră sub incidenţa legii penale;
 copil public, copilul aflat în îngrijirea organelor statale specializate;
 copil din căsătorie, acel copil conceput şi născut în timpul căsătoriei;
 copil din afara căsătoriei etc.
Pentru fiecare dintre aceste subcategorii de copii există un cadru legislativ specific.
Copiii trebuie să beneficieze de drepturile generale ale omului la care suntem toți îndreptățiți
încă din momentul nașterii. Respectarea drepturilor omului înseamnă că fiecare dintre noi să îi
trateze pe ceilalți așa cum iar placea să fie tratat: cu demnitate, respect, egalitate, dreptate.
Drepturile omului trebuiesc respectate fără deosebire de cetățenie, naționalitate, rasă, etnie,
limba, sex, orientare sexuala, abilitati sau orice alt statut 13.
Drepturile copiiilor pot fi grupate în trei categorii:
 Drepturi de protecție, care se refera la protecția împotriva oricăror forme de abuz
fizic sau emoțional, precum și împotriva oricăror forme de exploatare.
 Drepturi de dezvoltare, care se referă la disponibilitatea și accesul la toate tipurile de
servicii de bază, precum educația și serviciile de îngrijire medicală.
 Drepturi de participare, care se referă la dreptul copilului de a fi implicat în deciziile
care îl privesc.
Articolul 33 din Legea nr. 272/2004 releva importanța familiei, a non‐separării copilului
de părinții săi, iar în articolul 22 se interzice amestecul arbitrar în viața de familie a copilului. La
articolul 29, Convenția ONU cu privire la drepturile copilului subliniază necesitatea dezvoltarii
respectului față de părinți, afirmând că acesta este unul din principalele scopuri ale educației
copilului.
Prin urmare, acordarea de drepturi copiilor nu exclude automat autoritatea parentală și
responsabilitățile copiilor. Copiii au drepturi, dar și responsabilități. Ei trebuie să respecte
drepturile și obligațiile celorlalti copii și ale adulților cu care relaționează.
13
M.Tofan, G.Batculescu, Aspecte reglementative şi practice privind protecţia copilului în românia, în
Revista de Economie Socială, Vol. III • Nr. 4/2013, p. 91

10
1.2. Evoluţia sistemului de asistenţă maternală

Serviciul de asistenţă maternală asigură protecţia copilului care necesită stabilirea unei
măsuri de protecţie ce impune creşterea, îngrijirea şi educarea copilului de către un asistent
maternal profesionist; această protecţie include şi plasarea copilului în regim de urgenţă.14
În România, asistența maternală a reprezentat la început o modalitate de substituire a
îngrijirii în instituțiile rezidențiale a copiilor care fuseseră abandonați în maternități și secții de
pediatrie ale spitalelor, considerate medii improprii pentru acoperirea nevoilor de dezvoltare
psihică, emoțională, fizică și socială a copilului. A devenit o alternativă de îngrijire a copiilor
proveniți din familiile în care parentalitatea se exercită abuziv, precar sau defectuos și în care nu
erau întrunite standardele minime de competență parentală.
Asistența maternală reprezintă un serviciu social destinat copiilor aflați în dificultate,
care, pentru o perioadă limitată, sunt plasați în familii substitutive, angajate special pentru a
îngriji acești copii la domiciliul propriu.
Sistemele de protecţie a copilului se adresează în principal următoarelor categorii de
copii: copii supuşi abuzului; copii abandonaţi temporar sau definitiv în instituţii de protecţie
socială; copii aflaţi în adopţie, plasament familial sau plasament într-o familie substitutivă; copii
care necesită ocrotire specială din cauza unor boli cronice sau care prezintă diferite deficienţe:
fizice, senzoriale, de intelect; copii care provin din familii cu situaţie materială precară; copii
aparţinând unor comunităţi sau minorităţi margina- lizate; copii orfani de unul sau ambii părinţi;
copii victime ale calamităţilor naturale, războaielor etc.; copii ai căror părinţi sunt plecaţi la
muncă în străinătate.15
Nota actuală care caracterizează serviciile oferite copilului în România este reprezentată
de prevenirea instituţionalizării şi înlocuirea ei cu îngrijirea de tip alternativ. În acest sens,
funcţionează plasamentul familial, plasamentul la asistentul maternal profesionist (familie
substitutivă) sau adopţia naţională - servicii de maximă importanţă dacă se are în vedere rolul
mediului familial în socializarea şi dezvoltarea corespunzătoare a copilului.

14
A. C. Cîrjă, Asistenţa şi protecţia drepturilor copilului, în spaţiul educaţional, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2016, p. 11
15
A. Munteanu, J. Sagebiel, Practici în asistenţa socială, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 178

11
Noţiunea de protecţie specială a copilului – reprezintă “ansamblul măsurilor, prestaţiilor
şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv de ocrotirea
părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
acestora” şi pune accentul pe faptul că personalul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului (D.G.A.S.P.C.) “are obligaţia de a întocmi planul individualizat de protecţie
imediat după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială”16.
În România, profesia de asistent maternal profesionist este cea mai nouă din domeniul
protecţiei copilului. Deoarece actuala direcţie prioritară de acţiune în acest domeniu a constituit-
o, începând cu anul 1998, dezinstituţionalizarea 17, s-a impus puternic necesitatea dezvoltării unor
alternative la serviciile care se oferă în instituţiile de tip rezidenţial.
În acest context, accentul pus pe extinderea reţelei de asistenţi maternali se înscrie în
tendinţa actuală de dezvoltare a serviciilor sociale din România.
Acest lucru se refl ectă în mod cert în creşterea numărului de persoane care fac parte la
ora actuală din acest sistem, tendinţă care o urmează, fi resc, pe cea de la nivel mondial conform
căreia, în anii 90, numărul copiilor plasaţi în familii foster s-a dublat.
Noţiunea de asistenţă maternală – reprezintă servicii de tip familial prin care se asigură la
domiciliul unei persoane sau familii creşterea şi îngrijirea copilului pentru care s-a luat o măsură
de protecţie specială.
Protecţia copilului în dificultate - prin asistenţii maternali profesionişti – a parcurs şi din
punct de vedere legislativ o serie de etape care au realizat o adaptare la nevoile mediului social,
dar şi o aliniere la contextul legislativ european, în contextul eforturilor de aderare a României la
Uniunea Europeană.
 Hotărârea Guvernului nr. 972/1995 (apărută în Monitorul Oficial nr. 290/14.12.1995),
privind aprobarea Planului naţional în favoarea copilului, a constituit primul act normativ care
propunea alternativele de tip familial în defavoarea instituţionalizării. „Copiii în difi cultate”,
prevede ocrotirea copilului prin alternative de tip familial, propunând ca soluţie temporară
plasarea acestuia unei familii substitutive.
 Ordonanţa de Urgenţă 26/1996 (apărută în Monitorul Ofi cial nr. 120/12.06.1997),
privind protecţia copilului afl at în difi cultate, aprobată prin Legea 108/1998.

16
Legea nr. 272/2004, art. 54. alin. 1, republicată în M. Of. nr. 159 din 15.03.2014.
17
Doru Buzducea, Asistenţa socială a grupurilor de risc, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 88

12
Există aici două articole care introduc în mod explicit ideea de asistare în cadrul unei
familii, respectiv cea de reţea specializată de asistenţă maternală: articolul 7 nominalizează
printre măsurile de protecţie ale copilului aflat în dificultate şi pe cea de încredinţare/plasament
într-o familie asistată, iar art. 25, din acelaşi document, prevede obligaţia autorităţilor
administraţiei publice locale de a acţiona pentru identifi carea, pregătirea şi evaluarea unei reţele
teritoriale de asistenţi maternali profesionişti.
 Hotărârea Guvernului nr. 205/1997 (apărută în Monitorul Oficial nr. 100/26.05.2006),
cu privire la organizarea activităţii autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul
protecţiei drepturilor copilului.
În acest act normativ, art.6, lit.j face referire la crearea unei reţele de familii ocrotitoare
profesioniste, la nivel judeţean.
 Hotărârea Guvernului nr. 217/1998 (apărută în Monitorul Oficial nr. 152/16.04.1998),
cu privire la condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului
maternal profesionist (ulterior abrogată prin Hotărârea Guvernului nr. 679/2003), face referire la
algoritmul care trebuie parcurs pentru a dobândi statutul de asistent maternal şi, totodată, prin
articolul 3, alin.1 introduce ideea posibilităţii formării şi atestării de asistenţi maternali nu numai
în cadrul serviciilor publice specializate, ci şi a unui organism privat autorizat.
Recomandările prezente în art. 9 stipulează obligaţia parcurgerii de către persoanele care
doresc să devină asistenţi maternali profesionişti a unor cursuri de formare profesională, cu o
durată de minimum 60 de ore, având ataşată o curriculă specifică.
 Hotărârea de Guvern nr. 260/2000 (apărută în Monitorul Oficial nr. 171/21.04.2000),
privind aprobarea programelor de interes naţional în domeniul protecţiei drepturilor copilului afl
at în dificultate, este un alt act normativ care subliniază importanţa activităţii de asistenţă
maternală, recomandând-o ca program de interes naţional ce benefi ciază de finanţare de la
bugetul Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, bugetul consiliilor judeţene şi
locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
 Hotărârea de Guvern nr. 625/2000 (apărută în Monitorul Oficial nr. 341/21.07.2007 şi
abrogată ulterior prin Hotărârea Guvernului. nr. 539/2001), privind aprobarea Strategiei
Naţionale de reformă a sistemului de protecţie a drepturilor copilului pentru perioada 2000 -
2003, face trimitere încă o dată la promovarea protecţiei copilului prin alternative de tip familial,

13
cu referire expresă la atestarea, angajarea, formarea şi evaluarea asistentului maternal
profesionist.
 Caracterul de alternativă la instituţionalizare al plasamentului/ încredinţării copilului la
asistentul maternal profesionist este pus în evidenţă prin Hotărârea de Guvern nr. 539/2001
(apărută în Monitorul Oficial nr. 321/14.06.2007) pentru aprobarea Strategiei guvernamentale în
domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate (2001-2004) şi a Planului operaţional pentru
implementarea Strategiei guvernamentale în domeniul Protecţiei copilului aflat în dificultate,
pentru perioada 2001-2004.
Unul dintre obiectivele operaţionale la care se face referire în acest document este
reprezentat de „dezvoltarea şi diversificarea modalităţilor de intervenţie în vederea prevenirii
abandonului şi a reducerii instituţionalizării. În plin proces de dezinstituţionalizare, apariţia
acestui reper legislativ recomandă încă o dată asistenţa maternală ca modalitate de succes în
reducerea numărului de copii instituţionalizaţi, precum şi a prevenirii abandonului copilului.
 Ordinul 35/2003 (apărut în Monitorul Oficial nr.359/27.05.2003) al Secretarului de
stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, privind aprobarea Standardelor
minime obligatorii pentru asigurarea protecţiei copilului la asistentul maternal profesionist şi a
Ghidului metodologic de implementare a acestor standarde, este primul act normativ care
introduce ideea necesităţii asigurării unor condiţii minime obligatorii, condiţionante pentru o
bună desfăşurare a activităţii de asistenţă maternală şi obţinerii unor standarde de calitate.
Ordinul 35/2003 conţine şi Ghidul metodologic de implementare a standardelor minime
obligatorii care abordează aspecte ca: organizarea activităţii de asistenţă maternală; categoriile de
personal necesare desfăşurării activităţii de asistenţă maternală; elaborarea unei strategii anuale
de dezvoltare a serviciilor pentru copil şi familie atât de către serviciile publice specializate, cât
şi de către organismele private autorizate; evaluarea solicitanţilor în scopul de a dobândi calitatea
de asistent maternal; oferta de servicii adresate asistenţilor maternali profesionişti în scopul
derulării adecvate şi eficiente a activităţii acestora.
 Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 (apărută în Monitorul Oficial nr. 423/23.06.2003)
privind condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal
profesionist.

14
Abrogând, prin apariţia sa, Hotărârea Guvernului nr. 217/1998, acest act normativ aduce
în prim plan noi reglementări cu privire la aspectele menţionate, în acord cu standardele agreate
în sistemele moderne de protecţie ale copilului.
 Legea nr. 326/2003 (apărută în Monitorul Oficial nr. 525/22.07.2003) privind
drepturile de care beneficiază copiii şi tinerii ocrotiţi de serviciile publice specializate pentru
protecţia copilului, mamele protejate în centrele maternale, precum şi copiii încredinţaţi sau daţi
în plasament la asistenţii maternali profesionişti. În acest act legislativ se face referire la
cuantumul cheltuielilor realizate în folosul îngrijirii copilului aflat în sistemul de asistenţă
maternală şi la faptul că acestea vor fi suportate din bugetele proprii ale consiliilor judeţene sau
locale, fiind defalcate din bugetul de stat sume care să asigure acoperirea integrală a acestor
cheltuieli.
 Ordinul nr. 137/2003 (apărut în Monitorul Ofi cial nr. 702/7.10.2003) privind
aprobarea programei analitice a cursurilor de formare profesională pentru asistenţii sociali
profesionişti. Prin intermediul acestui document, se asigură diversitatea de conţinut informaţional
care trebuie să caracterizeze curricula de formare a unui asistent maternal profesionist, în acord
cu complexitatea muncii sale.
Copilul aflat la asistent maternal beneficiază de îngrijire în cadrul unei familii, asistentul
maternal avînd obligația de a-l integra în familia sa și de a  îi aplica un tratament egal cu al
celorlalți membrii ai familiei(art. 10 din Hot 679/2003). Copilul aflat cu măsură de protecție la
un asistent maternal beneficiază de atenția și sprijinul întregii familii a asistentul maternal
profesionist.18
În alegerea celui mai bun asistent maternal pentru copil se ține seama de particularitățile
situației copilului, ”serviciul de asistenţă maternală trebuie să răspundă nevoilor identificate şi
tuturor particularităţilor copiilor care au nevoie de o măsură de protecţie, precum şi
particularităţilor de limbă, religie, cultură, etnie şi dizabilităţilor identificate în urma analizei
nevoilor.”19
Plasarea unui copil la asistent maternal se face doar după un atent proces de potrivire
între asistent maternal și copil astefel încât copilul să beneficieze de cea mai bună îngrijire
raportată la nevoile sale indentificate de către specialiști.
18
http://www.fdss.ro/ce-facem/servicii-sociale/asistenta-maternala
19
A. C. Cîrjă, Asistenţa şi protecţia drepturilor copilului, în spaţiul educaţional, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2016, p. 12

15
Pe toată perioada măsurii de protecție, activitatea asitentului maternal este monitorizată
de către specialiștii DGASPC20/OPA21, asistentul maternal beneficiind de suport, îndrumare și
consiliere.

1.3. Interesul superior al copilului

Ocrotirea minorului reprezintă acea instituţie juridică ce cuprinde ansamblul drepturilor şi


obligaţiilor acordate, respectiv impuse de lege anumitor persoane sau organe.
Noul cadru legal asigură, într-o măsură mai largă – respectarea, promovarea şi garantarea
drepturilor copilului printr-o serie de măsuri ce privesc identitatea, dreptul la libertatea de
gândire, de conştiinţă şi de religie, creşterea sa în condiţii care să-i permită dezvoltarea fizică,
mentală, spirituală, morală şi socială, dreptul la protecţie alternativă, asistenţă medicală specială
etc22.
Despre o protecţie legală a copilului şi a drepturilor sale nu se poate vorbi în adevăratul
sens al cuvântului decât în momentul recunoaşterii sale ca fiinţă autonomă cu nevoi şi
particularităţi proprii, cu alte cuvinte în momentul individualizării sale în raporturile cu familia.
Despre consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor sale nu se poate discuta decât
în secolul XX când în legislaţia internaţională a drepturilor omului, copilul dobândeşte statutul
de fiinţă umană care prin simplu fapt al naşterii beneficiază de drepturi care trebuie respectate.
Convenţia internaţională din 1989 reprezintă momentul de la care copilul începe să se bucure de
un cadru legal propriu privind drepturile sale, fiind recunoscut practic ca titular al acestora23.
Rolul principal în ocrotirea minorului îl are familia, intervenţia statului şi a
colectivităţilor locale având un caracter subsidiar, numai în măsura în care protecţia copilului în
propria familie nu este posibilă sau nu este în interesul acestuia. Instituţiile specializate ale
statului au obligaţia de a interveni prin măsuri de protecţie alternativă a copilului şi de a sprijini

20
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
21
Organism Privat Autorizat să desfăşoare activităţi în domeniul adopţiilor
22
O. Ghiță, A. Calotă Ponea, Considerații privind măsurile speciale de protecție a copilului aflat în
dificultate, în Revista de Științe Juridice, nr. 1-2/2005, p. 23
23
A. Drăghici, Protecţia copilului şi a unor categorii speciale de persoane, Editura Universităţii din Piteşti,
2010, p. 20

16
sau de a prelua integral, prin măsuri cu caracter temporar sau permanent sarcina ocrotirii
acestuia24.
Principiul „ocrotirii interesului superior al copilului” reprezintă punctul central al vieţii
de familie, întrucât oricum ar evolua relaţia dintre soţi şi indiferent de deciziile pe care aceştia
înţeleg să le ia în ceea ce priveşte relaţiile personale dintre ei, va fi nevoie ca respectivele decizii
să fie luate în aşa fel încât acest principiu de drept să nu fie încălcat.25
Interesul superior al copilului face parte din principiile privind garantarea, respectarea şi
promovarea drepturilor copilului, principii care se regăsesc atât în reglementările interne, cât şi
în cele internaționale.
Legislația internațională porneşte de la recunoaşterea copilului ca persoană,
recunoscându‐i şi garantându‐i acestuia toate drepturile civile, sociale, culturale, politice,
economice etc., începând cu modul în care se dezvoltă copilul şi implicit discernământul
acestuia, cu nevoile de ghidare şi de formare, până la atingerea maturității.
Astfel, norma de drept este chemată înainte de toate să vegheze la respectarea tuturor
drepturilor copilului şi implicit să reglementeze anumite măsuri speciale de asistență, protecție şi
ocrotire, în primul rând prin părinți, dar şi prin intermediul unor instituții care au la bază
principiul ocrotirii interesului superior al copilului.
Datorită importanței pe care o are punerea în practică a tuturor normelor ce țin de
ocrotirea copilului, principiul interesului superior al copilului se regăseşte şi în documentele
internaționale privind drepturile omului1. Astfel, este uşor de înțeles de ce una dintre primele
reglementări internaționale ale acestui principiu se regăseşte încă din anul 1924 în Declarația
drepturilor copilului adoptată de Liga Națiunilor prin care se precizează că „omenirea datorează
copilului ce‐i mai bun din ceea ce poate oferi”.
Această prevedere a fost preluată ulterior şi dezvoltată în Declarația drepturilor copilului,
adoptată în 1959 de Adunarea Națională a Națiunilor Unite care conține următoarea prevedere:
„Copilul se va bucura de o protecție specială şi i se vor oferi facilități prin lege şi prin mijloace
menite să‐i asigure o dezvoltare fizică, mentală, spirituală şi socială normale, în condițiile

24
O. Ghiță, A. Calotă Ponea, Considerații privind măsurile speciale de protecție a copilului aflat în
dificultate, în Revista de Științe Juridice, nr. 1-2/2005, p. 23
25
M. M. Pivniceru , C. Luca, Interesul superior al copilului. Expertiza psihologică în caz de separarea/divorţul
părinţilor, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 15

17
libertății şi demnității. În adoptarea legilor necesare realizării acestui scop, se va avea în vedere
interesul superior al copilului”.26
Principiul a fost reiterat şi în alte documente internaționale care au ca scop reglementarea
tuturor aspectelor relevante ce țin de ocrotirea drepturilor şi situația copiilor, cum ar fi Convenția
cu privire la diminuarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii, care prevede în art.
16 lit. d) că „în toate prevederile referitoare la căsătorie şi relațiile de familie, interesul superior
al copilului va prevala în toate situațiile”.
Convenția ONU cu privire la drepturile copilului se construieşte în întregime pe
principiul interesului superior al copilului, principiu a cărui respectare se garantează încă de la
debut prin art. 3 alin. (1) din Convenție, care prevede că „în toate acțiunile care privesc copiii,
întreprinse de instituțiile de asistență socială, publice sau private, de instanțele judecătoreşti,
autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala”, iar statele
părți ale Convenției se obligă „să asigure copilului protecția şi îngrijirea necesară în vederea
asigurării bunăstării sale, ținând seama de drepturile şi obligațiile părinților săi, ale
reprezentanților săi legali sau ale altor personae cărora acesta le‐a fost încredințat în mod legal şi
în acest scop vor lua toate măsurile legislative şi administrative corespunzătoare”.  
În dreptul nostru intern, principiul ocrotirii interesului superior al copilului se regăseşte
în reglementări ce țin de ocrotirea minorului, respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor
copilului prin norme care sunt cuprinse în principal în Codul Civil şi în Legea nr. 272/2004
privind protecția şi promovarea drepturilor copilului şigarantate de Constituția României în art.
48‐495.
Atât din Declarația Universală  a Drepturilor Omului, Convenția Organizațiilor
Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, cât şi din Constituția României rezultă 
că interesul copilului este configurat de totalitatea drepturilor sale fundamentale, cum ar fi
dreptul la integritate fizică  şi psihică, dreptul la identitate, dreptul la liberă  exprimare  şi dreptul
la libertatea de gândire, dreptul la protecția împotriva oricăror forme de violență, vătămare, abuz
fizic sau mintal, abandon  şi neglijență, dreptul la învățătură etc., drepturi la care trebuie să se
raporteze acțiunile tuturor factorilor „ale căror responsabilități, generale, sectoriale ori specifice

26
D. F. Barbur, Autoritatea părintească, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 1

18
implică relația cu copilul – de la părinți la sistemul de învățământ, sistemul medical, societatea în
ansamblul ei”27.
În legislaţia internă, art. 263 NCC, intitulat explicit Principiul interesului superior al
copilului, precizează, la alin. (1), că „orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei,
trebuie să fi e luată cu respectarea interesului superior al copilului”, cu menţiunea că, prin copil,
se înţelege „persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină
de exerciţiu” [alin. (5)], în timp ce Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, republicată[1], conţine numeroase trimiteri la acest principiu: „Art. 2. (1)
Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor
copilului, precum şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se
subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. (2) Interesul superior al
copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fi zică şi morală normală, la echilibru
socioafectiv şi la viaţa de familie. (3) Principiul interesului superior al copilului este impus
inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi
legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. (4) Principiul
interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii,
întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele
soluţionate de instanţele judecătoreşti. (...) (6) În determinarea interesului superior al copilului se
au în vedere cel puţin următoarele: a) nevoile de dezvoltare fi zică, psihologică, de educaţie şi
sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; b) opinia copilului, în funcţie de
vârsta şi gradul de maturitate; c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de
abuz, neglij are, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi
potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor; d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor
care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrij irea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale
acestuia; e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de
ataşament.”28
Totodată, Legea nr. 272/200429, republicată, enumeră, la art. 6, principiile care garantează
drepturile copilului: „Respectarea şi garantarea drepturilor copilului se realizează conform

27
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil, Comentariu pe articole,
art. 1‐2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2012, p. 529
28
D. F. Barbur, Autoritatea părintească, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 2-3
29
Legea nr. 272/2004, republicată în M. Of. nr. 159 din 15.03.2014.

19
următoarelor principii: a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al
copilului; b) egalitatea şanselor şi nediscriminarea; c) responsabilizarea părinţilor cu privire la
exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti; d) primordialitatea responsabilităţii
părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea drepturilor copilului; e) descentralizarea
serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile
publice şi organismele private autorizate; f) asigurarea unei îngrij iri individualizate şi
personalizate pentru fi ecare copil; g) respectarea demnităţii copilului; h) ascultarea opiniei
copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate;
i) asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrij irea, creşterea şi educarea copilului, ţinând cont
de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie; j)
celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil; k) asigurarea protecţiei împotriva abuzului,
neglijării, exploatării şi oricărei forme de violenţă asupra copilului; l) interpretarea fi ecărei
norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din
această materie.” Aşa cum rezultă din analiza textelor legale de mai sus, interesul superior al
copilului este o noţiune complexă la care trebuie să se raporteze orice decizie cu privire la copil
luată de către orice persoană fi zică (părinţi şi alte rude) sau juridică (instituţii cu atribuţii în
domeniul protecţiei copilului, instanţe de judecată etc.). Chiar dacă nu există o defi niţie legală şi
completă a noţiunii de interes superior al copilului, legea – şi în special Legea nr. 272/2004,
republicată – ne pune la dispoziţie o serie de criterii în funcţie de care se poate stabili interesul
superior al copilului: vârsta copilului, istoricul său, nevoile sale şi gradul său de maturitate.
Protecţia drepturilor copiilor a evoluat spre finele sec. al XX-lea de la unele reglementări
naţionale la reglementare pe plan internaţional – remediu întârziat pentru abuzurile flagrante şi
persistente asupra copilulu. În acest sens, legislaţia internaţională porneşte de la recunoaşterea
copilului ca subiecte de drept şi, în această calitate, a posibilităţii lor de a se bucura de toate
drepturile civile, politice, culturale, economice, sociale etc. În acelaşi timp, sunt subliniate
particularităţile copilului – persoană în devenire (respectiv, absenţa discernământului şi
maturităţii intelectuale, care limitează competenţa sa juridică), ceea ce face necesară instituirea şi
reglementarea unor măsuri de asistenţă, protecţie şi ocrotire, precum şi a unor instituţii prin
intermediul cărora aceştia şi-ar putea valorifica drepturile, fără a fi în vreun fel lezaţi sau
prejudiciaţi.30
L.Creangă, Protecţia internaţională a drepturilor mamei şi copilului, în Analele Academia „Ştefan cel
30

Mare“ a MAI al Republicii Moldova, nr. 4/2017, p. 69

20
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului corelează
legislaţia noastră internă în materie cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care
a subliniat că, pentru un copil, faptul de a trăi împreună cu părinţii săi reprezintă o componentă
fundamentală a vieţii de familie astfel încât plasarea acestuia într-o instituţie de ocrotire socială
reprezintă, în sine, o ingerinţă în viaţa familială a celor interesaţi.

CAPITOLUL II

PLASAMENTUL FAMILIAL AL COPILULUI

2.1. Măsurile de protecţie specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de


ocrotirea părinţilor săi

21
Legea nr. 272/2004 reglementează dreptul la protecţie specială a copilului, definind
protecţia specială ca ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi
dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care,
în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. Măsurile, prestaţiile şi
serviciile la care s-a făcut referire anterior beneficiază de un cadru legislativ prin care sunt
stabilite standardele minime obligatorii în vederea acordării unei protecţii corespunzătoare
copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi 31.
Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor şi serviciilor prevăzute de
lege în scopul îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotire
părintească sau care nu mai poate fi lăsat în grija părinţilor săi, măsuri duse la îndeplinire de
persoanele îndrituite de lege.
Legislaţia actuală impune instituţiilor statului, respectiv serviciului public de asistenţă
socială şi Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, să acţioneze pe două
planuri în vederea protejării copiilor. În primul rând, se urmăreşte prevenirea separării
copilului de părinţi şi, în al doilea rând, dacă separarea a intervenit, se urmăreşte integrarea
copilului într-un mediu familial stabil, permanent, în cel mai scurt timp posibil. 32
Serviciul public de asistenţă socială va lua toate măsurile necesare pentru depistarea
precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţii săi, precum şi
pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie 33.
Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului
drepturilor părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi
prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinţilor,
consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate pe baza unui plan de servicii. 34
Planul de servicii are ca obiectiv prevenirea abuzului, neglijării, exploatării şi a
oricăror forme de violenţă asupra copilului sau separarea copilului de familia sa. În acest scop
serviciul public de asistenţă socială ori, după caz, direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului Bucureşti sprijină accesul
31
A. Drăghici, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic, București, 2013, p.
235-236
C. C. Hăgeanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 340
32

A.F. Mateescu, I.C. Gheorghe Bădescu, Protecţia copilului şi adopţia. Practică judiciară, Editura
33

Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 294


34
AL. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, București, 2012, p.
342

22
copilului şi al familiei sale la serviciile şi prestaţiile destinate menţinerii copilului în familie.
Planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului a cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială
a copilului, numai dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de acest plan, se constată că
menţinerea copilului alături de părinţii săi nu este posibilă.
În cazul în care copilul a fost separat de familia sa, respectiv este temporar sau
definitiv lipsit de ocrotirea părinţilor săi, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat
în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă.
Protecţia alternativă include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de
Legea nr. 272/2004 şi adopţia. În alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea competentă va
ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea
copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.
Planul individualizat de protecţie este documentul prin care se realizează planificarea
serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării
psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de
familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil35.
La stabilirea obiectivelor planului individualizat de protecţie se acordă prioritate
reintegrării copilului în familie, iar dacă aceasta nu este posibilă, se va proceda la deschiderea
procedurii adopţiei. Reintegrarea în familie se stabileşte cu consultarea obligatorie a părinţilor şi
a membrilor familiei extinse, iar adopţia ca obiectiv al planului individualizat de protecţie se
stabileşte fără consultarea acestora.
Măsurile de protecţie specială beneficiază copilul ce se află în una din următoarele
situaţii 36:
 copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub
interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela [lit.
a)]. Cazurile enumerate de art. 56 lit. a) sunt identice cu situaţiile în care, în temeiul art. 110
C. civ., se poate institui tutela. Aceasta este raţiunea pentru care, în finalul enumerării din
cuprinsul art. 56 lit. a) se pune condiţia de a nu se fi instituit tutela. Condiţia neinstituirii
tutelei denotă caracterul subsidiar al măsurilor de protecţie specială în raport cu ocrotirea
35
C. C. Hăgeanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 341
36
L. Irinescu, Curs de dreptul familiei, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 216

23
părintească şi cu ocrotirea copilului prin tutelă;
 copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor
din motive neimputabile acestora. Se înscrie în această situaţie, spre exemplu, cazul în care
părinţii suferă de boli psihice şi handicap mintal. Asemenea persoane nu pot adopta tocmai
datorită împrejurării că legiuitorul le prezumă absolut incapabile să-şi îndeplinească
corespunzător îndatoririle de părinţi;
 copilul abuzat şi neglijat. Prin abuz al copilului, potrivit art. 89 alin. (1) din Legea
nr. 272/2004, se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de
răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa,
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea
fizică sau psihică a copilului. În temeiul art. 89 alin. (2), neglijarea copilului are semnificaţia
de omisiunea voluntară sau involuntară a unei persoane care are responsabilitatea creşterii,
îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt
care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială,
integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Legea nr. 272/2004, în art. 89-
97, instituie unele măsuri speciale de protecţie a copilului împotriva abuzului sau neglijenţei,
care includ chiar şi plasamentul copilului în regim de urgenţă;
 copilul găsit sau copilul abandonat de mamă în unităţi sanitare. De fapt, în cazul
acestui copil, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 prevede dreptul Direcţiei de a stabili
măsura plasamentului copilului în regim de urgenţă pe baza procesului-verbal de constatare
întocmit împreună cu reprezentatul poliţiei şi al maternităţii;
 copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.
Potrivit art. 99 alin. (1) C. pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ, iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal
potrivit legii, adică potrivit art. 99 alin. (2), respectiv alin. (3) C. pen. În art. 6 din Legea nr.
272/2004 se referă exclusiv la minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, deoarece numai
acesta nu răspunde penal, indiferent dacă a acţionat sau nu cu discernământ. În schimb, art.
101 C. pen. prevede măsurile educative care se pot lua faţă de orice minor care a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală, şi anume: mustrarea, libertatea sub supraveghere, libertatea
sub supraveghere severă, internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut

24
medical-educativ. Art. 109 C. pen. prevede pedepsele ce se pot aplica minorului, adică:
închisoarea sau amenda. Limitele pedepselor se reduc la jumătate. În urma reducerii, în niciun
caz, minimul pedepsei nu poate depăşi 5 ani. Minorilor care au săvârşit infracţiuni pentru care
legea prevede detenţiunea pe viaţă li se aplică pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.
Măsurile de protecţie specială se acordă până la dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu, dar pot fi acordate şi în continuare, la cererea copilului care-şi continuă studiile într-o
formă de învăţământ de zi, pe toată durata studiilor, dar fără a depăşi 26 de ani.
Tinerii care nu-şi continuă studiile, dar nici nu pot reveni în propria familie, fiind
confruntaţi cu riscul excluderii sociale pot beneficia, la cerere, de protecţie specială, pe o
perioadă de doi ani.
Serviciile de protecţie specială sunt:37
 Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea, refacerea şi
dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea
determina separarea copilului de familia sa.
 Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul unei
persoane fizice sau familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de
părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului.
 Serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură protecţia, creşterea
şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în
condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului. Fac parte din categoria serviciilor de tip
rezidenţial centrele de plasament şi centrele de primire a copilului în regim de urgenţă.
Sunt considerate servicii de tip rezidenţial şi centrele maternale.
Serviciile de tip rezidenţial se organizează pe model familial şi pot avea caracter
specializat în funcţie de nevoile copiilor plasaţi.
Obiectivele planului individualizat de protecţie sunt cu prioritate-reintegrarea copilului
în familia sa, plasamentul în familia extinsă, la un asistent maternal sau la altă persoană sau
familie şi, abia în ultimul rând, plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial.
Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se stabi lesc
numai cu consimţământul acestuia. În situaţia în care copilul refuză să îşi dea consimţământul,
măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa judecătorească, care, în situaţii

37
F. Emese, Protecția drepturilor copilului, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 135-138

25
temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de a-şi exprima consimţământul faţă de
măsura propusă.
Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în
instanţă măsurile de protecţie specială instituite de prezenta lege, beneficiind de asistenţă
juridică gratuită, în condiţiile legii.
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgenţă;
c) supravegherea specializată.
Serviciul public de asistenţă socială va lua toate măsurile necesare pentru depista rea
precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţii săi, precum şi
pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie 38.
Potrivit art. 61 din Lega nr. 272/2004, măsura plasamentului se stabileşte, după caz, de
către comisia pentru protecţia copilului sau de către instanţa de tutelă.
Comisia pentru protecţia copilului stabileşte măsura plasamentului copilului dacă
există acordul părinţilor, iar copilul se află în una din situaţiile prevăzute de art. 56 lit. b) şi e),
adică: copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din
motive neimputabile lor; copilul care a săvârşit o faptă prevăzură de legea penală şi nu
răspunde penal.
Instanţa de judecată stabileşte măsura plasamentului la cererea Direcţiei în următoarele
situaţii: când se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă dispus de către
directorul Direcţiei, iar copilul se află, după caz, în una din următoarele situaţii: părinţii
acestuia sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti sau li s-a aplicat
pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, sunt puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte
morţi sau dispăruţi şi nu a fost instituită tutela; în cazul copilului abuzat sau neglijat; în cazul
copilului găsit sau abandonat de către mamă în unităţi sanitare.
În situaţia în care plasamentul este dispus de către instanţa de judecată, aceasta va
decide şi persoana care va exercita drepturile părinteşti. Drepturile si obligaţiile părinteşti în
situaţia copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a dispus
măsura plasamentului sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către preşedintele Consiliului
38
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hăgeanu, Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p.
342

26
judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti 39.
Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa de judecată, care a dispus
măsura plasamentului copilului, va stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a
părinţilor la întreţinerea acestuia, în condiţiile stabilite de Codul civil.

2.2. Plasamentul

Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter


temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la: o persoană sau
familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidenţial.
Plasamentul copilului are caracter temporar şi poate fi dispus, după caz: la o persoană
sau familie; la un asistent matemal; la un serviciu de tip rezidenţial, adică la un centru de
plasament sau la un centru de primire a copilului în regim de urgenţă, licenţiate în condiţiile
legii.
Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în
România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru
a primi un copil în plasament.

Principiile urmărite la stabilirea acestei măsuri sunt 40:


a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b) menţinerea fraţilorîmpreună;
c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine
legătura cu acesta.

Copilul, care nu a împlinit vârsta de 2 ani, nu poate fi plasat la un serviciu de tip


rezidenţial, acesta va fi plasat numai la familia extinsă sau substitutivă. Prin excepţie, potrivit
art. 60 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, se poate dispune plasamentul copilului mai mic de 2
ani într-un serviciu de tip rezidenţial, în situaţia în care acesta prezintă handicapuri grave, cu
dependenţă de îngrijire în servicii de tip rezidenţial specializate.
39
C. Mareş, Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 437
40
C. C. Hăgeanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 342

27
Potrivit art. 61 din Lega nr. 272/2004, măsura plasamentului se stabileşte, după caz, de
către comisia pentru protecţia copilului sau de către instanţa de tutelă.
Comisia pentru protecţia copilului stabileşte măsura plasamentului copilului dacă
există acordul părinţilor, iar copilul se află în una din situaţiile prevăzute de art. 56 lit. b) şi e),
adică: copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din
motive neimputabile lor; copilul care a săvârşit o faptă prevăzură de legea penală şi nu
răspunde penal.
Instanţa de judecată stabileşte măsura plasamentului la cererea Direcţiei în următoarele
situaţii 41: când se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă dispus de către
directorul Direcţiei, iar copilul se află, după caz, în una din următoarele situaţii: părinţii
acestuia sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti sau li s-a aplicat
pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, sunt puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte
morţi sau dispăruţi şi nu a fost instituită tutela; în cazul copilului abuzat sau neglijat; în cazul
copilului găsit sau abandonat de către mamă în unităţi sanitare.
În situaţia în care măsura plasamentului a fost dispusă de către Comisia pentru protecţia
copilului, în condiţiile art. 61 lit. a) din Legea nr. 272/2004, potrivit art. 62 alin. (1), drepturile şi
obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durată plasamentului. Soluţia se impune
deoarece, în temeiul art. 38 lit. c), decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor
părinteşti se poate dispune numai de către instanţa de judecată.
Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa de judecată, care a dispus
măsura plasamentului copilului, va stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a
părinţilor la întreţinerea acestuia, în condiţiile stabilite de Codul civil. Evident, sunt incidente
dispoziţiile art. 529 alin. (2) C. civ., care stabilesc cotele procentuale din câştigul din muncă
pe care părinţii le datorează pentru întreţinerea copilului, adică: 1/4 pentru un copil, 1/3 pentru
doi copii şi 1/2 pentru trei sau mai mulţi copii 42.
După caz domiciliul copilului se află, la persoana sau familia, asistentul matemal sau
la serviciul de tip rezidenţial care îl are în îngrijire.
Efectele măsurii plasamentului sunt următoarele43:
41
F. Emese, Protecția drepturilor copilului, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 136
42
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hăgeanu, Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 346
43
T. Bodoaşcă, Discuţii asupra posibilităţii obligării la muncă a debitorului obligaţiei legale de întreţinere,
apt de muncă, dar care, din motive neimputabile lui, nu obţine venituri din muncă şi nici nu dispune de alte
mijloace pentru executarea acesteia, în Dreptul nr. 5/2017, p. 37-42.

28
 domiciliul copilului se află la persoana sau serviciul ce-l are în îngrijire;
 drepturile şi obligaţiile părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului rămân
la părinţi, când măsura a fost dispusă de comisia pentru protecţia copilului. Relativ la copilul
pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a dispus măsura plasamentului
drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către preşedintele
consiliului judeţean, respectiv primarul sectorului municipiului Bucureşti, părinţii păstrând doar
dreptul de a consimţi la adopţia copilului şi obligaţia de întreţinere;
 comisia pentru protecţia copilului sau instanţa stabileşte sumele cu care părinţii
trebuie să contribuie la întreţinerea copilului, conform Codului civil. Aceste sume se fac venit la
bugetele locale121.

2.3. Plasamentul în regim de urgenţă

Plasamentul copilului în regim de urgenţă este, de asemenea, o măsură de protecţie


specială, cu caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat,
precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare 44.
Caracterul de urgenţă al plasamentului este dat, în opinia noastră, de situaţiile în care
se află copilul. Toate cele patru situaţii reprezintă un pericol grav şi iminent pentru copilul în
cauză, motiv pentru care se impune o măsură şi o procedură rapidă din partea autorităţilor.
În cazul plasamentului copilului în regim de urgenţă sunt aplicabile următoarele reguli
instituite pentru plasamentul copilului 45: plasamentul poate fi dispus, după caz, la o persoană
sau la o familie, la un asistent matemal sau la un serviciu de tip rezidenţial; persoana care
primeşte copilul în plasament de urgenţă trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie
evaluată de către Direcţie cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie
să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament; pe durata plasamentului, domiciliul
copilului este, după caz, la persoana, familia, asistentul matemal sau la serviciul de tip
rezidenţial care îl are în îngrijire; la stabilirea măsurii se ţine seama de următoarele aspecte:
plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă; menţinerea

44
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hăgeanu, Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p.
346
45
T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Maftei, Dreptul familiei. Curs universitar, Editura Universul Juridic,
București, 2013, p. 594

29
fraţilor împreună; facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a
menţine legături cu acesta; copilul, care nu a împlinit vârsta de doi ani, poate fi plasat numai
la familia extinsă sau substitutivă, fiind interzis plasamentul acestuia într-un serviciu de tip
rezidenţial. Se poate dispune plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidenţial în
situaţia în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijire în servicii de tip
rezidenţial specializate.
Măsura plasamentului în regim de urgenţă se dispune, după caz, de către directorul
Direcţiei sau de către instanţa de judecată.
Măsura se dispune de directorul Direcţiei atunci când copilul este găsit sau abandonat
de mamă în unităţi sanitare ori copilul este abuzat sau neglijat şi nu se întâmpină opoziţie din
partea reprezentaţilor persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice care au în îngrijire
sau asigură protecţia copilului respectiv. Dacă se întâmpină opoziţie, măsura se dispune de
către instanţa de judecată. Dacă măsura este dispusă de directorul Direcţiei, aceasta este
obligată să sesizeze instanţa de judecată în termen de 48 de ore de la data când a dispus
această măsură, iar instanţa se va pronunţa, după caz, cu privire la menţinerea măsurii
plasamentului în regim de urgenţă sau la înlocuirea acesteia cu măsura plasamentului,
instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în familia sa. În acest caz, instanţa
este obligată să se pronunţe şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.
Pe toata durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul
drepturilor părinteşti, până când instanţa judecătorească va decide cu privire la menţinerea sau
la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Pe perioada
suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului sunt exercitate
şi, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către şeful
serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele
privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către
preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului
Bucureşti 46.
Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la persoana
copilului sunt exercitate, respectiv sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul
matemal sau de către şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în
46
A. Drăghici, Protecţia copilului şi a unor categorii speciale de persoane, Editura Universităţii din Piteşti,
2010, p. 87

30
regim de urgenţă, iar cele cu privire la bunurile copilului sunt exercitate, respectiv sunt
îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului
municipiului Bucureşti 47.
Efectele plasamentul în regim de urgenţă constau în înlăturarea stării de pericol în care
este copilul. În acest scop legea prevede suspendarea exerciţiului drepturilor pe care le au părinţii
faţă de copil48.

2.4. Monitorizarea aplicării măsurilor de protecţie specială a copilului

Măsurile de protecţie specială a copilului au caracter temporar, împrejurare prevăzută, de


fapt, expres de art. 58 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 pentru măsura plasamentului în regim de
urgenţă. Drept urmare, dacă împrejurările care au determinat luarea acestor măsuri s-au
modificat ori au încetat, organele în drept sunt obligate să dispună, după caz, înlocuirea sau
încetarea lor.49
Potrivit art. 68 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, împrejurările care au stat la baza stabilirii
măsurilor de protecţie specială dispuse de comisia pentru protecţia copilului sau de instanţa
judecătorească, trebuie verificate trimestrial. Verificarea se efectuează de Direcţie, în cazul în
care împrejurările respective s-au modificat, Direcţia este obligată să sesizeze de îndată comisia
pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească, în vederea modificării ori
încetării măsurii.
Dreptul de a sesiza comisia pentru protecţia copilului sau instanţa judecătorească îl are
copilul, părinţii sau alt reprezentat legal al copilului. Acest drept îl are şi procurorul. Demersul
procurorului se înscrie în rolul general prevăzut pentru Ministerul Public de art. 131 alin. (1) din
Constituţie, adică acela de a reprezenta interesele generale ale societăţii, de a apăra ordinea de
drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor50.
Monitorizarea presupune obligaţia Direcţiei sau, după caz, a organismului privat autorizat
de a urmări modul în care sunt puse în aplicare măsurile de protecţie specială, dezvoltarea şi
îngrijirea copilului pe perioada aplicării măsurii.
47
L. Irinescu, Curs de dreptul familiei, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 219
48
A. Drăghici, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 245
49
C. C. Hăgeanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 344
50
T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Maftei, Dreptul familiei. Curs universitar, Editura Universul Juridic,
București, 2013, p. 597

31
Pentru aceasta, Direcţia sau, după caz, organismul privat autorizat va întocmi trimestrial
sau ori de câte ori este nevoie rapoarte privitoare la evoluţia dezvoltării fizice, mentale,
spirituale, morale sau sociale a copilului şi a modului cum acesta este îngrijit.
La încetarea măsurilor de protecţie specială, prin reintegrarea copilului în familia sa,
serviciul public de asistenţă socială, organizat la nivelul municipiilor şi oraşelor, persoanele cu
atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale, precum şi
Direcţia, în căzul sectoarelor municipiului Bucureşti, de la domiciliul său, de la reşedinţa
părinţilor, au obligaţia de a urmări evoluţia dezvoltării copilului, precum şi modul în care părinţii
îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile cu privire la copil.
În temeiul art. 71 din Legea nr. 272/2004, copilul faţă de care a fost luată o măsură de
protecţie specială are dreptul de a menţine relaţii cu alte persoane, dacă acestea nu au o influenţă
negativă asupra dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale.
Legiuitorul, referindu-se generic la alte persoane, îi are în vedere, în opinia noastră, şi pe
părinţii copilului. Sub acest aspect, dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 272/2004 sunt fără echivoc 51.
Potrivit acestora, copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia, printr-o
măsură dispusă în condiţiile legii, are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu
ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului
În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu îşi
îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia pentru
protecţia copilului ori, după caz, instanţa judecătorească poate dispune plasamentul acestuia în
familia extinsă ori în cea substitutivă, precum şi îndeplinirea de către copil a obligaţiilor
prevăzute mai sus.
În cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de copilul care nu răspunde
penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum şi în cazul în care copilul pentru care
s-a luat deja o măsură săvârşeşte în continuare fapte penale, comisia pentru protecţia copilului
sau, după caz, instanţa judecătorească dispune, pe o perioadă determinată, plasamentul
copilului intr-un serviciu de tip rezidenţial specializat. 52
Este interzis să se dea publicităţii orice date referitoare la săvârşirea de fapte penale de
către copilul care nu răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia.
51
T. Bodoașcă, A.Drăghici, I. Puie, I. Maftei, Dreptul familiei. Curs universitar, Editura Universul Juridic,
București, 2013, p. 597
52
Cristina Codruţa Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017,
p. 345

32
CAPITOLUL III

AUTORITĂŢI ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI COPILULUI

Protecţia copiilor reprezintă o prioritate a politicii fiecărui stat. În acest sens, legislaţia
în domeniu a fost adaptată cerinţelor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului şi a
altor tratate internaţionale pe care România le-a ratificat.
Atât documentele internaţionale, cât şi actele cu caracter naţional care au reglementat
în detaliu drepturile copilului, au dezvoltat un set de principii generale de drept ce trebuie
respectate în toate ocaziile în care copilul are nevoie de protecţie. Forţa acestor principii vine
nu doar din reafirmarea de către comunitatea internaţională a credinţei sale în drepturile
fundamentale ale omului şi în demnitatea şi valoarea persoanei umane, ci şi din recunoaşterea
şi exercitarea efectivă şi repetată a drepturilor pe care le consfinţesc, la nivelul grupurilor din
care face parte individul.
Pentru a se asigura că drepturile copiilor sunt respectat, autorităţile statelor au obligaţia
instituirii unor sisteme de drept care, la nevoie, să se substituie chiar autorităţii părinteşti,
atunci când este cazul.
Monitorizarea respectării principiilor și drepturilor stabilite de prezenta lege și
de Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin
Legea nr. 18/1990, republicată, precum și coordonarea și controlul activității de protecție și
promovare a drepturilor copilului se realizează de către Autoritatea Națională pentru Protecția

33
Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate
juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei. 53
Instituţii la nivel central
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC)
funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului este organizată numai la nivel central
(instituţia neavând unităţi subordonate în teritoriu) şi are atribuţii şi competenţă de
monitorizare, coordonare şi control în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului.
Prin intermediul departamentelor sale specializate, ANPDC îndeplineşte următoarele
funcţii:
• funcţia de strategie;
• funcţia de reglementare;
• funcţia de administrare;
• funcţia de reprezentare;
• funcţia de autoritate de stat.
ANPDC asigura respectarea, pe teritoriul României, a drepturilor copilului prin
intervenţia, în condiţiile legii, în procedurile administrative şi judiciare privind respectarea şi
promovarea drepturilor copilului.
a) În domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului:
- elaborează şi supune spre aprobare Guvernului, cu aprobarea Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei, strategia naţională în domeniul protecţiei şi promovării
drepturilor copilului;
- evaluează impactul aplicării obiectivelor strategice şi ia măsurile necesare sau, după
caz, propune Guvernului, cu aprobarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei,
luarea măsurilor necesare pentru îmbunătăţirea obiectivelor sau, după caz, a activităţilor de
implementare a acestora;
- elaborează proiecte de acte normative, în vederea armonizării legislaţiei interne cu
principiile şi normele tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor copilului, la care
România este parte, precum şi în vederea aplicării efective a acestora;

53
Art. 100 - Instituții și servicii cu atribuții în protecția copilului din Lege 272/2004

34
- elaborează şi fundamentează programe în domeniul protecţiei şi promovării
drepturilor copilului;
- centralizează şi sintetizează informaţiile referitoare la respectarea principiilor şi
normelor stabilite de Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului şi elaborează rapoartele
prevăzute la art. 44 pct. 1 din aceasta convenţie;
- propune autorităţilor competente suspendarea sau încetarea activităţilor care pun în
pericol grav şi iminent sănătatea sau dezvoltarea fizică ori psihică a copilului;
- iniţiază, negociază şi încheie, prin împuternicirea Guvernului, documente de
cooperare internaţională în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului;
b) În domeniul prevenirii separării copilului de părinţi şi al protecţiei speciale a
copilului separat temporar sau definitiv de părinţi:
- elaborează norme, standarde si metodologii pentru funcţionarea serviciilor care
asigură prevenirea separării copilului de părinţii săi, precum şi protecţia specială a copilului;
- elaborează metodologia de licenţiere şi criteriile de evaluare a serviciilor destinate
prevenirii separării copilului de părinţii săi, precum şi protecţiei speciale a copilului;
- licenţiază serviciile destinate prevenirii separării copilului de părinţii săi, precum şi
protecţiei speciale a copilului, organizate, în condiţiile legii, de către autorităţile publice sau
organismele private autorizate; asigura la nivel naţional evidenţa acestor servicii;
- realizează inspecţii cu privire la modul în care sunt respectate standardele minime
obligatorii pentru organizarea şi funcţionarea serviciilor destinate prevenirii separării
copilului de părinţii săi, precum şi protecţiei speciale a copilului;
- asigură controlul şi îndrumarea metodologica a activităţilor serviciilor destinate
prevenirii separării copilului de părinţii săi şi a celor de protecţie specială a copilului, precum
şi a activităţii desfăşurate de comisiile pentru protecţia copilului.

Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei


Agenţia naţională este o instituţie publică cu personalitate juridică care funcţionează ca
organ de specialitate în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. În
subordinea agenţiei funcţionează Centrul-Pilot de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Violenţei
şi Centrul de Informare şi Consultanţă pentru Familie.
În coordonarea metodologică a agenţiei, la nivelul fiecărui judeţ şi al mun. Bucureşti,

35
în cadrul direcţiilor pentru dialog, familie şi solidaritate socială judeţene, respectiv a mun.
Bucureşti, prin ordin al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei, se constituie un
compartiment cu atribuţii privind combaterea violenţei în familie:
a) promovarea valorilor familiale, a înţelegerii şi întrajutorării în familie, prevenirea şi
combaterea violenţei în relaţiile dintre membrii acesteia;
b) sprijinirea membrilor de familie aflaţi în dificultate ca urmare a actelor de violenţă
în familie;
c) sprijinirea victimelor prin consiliere, programe de recuperare a sănătăţii şi de
reinserţie socială;
d) asistarea agresorilor prin tratamente psihologice, respectiv psihiatrice, de
dezalcoolizare, de dezintoxicare, după caz;
e) protejarea victimelor, în special a minorilor, prin măsuri de păstrare a
confidenţialităţii asupra identităţii şi dificultăţilor lor, precum şi prin măsuri de protecţie
psihologică a acestora, în timpul instrumentării cazului;
f) iniţierea şi coordonarea parteneriatelor sociale, în scopul prevenirii şi combaterii
violenţei în familie.
Agenţia coordonează punerea în aplicare a măsurilor de prevenire şi combatere a
violenţei în familie prin informarea, consilierea şi consultanţă familială, medierea în cazurile
de violenţă în familie, avizarea centrelor pentru adăpostirea victimelor, a centrelor de
recuperare pentru victimele violenţei în familie şi a centrelor de asistenţă destinate
agresorilor.

Instituţii la nivel local


Autoritățile administrației publice locale au obligația să garanteze și să promoveze
respectarea drepturilor copiilor din unitățile administrativ-teritoriale, asigurând prevenirea
separării copilului de părinții săi, precum și protecția specială a copilului lipsit, temporar sau
definitiv, de îngrijirea părinților săi. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a
implica colectivitatea locală în procesul de identificare a nevoilor comunității și de soluționare
la nivel local a problemelor sociale care privesc copiii. 54

54
Art. 102-103 Lege nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

36
Comisia pentru protecţia drepturilor copilului este organul de specialitate al Consiliului
judeţean, respectiv al Consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, şi îndeplineşte
atribuţiile referitoare la stabilirea măsurilor de protecţie a copilului aflat în dificultate şi la
relaţiile cu serviciul public specializat pentru protecţia copilului.
În iunie 1997, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr.26/1997 privind
protecţia copilului aflat în dificultate, punând bazele unui nou sistem de protecţie, întemeiat pe
principiul descentralizării puterii de decizie şi a responsabilităţilor, prin înfiinţarea, în subordinea
consiliilor judeţene şi a consiliilor locale ale municipiului Bucureşti, a organismelor
răspunzătoare de stabilirea, aplicarea şi urmărirea măsurilor de protecţie a copilului aflat în
dificultate. Astfel se înființează  Comisiile pentru protecţia copilului. În conformitate cu
prevederile Legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi HGR
nr.1437/200455 privind organizarea şi metodologia de funcţonare a comisiei pentru protecţia
copilului, comisia pentru protecţia copilului are următoarea componenţă56:
 Preşedinte
Secretarul Primăriei Sectorului 6 Bucureşti
 Vicepreşedinte
Directorul D.G.A.S.P.C. Sector 6
 Membri
Comisia pentru Protecţia Copilului este organul de specialitate al Consiliului
judeţean, respectiv al consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, cu activitate
decizională în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului.
Comisia nu are personalitate juridică şi se înfiinţează prin hotărâre a Consiliului
judeţean, respectiv, a Consiliului local al sectorului, în cazul municipiului Bucureşti, având
drept membri reprezentanţi ai instituţiilor judeţene/locale de sector, cu atribuţii directe sau
conexe în domeniul promovării şi respectării drepturilor copilului.
Atribuţii:
• stabileşte măsurile de protecţie specială a copiilor, numai atunci când există acordul
părinţilor, precum şi consimţământul copilului care a împlinit 14 ani, ambele exprimate în faţa

55
Hotărârea nr. 1437/2004 din 02/09/2004 privind organizarea şi metodologia de funcţionare a Comisiei
pentru protecţia copilului a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 872 din 24/09/2004.
56
A. Vasile, Soluţii privind unele probleme din practica Comisiei pentru protecţia copilului, în Revista
Dreptul nr. 3/2001, p. 67-68

37
membrilor comisiei;
• revocă sau înlocuieşte măsura stabilită, în condiţiile legii, dacă împrejurările care au
determinat stabilirea acesteia s-au modificat. Au dreptul de a sesiza aceste modificări: copilul,
părinţii sau alt reprezentant legal al acestuia şi direcţia de asistentă socială şi protecţia
copilului.
• stabileşte încadrarea copiilor cu dizabilităţi într-un grad de handicap şi orientarea
şcolară a acestora. În acest scop, eliberează certificate de încadrare a copilului într-un grad de
handicap precum şi certificate de expertiză şi orientare şcolară/profesională, inclusiv pentru
tânărul cu dizabilităţi care are 18 ani şi care a depăşit cu mai mult de 3 ani vârsta
corespunzătoare clasei de şcolarizare;
• soluţionează plângerile adresate de copii, în măsura în care soluţionarea acestora nu
este stabilită de lege în sarcina altor autorităţi;
• pe baza sesizării direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, care
verifică trimestrial împrejurările ce au stat la baza luării unei măsuri de protecţie, poate hotărî
modificarea sau încetarea măsurilor de protecţie, precum şi încadrarea în gradul de handicap
corespunzător şi orientarea şcolară a copiilor;
• hotărăşte asupra cererii de eliberare a atestatului de asistent maternal profesionist;
• promovează drepturile copilului în toate activităţile pe care le întreprinde;
• informeaza părinţii cu privire la consecinţele atrase de luarea măsurii plasamentului
pentru copii, asupra raporturilor pe care le au cu aceştia, inclusiv drepturile şi obligaţiile ce le
revin pe durata măsurii;
• stabileşte cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea copilului pentru
care s-a decis măsura specială a plasamentului;
• hotărăşte menţinerea măsurii plasamentului copilului ori a supravegherii specializate
în cazul copilului care savârşeşte o faptă penală, dar nu răspunde penal;
• acordă atestatul de asistent maternal profesionist persoanei care îndeplineşte
condiţiile de fond şi de formă necesare dobândirii acestei calităţi.
În vederea îndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor ce-i revin, comisia pentru
protecţia copilului colaborează cu comisiile omoloage din celelalte judeţe şi sectoare ale
municipiului Bucureşti şi poate solicita acestora prezentarea de rapoarte, propuneri sau orice
alte informaţii referitoare la situaţia copiilor faţă de care a stabilit măsuri de protecţie.

38
Comisia pentru protecţia copilului, competentă să soluţioneze cauzele privitoare la
copiii care necesită o măsură de protecţie specială, este aceea în a cărei rază teritorială se află
domiciliul copilului.
Măsurile de protecţie specială pe care Comisia le poate stabili, conform Legii
nr.272/2004:
 Plasamentul la o persoană sau familie, un asistent maternal profesionist sau un
serviciu de tip rezidenţial, atunci când exista acordul părinţilor:
 pentru copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
părinţilor din motive neimputabile acestora,
 pentru copilul care a săvârşit o faptă prevazută de legea penală, dar nu răspunde
penal.
 Supravegherea specializată, atunci când există acordul părinţilor sau al
reprezentantului legal al copilului
 pentru copilul care a săvârşit o faptă prevazută de legea penală, dar nu raspunde
penal,
 constă în menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia respectării unor obligaţii.
Comisia poate hotărî plasamentul copilului unei persoane, unei familii, unui asistent
maternal sau unui serviciu de tip rezidenţial licenţiat în condiţiile legii, şi care pot avea
domiciliul sau, după caz sediul, chiar şi pe teritoriul altei unităţi administrativ-teritoriale decât
cea în care funcţionează comisia, dacă interesul superior al copilului o impune. În acest caz
este necesar avizul favorabil al comisiei din unitatea administrativ-teritorială respectivă.

Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este instituţie publică cu


personalitate juridică şi înfiinţată prin hotărârea Consiliului Judeţean, respectiv a consiliilor
locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, prin comasarea serviciului public de asistenţă
socială şi a serviciului public specializat pentru protecţia copilului la nivel judeţean.
Modalitatea de organizare, finanţare şi structura organizatorică a direcţiei generale se stabilesc
prin hotărâre a consiliului judetean sau de sector al municipiului Bucureşti.
Direcţia realizează la nivelul judeţului/sectorului municipiului Bucureşti măsurile de
asistenţă socială în domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor vârstnice, persoanelor
singure, celor cu handicap ori al altor persoane aflate în nevoie. Direcţia generală se află în

39
subordinea consiliului judeţean/ local al sectorului municipiului Bucureşti, autoritate publică
care îi asigură şi finanţarea.
Conducerea direcţiei se asigură de directorul general/ executiv şi de colegiul
director.Directorul este ajutat de cel puţin 2 directori adjuncţi, obligatoriu unul dintre aceştia
coordonând activitatea de protecţie a drepturilor copilului.
1. La nivel general:
• coordonează şi sprijină activitatea autorităţilor administraţiei publice locale din
domeniul protecţiei drepturilor copilului la nivelul judeţului/sectorului municipiului
Bucureşti;
• elaborează proiectele de strategii în asistenţa socială, pe care le supune aprobării
consiliului judeţean/local de sector;
• colaborează cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte
instituţii de specialitate ale administraţiei publice centrale şi cu responsabilitaţi în domeniul
protecţiei copilului, cu serviciile publice locale de asistenţă socială, precum şi cu
reprezentanţii societăţii civile care desfăşoară activităţi în acest domeniu;
• administrează fondurile puse la dispoziţie şi asigură mijloacele umane şi materiale
pentru implementarea strategiilor locale în domeniu ori pentru rezolvarea urgenţelor sociale
individuale la nivelul judeţului sau sectorului;
• reprezintă autoritatea publică în subordinea căreia funcţionează, pe plan intern şi
internaţional, în domeniul său de activitate;
• coordonează metodologic activitatea privind prevenirea separării copilului de părinţii
săi, desfăşurată la nivelul serviciilor publice locale de asistenţă socială;
• colaborează cu organizaţiile neguvernamentale care desfăşoară activităţi în domeniul
protecţiei copilului sau cu agenţi economici prin încheierea de convenţii de colaborare cu
aceştia;
• dezvoltă parteneriate şi colaborează cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi
reprezentanţi ai societăţii civile în vederea acordării şi diversificării serviciilor pentru
protecţia copilului, în funcţie de nevoile comunităţii locale;
• colaborează pe bază de protocoale sau convenţii cu celelalte direcţii generale din ţară,
precum şi cu alte instituţii publice din unitatea administrativ-teritorială, în vederea îndeplinirii
atribuţiilor legale;

40
• la cerere, asigură consultanţă de specialitate, gratuit, privind acordarea serviciilor,
măsurilor şi prestaţiilor privind protecţia copilului;
• propune consiliului judeţean/local de sector înfiinţarea, finanţarea sau cofinanţarea
serviciilor de protecţie a copilului;
• solicită Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului licenţa de
funcţionare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum şi a celor de
protecţie specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi, aflate în
structura sa;
• prezintă consiliului judeţean/consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti,
anual sau la cererea acestora, rapoarte de evaluare privind activitatea de protecţie a copilului;
• asigură serviciile administrative şi de secretariat ale comisiei pentru protecţia
copilului;

2. În legătură cu persoana minorului ce necesită protecţie special:


• are dreptul de a vizita copilul la locuinţa sa, dacă există motive temeinice de a
suspecta că viaţa şi securitatea acestuia sunt puse în primejdie pentru a se informa despre
condiţiile de îngrijire, educare şi asupra sănătăţii ori dezvoltării sale fizice, acordând la nevoie
îndrumările necesare;
• se implică activ în procedurile privind identificarea copiilor părăsiţi în maternităţi sau
în alte instituţii medicale; astfel, asigură consilierea mamei în demersurile acesteia pentru
obţinerea certificatului de naştere al copilului;
• sesizează instanţa judecătoreasă competentă, pentru decăderea părinţilor ori a unuia
dintre aceştia, din drepturile părinteşti, atunci când sunt întrunite condiţiile legale necesare;
• întocmeşte raportul de evaluare iniţială a copilului şi familiei acestuia şi propune
stabilirea unei măsuri de protecţie. În acest sens, prezintă instanţei sesizate cu soluţionarea
cererii privind măsura de protecţie, raportul privind copilul găsit pe raza sa
administrativteritorială, necesar stabilirii măsurii. În situaţia unui plasament în regim de
urgenţă, termenul de sesizare a instanţei este de 48 de ore de la implicarea direcţiei;
• întocmeşte planul individualizat de protecţie, imediat după primirea unei solicitări
privind o măsură de protecţie ori imediat după dispunerea plasamentului în regim de urgenţă;
• monitorizează trimestrial activităţile de aplicare a hotărârilor de instituire a măsurilor

41
de protecţie specială a copiilor;
• identifică şi evaluează familiile sau persoanele care pot primi în plasament copilul
care are nevoie de această măsură de protecţie;

Servicul public de asistență socială


În exercitarea atribuţiilor legale privind activitatea de asistenţă şi protecţie socială,
consiliile locale ale municipiilor şi oraşelor, organizează în subordinea lor propriile structuri
care au responsabilităţi în sensul asigurării serviciilor şi prestaţiilor sociale pentru familiile şi
persoanele din raza administrativ teritorială de competenţă, inclusiv pentru copii.
Aceste structuri sunt denumite generic, serviciul public local de asistenţă socială.
Serviciul public de asistenţă socială al comunităţii locale este principalul furnizor de servicii
sociale, având responsabilitatea dezvoltării şi diversificării prioritare a serviciilor de asistenţă
şi îngrijire comunitară, care să permită menţinerea copilului în propriul mediu de viaţă, în
familie şi în comunitate.
La nivelul consiliilor locale comunale activitatea acestor structuri este asigurată de
persoane angajate în structura proprie a aparatului consiliilor locale. La nivelul Municipiului
Bucureşti această activitate va fi asigurată de către Direcţiile generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului organizate în subordinea consiliilor locale de sector. Structura
organizatorică, numărul de personal şi bugetul serviciului de asistenţă socială se aprobă de
către consiliul local, în aşa măsură încât acesta să asigure îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin.
Conducătorul serviciului întocmeşte necesarul de personal de specialitate şi solicită
instituţiilor specializate formarea şi perfecţionarea personalului existent, în condiţiile legii.
Serviciul public local are rolul de a identifica şi de a soluţiona problemele sociale ale
comunităţii în domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor
vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi a oricăror persoane aflate în nevoie.
În domeniul protecţiei copilului, serviciul local de asistenţă socială îndeplineşte
atribuţii de ordin general, cum ar fi:
• monitorizează şi analizează situaţia copiilor din unitatea administrativ-teritorială
respectivă, urmăreşte respectarea şi realizarea drepturilor lor şi asigură centralizarea şi
sintetizarea acestor date;
• realizează şi sprijină activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa;

42
• identifică şi evaluează situaţiile care impun acordarea de servicii şi/sau prestaţii
pentru prevenirea separării copilului de familia sa;
• elaborează documentaţia necesară pentru acordarea serviciilor/ prestaţiilor şi acordă
aceste servicii/prestaţii;
• acţionează pentru clarificarea situaţiei juridice a copilului, inclusiv pentru
înregistrarea naşterii acestuia, în vederea identificării unei soluţii cu caracter permanent
pentru protecţia copilului;
• organizează şi susţine dezvoltarea de servicii de zi şi servicii de tip familial. În acest
sens, finanţează sau cofinanţează aceste servicii, asigură resursele tehnice, de personal şi
materiale necesare pentru buna funcţionare a acestora în conformitate cu standardele de
calitate din domeniu;
• solicită Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului eliberarea licenţei
de funcţionare pentru serviciile organizate în subordinea sa;
• evaluează şi monitorizează activitatea desfăşurată în cadrul serviciilor proprii şi
controlează modul de utilizare a fondurilor alocate;
• identifică, evaluează şi acordă sprijin material şi financiar familiilor cu copii în
întreţinere;
• asigură consiliere şi informare familiilor cu copii în întreţinere, asupra drepturilor şi
obligaţiilor acestora, asupra drepturilor copilului şi asupra serviciilor disponibile pe plan
local,etc.;
• asigură şi urmăreşte aplicarea măsurilor de prevenire şi combatere a consumului de
alcool şi droguri, de prevenire şi combatere a violenţei în familie, precum şi a
comportamentului delincvent;
• se preocupă ca autorităţile locale să iniţieze programe şi să asigure resursele necesare
serviciilor destinate satisfacerii nevoilor copiilor cu handicap şi ale familiilor acestora în
condiţii care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia şi să le faciliteze
participarea activă la viaţa comunităţii;
• vizitează periodic la domiciliu familiile şi copiii care beneficiază de servicii şi
prestaţii;
Organisme neguvernamentale

43
Prăbuşirea comunismului a creat posibilitatea dezvoltării unor politici pluraliste şi
construirii societăţii civile, dar moştenirile acestui regim nu au permis crearea unor condiţii
propice pentru astfel de schimbări în România datorită ambiguităţii schimbărilor politice ce au
avut loc
În această perioadă de început s-a conturat o generaţie de tineri educaţi, neîncrezători în
legitimitatea statului, care au intrat în competiţia pentru sectoarele economic şi de servicii
publice neguvernamentale. Dorinţa de a beneficia de protecţia socială a început să ia locul
respingerii totale a implicării în treburile publice, astfel încât interesul cetăţenilor români faţă de
participarea în cel de-al treilea sector a crescut. Posibilitatea aderării României la Uniunea
Europeană a constituit un important factor de susţinere al organizaţiilor neguvernamentale mai
ales pentru acelea ale căror activităţi au fost marcate de priorităţile ideologice sau administrative
ale Uniunii Europene57.
În ciuda tuturor tensiunilor existente de-a lungul perioadei post-decembriste organizaţiile
neguvernamentale au cunoscut o relativă dezvoltare pe măsură ce legislaţia specifică a devenit
mai puţin rigidă şi a început să reflecte şi alte interese publice. Organizaţiile neguvernamentale
sunt o puternică forţă în sfera publică şi au o foarte bună şansă de a deveni parteneri ai
instituţiilor guvernamentale – şi nu rivali ai acestora.
Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de
interes general sau în interes comunitar ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial
pot constitui asociaţii ori fundaţii (organisme private). Organismele private, pot desfăşura
activităţi în domeniul protecţiei copilului, dacă sunt legal constituite, acreditate şi obţin
licenţa prevăzută de lege pentru organizarea serviciilor destinate protecţiei copilului.
Organizaţiile neguvernamentale precum fundaţiile, asociaţiile, dobândesc personalitate
juridică în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin înscrierea în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor, aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială
urmează să işi stabilească sediul.
Documentele necesare obţinerii hotărârii şi înscrierii în Registru sunt: cerere de
înscriere, actul constitutiv, statutul, ambele autentificate, acte doveditoare ale sediului şi
patrimoniului, dovada rezervării denumirii, dovada plăţii taxei de timbru şi a timbrului

57
D. Balaur, Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, Editura All Beck, București
2001, p. 12

44
judiciar. În termen de trei zile de la depunerea cererii şi a documentelor, judecătorul, prin
încheiere, se pronunţă asupra acordării personalităţii juridice dispunând înscrierea în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor.
Organizaţiile neguvernamentale străine pot fi recunoscute în România, sub condiţia
reciprocităţii, pe baza aprobării prealabile a Guvernului, prin înscrierea în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa Tribunalului Bucureşti, dacă sunt constituite legal în
statul a cărui naţionalitate o au, iar scopurile lor statutare nu contravin ordinii publice din
România.

CONCLUZII

Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,


când a luat naştere prima mişcare preocupată de aspecte referitoare la dezvoltarea copilului.
Aceasta pleda pentru protecţia acestuia împotriva neglijării, exploatării şi violenţei. În Europa,
perioada s-a caracterizat prin deschiderea unui număr considerabil de instituţii publice de
ocrotire, şcoli, instituţii separate pentru copiii delincvenţi, precum şi tribunale pentru minori.
Spre deosebire de legislaţia românească anterioară, care conţinea dispoziţii doar referitoare la
copiii aflaţi în dificultate şi care aveau nevoie de măsuri de protecţie, legislaţia actuală îşi extinde
prevederile asupra tuturor copiilor, acoperind astfel majoritatea situaţiilor în care se poate găsi un
copil.
Protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor
destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi
sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.
Măsurile de protecție specială a copilului se stabilesc și se aplică în baza planului
individualizat de protecție și se stabilesc numai cu consimțământul copilului care a împlinit 14
ani. În situația în care copilul refuza să își dea consimțământul, măsurile de protecție se stabilesc
numai de către instanța judecătorească, care, în situații temeinic motivate, poate trece peste
refuzul acestuia de a-și exprima consimțământul față de măsura propusă.

45
Dacă un copil este lipsit temporar sau permanent de ocrotirea părinţilor săi, sau dacă s-a
constatat că este în interesul său să nu fie lăsat în grija acestora, el poate beneficia de protecţie
alternativă.
Noua Lege în materia protecţiei şi promovării drepturilor copilului consacră dreptul
acestuia la protecţie alternativă, drept care poate fi realizat printr-una din măsurile prevăzute
expres de lege: tutela, măsurile de protecţie specială şi adopţia.
În categoria măsurilor de protecţie specială a copilului sunt incluse: plasamentul,
plasamentul în regim de urgenţă, supravegherea specializată. De remarcat, în acest sens că, spre
deosebire de vechea reglementare (Ordonanţa de urgenţă nr.26/1997), noua reglementare elimină
măsura încredinţării copilului care era similară tutelei.
Legislaţia actuală impune instituţiilor statului, respectiv serviciului public de asistenţă
socială şi Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, să acţioneze pe două
planuri în vederea protejării copiilor.
În primul rând, se urmăreşte prevenirea separării copilului de părinţi şi, în al doilea rând,
dacă separarea a intervenit, se urmăreşte integrarea copilului într-un mediu familial stabil,
permanent, în cel mai scurt timp posibil.
Serviciul public de asistenţă socială va lua toate măsurile necesare pentru depistarea
precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţii săi, precum şi
pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie.
Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului drepturilor
părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de
lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinţilor, consilierea acestora, terapie
sau mediere, acordate pe baza unui plan de servicii.
Protecţia alternativă presupune o intervenţie a statului prin autorităţile sale de specialitate,
în vederea îndepărtării acelor situaţii de risc în care se pot găsii copii ca urmare a lipsirii
temporare sau permanente de ocrotire părintească sau ca urmare a faptului că interesele lor ar fi
prejudiciate dacă părinţii ar continua îndeplinirea îndatoririlor legale specifice. Potrivit legii,
însă, răspunderea colectivităţii locale este doar una subsidiară, atâta vreme cum, în mod firesc,
legea arată în cuprinsul său că „statul intervine doar complementar”.

46
BIBLIOGRAFIE

1. *** Manual de drept european privind drepturile copilului, Luxemburg: Oficiul


pentru Publicații al Uniunii Europene, 2016, p. 17-18
2. *** Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din
29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru
cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora
3. *** Hotărârea nr. 1437/2004 din 02/09/2004 privind organizarea şi metodologia de
funcţionare a Comisiei pentru protecţia copilului a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 872 din 24/09/2004
4. *** Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
republicată în M. Of. nr. 159 din 15.03.2014
5. Andreea Florina Mateescu, Ioana Cristina Gheorghe-Bădescu, Protecţia copilului şi
adopţia. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008,
6. Aleaxandru Bacaci, Viorica Claudia Dumitrache, Cristina Codruţa Hageanu,
Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012
7. Alina Cristiana Cirja, Asistenţa şi protecţia drepturilor copilului, în spaţiul
educaţional, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2016
8. Ana Munteanu, Juliane Sagebiel, Practici în asistenţa socială, Editura Polirom,
Iaşi, 2007

47
9. Ana Vasile, Soluţii privind unele probleme din practica Comisiei pentru protecţia
copilului, în Revista Dreptul nr. 3/2001
10. Andreea Drăghici, Protecţia copilului şi a unor categorii speciale de persoane,
Editura Universităţii din Piteşti, 2010
11. Andreea Drăghici, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul
Juridic, București, 2013
12. Cristian Mareş, Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013
13. Cristina Codruţa Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2017
14. Diana Flavia Barbur, Autoritatea părintească, Editura Hamangiu, București, 2016
15. Doina Balaur, Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale,
Editura All Beck, București 2001
16. Doru Buzducea, Asistenţa socială a grupurilor de risc, Editura Polirom, Iaşi, 2010
17. Florian Emese, în Flavius Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici,
Ioan Macovei (coord.), Noul Cod Civil, Comentariu pe articole, art. 1‐2664, Editura C.H. Beck,
Bucureşti 2012
18. Florian Emese, Protecția drepturilor copilului, Editura C.H. Beck, București, 2007
19. Liliana Creangă, Protecţia internaţională a drepturilor mamei şi copilului, în
Analele Academia „Ştefan cel Mare“ a MAI al Republicii Moldova, nr. 4/2017
20. Lucia Irinescu, Curs de dreptul familiei, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 219
21. Marieta Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013
22. Mihaela Tofan, Gabriela Batculescu, Aspecte reglementative şi practice privind
protecţia copilului în românia, în Revista de Economie Socială, Vol. III • Nr. 4/2013
23. Mona-Maria Pivniceru , Catalin Luca, Interesul superior al copilului. Expertiza
psihologică în caz de separarea/divorţul părinţilor, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016
24. Oana Ghiță, A. Calotă Ponea, Considerații privind măsurile speciale de protecție a
copilului aflat în dificultate, în Revista de Științe Juridice, nr. 1-2/2005
25. Teodor Bodoașcă, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Iilian Maftei, Dreptul familiei. Curs
universitar, Editura Universul Juridic, București, 2013

48
26. Teodor Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor în care poate fi instituită tutela
copilului în reglementarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, în Dreptul nr. 3/2005
27. Teodor Bodoaşcă, Discuţii asupra posibilităţii obligării la muncă a debitorului
obligaţiei legale de întreţinere, apt de muncă, dar care, din motive neimputabile lui, nu obţine
venituri din muncă şi nici nu dispune de alte mijloace pentru executarea acesteia, în Dreptul nr.
5/2017

49